Universul ca trăire

Într-o exprimare sugestivă, omul este un călător prin Existență pe o traiectorie asimptotică spre perfecțiune și cunoașterea adevărului absolut.  Devenirea sa  este eroică și magnifică, deoarece aspiră  să depășească prin forțe proprii orice obstacol ivit în cale, pentru a  deveni candidat la supremație în Univers.  Șansele de reușită sunt mari, deoarece omul a fost  făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27), altfel spus, Dumnezeu este în noi, Dumnezeu este cu noi.
  Vă invit, stimați cititori, să căutăm împreună răspunsul la întrebarea fundamentală: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?  
  În teoria dipolilor vortex se face  distincție între Existență, având semnificația de “Totul”(ansamblul evenimentelor spațio-temporale) și Universul ca trăire umană. Mai precis, Universul în care trăim reprezintă o traiectorie a omenirii prin Existență, interpretată ca un spațiu cvadridimensional dual format din Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie), care nu sunt paralele, ci coexistă.
În esenţă, un dipol vortex  este la nivel microscopic un  model  fizic  asociat  unităţii dialectice “particulă-antiparticulă” și câmpurilor de forță generate, punte de legătură între cele două universuri  prin care se face schimb de particule  primordiale.  Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex.
   Desigur, se pot distinge două stări posibile, şi anume:
-starea  normală, în  care  particula  se  află  în Universul  nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea  inversată, în care polii  vortexului  au locaţia  schimbată  faţă de cazul  normal.
  Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista  împreună în Universul nostru pentru că dispar simultan - transformându-se  în fotoni  în  procesul de anihilare.
  Faptul că proprietăţile  particulelor elementare sunt “reflexia în oglindă” a proprietăților antiparticulelor corespunzătoare  poate  fi  explicat  prin raportarea  dipolului vortex în cele două  universuri, în  care  particulele primordiale implicate intră/ies printr-un  pol  şi  ies/intră  prin celălalt pol  cu  sensuri  de  mişcare  opuse.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
   Teoria dipolilor vortex este un model științific transdisciplinar cu valențe explicative și predictive deloc neglijabile, în care sunt analizate, într-un cadru cognitiv unitar și coerent, abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitational, particulele și structurile elementare  din Universul nostru, semnificațiile profunde ale unor mărimi fizice, legile de variaţie şi de conservare ale unor mărimi fizice, dualismul undă – corpuscul, interpretarea  funcției de undă  asociată unei microparticule, cuantificarea spaţio-temporală, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, expansiunea și devenirea Universului etc.
   Desigur, dipolul vortex  nu este  localizat cu precizie în spaţiu, având în vedere că particule universale primordiale implicate sunt distribuite în întreg spaţiul.
  Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică  se  utilizează ipoteza că funcţia de undă  Ψ  pentru un sistem cuantic  descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale  implicate  în  dipolul vortex  asociat. În  această  interpretare, densitatea de  probabilitate  p = ΨΨ*  pentru un sistem cuantic este proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale corespunzătoare dipolilor vortex care compun sistemul.
  Ecuaţia de continuitate  pentru  densitatea de probabilitate  ∂p/∂t + div J = 0 (unde J este densitatea curentului de probabilitate)  capătă o justificare intuitivă în teoria dipolilor vortex.
   Teoria dualității Existenței  reprezintă  o concepție novatoare, cu  valenţe predictive şi explicative deloc neglijabile, având o  deschidere  largă către filosofie, prin punerea în evidență a legăturilor intrinseci dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare şi transformare.
Explicarea expansiunii accelerate a Universului nostru și demonstrarea teoretică a legii lui Hubble constituie argumente pertinente  pentru validarea teoriei dipolilor vortex, în care particulele universale primordiale sunt cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci și cuante spațio-temporale, ipoteză științifică novatoare care oferă o deschidere largă spre filosofie și religie.
Esența ființei umane nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în dialectica materie-spirit, având în vedere că omul  reprezintă o unitate  de contrarii, mai precis, în Universul nostru se manifestă ca trup  sau organism viu bazat pe treapta senzorială de relaționare la mediul ambiant, respectiv de suflet sau Spirit individual bazat pe treapta rațională de reflectare a Existenței (prin conexiunea cu  Alter Ego din Universul complementar).
Spre deosebire de informația genetică, care exprimă morfogeneza prin  sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare, Spiritul individual are  semnificația profundă  de “metainformație” (informație despre informație), adică de  informație conștientizată care dă sens și valoare Existenței, implicit conștiința de sine. Dintre componentele  metainformației se remarcă în mod deosebit  spațiul și timpul, forme fundamentale prin care Spiritul universal se raportează la  coexistența și succesiunea evenimentelor Existenței pentru a deveni accesibile organismelor vii.
Spiritul individual este  o manifestare specifică a Spiritului universal prin intermediul materiei superior organizate într-un  organism viu. Deci, rolul esențial al Spiritului individual  este de “operator spațio-temporal” prin care fiecare organism viu se raportează la Existență. 
  În universul cvadridimensional dual al Existenței, hipersuprafața dintre Universul nostru și Universul complementar, prin care se face schimb de particule universale primordiale, este “cheia de boltă” în devenirea dialectică a materiei și antimateriei,  implicit în devenirea vieții la scară locală sau extinsă.  Mai precis, “operatorul spațio-temporal” al derulării evenimentelor și  trăirii vieții în Universul nostru este corelat cu Existența  la nivel microscopic prin configurațiile  dipolilor vortex, hipersuprafața de separare și diferențele concentrațiilor particulelor primordiale în cele două universuri.  La nivel macroscopic, spațiul și timpul sunt percepute separat, fiind o mediere a informațiilor despre coexistența, respectiv succesiunea evenimentelor microscopice.
Adepții “principiului holografic”, printre care și fizicianul Leonard Susskind, precum  şi laureatul premiului Nobel, Gerard't Hooft, susțin că, la nivel de “scală Planck” de ordinul 10-33 cm, datele necesare  descrierii  unui volum din spaţiu pot  exista pe o suprafață bidimensională care aparține versiunii reale și plate a Universului. Întregul Univers poate fi considerat o structură bidimensională proiectată într-un orizont cosmologic, altfel spus, oamenii trăiesc într-o proiecţie 3D a unui Univers alternativ bidimensional.
  Referitor la concepția că Universul subiectiv este o hologramă, ipoteză care răstoarnă complet înțelegerea asupra realității obiective, Leonard Suskind (fizician de la Stanford)  afirmă: “Nu este o speculație nebună. A devenit un instrument zilnic de lucru pentru rezolvarea problemelor de fizică”.
   În diversitatea concepțiilor despre Existență, la sfârșitul anilor '60, a apărut teoria stringurilor (teoria corzilor) ca un program de cercetare în fizica particulelor elementare, fiind aplicată apoi în gravitația cuantică și dezvoltată în teoria supercorzilor pe baza supersimetriei între bosoni și fermioni. Proprietățile fizice ale particulelor elementare sunt  generate de modurile diferite de vibrație a stringurilor componente.  La  mijlocul anilor '90, cercetătorii au deplasat accentul pe o concepție unificatoare într-un spațiu abstract cu 11 dimensiuni, cunoscută sub numele de teoria M (M-theory).
O altă viziune despre Existență este întâlnită la adepții teoriei Matrix, care au  abordat unilateral raportul dintre informație și materie, astfel că, prin echivalarea  Existenţei obiective cu Existenţa subiectivă, au ajuns la interpretarea   întregului Univers ca o realitate virtuală, de tipul unui program sofisticat de calculator.  Evident că această concepție este unilaterală, având în vedere că înțelegerea pe deplin a Existenței nu poate fi realizată decât în dialectica materie-spirit.
  De fapt, conștiința exprimă disponibilitățile Spiritului individual sau Spiritului colectiv  ca trăire  senzorială și rațională a Existenței, fiind, în ultimă instanță, criteriul fundamental  al evaluarii evoluției materiei vii pe Terra - de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) din precambrian  la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare), ajungându-se la organismele superioare ale regnului animal, care s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai complexe, culminând cu apariţia omului în cuaternar.
Deși universurile trăite  de ființe sunt diferite, structurile acestora sunt la fel organizate,  modelul abstract fiind sugerat în matematică prin morfismul structurilor algebrice.  Numai așa organismele vii se pot grupa,  acționa împreună și comunica eficient.
  Este fascinant că Spiritul universal generează, prin intermediul organismelor umane, o gamă diversificată de universuri trăite în Existență, având caracteristici atât  subiective, cât și obiective.  Complexitatea relaționării acestora progresează pe măsura evoluției culturii și civilizației pe Terra, această magnifică planetă care poartă omenirea în istorie. O astfel de abordare a devenirii  ființei umane la trecerea prin Existență se află la granițele dialectice dintre  necesitate și întâmplare, determinism și libertate, destin și liber-arbitru.
  Factorii decizionali din societate au o mare responsabilitate în protecția mediului înconjurător, conservarea echilibrelor din biosferă și valorificarea rațională a resurselor planetei albastre,  dar și în promovarea unor soluții tehnice și tehnologice pentru cucerirea spațiului cosmic.  Să nu se uite că “Somnul rațiunii naște monștri” (Francisco Goya), iar pericolul dispariției omenirii - prin conflicte militare, calamități naturale  sau cataclisme cosmice – există, trebuie regândite  modurile de acțiune umană, de organizare și de conducere a societății.  Dispariția prin absurd a miracolului vieții din Sistemul solar înseamnă anularea unui factor activ din Existență, legat intrinsec de categoria superioară a universurilor spațio-temporale umane.  Desigur, pot exista ființe extraterestre inteligente prin care se manifestă Spiritul universal, având  structuri diferite de cele umane, deci și moduri diferite de raportare la Existență.
În dezvoltarea filogenetică și ontogenetică, structurile vii sunt  rezultatul interacţiunii dintre spirit, ereditate şi mediu, factori ce intervin în proporţii variabile la formarea însuşirilor morfologice şi funcţionale, de la cele mai simple până la creier şi conştiinţă. Desigur, în evoluția speciilor contează mutațiile genetice, variabilitatea, suprapopulația  și selecția naturală în “lupta pentru existență”(Charles Darwin), la care se adaugă disponibilitățile de adaptare a spiritului.
  Pe lângă informaţia ereditară, ce se manifestă la nivel structural, organismele animalelor, în special omul, sunt capabile să recepţioneze informaţiile externe şi să le prelucreze psihic pentru a-şi adapta comportamentul în diverse situaţii concrete, dar și modificarea mediului ambiant prin acțiuni orientate către obiective și finalități pe termen mediu sau lung. Apariția psihicului la organismele vii a marcat în evoluția filogentică trecerea de la plante la animale, care a permis manifestarea deplină a vieții – prin saltul evolutiv de la modul de existență static la cel mobil de explorare și interacțiune cu mediul înconjurător. 
Psihicul nu poate fi redus la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului,  dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: “Informația este informație; ea nu este nici materie, nici energie”.
În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare:
- modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar spiritul  are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei;
- modelul idealist, în care spiritul  este  factor primordial și determinant, iar materia apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului;
- modelul dualist,  care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca entități distincte cu însușiri și calități proprii.
   Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate  pe studiul individual sub semnul unor  orientări  diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului,  psihologia conștiinței și psihologia comportamentului.
  A urmat apoi  etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului  în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se caracterizează printr-o gamă diversificată de  procese secundare superioare: gândire logică, imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie istorică, emoții și sentimente profunde,  trăsături caracteriale specifice comportamentului civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc.  Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul  școlii de psihanaliză, de a fi inițiat  concepția  organizării multinivelare a sistemului psihic uman, prin introducerea  unor nivele funcționale dispuse pe verticală, mai precis: Sinele (Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Studiul organismelor vii este deosebit de  dificil, pentru că  “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare;  ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
  Ființa umană se raportează la Existență atât la nivelul treptei senzoriale, cât și a treptei raționale, procesarea informațiilor primite din Universul nostru prin organele de simț fiind corelată cu informațiile stocate în memorie și integrată în schemele de operare ale Spiritului individual, care poate fi asociat cu Alter Ego din Universul complementar.
  Fiecare individ este o asociere unică, pasageră şi perisabilă a unor gene, dar care trec bariera generaţiilor prin intermediul gameţilor. De menţionat că indivizii luaţi separat sunt componente esenţiale ale vieţii, care interacţionează şi au valoare în cadrul sistemului superior, populaţional sau al speciei, de organizare ierarhică a materiei vii. Procesul de îmbătrânire, finalizat prin moarte, nu reprezintă o fatalitate, ci capătă o nouă semnificaţie în devenirea materiei vii - în care programul pentru sine, de supravieţuire a indivizilor, este subordonat programului pentru grup, de supravieţuire şi dezvoltare a speciilor.
Trebuie precizat că în  prezent codul genetic se referă  la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu  structurarea organelor şi configurarea întregului organism prin controlul dispunerii celulelor  în spaţiu.  De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la genetica dinamică,  prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin  aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi  poziţiile relative ale celulelor vecine,  care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
  Desigur, deși codul genetic este universal, doar ființele inteligente se raportează la Existență prin conștiință, fiind capabile de  reflectare cu sens, proiectivitate și creativitate.
În lucrarea “Inteligența materiei”, medicul neurolog Constantin Dulcan afirmă:   “Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide, lipide – cât și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să adune acești aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a fost acidul dezoxiribonucleic (AND).  Apariția sa a constituit un moment-cheie  în evoluția vieții, acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de  forme pe care o cunoaștem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om”.
  Spre deosebire de Monod, care a exagerat rolul hazardului în apariția și evoluția vieții, Constantin Dulcan consideră că “viața depășește imperiul întâmplării trecând în cel al necesității”. În concepția sa, “inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza afinităților lor chimice. În momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și reproducere, deci sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung până la stadiul în care materia se gândește pe sine“.
Filosoful  german  Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), creatorul dialecticii, a pus la baza întregii existenţe  conceptul universal de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete.
   Spiritul universal poate fi identificat cu noțiunea generală și abstractă a  lui Hegel de “Idee absolută”, care, în automişcarea ei, începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care Spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
În “Fenomenologia spiritului”, Hegel  analizează  strategia urmată  în “mişcarea gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece “metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”.  În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare  a “universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice.
Immanuel Kant (1724-1804) a elaborat un sistem filosofic propriu (idealismul transcendental), având convingerea că  lucrurile şi fenomenele  realităţii  există în sine, ca entităţi obiective.  În concepţia sa, procesul cunoaşterii începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective  şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate etc.). 
  Kant afirmă “În critica raţiunii pure”: “dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”.  El face distincţie între cunoştinţele empirice  “care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care “sunt independente absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. 
  Referitor la religie, Spiritul universal reprezintă Divinitatea la care s-a raportat omul în istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că  “la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade, La Nostalgie des Origines).
  Pornind de la faptul că un experiment cuantic este influențat de către observator, unii fizicieni au concluzionat că este nevoie de observare conștientă pentru a se realiza trecerea de la potențialitate la realitate, așa cum afirmă Martin Rees: “La început au existat doar posibilități. Universul poate apărea doar dacă cineva l-a observat”.  Există și părerea că materia nu reprezintă realitatea ultimă, care este accesibilă doar unei “minți universale”- identificată de creștini cu Dumnezeu. Andrei Linde, profesor la Universitatea Stanford,  a lansat întrebarea retorică: “Nu se va dovedi oare, cu dezvoltarea în continuare a științei, că studiul universului și studiul conștiinței  vor fi legate inseparabil, și că în final progresul unuia nu va fi posibil fără progresul celeilalte?”.
În lucrarea “Divinae Institutiones”,  scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu.  Esența informațională a Spiritului universal este prezentată în Sfânta Scripură, astfel: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvân¬tul era Dumnezeu” (Ioan 1:1-3). 
  Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
În prezent, viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei  diversităţi religioase, de la budism la hinduism, până la islamism şi creştinism, etapă în evoluția omenirii care va fi depășită prin aducerea la numitor comun a științei, filosofiei și religiei.  Numai așa poate fi înțeleasă  menirea omului în Univers ca factor spiritual implicat în devenirea Existenței.
Dumnezeu nu are formă , fiind “Necuprinsul”, adică  “matricea spațio-temporală” a relaționării generale și abstracte cu Existența, pe măsura devenirii vieții și a descifrării enigmelor cunoașterii, prin care Universul nostru capătă sens și valoare.  Comportamentul uman trebuie reglat permanent prin feedback, având la bază  criteriile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr, care au fost validate în istoria milenară a omenirii.
    Suntem fiii  lui Dumnezeu, având în vedere că, atunci când două ființe umane se iubesc și procreează, zestrele lor genetice se unesc și inițiază procesul diviziunii celulare pentru apariția unui organism nou prin care se manifestă  Spiritul universal. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a marcat profund istoria omenirii prin modul de acțiune și de gândire  prezentat în Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a creștinismului.
Suntem florile Luminii, având în vedere că orice ființă umană reprezintă în esență  o configurație complexă de fotoni care se află în rezonanță cu Spiritul universal.
Referitor la povestea fără sfârșit a omului, se amintește că omenirea înseamnă cei care suntem, cei care au fost și cei care vor veni, pentru a trece și a lăsa urme în această Lume.
Bibliografie
1. Adler A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
2. Bodnariuc N.,  Biologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979 
3. Dulcan D. C.,  Inteligența materiei,  Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009   
4. Toro I.,  Fizica și filozofia, Ed. Facla, Timișoara, 1972
5. Tudor V., Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001
https://www.academia.edu/41108286/Cunoasterea_de_maine