Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 60
Publicare articole în reviste: 0
Servicii AI: 0
Aplicații ale învățării prin condiționare clasică pentru perioada şcolară mică
Ȋnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns. Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns. Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns. Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns. Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns. Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol i
Comentarii
Interesant! Poate reusiti sa corectati postarea!
Ionica Axene acum 1719 zile
Ministerul Educaţiei