Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 420
Servicii AI: 0
Repere din literatura română (I)
În această lucrare sunt prezentate biografiile următoarelor personalități românești:
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și Marin Sorescu.
Mihai Eminescu (1850-1889) reprezintă cel mai mare poet român, prozator și jurnalist, personalitate complexă, preocupată de asimilarea cunoștințelor în diverse domenii (filosofie, drept, medicină, sociologie, economie), patriot care a susținut cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
S-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al șaptelea copil din familia lui Gheorghe Eminovici și a lui Raluca Jurașcu. Cu excepția lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer și a trăit 73 de ani, ceilalți 9 frați și surori ale lui Eminescu au avut un destin tragic: Șerban(n. 1841) s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit alienat la Berlin în 1874, Nicolae (n. 1843) s-a sinucis la Ipotești în 1884, Iorgu (n. 1844) s-a stins din viață în 1873 din cauza unei răceli, Ruxandra (n.1845) a decedat în copilărie, Ilie (n. 1846) a murit în 1863 din cauza unei epidemii de tifos, Maria (n. 1848) a trăit doar șapte ani și jumătate, Aglae(n. 1852) a suferit de boala Basedow-Graves și a decedat în 1906, Henrieta (n. 1854) este sora mai mică a poetului care l-a îngrijit în timpul bolii, iar fratele său Vasile a murit după un an și jumătate.
Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, a urmat în perioada 1858 -1860 școala primară National Hauptschule din Cernăuţi, apoi s-a înscris la gimnaziul Obergymnasium din Cernăuţi (unde a predat și Aron Pumnul), însă în 1863 a părăsit școala și a plecat la Ipotești în vacanța de Paști. În anul 1864, Eminescu a plecat la Cernăuți cu trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu, apoi a lucrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani și copist la comitetul permanent județean, de unde demisionează în 1865, iar din 1866 până în 1869 a pribegit pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București, intrând în contact direct cu limba, tradițiile și realitățile românești.
În perioada 1867-1868 a lucrat succesiv ca sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale, secretar în formația lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național, stabilindu-se în București, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale.
Între anii 1869 și 1869, Eminescu a urmat cursurile Facultății de Filosofie și Drept din Viena, unde s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o pe Veronica Micle și a participat la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare.
În perioada 1872-1874 a fost student „extraordinar” la Berlin, după ce Junimea i-a acordat o bursă pentru a-și lua doctoratul în filosofie, însă nu a participat cu regularitate la cursuri; împreună cu alți tineri a înființat cercul literar Orientul care a avut ca scop strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor referitoare la istoria și literatura patriei. Împreună cu o delegație de studenți, în anul 1870, Eminescu l-a vizitat de Anul Nou, la Döbling, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1872, Eminescu a revenit la Iași, unde a participat la ședințele Junimii, însă în toamna aceluiași an a plecat la Universitatea din Berlin pentru a-și continua studiile de filosofie, filosofia științei. S-a întors în 1874 la Iași, fiind numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui, iar în 1875 l-a introdus pe Ion Creangă la Junimea.
În anul 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la București, unde a lucrat aproape șapte ani ca redactor la ziarul „Timpul”, în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.
În vara anului 1883, Eminescu s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la spitalul doctorului Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”, a fost trimis la sanatoriul de la Oberdöbling (Viena), fiind vizitat în 1884 de Maiorescu. După o călătorie în Italia, Eminescu s-a întors în data de 27 martie 1884 la Bugurești, apoi a plecat pe 7 aprile la Iași, unde a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din capitala Moldovei.
În 1886 a fost înlocuit din postul de la bibliotecă, fiind internat la 9 noiembrie la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, apoi, în primăvara lui 1887, a plecat la Botoșani și a fost internat la spitalul local Sfântul Spiridon, apoi a fost trimis la Hall în Tirol, după care s-a întors la Botoșani, unde a fost îngrijit de doctorul Iszak și sora sa Henrieta. A fost vizitat de Veronica Micle, care l-a sfătuit și determinat să meargă la București, unde a fost internat pe 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța și apoi la sanatoriul Caritas.
Mihai Eminescu s-a stins din viață pe 15 iunie 1889, în jurul orei 8 dimineața, trupul său fiind depus la biserica Sfântul Gheorghe, iar după slujbă, cortegiul funerar a plecat spre Universitate, a trecut pe Calea Victoriei și Calea Rahovei până la cimitirul Șerban Vodă (azi cimitirul Bellu), unde sicriul a fost purtat pe umeri până la mormânt de către patru elevi de la Școala normală de institutori.
În opera sa „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Ziua Culturii Naționale a fost stabilită de Academia Română pe 15 ianuarie pentru a fi celebrată împreună cu sărbătoarea nașterii lui Mihai Eminescu, cel mai important poet român.
Mihai Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, în același an publicând și poezia „De-aş avea” în revista Familia din Pesta, a lui Iosif Vulcan.
Cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu sunt: Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Epigonii, Mortua Est, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger și demon, Melancolie, Floare-albastră, Dorinţa, Memento Mori, Strigoii, Odă , Mai am un singur dor, La steaua.
Ion Luca Caragiale (1852 -1912) este considerat cel mai mare dramaturg român, fiind ales în 1948 membru post-mortem al Academiei Române.
S-a născut la 30 ianuarie 1852 (deși în certificatul de naștere este trecută data de 1 februarie 1852) în comuna Haimanale (azi îi poartă numele) din județul Prahova, în familia lui Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas, care a administrat moșia mănăstirii Mărgineni. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut cu părintele Marinache de la Biserica Sfântul Gheorghe din Ploieşti, a urmat ciclul primar (1860 -1864) la Şcoala Domnească din Ploieşti, apoi Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești, terminându-şi în 1868 clasa a V-a liceală la București.
Fiind atras de teatru, a urmat în perioada 1868-1870 Conservatorul din Bucureşti, înscriindu-se la Clasa de Mimică şi Declamaţie a unchiului său Costache Caragiale.
A ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul de Prahova (1870), sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti (1871), redactor la „Timpul” (1878 - 1881), revizor şcolar în județele Suceava și Neamț (1881), fiind mutat la cerere în 1882 în circumscripţia Argeş-Vâlcea, director al Teatrului Național din București (1888-1889), profesor la liceul particular Sf. Gheorghe din Bucureşti (1890) etc.
În anul 1839 s-a căsătorit cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, întemeindu-și o familie împreună cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Chiriac Karaboas, dar a cunoscut-o și pe Maria Constantinescu, funcționară la Regie cu care a avut un fiu, Mateiu (n. 1885), recunoscut la oficiul stării civile.
În 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, având împreună trei copii: două fete, Ioana (n. 1889) și Agatha (n. 1890), care s-au îmbolnăvit și au au murit de timpuriu (în 1891), după care s-a născut în 1893 fiul acestora Luca Ion.
Caragiale a fost acuzat pe nedrept în 1901 că ar fi plagiat „Năpasta”, fapt pentru care a decis să părăsească țara, scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, s-a mutat în 1904 cu familia la Berlin, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului.
În dimineața zilei de 9 iunie 1912, Caragiale s-a stins din viață în locuința sa din Berlin, rămășițele sale pământești fiind expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București, fiind înmormântat la cimitirul Șerban Vodă. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea a menționat: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”
În opera sa, Caragiale a știut să surprindă memorabil portrete definitorii pentru societatea românească, folosind o gamă diversificată de mijloace literare, analiza critică fiind dublată de observația adâncă a unui moralist. El nu ironizează cu scopul de a-i amuza pe cei din jur, ci pentru a corecta defectele societății contemporane. Genialul scriitor a lăsat posterității:
● comedii: O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885);
● nuvele şi povestiri: În vreme de război, O făclie de Paşte, Două loturi, La hanul lui Mânjoală, La conac, Păcat; Kir Ianulea, Calul dracului, Abu-Hassan;
● momente şi schiţe: Telegrame, Proces verbal, Căldură mare, Bubico, Dl Goe, Lanţul slăbiciunilor, Vizită, Urgent, Highlife, Bacalaureat, Diplomaţie;
● studii şi eseuri despre teatru şi literatură: Câteva păreri, O cercetare critică asupra teatrului românesc, Oare teatrul este literatură?, Scrisorile unui egoist, Obligativitatea opiniilor, Da şi nu, Grav eveniment literar, Politică şi literatură, În Nirvana.
Alexandru Vlahuță (1858-1919) s-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (azi comuna Alexandru Vlahuță), din județul Vaslui, în familia lui Ecaterina și Neculai Vlahuță - un mic proprietar de pământ și fiul unui ispravnic din Piatra. La bătrânețe, mama sa Ecaterina s-a călugărit la Mânăstirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta, fiind urmată de unica sa fiică, Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță se retrage la Mânăstirea Neamț, sub numele de Nectarie, împreună cu Mihail, unul dintre fiii săi.
În perioada 1867 -1878, Alexandru Vlahuță a urmat școala primară și liceul la Bârlad, s-a înscris la Facultatea de Drept din București, la care a renunțat după un an, din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. După 1884 a fost profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”), apoi revizor școlar în județele Prahova și Buzău.
A editat revista Viața(1893-1896), apoi Semănătorul (1901), în colaborare cu George Coșbuc, după care a fost numit referendar la Casa Școalelor.
În anul 1905 s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar de pământ din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
A debutat în literatură cu volumul Nuvele(1886) și Poezii(1887), alternând activitatea literară cu ziaristica și conferințele de la Ateneul Român. Popularitatea scriitorului crește progresiv prin publicarea unor noi opere în proză: romanul Dan (1893), volumul Din goana vieții (1892), Clipe de liniște (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România pitorească (1901) etc.
Devine cunoscut și prin culegerile de poezii: Poezii vechi și nouă (1894), Iubire (1895), Poezii (1909) etc. Acestea au fost reeditate de mai multe ori, deși au fost respinse de la premiile Academiei, fapt pentru care autorul a refuzat să devină membru al înaltului for.
Despre capodopera sa România pitorească, Dumitru Micu afirmă că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.
Marele scriitor a murit la București în data de 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit a devenit Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
Vă prezentăm în continuare scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa, Margareta:
„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâți cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am putea ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”.
Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.”
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani, ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişez cu drag,
A. Vlahuţă”
Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922) a fost scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.
S-a născut pe 30 octombrie 1858 în familia arendașului Lascăr Zamfirescu şi a Sultanei din Plăinești (azi Dumbrăveni, județul Vrancea), fiind primul din cei șapte copii, mama acestora fiind sora arhitectului Ion Mincu. În perioada 1865-1873 a urmat ciclul primar și gimnaziu la Focșani, a continuat studiul la Liceul Matei Basarab din București, pe care l-a absolvit în 1876 și s-a înscris la Facultatea de Drept, fiind licențiat în 1880.
După absolvirea facultății va profesa ca procuror supleant la tribunalul din Hârșova, în 1881este numit procuror la tribunalul din Târgoviște, apoi devine avocat și redactor la România liberă, iar în 1885, intră prin concurs funcționar la Ministerul de Externe.
Din 1888 îmbrățișează cariera diplomatică, fiind numit secretar de legație la Roma până în 1906, perioadă în care a întâlnit-o pe Henriette Allievi (fiica unui senator italian), cu care se căsătorește în 1890 și are trei copii (Henrietta, Lascăr şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în timpul stagiului diplomatic din Italia.
În anul 1906 se întoace în țară, fiind numit secretar general la Ministerul de Externe, iar după război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu(13 martie -13 iunie 1920).
Marele scriitor, om de stat și scriitor obișnuia să se retragă adesea în vila sa de la Odobești, în prezent fiind Casă Memorială.
Duiliu Zamfirescu s-a stins din viaţă la Agapia pe 3iunie 1922, trupul său fiind înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.
Scriitorul a avut o activitate literară bogată şi diversificată sub formă de versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie lăsată posterității o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor, scrise la Roma, mai precis: Viața la țară (1894), Tănase Scatiu(1895), În război(1898), Îndreptări și Anna. Este primul ciclu din literatura română ( comparabil cu ciclul Les Rougon-Macquart a lui Emile Zola), în care autorul, prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi care se opune noilor parveniți, dezvăluie imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea, în care oameni de afaceri de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu nu au limite morale.
Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet, primele încercări lirice fiind publicate în Ghimpele (1877) și Resboiul (1878).
Încă din 1882 a făcut parte din redacţia ziarului „România liberă”, iar în 1883 a fost primit la Junimea, unde i-a întîlnit pe Alecsandri, Eminescu și Caragiale.
În anul 1884 devine colaborator la „Convorbiri literare”, unde își publică o mare parte din creațiile sale: romanele (în afară de „În faţa vieţii” şi „Îndreptări”), numeroase poezii, însemnări de critică literară, traduceri şi încercări dramatice etc.
O atitudine discutabilă a lui Duiliu Zamfirescu o reprezintă discursul său de recepție la Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), în care a minimalizat rolul poeziei populare și a exagerat falsitatea idilică din operele lui George Coşbuc şi Octavian Goga, fapt care a provocat polemici violente și răspunsul prompt al lui Titu Maiorescu referitor la valoarea etică şi estetică a poeziei populare.
În loc să se atenueze în timp, această primă confruntare publică dintre cei doi prieteni s-a acutizat, până la ruptura totală din 1913, când Zamfirescu a fost acuzat de antipatriotism și disponibilizat de către Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Această lovitură îi va marca viața definitiv lui Zamfirescu, chiar și după reabilitarea sa și reluarea carierei politice.
Ministerul Educaţiei