Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 0
Servicii AI: 0
Subiectul - perspective de abordare
Subiectul: perspective de abordare
Prof. Bala Chirana
Deşi prezent în multe studii de specialitate în care sunt cercetate aspecte, privind, de obicei, sintaxa propoziţiei, subiectul în complexitatea sa este prezentat în lucrările de referinţă ale gramaticii limbii române, cea mai importantă fiind GALR(2005), în care prezentarea teoretică include perspectiva structurală şi cea funcţională.
În gramatica tradiţională românească, definiţiile date funcţiilor sunt neunitare: exclusiv formală, în cazul atributului, semantice, pentru complementele circumstanţiale, logicizante, în cazul părţilor principale de propoziţie şi, în fapt, sunt neoperante pentru delimitare şi recunoaştere.
Din analiza lucrărilor de specialitate, a faptelor de limbă, se constată că subiectul este o parte de propoziţie care se defineşte prin relaţia cu un predicat, existând situaţii de comunicare în care subiectul apare în relaţie de interdependenţă cu un verb la un mod nepersonal.
În gramatica structuralistă s-au realizat modificări esenţiale privind conceperea funcţiilor sintactice, propunându-se, pentru fiecare funcţie, definiţii riguroase, strict gramaticale. Un asemenea mod de concepere şi de definire a funcţiilor sintactice se propune în Guţu Romalo (1973), unde se defineşte funcţia sintactică prin luarea simultană în consideraţie a celor două tipuri de relaţii (sintagmatice şi paradigmatice).
Definiţia subiectului, propusă de Guţu Romalo: ,,poziţia sintactică realizată prin nume în nominativ impunând acordul verbului cu care intră în relaţie de interdependenţă” trimite în exclusivitate la elemente de formă gramaticală, singurele în măsură să circumscrie neechivoc situaţia de subiect din limba română.
Considerăm că ceea ce uneşte elemente semantic foarte eterogene şi elemente sintactic eterogene, permiţând includerea lor în aceeaşi poziţie sintactică, a subiectului, sunt elemente de formă gramaticală: forma de nominativ şi acordul din relaţia subiect-predicat.
Astfel, în construcţiile: Îmi place filmul.
Mă indispune rezultatul.
S-a auzit un neadevăr.
substantivele subliniate au calitatea de subiecte, deoarece, indiferent de poziţie, de regent şi de valoare semantică, au formă de nominativ şi impun predicatului acordul.
Pentru o descriere riguroasă a acestei funcţii sintactice, se impune prezentarea statutului său ierarhic vizavi de componenţa grupului verbal. Potrivit tradiţiei noastre gramaticale, subiectul se aşază la acelaşi nivel ierarhic cu predicatul, fiind considerat a doua ,,parte principală” din organizarea propoziţiei.
După M. Avram, părţile principale de propoziţie depind oarecum una de cealaltă, ,,se definesc una prin alta, prin rolul uneia faţă de cealaltă(subiectul cu referire la predicat şi predicatul cu referire la subiect)”. În schimb, între cele două părţi principale se poate stabili o ierarhie, predicatul fiind mai important decât subiectul, din punct de vedere gramatical, pentru existenţa şi organizarea propoziţiei. Există puncte de vedere care consideră subiectul drept complement al verbului. GALR (2005) îl numeşte complement special, iar GBLR (2010) îl include în secţiunea de complemente matriciale (cerut de unele verbe, dar neacceptat de altele).
Pană Dindelegan optează pentru interpretarea subiectului drept complement, dar un complement ,,extern”, cerut nu numai de verb, ci compoziţional, de grupul (verb + complemente). Afirmând că subiectul este o funcţie atribuită de centrul verbal, afirmăm, implicit, subordonarea subiectului faţă de verb.
În favoarea tezei subordonării subiectului, Domnia Sa formulează unele argumente dintre care menţionăm:
Apariţia unui constituent în poziţia de subiect este subordonată capacităţii verbului de a admite această poziţie, existând în limba română şi verbe ,,inapte” sintactic de a se construi cu subiectul: Plouă.
Se înserează.
Îi pasă de tine.
Îi arde de joacă.
Coeziunea dintre subiect şi verb se realizează nu numai prin repetare de informaţie gramaticală (acord), ci şi prin caz. Cazul asigură legarea de verb şi a celor două obiecte (direct şi indirect). Deci, din punctul de vedere al legăturii cazuale, subiectul nu se deosebeşte de cele două obiecte;
în construcţia: Îmi trebuie bani.
verbul impune celor două nume cu care se combină dativul şi, respectiv, nominativul;
în construcţia: Mă cuprinde teama.
verbul impune celor două nume vecine, acuzativul şi, respectiv, nominativul.
Funcţia de subiect este atribuită şi de centre verbale ,,inapte” morfologic de a realiza acordul: infinitivul, gerunziul, supinul, ceea ce arată că acordul are totuşi o ocurenţă facultativă, atribuirea funcţiei de subiect fiind mai presus de acest element formal; în construcţiile:
E greu a face.
Se aude tunând.
E uşor de spus.
verificarea calităţii de subiect se face prin posibilitatea substituţiei cu un nominal cu funcţie de subiect. Nu se vor lua în calcul consideraţiile semantice, nici folosirea întrebării sau calitatea verbului regent.
Subiectul şi obiectul direct ocupă faţă de verb o poziţie similară, fapt evidenţiat în cadrul pasivizării, când obiectul direct ajunge în poziţia subiectului: Elevul citeşte cartea. ↔ Cartea este citită.
Topica subiectului este postpusă pentru o clasă numeroasă de verbe. Postpoziţia nu numai că favorizează pierderea acordului, dar plasează subiectul într-o poziţie secundară faţă de verb:
Îmi convine nota.
Mă doare capul.
S-a povestit întâmplarea.
După cum se vede, subiectul este plasat într-o poziţie similară celei ocupate de complement. Faptul poate fi demonstrat şi prin variaţia sintactică între o construcţie cu subiect şi una fără subiect:
Îmi place Maria.
Îmi place de Maria. (a doua, deşi este neacceptată de norma literară, circulă în uzul colocvial)
În spiritul modelului generativ, Pană Dindelegan propune o definiţie concisă şi profundă, definind subiectul ca fiind o funcţie care depinde de capacitatea sintactică a verbului de a accepta această poziţie: subiectul ,,se defineşte în raport cu verbul-centru, indiferent de apariţia acestuia la un mod personal sau la o formă verbală nepersonală. Reprezintă, în relaţie cu verbul, o clasă de substituţie (adică de echivalente sintactice substituibile în acelaşi context verbal), clasă având ca termen prototipic nominalul (substantiv, pronume, numeral cu natură pronominală) în nominativ, iar ca relaţie sintagmatică specifică, relaţia de interdependenţă cu verbul şi acordul pe care subiectul îl impune verbului-predicat”.
Dacă GA(1966) şi celelalte gramatici consideră părţi principale de propoziţie, subiectul şi predicatul, GALR(2005) prezintă doar predicatul ca parte principală de propoziţie. Astfel, prin subordonarea subiectului faţă de verb, se rezolvă o inconsecvenţă a sintaxei tradiţionale româneşti, unde subiectul apare ca parte principală de propoziţie, dar subiectiva, ca propoziţie subordonată.
Şi în GBLR (2010) se acordă subiectului calitatea de poziţie ,,dependentă” de verb şi este inclus în clasa complementelor. GBLR(2010) este complexă şi inovatoare, deosebindu-se de GALR (2005) prin perspectiva mai apăsat morfosintactică. În cadrul grupului verbal s-au identificat două tipuri de poziţii sintactice: complemente şi adjuncţi (diferite tipuri de circumstanţiale), iar în interiorul complementelor s-au diferenţiat complemente matriciale, determinate de particularităţi sintactice ale regentului (subiectul, complementul direct, complementul secundar, complementul indirect, numele predicativ, complementul prepoziţional, complementul predicativ al obiectului). În raport cu celelalte complemente matriciale, subiectul ocupă, faţă de verb, o poziţie de complement ,,privilegiat”, fiind singurul legat de verb prin restricţii bilaterale.
Problematica subiectului este pusă în evidenţă prin necesitatea de a nu-l confunda cu alte părţi de propoziţie. Admitem că adoptarea unei interpretări relaţionale a funcţiilor sintactice are nu numai un avantaj teoretic, ci şi avantaje aplicative, extrem de utile. Permite distingerea subiectului de numele predicativ în construcţii ca: E soare.
Mi-e frig.
Dacă urmărim caracteristica relaţională esenţială a numelui predicativ, includerea într-o structură obligatoriu ternară, constatăm că numele post verbal nu satisface această cerinţă, celălalt component fie lipsind din structură, fie având forma de dativ sau prepoziţională, forme inacceptabile pentru subiect.
Pe baza aceloraşi caracteristici relaţionale, este posibilă distingerea de complementul direct în construcţii ca:
Mă stăpâneşte frica.
unde numele personal şi preverbal este confundat adesea cu un subiect. Ceea ce favorizează această confuzie este tocmai aşezarea lui înaintea verbului, ca şi faptul că el este componentul care asigură referirea la persoană. Se pierde din vedere forma acestuia de acuzativ, ca şi posibilitatea dublării cliticului.
Faţă de gramatica tradiţională, modificările sunt majore şi privesc statutul ierarhic al subiectului, cuprins sau necuprins în grupul verbal. Noţiunea de clasă de substituibili este considerată mai relevantă, un substituibil putând fi înlocuit de orice parte centrală de vorbire.
Acest tip de abordare a funcţiei sintactice de subiect valorifică în special perspectiva funcţional-sintactică, care oferă posibilitatea introducerii paradigmaticului în descrierile sintactice.
Având în vedere faptul că am interpretat subiectul ca ,,un complement de tip special”, vom afirma includerea sa în componenţa grupului verbal. Astfel, ca şi altor complemente, verbul îi impune subiectului restricţii de caz şi de rol tematic, iar subiectul îi impune el însuşi restricţii verbului. Între subiect şi predicat se stabileşte o relaţie de dependenţă bilaterală (o formă specială de relaţie între doi termeni care se presupun reciproc), în sensul că predicatul impune subiectului cazul nominativ, iar subiectul impune predicatului numărul şi persoana, adică asigură acordul gramatical.
Având în vedere inadvertenţele definiţiilor tradiţionale (convin doar verbelor de acţiune), putem conchide că adoptarea unei interpretări relaţionale a subiectului a avut nu numai un avantaj teoretic, şi anume includerea sa într-un sistem coerent de tratare a determinanţilor verbali: complementul direct, complementul indirect, numele predicativ, ca poziţie atribuită de centrul verbal, ci şi avantaje aplicative, utile din punctul de vedere al unei gramatici şcolare. Dintre acestea, menţionăm:
Permite rezolvarea unei inconsecvenţe din sintaxa tradiţională românească, unde propoziţia subiectivă este considerată de tip subordonator, dar subiectul este parte principală de propoziţie;
Permite rezolvarea unor cazuri concrete de analiză, oferind criteriile relaţionale de distingere a subiectului de poziţii sintactice cu care s-ar putea confunda (numele predicativ, complementul direct).
De reţinut este faptul că, dincolo de diversitatea semantică a funcţiei sintactice în discuţie, se constată din tratarea atentă a faptelor de limbă existenţa unor trăsături comune şi distinctive care îi dau unitate în ansamblul său.
Bibliografie 1. Avram, Mioara - 1997. Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti.
2. Guţu Romalo, Valeria (coord.)- 2005. Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti.
3. Guţu Romalo, Valeria – 1973. Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Pană Dindelegan, Gabriela (coord.) – 2010. Gramatica de bază a limbii române, Academia Română, Univers enciclopedic Gold, Bucureşti.
5. Pană Dindelegan, Gabriela – 1994. Teorie şi analiză gramaticală, Editura Coresi, Bucureşti.
Comentarii
Felicitări !
Liliana Pricopi acum 1890 zile
Ministerul Educaţiei