Peregrinări prin istoria omenirii (II)

Conținut
V. Istoria modernă  și contemporană
VI. Citate din tezaurul universal de înțelepciune
  Bibliografie

V. Istoria modernă și contemporană
  Dacă ne raportăm la civilizația modernă și contemporană, atunci se verifică pe deplin opinia unor filosofi care consideră că devenirea umană se face pe o traiectorie în spirală prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin mecanismele negării negației.
  Având ca punct de plecare Renașterea, s-a trecut la un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit),  integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
  Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartitism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
  Producția este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind  reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
   Mai departe, sunt selectate și prezentate concis cele mai importante evenimente care au marcat  istoria modernă și contemporană a omenirii.
Sec. XVII, XVIII
  Afirmarea capitalismului a cunoscut o mare varietate de manifestări legate de momentul apariției și aria de răspândire, ritmul și formele de dezvoltare, implicațiile sociale și participarea la circuitul universal de valori materiale și culturale. Dacă în stadiul inițial, relațiile capitaliste s-au impus în Anglia și în Franța prin război civil, iar în coloniile engleze din America prin lupta de independență, în schimb unele țări ca Suedia, Norvegia si Danemarca au urmat o cale de dezvoltare pașnică, bazată pe schimbări progresive de ordin social și economic, politic și cultural.
  Revoluția engleză a început prin opoziția dintre parlament și tendințele absolutiste ale regelui Carol I, care a fost  sprijinit de biserica anglicană. Revoluționarii conduși Oliver Cromwell, adepți ai puritanismului religios, au învins în bătălia de la Naseby, după care parlamentul și armata au procedat la desființarea monarhiei, judecarea și executarea regelui, proclamarea  republicii în anul 1649.
  După  înlăturarea formei republicane de guvernământ (1653), urmează o perioadă de Protectorat până în 1600, când are loc restaurația dinastiei Stuart, înlocuită la rândul său, după numai 8 ani, prin aducerea la tron a lui Wilhelm de Orania și instaurarea definitivă a monarhiei parlamentare.
  Așa cum rezultă din Declarația drepturilor, deși regele este șeful suprem al bisericii, armatei și justiției, puterea executivă este delegată primului ministru, iar elaborarea și aprobarea legilor țin de competența parlamentului (format din Camera Lorzilor si Camera Comunelor). Membrii celor două camere sunt numiți de către rege, respectiv sunt aleși prin vot cenzitar ( rezervat acelor cetățeni care plătesc statului impozitul pe veniturile realizate din activități economice).
  Formarea SUA a stat  sub semnul conflictului dintre colonii și metropolă, care a fost exprimat ferm în Congresul de la Philadelphia (1774) și a fost consființit în Declarația de Independență (4 iulie 1776, redactată de Thomas Jerfferson). În acest document, se  justifică independența țării pe baza principiului suveranității poporului și  se prevede explicit că oamenii sunt egali, având drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și năzuința la fericire.
  Inițial, armata engleză, superioară din punct de vedere al instrucției și al disciplinei, a înfrânt ușor trupele americane de voluntari, însă după  numirea la comanda acestora a lui George Washington, soarta războiului s-a schimbat în favoarea insurgenților prin victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown (1781).
   După o perioadă de confuzie între revoluționari, legată de rezolvarea problemei agrare, este elaborată Constituția din 1787, prin care se pun bazele juridice ale unei republici federative (S.U.A), formată din 13 state (în prezent sunt 50), fiecare cu legile sale, care nu pot fi încălcate de puterea centrală.
  Pe baza principiului separării puterilor în stat,  puterea executivă revine președintelui (șef al statului, șef al guvernului și comandant militar suprem, primul președinte a fost G. Washington), puterea legislativă este deținută de Congres (format din Camera Reprezentanților și Senat), iar puterea juridică este încredințată Curții Supreme (alcătuită din judecatori numiți de președinte și validați de parlament).
  În ceea ce privește Europa, suflul schimbărilor este la fel de intens.  Procesul de centralizare în Franța se continuă în timpul dinastiei de Bourbon (întemeiată de Henric IV), pentru ca domnia lui Ludovic al XIV-lea să marcheze apogeul puterii regale („Statul sunt eu”).
  Revoluția franceză a fost necesară în condițiile regimului de monarhie absolută care a respins orice  idee  de  modernizare într-o  societate  structurată  după  criterii medievale  în trei  stări (I-clerul,   II-nobilimea, III-burghezia, țărănimea și populația săracă a orașelor). În faza inițială, modificările s-au produs la nivel parlamentar prin transformarea Adunării Stărilor Generale în Adunarea Națională și apoi în Adunarea Constituantă.
   Încercarea regelui de a desființa Adunarea Constituantă  a dus la declanșarea insurecției, prin mobilizarea populației pariziene, formarea Gărzii Naționale și cucerirea la 14 iulie 1789 a Bastiliei,
fortăreață folosită până atunci ca închisoare regală.
  La  baza  organizării sociale sunt puse,  în  locul privilegiilor feudale,  principii democratice, înscrise în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului, ca de exemplu:
- oamenii se  nasc  și  rămân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu  pot  fi  bazate  decât  pe utilitatea publică
- libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează  altuia
- legea este expresia voinței generale
- comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului.
Sec.XIX, XX
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost  dominată de puternice mişcări sociale, antifeudale şi de eliberare de sub dominaţie străină în diverse regiuni ale Europei (Spania, Serbia, Grecia, România, Rusia, Polonia, Italia), procese care au dus la destrămarea Sfintei Alianţe şi la pregătirea efectivă a revoluţiilor de la 1848.
  De pildă, năzuinţele de înnoire socială şi de emancipare naţională îşi  găsesc expresia în mişcarea revoluţionară de  la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care, deşi a  fost înăbuşită prin intervenţie străină, a avut drept consecințe abolirea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pamântene atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova.
  În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române s-a instaurat protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată încă sub dominaţie habsburgică.
  Anul revoluţionar 1848 a fost un moment important în consolidarea capitalismului european, care a fost pregătit de mari personalităţi ale vremii, ca: Giuseppe Manzzini şi Giuseppe Garibaldi (Italia), Ludovic Kossuth (Ungaria), Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu (Ţările Române).
  În  Franţa, evenimentele s-au  derulat  rapid:  regele a fost detronat, s-a instaurat a doua  republică, s-a decretat dreptul la muncă şi votul universal, s-au creat Atelierele Naţionale. După numai 4 ani, puterea este obţinută de Napoleon al III-lea, care se declară împărat.
  Pentru multe popoare din Imperiul Habsburgic şi din Confederaţia germană, revoluţia a constituit un moment important pentru a înlătura absolutismul şi rămăşitele feudale, pentru a instaura un regim constituţional, dar şi pentru a înfăptui unitatea şi independenţa statului naţional. Cu excepţia unor avantaje economice şi politice obţinute de burghezie, aceste aspiraţii au fost spulberate de trupele regale sprijinite de intervenţii armate străine.
  Este  bine  de  menţionat că  naţiunea  este  un  tip  de comunitate  care  are  la  bază  două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
  În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act fondator (constituţia).
  În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
  Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente.  Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
  În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
  Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei. După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
  Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de  energicul politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după  învingerea Franţei, au fost  alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
  După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei. Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
  Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol).
  În istoria românilor, data de 24 ianuarie 1859  reprezintă o etapă importantă pe traiectoria devenirii în spațiul dintre  Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
  Procesul  revoluționar  din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și economice dintre Moldova și Țara Românească -  a avut ca rezultat uniunea vamală  a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.  
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de  la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare. 
  Referitor la Unirea Principatelor Române, este important  anul  1857,  având în vedere că Marile Puteri acordă acestora   dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot.  În  acest  scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru  alegerile din  Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
  La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe  24 ianuarie 1859,  la propunerea deputatului  Vasile Boerescu, a fost  ales în unanimitate și  domnitor al Țării Românești.
  Evenimentul istoric de  la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
  Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate,  punându-se astfel bazele statului naţional al Principatelor Române.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
  Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit    monarhie constituţională.
  Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918,  atunci când  Transilvania a  reîntregit  teritoriul românesc.
  România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune  fundamentală  apărată  pe  câmpul de  luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin).  Noua situaţie creată  este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care consfiinţea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt încorporate Imperiului ţarist.
  În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea şi primul deceniu al sec. al XX-lea se intensifică dezvoltarea capitalistă a României, numărul întreprinderilor industriale creşte, capitalul străin pătrunde în economie, căile de comunicație se îmbunătăţesc, viaţa politică fiind dominată de partidele conservator şi liberal. Nesoluţionarea problemei agrare a provocat unele mişcări sociale cum sunt cele din 1888 și 1907.
  În Transilvania (inclusă în urma pactului dualist din 1867 în Ungaria), se remarcă  politica  de eliberare naţională a Partidul Naţional Român, perioada 1892-1894 fiind cunoscută prin denumirea de ,,mişcare memorandistă”.
  Pe continentul asiatic, evenimentele istorice s-au derulat altfel. Popoarele din Asia, aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, au încercat să reziste mult timp penetrației capitalismului printr-o politică greşită de izolare.
  În China, Sun Yat Sen înfiinţează în 1905 Liga revoluţionară (primul partid burghez, precursor al Gomindanului întemeiat în 1912), având un rol însemnat în pregătirea revoluţiei burghezo-democratice din 1911-1913, când este înlăturată dinastia manciuriană şi proclamată republica.
  Până la mijlocul sec. al XIX-lea, Japonia a fost o ţară feudală înapoiată, al cărei împărat (considerat de origine divină) îşi exercita puterea prin intermediul Shogunului, membru al familiei Tokugawa. Shogunul se sprijinea pe nobilimea militară, care întreţinea 500 000 de vasali (numiţi samurai), destinaţi carierei militare şi respectării unui cod de onoare foarte strict. Sub presiunea unor flote de război americane, Shogunul a permis accesul unor vase comerciale în două şi apoi în şapte porturi japoneze, fapt pentru care a fost înlăturat de împăratul Mutsuhito, creatorul Japoniei moderne, cel care a inaugurat era Meiji (1868-1912, era luminilor).
  Miracolul japonez, de transformare a unei ţări înapoiate într-o mare putere mondială, a început prin deschiderea Japoniei către lume, introducerea serviciului militar obligatoriu şi modernizarea armatei, opţiuni urmate de măsuri consecvente pentru adaptarea administraţiei la cerinţele revoluţiei industriale (concepută după modelele european şi nord-american), trecerea la regimul politic de monarhie constituţională, iar la nivel psihologic, prin  schimbarea mentalităţii unui popor care, deşi respectă tradiţiile, a făcut din muncă o virtute pentru a se impune pe piaţa concurenţială cu produse de înalt nivel tehnic. Este fascinant cum o ţară cu resurse naturale reduse a reuşit să devină o putere economică mondială. Miracolul japonez constituie o temă de reflecţie pentru politicienii români.
  Evoluţia omenirii în secolul al XX-lea urmează o cale dialectică, extrem de complexă, cu realizări culturale de vârf, dar şi conflicte generalizate şi manifestarea unor regimuri totalitariste.
  Puterile europene erau convinse de misiunea lor civilizatoare, având credinţa că „sarcina omului alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa.
  Nu întâmplător, curiozitatea geografică a fost însoţită de o activitate misionară catolică şi protestantă, iar expansiunea colonială a Angliei şi  a Franţei a fost urmată de pretenţiile imperialiste ale Germaniei şi Italiei pentru împărţirea lumii, la care se adaugă  promovarea panslavismului de către Rusia, ţară  care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederaţii pentru toţi slavii.
  Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei să devină surse de materii prime şi pieţe de desfacere a produselor lumii civilizate.
  Politica agresivă pentru un nou echilibru de forţe a neglijat calea diplomatică în favoarea unei curse a înarmărilor fără precedent  şi  a unor acţiuni militare de anvergură. În acest scop, statele cu interese antagoniste  au format  două  grupări  politico-militare: Tripla Alianţă, constituită  în 1882  între  aşa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), respectiv Tripla Înţelegere (Antanta), apărută între 1893 şi 1907 ca reacţie a Franţei, Angliei şi Rusiei.
  Primul razboi mondial a fost declanşat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, de către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia şi SUA, de partea Antantei, respectiv de Turcia şi Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
  În prima fază, strategia militară adoptată de Germania s-a bazat pe acţiuni ofensive rapide, desfăşurate împotriva Franţei, în est Rusia atacă Prusia orientală, iar în Balcani, ofensiva trupelor austro-ungare s-a lovit de rezistenţa incredibilă a Serbiei. După 1915, războiul a căpătat un pronunţat caracter de uzură, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai multe adversarului.
  Statele participante la război au făcut  mari eforturi materiale şi financiare pentru perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul şi submarinul, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar  sub apă.  Se ajunge la un razboi total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă   efectele negative legate de inflaţie şi raţionalizarea consumului de alimente.
  În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze şi să semneze pe data de  11 noiembrie 1918, armistiţiul de la Compiègne.
  Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmarilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminarii pentru formarea unor state naţionale, crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici privind independenţa politică şi teritorială.
  Germania, ca ţară învinsă care a susţinut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv provinciile Alsacia şi Lorena) şi trebuia să plătească reparaţii de război statelor învingătoare, fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia şi România), în virtutea principiului autodeterminarii, şi-au putut întregi unitatea teritorială.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în  Primul Război Mondial  au murit peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele sângeroase conflicte din istorie care a provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917-1923 din unele țări implicate) și a lăsat rivalități nerezolvate (au contribuit la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial).
  Din păcate, dezvoltarea tehnicii și tehnologiei la începutul sec. XX  a fost pusă sub semnul distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.
  Formarea statului naţional şi unitar român corespunde voinţei liber exprimate a populaţiei din Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) şi Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la Blaj - pe Câmpia Libertăţii) de a se uni şi reîntregi  România.
  După regele Ferdinand I (1914-1927), la tronul României a urmat regele Mihai I(1927-1930),  Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I(1940-1947) - după abdicarea tatălui său. 
În perioada interbelică, România Mare işi consolidează economia de piaţă (1938 - an de vârf al producţiei industriale) şi se înscrie pe o traiectorie de evoluţie democratică, sub semnul unor importante transformări social-politice: reforma sistemului electoral (1918), reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe si plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului).
  Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instaurată dictatura regală de către Carol al II-lea.
  În viaţa politică, pe lângă Partidul Naţional Liberal (Ion C. Brătianu) şi Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod) - rezultat prin fuziunea în 1926 dintre Partidul Naţional Român (Iuliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc (Ion MIhalache) - au acţionat diverse alte partide, ca: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Social-Democrat (creat în 1927, prin transformarea Federaţiei Partidelor Socialiste), Partidul Comunist (înfiinţat la 8 mai 1921, intrat în ilegalitate după 3 ani), Partidul Maghiar (Iosik Samuel, Bethlen György), Partidul German, Partidul Naţionalist Democrat Creştin (organizaţie de dreapta, naţionalistă şi xenofobă condusă de C.C. Cuza, din care s-a desprins în 1927 gruparea reacţionară „Legiunea Arhanghelul Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, întâlnită apoi sub numele de „Garda de Fier”).
  Pe plan extern, România a participat la fondarea Societăţii Naţiunilor (1920) şi a format două sisteme zonale de securitate colectivă - Mica Înţelegere (1921, cu Iugoslavia şi Cehoslovacia), respectiv Antanta balcanică (1934, cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia).
  În politica externă s-a remarcat Tache Ionescu, dar mai ales marele diplomat Nicolae Titulescu(1882-1914), profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti,  preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, Ministru de Externe, delegat al Romaniei la Liga Naţiunilor. Strălucit orator, Titulescu a militat pentru instaurarea unui climat de securitate şi colaborare internaţională, atrăgând atenţia asupra contradicţiilor lumii interbelice.
  La scară globală, omenirea trece printr-o criză politică profundă - alături de cele trei mari democraţii liberale, au apărut state totalitare de tip comunist şi fascist.
  Un exemplu concludent de manifestare a contradicţiilor îl reprezintă Rusia, care în 1917 a trecut printr-o dublă revoluţie.
  În prima etapă, revoluţia din Rusia a avut un caracter liberal şi a dus la înlăturarea monarhiei ţariste, proclamarea republicii şi preluarea puterii de către un guvern provizoriu, care dorea un regim constituţional, de factură occidentală.
  În cea de-a doua etapă (socialistă), fracţiunea bolşevică a partidului comunist a reuşit printr-o propagandă demagogică să atragă o parte din armată, manevră care i-a permis  pe  25 octombrie/7noiembrie 1917 să răstoarne prin forţă guvernul de la Petrograd, instaurând astfel dictatura sovietelor. Aceste consilii de muncitori şi soldaţi aveau ca organ executiv central Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Troţki etc.
   Noul regim, sprijinit de Armata Roşie şi de organizaţia de represiune internă (Ceka), a reuşit după trei ani să elimine adversarii „albi” (partizani ai ţarului) şi să impună aşa-numita organizare a Rusiei pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat centralist, format din diverse popoare, în care proprietatea privată a fost desfiinţată, iar drepturile cetăţeanului, şi chiar suveranitatea ţărilor vecine, au fost flagrant încălcate, mai ales în timpul lui Iosif Visarionovici Stalin.  Printr-un efort uriaş şi mari sacrificii îndurate de populaţie, URSS ajunge în 1940 a treia putere industrială a lumii – după  SUA şi Germania.
  Spre deosebire de Stalin, atât Lenin cât şi Troţki au crezut în posibilitatea unei revoluţii mondiale conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului.
  În martie 1919, reprezentanţii comuniştilor din 19 ţări europene, printre care şi România, întruniţi la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranaţional care promova „lupta de clasă” şi urmărea să exporte revoluţia bolșevică în întreaga lume. Noua structura politică s-a menţinut până în anul 1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin.
  Iniţial, Cominternul a considerat promotorii social-democraţiei ca adversari politici, însă, după 1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largă reprezentare politică de stânga, care să lupte împotriva fascismului.
  Astfel de fronturi populare câştigă în 1936  alegerile din Spania şi Franţa. Reacţia dreptei este atât de puternică, încât în Spania se declanşează un război civil încheiat prin dictatura lui Franco, iar Franţa ajunge o ţară divizată politic şi slăbită de conflictele interne, tocmai în preajma celui de-al doilea război mondial, când Germania, nemulţumită de statutul de putere învinsă, se pregătea pentru schimbarea raportului de forţe în Europa.
  Instabilitatea politică a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în unele ţări, precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în 1922 după „marşul asupra Romei”) şi Germania (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani - abreviat NSDAP- condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri de tip fascist au fost instaurate de Horthy în Ungaria (1920) şi de Franco în Spania (1939).
  Termenul de fascism are o dublă semnificaţie - de doctrină şi mişcare ultrareacţionară, de extremă dreapta, respectiv de dictatură  teroristă, antidemocratică, anticomunistă, rasistă(în particular antisemită), demagogică şi militaristă.
  Ideologia fascistă s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care considera că civilizaţia poate fi salvată numai prin intervenţia unei fiinţe superioare (Supraomul), fiind necesară constituirea unei elite viguroase, eliberată de prejudecăţile moralei tradiţionale.
  O astfel de concepţie era cunoscută de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa „Mein Kampf”.  Nazismul  îşi justifică acţiunile militare prin nevoia obţinerii unui „spaţiu vital” pentru afirmarea rasei germane – considerată  de origine superioară (ariană).
  Ca şi Germania, care nu avea colonii  şi era obligată la autarhie (economie închisă, izolată), Japonia şi Italia revendicau accesul la materii prime, pieţe externe, dreptul la teritorii coloniale etc.
  Primele focare ale celui de-al Doilea Război Mondial au apărut atunci când Japonia a atacat China, ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat Etiopia în anul 1935.
  Germania, fără să ţină seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabileşte serviciul militar, subordonează industria armatei (Wehrmacht) şi încheie cu Italia protocolul Axa Berlin-Roma, iar cu Japonia, Pactul Anticomintern.
  Politica de forţă a lui Hitler se manifestă prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul unificării (Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacă Polonia, după ce s-a asigurat, în prealabil, de neutralitatea URSS,  prin  semnarea  unui  pact  de  neagresiune cu  aceasta,  având  la  bază  protocolul  secret Ribbentrop-Molotov.
  În această situaţie, la 3 septembrie 1939, Parisul şi Londra au declarat război Germaniei, rămânând însă inactive iniţial.
  După un război fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate şi instruite, sprijinite de „coloana a V-a” (acţiuni de sabotaj organizate de spioni şi trădători), au dezlănţuit ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei şi a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi Franţei.
  Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rămase izolate, cad uşor victimă agresiunii fasciste.
  În urma unui ultimatum, la 26 iunie 1940,  România pierde Basarabia şi Bucovina de nord, anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940) i se impune cedarea părţii de nord a Transilvaniei către Ungaria horthystă. La scurt timp, generalul Ion Antonescu instaurează un guvern militar şi acceptă intrarea în ţară a trupelor germane.
  Politica, lipsită de scrupule a lui Hitler, reiese şi din lansarea operaţiunii Barbarossa, de ocupare a URSS şi de transformare a acesteia într-o sursă de materii prime şi de forţă de muncă. Evenimentele care au urmat, au arătat că această iniţiativă iresponsabilă a distrus  mitul „invincibilităţii” armatei germane, deoarece ofensiva sa este oprită la Moscova şi Leningrad de popoarele sovietice, fiind obligată să suporte rigorile iernii într-un război de uzură desfăşurat pe un front foarte larg.
  Este un fapt nemaiîntâlnit în istorie, când, pe lângă exploatarea sălbatică a populaţiei, se organizează în ţările ocupate un adevărat genocid împotriva evreilor, slavilor şi ţiganilor, considerați suboameni (soluţia finală).
  La rândul său, Japonia urmărea să creeze o zonă de „coprosperitate asiatică” în Extremul Orient şi Oceanul Pacific, reuşind să cucerească Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore, Indochina, Birmania, Filipine, Hong Kong, China de sud.
   Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de către piloţi japonezi sinucigaşi (kamikaze) angajează în conflict SUA, care, nu numai că stopează ofensiva japoneză, ci obţine în 1942 o strălucită victorie aeronavală la Midwai, cu ajutorul portavioanelor.
  Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea deşertului”, după  unele succese  iniţiale, este  învins de  englezi la EL’Alamein (Egipt), iar  debarcarea  anglo-americanilor în Maroc şi în Tunisia, pune capăt războiului absurd în această parte a lumii.
  Anul 1943  adaugă  la  bilanţul  aliaţilor înlăturarea  lui Mussolini, după  debarcarea  trupelor anglo-americane în Sicilia şi în  sudul Italiei, lansarea ofensivei de  către Armata Roşie, care distruge blindatele germane în bătălia de la Kursk, precum și  înfrângerea la Guadalcanal a japonezilor - care ameninţau Australia.
  Chiar şi în această conjunctură nefavorabilă, Hitler şi-a pus mari speranţe în răsturnarea situaţiei existente cu ajutorul noilor arme, de tip bomba zburătoare V1 şi racheta V2, cu care a şi bombardat Londra.
  De fapt, soarta războiului este decisă la conferinţa de la Teheran (28 noiembrie 1943), unde Stalin, Roosvelt si Churchil au hotărât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al doilea front în Europa de Vest.
  Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context favorabil pentru România, care a hotărât la 23 august 1944 să întoarcă armele împotriva Germaniei, blocându-i astfel şi accesul la sursele româneşti de petrol.
  Învins pe fronturile din vest şi est, care se apropiau ameninţător de Berlin, oraş supus permanent bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania capitulează la 8 mai 1945, războiul fiind practic încheiat.
  Din păcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliaţi, preşedintele SUA, Harry Truman, îşi dă acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima şi Nagasaki, evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrării omenirii „în era înarmării atomice”.
  Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
  De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
  Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria)  au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
  Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartitismului şi a ideologiei comuniste etc.
  Sistemul comunist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
  Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
  În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a vorbit  deseori de relaţiile Nord-Sud.
  Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
  Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
  In perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică şi militară profundă (războiul din Coreea, naţionalizarea în 1954  de  către Egipt  a  Canalului  Suez, instalarea în 1962  de  către URSS  a  unor rachete  nucleare  în  Cuba), care  a  fost  urmată  între 1963-1975 de o destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS şi Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA şi URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucureşti (în 1966)  a „Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii” de către statele participante la Tratatul de la Varşovia,  semnarea în 1975 a documentului final al Conferinţei de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască graniţele deja existente.
  Din păcate, acest climat de destindere a fost influenţat negativ de şocul petrolier din 1973, care a declanşat o criză economică mondială prin creşterea preţului petrolului de către statele arabe, cumulat cu efectele celor două razboaie arabo-israeliene din 1967 si 1973, la care s-au adăugat conflictele militare dintre Irak şi Iran sau dintre Anglia şi Argentina, războaiele civile din Liban şi Afganistan, mişcările anticomuniste din Chile şi Nicaragua, amplasarea în Europa de către sovietici (1979), şi apoi de către americani, a unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune.
  Criza economică a ţărilor occidentale va fi depăşită  abia după 1983, mai ales printr-o politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania şi Jacques Chirac în Franta.
  Desigur, liberalizarea concurenţei, robotizarea şi informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea nemulţumirilor sociale.
  Alături de SUA, care îşi menţine rolul conducător în configuraţia statelor capitaliste, după 1980, creşte rolul economic şi financiar al Japoniei, având cea mai înaltă rată de acumulare.
  În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lansează „glasnostul” (politica de transparenţă a informaţiilor) şi iniţiază „perestroika” (restructurare) - un program îndrăzneţ de reforme prin care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
  Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
  Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
  Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a capătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
  Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), speranţele noilor democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, sunt legate de integrarea în NATO şi în  Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la valorile civilizaţiei occidentale.
  North  Atlantic  Treatz  Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord)  este  o  alianţă politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4 aprilie 1949.  România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state membre.
  Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
  Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană(CE).  De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973  la  nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
  Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.
De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana(UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat  alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
  Prin „strategia de la Lisabona”, din  martie  2000,  UE  şi-a  propus  ca obiective esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială, încurajarea inovaţiilor şi  a  investiţiilor în afaceri, adaptarea  sistemelor  educaţionale  europene  la  cerinţele societăţii informaţionale.
  De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
  În anul 1985, Consiliul European de la Milano a decis ca în data de 9 mai să fie sărbătorită  Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care stă la baza proiectului european inițiat prin planul de colaborare economică între Franţa şi Germania (pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state).
  Pentru exemplificare, sunt prezentate trei citate din declarația lui Schuman:
*Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
*Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice.
*Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.
  Deşi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm internaţional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii (ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creşterea ponderii UE, a Chinei şi a Rusiei în noua ordine planetară.
  În acelaşi timp, se impune adaptarea la noile cerinţe istorice a Organizaţiei Naţiunilor Unite, fondată în Conferinţa de la San Francisco (26 iunie 1945), cu scopul de a „menţine pacea şi securitatea internaţională” prin măsuri colective eficace.
  În Carta ONU, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: reglementarea paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
  Dacă rațiunea va triumfa, mileniul trei va aparţine culturii, tehnicii şi tehnologiei, puse sub semnul creativităţii, care va marca profund schimbarea modului de acţiune umană şi de reflectare a existenţei. Printr-o politică înţeleaptă si decizii responsabile se poate preveni ,,şocul viitorului” pe Terra, această magnifică  planetă care poartă omenirea în istorie.
  În data de  09.05.2019, de Ziua Europei, cei 27 de  lideri ai Uniunii Europene prezenți la summitul informal găzduit de președintele Klaus Iohannis au adoptat Declarația de la Sibiu, document care conține zece angajamente, și anume: 
* Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv.
* Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.
* Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect.
* Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate.
* Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și hotărâre.
*Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, și nu politica.
* Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.
* Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale secolului XXI.
* Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și colaborând cu partenerii noștri internaționali.
* Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor climatice. Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri și dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.
                  Aşa să ne ajute Dumnezeu!

VI. Citate din tezaurul universal de înțelepciune
*Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoaşterii şi elementul fundamental al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. (Tudor Vianu)
*Există  două  realităţi, a căror imensă, zdrobitoare  greutate  nu  o  simţim, dar  fără  de  care  nu putem trăi: aerul şi istoria.(Lucian Blaga).
*Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. (Nicolae Iorga)
*Istoria lumii e tribunalul lumii. (Friedrich Von Schiller)
*Oricine poate fabrica istoria, dar doar un om mare poate să o scrie. (Oscar Wilde)
*Istoria omenirii este o istorie sângeroasă și istoria se poate repeta. Deci informațiile pe care le avem constituie un mijloc de apărare. Prin intermediul acestora putem construi, trebuie să construim, o apărare împotriva repetiției. (Simon Wiesenthal)
*Istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă. (Napoleon Bonaparte)
*Noi trăim în istorie ca peştii în apă.  (Jean-Paul Sartre)  
*Istoricul trebuie să aibă multă fantezie și nu este rău dacă are și talent literar. (Grigore Moisil)
*Istoria este descoperirea principiului constant şi universal al naturii umane. (David Hume)
*Marile incendii se nasc din scântei mici.  (Cardinalul Richelieu)
*Scopul istoriei îl constituie cunoașterea dezvoltării omenirii. (Lev Nicolaevici Tolstoi)
*Viaţa fiecărui om este o istorie.  (William Shakespeare)
*Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria. (Spiru Haret)
*Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare. (Ion Antonescu)
*Noi suntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă. (Mircea Eliade)
*Deșteptați-vă, că am dormit destul! (Mihai Viteazul)
*Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o așteaptă de atât de mult timp. (Alexandru Ioan Cuza)
*Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu vom putea fi puternici până  când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic. (Nicolae Bălcescu)
*Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit. (Gheorghe I. Brătianu)
*Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete. (George Santayana)
* Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa. (Jean Jaurès).

Bibliografie
1. Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației,Vol.1-11, Ed. Saeculum-Vestala, București, 1998-2003
2. Ioan - Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, (10 volume), Editura Litera, București, 2019 
3. Larousse, Istoria universală, Vol. I, II, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009
4. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
5. Tudor Vasile,  Alma Lux,  Editura Agora, Călărași, 2001