România profundă

În această lucrare sunt prezentate  15 personalități de marcă, și anume: Carol Davila, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși,  George Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica,  Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Ana Aslan, George Emil Palade, Nicolae Paulescu, Traian Vuia,  Henri Coandă , Emil Racoviță și Gheorghe Lazăr.
   Carol Davila (1828-1884; nume de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila, în franceză Charles d’Avila) a fost medic  și farmacist român de origine franceză,  care s-a născut în anul 1828 la  Parma (Italia), fiind considerat de Sabina Cantacuzino  ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout;  în realitate, el a fost  primit de doamna d’Agout în timpul studiilor sale la Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853.
  După ce și-a dat doctoratul la Paris, a venit  în  Țara Românească, fiind invitat de domnitorul Barbu Știrbei pentru a organiza serviciul sanitar. Deși ar fi trebuit să stea doar 3 ani, a rămas până la sfârșitul vieții sale, punând bazele învățământului medical românesc și al serviciului de ambulanțe.
  A fost profesor de chimie la Universitatea din București, a organizat viața medicală sub patru domni, trei fiindu-i prieteni (Barbu Știrbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I),  în 1860  fiind  ridicat la rangul de general.
  A promovat concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale,  introducerea consultațiilor gratuite  pentru bolnavii săraci, împreună cu farmacistul Hepites a pus  bazele farmaciei românești,  a sprijinit pe  horticultorul austriac Ulrich Hoffmann pentru a  înființa Grădina botanică din București,  a fondat numeroase societăți și reviste de specialitate - Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor etc.
  A avut mari probleme de sănătate: încă de la sosirea în București, din cauza locuinței întunecoase și umede în care a stat inițial, a suferit de  reumatism, boală care a dus  la pareza unui braț pe care îl va ține adesea îndoit la spate, iar în 1865 s-a îmbolnăvit de tifos,  după ce  a inspectat  închisoarea de la Telega și a consultat  deopotrivă soldați și pușcăriași.  În timpul  Războiului de Independență din 1877  a făcut  antrax infecțios în regiunea cefii, fiind  operat de urgență, iar după  o furunculoză generală și o criză de sciatică a fost nevoit  să umble în baston.
Prima sa soție, Maria Marsille (fiica medicului  francez  Alphonse Constant Marsille), a trăit doar un an după căsătorie (stingându-se  din viață  în 1860, la nașterea unui copil), în 1861 s-a recăsătorit cu   Ana Racoviță (o brunetă frumoasă, nepoată a Goleștilor), având împreună patru copii (doi băieți și două fete): Alexandru (viitor scriitor și om de teatru), Elena (viitoarea Elena Perticari), Zoe (căsătorită Cuțarida) și  Pia (Carol Nicolae Davila).
  La 13 ianuarie 1874, Carol Davila a rămas văduv (Ana Racoviță a murit după ce un confrate al soțului său i-a dat din greșeală  stricnină în loc de chinină), fiind profund afectat până la trecerea sa în veșnicie la 24 august 1884.
  În ultima parte a vieții, Davila s-a dedicat activității medicale și formării unor noi generații de specialiști, rămânând în amintirea elevilor săi ca dascălul intransigent care  “ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”.
  În memoria sa, Ministerul de Război a solicitat lui Constantin Brâncuși să realizeze  un bust din bronz al generalului Carol Davila, care a fost expus din 1912  în curtea Spitalului Militar Central din București. În anul 2003, Carol Davila  a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. În prezent, instituții de sănătate importante din România îi poartă numele: Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila", Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central "Dr. Carol Davila", Școala Postliceală Sanitară "Carol Davila" etc.
    Nicolae Grigorescu (1838-1907) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
  S-a născut pe 15 mai 1838  în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat  la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor. 
  După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi  icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei  lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
  Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru  studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie  la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind  coleg cu Renoir. Însă  este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se  în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică  prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
  Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare:  participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc.   Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti. 
  În perioada  1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
  Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit  în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia,  suferindă și ea de plămâni.
  În această  zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu  a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție  portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind  numit membru de onoare al Academiei Române.
  Nicolae Grigorescu s-a stins  din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
   Pentru  posteritate, Grigorescu reprezintă un  reper, spiritul său creator s-a manifestat  într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic, atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.
     Constantin Brâncuși (1876-1957) reprezintă artistul  model, care, pornind de la obârşia sa ţărănească, tradiţiile, miturile şi magia artei populare româneşti, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană universală, operele sale  fiind printre cele mai apreciate creații artistice din țară și din întreaga lume.
  Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul  Hobiţa (comuna Peștișani), din judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie înstărită de ţărani. Deși familia sa era avută, Brâncuși a avut o copilărie modestă, având grijă de  turma familiei, apoi a lucrat prin munți pentru alţii, unde a căpătat  primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
  A început școala primară la Peștișani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat  Școala de Arte și Meserii din Craiova(1894-1898), după care a venit la București și s-a înscris la  Școala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studenției s-a remarcat prin lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu și Ecorșeu.
  În anul 1903, Brâncuși a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din București. În timpul ședinței pentru  recepția monumentului, nemulțumit de unele opinii, Brâncuși a părăsit sala  fără a mai aștepta primirea restului de bani necesari plecării sale în Franța.
  După ce a trecut pe la Hobița, pentru a-și lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris, trecând prin Budapesta, Viena,  München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele unor pictori şi sculptori. Pentru posteritate, rămâne o temă de reflecție  faptul că Brâncuși, fără bani, a plecat  pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres (Franța), apoi, îmbolnăvindu-se de pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.
  În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts  din capitala Franței, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Pentru traiectoria artistică a  lui Brâncuși, se pot menționa:
- participarea  în 1907 cu trei lucrări la  Salonul Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, unde a fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
- a primit în același an comanda  pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată  “Rugăciune”;
- a realizat în 1908 prima versiune a “Muzei adormite”, o sculptură a unei feţe de femeie ale cărei trăsături sunt sugerate într-un  bloc de marmură, operă în care influenţa lui Rodin era totală;
- a realizat în acelaşi an,  “Sărutul”, un studiu în care figurile  a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.
  Este sugestivă decizia sa de a-și afirma originalitatea față de Auguste Rodin :  “La umbra marilor copaci nu crește nimic”.  Într-adevăr, intuiția sa a fost justă, având în vedere că genialul artist a realizat un atelier celebru în  strada Montparnasse, unde lucrările sale  au  fost apreciate  de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
  În anul 1912, a prezentat  lucrarea “Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună cu alte lucrări, printre care și “Domnişoara Pogany”,  la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago şi Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii europeni și americani.
  În anul 1918, Brâncuşi a sculptat  în lemn de stejar prima versiune a lucrării “Coloana fără sfârșit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti din România.
  La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
  În perioada 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, care au fost realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuți în Primul  Război Mondial, fiind  realizat cu  sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția  primului ministru Gheorghe Tătărescu.
  Ansamblul  monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu a fost inaugurat la 27 octombrie 1938, fiind un reper în cultura și istoria românilor prin semnificațiile profunde transmise prin Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor și  Coloana fără sfârșit, cele patru componente sculpturale fiind dispuse  pe  aceeași axă, care este orientată de la apus spre răsărit și are o lungime de 1275 m.
   În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un  “un reprezentant al burgheziei decadente”,  motiv pentru care a  renunțat la cetățenia română și a devenit în anul 1952 cetățean francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris. 
Constantin Brâncuși s-a stins din viață  la 16 martie 1957, fiind  înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: “Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”.
  În semn de recunoștință, la 3 iulie 1990, Brâncuşi a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, Guvernul României a declarat  “Anul Brâncuşi”, fiind sărbătorit şi în cadrul UNESCO. 
  Pentru posteritate,  Constantin Brâncuși reprezintă unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX,  care s-a  remarcat prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând  genial simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene.
  E-atâta frumusețe, dăruire și credință în Universul lui Brâncuși încât nu poate fi descris pe deplin prin cuvinte. Vă invit să intrați pe Poarta sărutului pentru a trăi cele mai profunde emoții artistice la Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit...
     Cel mai important muzician român, George Enescu (1881-1995), s-a născut în data de 19 august 1881, la Liveni, din județul Botoşani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu.
  Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
  Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și un vestit lăutar, Nicolae Chior, începând studii de compoziție cu profesorul  Eduard Caudella.
  În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899.  Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
  A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind deseori  invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
   Activitatea  muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere  între Bucureşti şi Paris, dar a  întreprins și turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
  În timpul Primului Război Mondial  a rămas la  Bucureşti, unde a dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).
  Pentru a stimula creaţia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursul Naţional de Compoziţie, decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase,  premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris.
   În  data de 13 martie 1936  a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București  o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
  După război,  în luna  mai 1946 a primit la   Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
  Printre ultimele sale creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
  George Enescu s-a stins din  viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi a fost  înmormântat la cimitirul Père-Lachaise din Paris.
     Constantin Noica (1909-1987) s-a născut  pe  data de 12 iulie 1909  în  comuna Vitănești  din  județul Teleorman, unde și-a făcut studiile primare.
  A  început gimnaziul în Bucureșți și a urmat  Liceul “Spiru Haret”,  avându-l  ca profesor de matematică pe Ion Barbu (Dan Barbilian).  
  S-a  înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licență “Problema lucrului în sine la Kant”.
  În  luna mai a anului 1940  și-a susținut la  București doctoratul în filosofie cu lucrarea Schiță pentru istoria lui  “Cum e cu putință ceva nou?”, iar   în luna octombrie a plecat la Berlin,   ca referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde va rămâne până în 1944.
  În perioada 1949-1958, autoritățile române i-au impus domiciliu forțat în orașul  Câmpulung-Muscel, după care a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică  cu confiscarea întregii averi.  A fost eliberat în 1964 după ce a executat  6 ani la închisoarea Jilava.
  În anul 1965  s-a stabilit la București unde a fost angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române. 
  Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață la Păltiniș, lângă Sibiu, unde a murit  pe data de 4 decembrie 1987 și a fost înmormântat la Schitul Păltiniș.
  Pentru posteritate, Constantin Noica rămâne  una din personalitățile de marcă ale secolului XX, fiind filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român.  În anul 1990 a fost ales  membru  post-mortem al Academiei Române.
      Petre Țuțea (1902-1991) este fiul preotului  Petre Bădescu și al Anei Țuțea  din satul Boteni, județul Argeș, având împreună opt copii.
  După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează  Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung Muscel şi Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, iar după absolvirea  Facultăţii de Drept  din Cluj,  a studiat formele de guvernământ la Universitatea  „Humboldt” din Berlin, devenind doctor în drept administrativ.
   În anul 1993, a fost angajat prin concurs în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a lucrat până în 1948, atunci când a fost arestat, fiind condamnat de regimul comunist la 13 ani de închisoare politică (între anii 1948-1953 şi 1956-1964). După eliberarea din pușcărie, a trăit înconjurat de tineri din boema bucureșteană a vremii, publicând articole  în revistele şi almanahurile Uniunii Scriitorilor.
  Petre Țuțea reprezintă o personalitate complexă, dar și contradictorie, având o gândire profundă, dar și idei de stânga sau simpatii cu mișcarea legionară, fiind permanent urmărit de Securitate.
Cărți publicate după anul 1989:
• Mircea Eliade, 1992
• Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992
• Bătrâneţea şi alte texte filosofice, 1992
• Omul. Tratat de antropologie creştină, 1992
• Philosophia perennis, 1992
• 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, 1993
• Filosofia nuanţelor  (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), 1995
• Ieftinirea vieţii. Medalioane de artropologie economică, 2000
• Reformă naţională şi cooperare, 2001
• Anarhie şi disciplina forţei, 2002
        Medicul Ioan Cantacuzino (1863-1934) este cercetătorul român care a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Eficiența metodei medicale descoperite a fost validată în  anul 1913, atunci când a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase, cunoscută în știință ca „Marea experiență românească”.
        Gheorghe Marinescu (1863 – 1938) este fondatorul Școlii Românești de Neurologie, având numeroase descoperiri științifice în acest domeniu, una din bolile sistemului nervos purtându-i numele (sindromul Marinescu-Sjoegren).
  Împreună cu operatorul Constantin Popescu,  a realizat un film științific  referitor la „Tulburările mersului în hemiplegia organică“ într-o perioadă în care  frații Louis și Auguste Lumière puneau bazele cinematografiei.
        Ana Aslan (1897-1988) a pus bazele geriatriei românești și a inventat produse revoluționare pentru tratarea afecțiunilor specifice bătrânilor.
    În anul 1949, a început să studieze efectele procainei, care a condus la apariția liniei de produse Gerovital.  Eficiența lor a fost dovedită în repetate ori, încentinind efectele îmbătrânirii cu 40%.
   Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy.
        George Emil Palade (1912-2008) s-a remarcat prin studii  în domeniul biologiei celulare, fiind singurul român care a câștigat un premiu Nobel. 
  Marele savant a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1974, iar în 1986, la o conferință în Statele Unite, i s-a acordat  National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
      Nicolae Paulescu (1869-1931) este o personalitate  de marcă  din domeniul medicinei, fiind primul cercetător care a descoperit insulina. 
  La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet îi citează pe Frederick Grant Banting  și biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto ca unici descoperitori ai acestui medicament. 
  În prezent,  lumea medicală recunoaște că  profesorul Nicolae Paulescu și-a publicat studiile înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină.
   Încă din  1921, profesorul Nicolae Paulescu a prezentat  descoperirea insulinei în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie“. Pancreina, cum o numea el, provoacă scăderea glicemiei, dar și a corpilor cetonici și a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet.   
     Traian Vuia (1872-1950) a realizat pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul.
     Henri Coandă (1886-1972) a contribuit  la dezvoltarea aviației. Avionul cu reacție al lui Coandă  reprezintă una dintre cele mai importante realizări tehnologice din istorie.  Este cunoscut  și pentru  descoperirea   "efectului Coandă",  pentru care a obținut, în 1934, brevet în Franța.
     Emil Racoviță (1868-1947) este considerat fondatorul biospeologiei, fiind preocupat  de studiul faunei din subteran. A participat ca naturalist la Expediția antarctică belgiană (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache.
     Gheorghe Lazăr (1779-1823) s-a născut într-o familie modestă din Avrig (lângă Sibiu), a urmat școala primară în localitatea  natală, apoi liceul la Cluj, iar după obținerea bacalaureatului, a primit o bursă de la Biserica Ortodoxă pentru a-și pregăti  la Viena o carieră ecleziastică, însă tânărul însetat de cultură  a urmat inițial cursuri de filosofie, istorie și științe fizico-matematice. 
  La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala teologică ortodoxă, remarcându-se prin traducerea în limba română a unor lucrări  cu caracter pedagogic și chiar a unui manual de pedagogie.
  În urma unui conflict cu un episcop, adept al învățământului în slavonă, a plecat la București, unde a înființat Școala de la Sfântul Sava, prima unitate de învățământ cu predare în limba română din Muntenia, care a devenit în prezent Colegiul Național Sfântul Sava.