Peregrinări prin istoria omenirii (I)

Conținut

I. Zorii omenirii
II. Antichitatea
III. Evul Mediu
IV. Renașterea
V. Istoria modernă  și contemporană
VI. Citate din tezaurul universal de înțelepciune
  Bibliografie   

I. Zorii omenirii
  Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor state, cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea de umanitate, caracterizată în principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.
  Desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare este plasată în cuaternar, având ca puncte de reper glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm. Înaintarea calotelor de gheață polare și ale marilor lanțuri de munți, urmate de lungi perioade interglaciare, când clima s-a încălzit, a avut drept consecință transformarea și adaptarea florei și a faunei la condițiile schimbătoare ale mediului ambiant. Astfel s-a produs trecerea omului de la prehomini (Australopithecus, Homo habilis) la euhomini( Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens), proces variabil în spațiu și timp, continentului african revenindu-i un rol însemnat.
  Din Africa, omul s-a raspândit progresiv pe tot globul: mai întâi în Europa și Asia, apoi grupe umane din sud-estul Asiei trec în Australia, iar popularea Americii s-a produs în mai multe rânduri prin Siberia orientală și Alaska.
  Homo sapiens a apărut în urmă cu circa 200 000 de ani, fiind cunoscut în trei variante, denumite după numele localităților unde s-au descoperit urmele sale:
- Cro-Magnon, tip antropologic înalt care ar putea fi strămoșul populațiilor europene
- Chancelade, tip antropologic scund considerat strămoșul eschimoșilor actuali
- Grimaldi, tip antropologic caracterizat  prin trăsăturile sale negroide.
  Dovezile de anatomie comparată și paleontologie au separat definitiv cele două concepții despre apariția omului:
*creaționistă, strămoșii omului, Adam si Eva, sunt creați de Dumnezeu (Vechiul Testament, Geneza) *evoluționistă, omul se trage din antropoide (ipoteză susținută de Charles Darwin în lucrarea „Descendența omului și selecția naturală”).
  Dependent de natură, omul preistoric a început să vâneze animalele prin hăituire, ajutându-se de țepuse sau lațul din liane, s-a adăpostit în grote și în peșteri unde s-au descoperit și vetre de foc ( pentru prepararea hranei și protejarea  împotriva frigului).
  Forțele de producție rudimentare au impus ca munca și împărțirea hranei să fie făcute în comun între membrii unui grup social, bazat mai ales pe relații de rudenie.
  Sarcinile vindecării bolilor, organizarea cultului morților, actele rituale cu conținut magic, au fost încredințate vrăjitorilor, magilor sau șamanilor.
  Prin desen, pictură, basorelief, altorelief, omul preistoric a reprodus  direct și concret aspecte din viață încărcate de sensuri magice, de la statuetele din piatră, os, fildeș, argilă, reprezentând nuduri de femei, la picturile expresive din grotele Lascaux (Franța) și Altamira (nordul Spaniei).
  Începuturile dominării naturii prin domesticirea animalelor (ocupație practicată cu precădere de bărbați) și cultivarea plantelor (ocupație practicată inițial de femei), descoperirea olăritului, a țesutului (din fibre vegetale, din lână sau mătase), perfecționarea navigației (barca din mănunchiuri de trestie, piroga, după ce anterior se inventase pluta), construirea unor sisteme de irigație în văile fertile ale marilor ape curgătoare (Tigru și Eufrat, Nil, Fluviul Galben, Indul)  a făcut posibilă o modalitate sedentară de a trăi și a dat o mai mare siguranță vieții.
  Este atestată domesticirea câinelui pe toate meridianele, a oii în Irak, a lamei și a curcanului pe continentul american, a porcului și a calului în Asia, unde se cultiva orez, orz, grâu, secară, viță de vie și pomi fructiferi. Porumbul se pare că este originar din Mexic, de unde a fost adus în Europa.
  Condițiile prielnice din apropierea cursurilor de apă au permis formarea unor sate cu case circulare sau dreptunghiulare, cu pereți din lut și structura din lemn, locuite de familii organizate în clanuri (bazate pe proprietatea comună), între care, din păcate, au început să apară manifestări războinice.
  Încercările de explicare a existenței au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar și din curiozitate, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conștiinței sale. Soarele, dătător de viață, plantele și animalele, ca sursă de hrană, dar și fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viața omului lipsit de apărare. Astfel, a luat naștere un tablou tulbure și fantastic despre realitatea înconjuratoare, bazat pe o diversitate de credințe care se întrepătrund, precum: animismul, totemismul, magia, cultul strămoșilor, cultul Soarelui, al Lunii și al stelelor.
  Dominat de forțele naturii, omul credea în puteri supranaturale ale obiectelor și fenomenelor (animism), în posibilitatea acestora de a-l proteja (fetișism), fapt pentru care  respecta relația magică dintre un animal și familia sa sau aducea un omagiu sufletelor morților printr-un cult funerar.
  În acest spirit trebuie ințeleasă civilizația megalitică care a construit monumente funerare din blocuri mari de piatră, acele dolmenii dintr-o lespede de piatră așezată pe blocuri verticale, care închideau o cameră sepulcrală, apoi menhirii din blocuri verticale de piatră cioplită, așezați izolat pe aliniamente liniare sau în cerc (cromleh, henge), în sfârșit, impunătoare nuragi sub forma unor turnuri de apărare cu mai multe etaje. Statuile menhir cu funcții magice infățișează, mai ales, figuri umane. De remarcat că  în sudul Angliei s-a păstrat celebrul sanctuar solar de la Stonehenge, alcătuit din blocuri de piatră de la 25 tone la 50 tone, care sunt dispuse în cercuri sau potcoavă.
  Aproape 30 de temple cu fațade impunătoare, coridoare și încăperi laterale ingenioase, altare pentru sacrificii (unde se finalizau neînduplecate credințe), flancate de două sau trei sisteme de curți în forma frunzei de trifoi, au fost construite pe arhipelagul maltez.
  Reprezentări umane se găsesc și pe vasele de ceramică (Zeița de la Vidra) sau ca statuete (Gânditorul și perechea sa, descoperite în România la Cernavodă, Venus de la Willendorf - Austria ).
  Pictura scoasă la lumină împodobea intrarea grotelor sau unele stânci și cuprindea, mai ales, compoziții figurative monocrome care redau mișcarea și respectă proporțiile sau efectul de perspectivă. Prin stilizare s-a ajuns la geometrism în ceramică, așa cum apare și pe vasele descoperite la Cucuteni.
În general, culturi specifice epocii fierului în Europa sunt Hallstatt, Latene și Villanova.
  Pentru a căpăta o viziune de ansamblu asupra începuturilor istoriei omenirii se prezintă succint datele esențiale despre formarea comunităților primitive în epoca pietrei (paleolitic, mezolitic și neolitic).
Forme de organizare: ceata sau hoarda, ginta matriliniară, tribul.
Ocupații : confecționarea uneltelor din piatră cioplită sau șlefuită, culesul și vânatul, cultivarea plantelor și creșterea animalelor, țesutul, confecționarea vaselor din ceramică, schimbul de produse prin troc.
Descoperiri: arcul cu săgeată, barca, producerea focului.
Constituirea raselor, a principalelor familii de limbi (semito-hamite, indo-europene) și popoare
Etnogeneza are loc în epoca metalelor (aramă, aur, argint, bronz, fier)
Caracteristici: trecerea la ginta patriliniară și uniuni de triburi, apariția proprietății private, stratificare socială (aristocrație, producători liberi, sclavi), organizare militară, migrare și cucerire de noi teritorii, forme incipiente ale unor structuri de stat.
Lumea popoarelor din Orient:
-egiptenii s-au format prin amestecul unor triburi nomade din nord-estul Africii care au ajuns în valea fertilă a Nilului
-în Mesopotamia s-au așezat sumerienii și akkadienii în sud, babilonienii și chaldeenii în centru, asirienii în partea de nord-est, sirienii în stepa siro-mesopotamiană
-în Palestina s-au stabilit cannanienii, după care teritoriul a fost cucerit de evrei
-în China, din diferitele triburi înrudite  s-a format poporul chinez
-populația autohtonă din India, numită dravidieni, a creat civilizatia Harappa în valea Indului.
Migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa:
-mezii și persii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei ( Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru și Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast în sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.

II. Antichitatea
  Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state, regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor.
Forme de stat
*orașe-stat: Ur, Nippur la sumerieni; Kis, Akkad, la akkadieni; Assur, Ninive, la asirieni; Babilon, la chaldeeni; Ugarit, Sidon, Tyr, la fenicieni; Sparta, Atena, Corint, la greci; Roma, la romani.
*regate și imperii:
-Regatul Egiptului,  faraoni: Menes, Tutmes al III-lea, Ramses al II-lea
-Regatul evreilor, regi: David, Solomon
-Imperiul Persan, regi: Cirus cel Mare, Darius I
-Imperiul Macedonean, regi: Filip al II-lea, Alexandru Macedon
-Imperiul chinez, dinastii: Shang, Zhou, Han
-Imperiul Roman, împărați: Caesar, Diocletian, Octavian Augustus, Traian etc.
  Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin  unirea  triburilor din  spațiul carpato-dunărean sub conducerea  lui Burebista (82-44 î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.).  În cele două  războaie din anii 101-102 si 105-106, Decebal este învins de Traian și cea mai mare parte a Daciei este înglobată la Imperiul Roman, devenind provincie romană.
Ocupații de bază în epoca antică:
*agricultura, comerțul, meșteșugurile și navigația.
Credințe religioase :
*politeismul (existența mai multor divinități), zei supremi: Ra, la egipteni; Marduk, la mesopotamieni; Zeus, la greci; Jupiter, la romani; Zalmoxis, la daci.
*monoteismul (recunoaște o singură divinitate):
-iudaismul la evrei (se sprijină pe Vechiul Testament)
-creștinismul se bazează pe Noul Testament și a fost recunoscut în Imperiul Roman ca religie de stat în anul 313, de către Constantin cel Mare. Iisus Hristos este parte componentă a Trinității (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh).
*budismul în India, confucianismul și daoismul în China, cu caracter filosofico-moral.
   Experiența religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul și mitul, dar și cu morala și filosofia, până s-a ajuns la dogme și doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului și au marcat profund viața unor comunități în devenirea istorică.
Pe lângă zei, în unele sisteme spirituale din Antichitate  sunt incluse arhetipuri (eroi civilizatori), ca de exemplu: Ghilgames, Prometeu, Hercule.
  Mitul reprezintă reflectarea realității sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte ființe fabuloase.
  Din punct de vedere al sferelor tematice și al modalităților de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei și atributele acestora, cosmogonice, despre aparitia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiții sau instituții care marchează profund viața comunităților primitive.
  Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu în mitologia greacă mișcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios.
  Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian) dar și cutezanța omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omenești eterne (dragostea profundă a lui Orfeu și Euridice, prietenia lui Oreste și Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros și Psyche).
  În Antichitate, cultura a atins un înalt grad de dezvoltare . Pentru exemplificare, se face o scurtă prezentare a unor domenii importante din cultură.
*Literatura greacă si romană: Ode (Alceu), Idile (Teocrit), Iliada și Odiseea (Homer), Munci și zile (Hesiod), Oedip rege (Sofocle), Ifigenia în Aulida (Euripide), Arta iubirii (Ovidiu), Eneida (Vergiliu), Fabule (Fedru).
*Știința: matematica (Pitagora, Euclid), fizica(Arhimede), astronomia(Ptolomeu), geografia(Strabon), istoria(Herodot).
*Filosofia: Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel.
*Dreptul: Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma).
*Arhitectura: ziggurate în Mesopotamia, pagode în China, templele de la Acropole (Parthenonul, Erechteionul) în Grecia , edificii romane (Altarul Păcii, Colosseum, Forul lui Traian, Arcul de Triumf).
*Sculptura și pictura: Zeus din Olimpia (Phidias), Doriforul (Policlet), Afrodita din Cnidos (Praxiteles), frescele de la Pompei.
  Deși au fost prezentate doar o parte din multitudinea de aspecte ale evoluției culturii și civilizației umane în epoca preistorică și în antichitate, ele sunt suficiente pentru a confirma capacitatea creatoare a omului încă din stadiile timpurii ale existenței pe Terra, încercarea permanentă a acestuia de a interpreta și transforma lumea, de a-și prefigura viitorul potrivit cu nevoile și aspirațiile sale.
  Într-o exprimare plastică, cultura a primenit și a înălțat omul deasupra lumii animale, nevoile sale spirituale fiind repere pe traiectoria devenirii.
  Perfecționarea simțurilor și dezvoltarea gândirii au ușurat căutările ființei umane de a-și satisface setea de cultură, dar și de a găsi răspunsuri la unele probleme puse de viață, prin îmbinarea utilului cu esteticul în habitatele umane unde s-au derulat tulburătoare destine.

III. Evul Mediu
  Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu.
  Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476,  a marcat începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și două din stilurile cele mai importante din istoria artei – romanic și gotic.
  Pentru corectitudine, este de preferat o abordare concisă și sistematizată a Evului Mediu, concluziile și judecățile de valoare putând fi trase de fiecare cititor în parte.
Condiții social-economice
  Agricultura este practicată pe domeniile feudale de către  țăranii dependenți, iar pe proprietatea obștilor sătești munceau țăranii liberi; în orașe se dezvoltă producția meșteșugarească de tip manufactură, se formează piața internă bazată pe relațiile marfă-bani, apare capitalul cămătăresc, se extind transporturile pe apă și pe uscat.
  Ierarhia feudală în Europa Apuseană este caracterizată prin relațiile dintre seniori și vasali. Regele, în calitate de conducător al statului (suveran) și stăpân al întregului pământ, este seniorul suprem (suzeran) al tuturor nobililor (principi, baroni, duci, marchizi, conți) de la care pretinde credință, sfaturi și ajutor. Feudul desemnează proprietatea funciară pe care un vasal o deține de la rege sau de la un senior.
Principalele ocupații ale nobililor sunt:  războiul, întrecerile militare, serbările și vânătoarea. Nobilii  erau slujiți de cavaleri, al căror cod moral prevedea obligația de a fi viteaz și loial, de a-și respecta cuvântul dat și a nu minți niciodată, de a respecta legile onoarei în luptă cu adversarul.
Realizări culturale
   Se pot menționa unele progrese tehnice, precum:  plugul cu brăzdar de fier, roata cu spițe, teascurile de ulei, morile de vânt. Sunt demne de remarcat preocupările în tehnică și în constructii, conceperea unor instrumente utile pentru navigație, dar mai ales ridicarea unor biserici și palate monumentale.
Arhitectura laică și bisericească se caracterizează prin diverse stiluri:
*oriental – în India și în China au fost construite temple și palate bogat decorate cu statui și basoreliefuri aurite, încrustate cu pietre prețioase.
*bizantin – se remarcă prin cupola rotundă și prin bogăția de elemente decorative(mozaicuri, fresce, sculpturi în marmură și fildeș, ex. biserica San Vitale din Ravena, palatele imperiale din Constantinopol.
*romanic – a apărut în sec. X-XII prin îmbinarea unor elemente ale arhitecturii romane cu influențe orientale și bizantine. Se caracterizează prin masivitatea construcțiilor, arce în formă de cerc, ziduri susținute de contraforturi, ex. Notre-Dame la Grande din Poitiers (Franța), Domul și Turnul din Pisa (Italia), castelele Wartburg (Germania) și Gand(Belgia).
*gotic – a apărut inițial în Franța, fiind caracterizat prin utilizarea arcului frânt, în cadrul unor elemente de tip ogivă, contraforturi exterioare, turle ascuțite, ziduri împodobite cu sculpturi în basorelief și statui, ferestre cu vitralii. Astfel, au fost construite catedralele Notre-Dame din Paris (Franța) și Köln (Germania), palatul  Hradčany  din  Praga (Cehia), biserica  Mariack din  Cracovia (Polonia), Biserica Neagră  din Brașov (România).
*românesc – arhitectură cu boltă semicirculară, brâie alternative de piatră și cărămidă pe fațade, fresce exterioare. Se întâlnește la mânăstirile din  Moldova (Putna, Voroneț, Sucevița, Moldovița) și Muntenia (mânăstirea Dealu, biserica episcopală de  la Curtea de Argeș).
  În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale și a restricțiilor impuse de biserică. Prin dictonul „crede si nu cerceta”, scolastica a transformat filosofia într-o „servantă a religiei” și a cenzurat spiritul științific și cutezanța în gândire. Totuși, au existat spirite îndrăznețe, precum Roger Bacon, care au introdus metoda experimentală în știință, susținând că orice descoperire trebuie verificată prin experiențe.
  În spiritualitatea Evului Mediu, un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin studiile acestora despre numere și crearea trigonometriei, dar și pentru rolul lor de intermediari prin care cultura greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală. 
  Arabii sunt cei care  au  transformat termenul de  chimie (cuvântul apare  sub forma „chemeia” într-un decret al împăratului roman Diocletian, din anul 296 î.H., prin care  ordona  arderea cărților egiptenilor despre  arta facerii aurului și a argintului)  în alchimie, care s-a răspândit rapid în lumea occidentală.  Deși faptele îi contraziceau, alchimiștii se trudeau cu transmutația metalelor în aur și găsirea unui medicament universal „piatra filozofală” sau „elixirul vieții”, care poate  să vindece  maladiile umane  și să aducă  întinerirea. În  laboratoarele lor, dotate  cu divese alambice (gr.alambix),  s-au descoperit substanțe chimice importante, precum acidul azotic, unele săruri etc.  S-au sintetizat apoi medicamente, în perioada iatrochimiei (gr.iatros-medic).
  Abia mai târziu, alchimistul și medicul elvețian Paracelsus a dat o orientare științifică  fiziologiei. El a revizuit concepțiile medicale din acea perioadă, considerând că bolile pot fi explicate prin factori de natură chimică.
Literatura Evului Mediu cuprinde:
*poeme epice – Boewulf (Anglia), Cântecul Nibelungilor (Germania), Cântecul lui Roland (Franța), Cântecul Cidului (Spania), Cântecul oastei lui Igor (Rusia).
*poezia lirică cultivată de trubaduri și truveri în Franța sau de  minnesängeri în Germania.
*romane cavalerești – Tristan, Lacelot, Parzival etc.
Reprezentanți de seamă ai literaturii medievale: François Villon (Marele Testament), Dante Alighieri (Divina Comedie), Chaucer (Povestirile din Cantebury).
Repere istorice importante
  Evul Mediu se caracterizează prin mișcări masive ale unor populații europene (germanii, slavii) sau venite din Asia (triburi de origine turco-mongolă, fino-ungrică), criza politică declanșată în Imperiul roman către mijlocul secolului al III-lea, fondarea Constantinopolului în anul 330 de catre Constantin cel Mare, căderea Imperiului Roman de Apus în 476 (când ultimul împărat, Romulus Augustus, este detronat de generalul barbar Odoacru, care-și ia titlul de rege al Romei), influența islamică din sec. VIII – XI  în bazinul mediteranean, separarea în 1054 a creștinismului în catolicism (biserica apuseană) și ortodoxie (biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv, a patriarhului de la Constantinopol, sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit (cunoscut sub numele de Bizanț) prin cucerirea Constantinopolului în anul  1453 de către Mohamed al II-lea.
Formarea unor popoare în Europa și Asia
  Configurația lumii medievale este influențată în stadiul timpuriu de migrațiile și cuceririle triburilor barbare: vizigoții în Spania, anglo-saxonii în Anglia, vikingii în zona scandinavă, normanzii în Sicilia, slavii în răsăritul și sud-estul european, francii în Germania, Italia și vechea Galie romană, ungurii în Câmpia Panoniei, arabii în Peninsula Arabică, Africa de nord și zone intinse din Asia, mongolii pe teritoriul Mongoliei de azi, turcii în Asia Mică și Asia Centrală.
  Sub presiunea mongolilor, triburile oguze au început din anul 1015 să emigreze în masă din Asia Centrală spre Orientul Mijlociu și  Orientul Apropiat, unde au format două  imperii, și anume: Imperiul Selgiuc (1038-1308) și Imperiul Otoman (1299-1922).
  Triburile germane, nu numai că au stat la baza formării poporului german, ci mai mult, prin asimilarea acestora de către populația romană sau romanizată, cu un nivel de civilizație superior, au contribuit la formarea unor popoare noi: francez, italian, spaniol, portughez.
  Pe de altă parte, s-au format  numeroase alte popoare (rus, ucrainean, bielorus, polon, ceh, slovac, sârb, croat, sloven, bulgar) care sunt de origine slavă.
  De remarcat că poporul român a rămas o insulă de latinitate în Europa de Răsărit. După retragerea armatei și  a administrației romane din Dacia (271)  de către împăratul Aurelian, s-au succedat valuri de popoare migratoare (goți, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani, mongoli) care au fost asimilate de populația autohtonă.
Formarea unor state feudale
  Spre deosebire de romani, care considerau statul ca o instituție publică (res publica), iar pe locuitorii săi ca cetățeni (cives), germanii socoteau statul un drept dobândit prin cucerire sau moștenire, iar pe locuitori săi ca supuși ai regelui. Aceasta ultimă concepție a stat la baza întemeierii regatului franc de către Clovis (481-511), a Imperiului Carolingian de către Carol cel Mare (748-814) și a Imperiului Romano-German de către Otto I cel Mare (936-973).
  De menționat că în partea de răsărit a Europei au coexistat o perioadă îndelungată de timp  relațiile de producție sclavagiste cu cele feudale în formare.
  Imperiul bizantin, continuator al civilizației greco-romane, a avut o perioadă de glorie în timpul împăratului Iustinian (527-575) și a exercitat o puternică influență asupra popoarelor din bazinul Mării Negre și din  sud-estul Europei.
  Dacă, la aceste mari state feudale, se mai adaugă  Marele Califat Arab, Imperiul Mongol și Imperiul Otoman, axate pe expediții militare și cucerirea de noi teritorii, se poate imagina situația politică a lumii medievale.
  Prefacerile social-economice, lupta împotriva subjugării, sau dimpotrivă, tendințe de dominație și cucerire, au marcat procesul de trecere de la uniunile de triburi la unele state feudale timpurii:
- Heptarhia anglo-saxonă (sec. IX, ulterior se va numi Anglia)
- regatele din peninsula Iberică (sec. VIII, Asturia, Leon, Castilia, Aragon, Navara, Portugalia) care vor forma mai târziu Spania și Portugalia
- regatele scandinave, mai precis,  Danemarca (sec. VIII), Suedia (sec. IX) și Norvegia (sec. X)
- Rusia Kieveană(sec. IX)
- regatul Ungariei (anul 1000, sub conducerea lui Ștefan I)
- Hanatul Hoardei de Aur (sec. XIII,  stat mongol constituit la nord de Marea Neagră).
  În Asia, pe lângă statele existente India, China și Iran, apar noi state:  Kampuchia, Coreea, Tibet, Japonia etc.
  Pe teritoriul țării noastre, cnezatele și voievodatele existente în sec. IX - XIII au constituit etape premergătoare în formarea unor state de sine stătătoare: Țara Românească(1310, sub conducerea lui Basarab I) și Moldova (1359, sub Bogdan I).  
  De menționat că Transilvania era cucerită de unguri și inclusă ca voievodat cu o anumită autonomie în cadrul regatului ungar. Înfrântă în bătălia de la Mohacs (1526), după căderea Budei (1541), Ungaria este dezmembrată în partea occidentală, ocupată de habsburgi, cea mijlocie fiind transformată în pașalâc turcesc, iar Transilvania devine principat autonom, vasal Imperiului Otoman.
  Unirea Țărilor Române în anul 1600  sub conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică, a constituit un pas important în afirmarea unității statale a poporului român.
  Dacă în Germania și Italia s-a menținut fărâmițarea politică întreținută de marii feudali, în schimb, în Franța, Anglia, Spania și Rusia au loc în sec. XI - XIV  procese de evoluție a statelor respective  către monarhii centralizate și absolutiste.
  Istoria medievală este marcată de evenimente militare cu profunde rezonanțe politice, precum: războiul de 100 de ani (1337-1453), dintre Anglia și Franța (unde s-a remarcat eroismul lui Jeanne d’Arc), mișcarea de eliberare din Spania de sub ocupația arabă (cunoscută sub numele de Reconquista), dar și lupta împotriva invaziilor mongole din Europa și Asia, cruciadele desfășurate sub lozinca „războiul sfânt” pentru eliberarea Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt” de sub ocupație păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană etc.
  Referitor la Țările Române, acestea  au reprezentat o pavăză  a creștinătății la Dunăre în calea expansiunii turcești. Nu este o exagerare, dacă se ține seama de distrugerile materiale și de pierderile de vieți omenești suferite de poporul român în luptele cu turcii.

IV. Renașterea
  Termenul de Renaștere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul „a renaște” și reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această etapă  istorică se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
  Reforma este  o stare remarcabilă a libertății spiritului, manifestată  printr-o  mișcare ideologică  și social-politică, cu un pronunțat caracter  anticatolic. Se întâlnește sub diverse forme:
- lutheranismul a fost promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea în Germania de Martin Luther, care s-a ridicat împotriva vânzării de indulgențe și a susținut o  doctrină religioasă bazată pe mântuirea prin credință, simplificarea cultului catolic și libertatea credincioșilor de a interpreta Biblia
- calvinismul este o  învățătură promovată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se pronunță pentru o biserică simplă, lipsită de ritualuri fastuoase și îndeamnă pe credincioși să caute izbăvirea într-o viață activă și morală
- anglicanismul a fost impus în Anglia de regele Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care, după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenței papalității, s-a proclamat șeful suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere
- reforma catolică (contrareforma) a fost inițiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg (Spania) pentru o înnoire a bisericii catolice.
  Au  apărut noi ordine monahale, ca de  exemplu ordinul calugărilor iezuiți, înființat în anul 1540 de cavalerul spaniol Ignatiu de Loyola, care a devenit foarte puternic. Inchiziția organizată de iezuiți a avut rolul de tribunal al Sfântului Oficiu, fiind cunoscută  în istorie prin înăsprirea represiunii, până la arderea pe rug a necredincioșilor.  Preocupați de educație, iezuiții au inființat colegii și au trimis misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
  Cu toate eforturile papilor, autoritatea monarhiei absolute se impune chiar și în țările catolice (Franța, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă în cadrul clerului catolic și a hotărât transmiterea credinței prin cathehism sau predică.
  Dorința de a cunoaște lumea s-a concretizat în mari descoperiri geografice:
- prin ocolirea Africii,  Bartolomeo Diaz descoperă în 1468 capul Bunei Speranțe
- în 1497, Vasco da Gama descoperă un nou drum spre India
- în1500, corabiile lui Alvarez Cabral ajung în Brazilia, pe care o numesc Santa Cruz
- Cristofor Columb descoperă în 1492 insulele Bahamas, Cuba  și Haiti, după care a mai făcut trei călătorii, în decursul cărora a descoperit o parte din insulele Antilele Mici, America Centrală  și continentul american (la gurile fluviului Orinoco)
- Fernando Magellan a făcut pentru prima oară, în 1519, înconjurul lumii.
  Din păcate, odată cu expansiunea europenilor, se formează primele imperii coloniale - cel portughez (Coasta Braziliei, coastele apuseană și rasăriteană ale Africii, coasta Malabar, insulele Sonde, Moluce și Macao), cel spaniol (Mexic, America Centrală, Venezuela, Peru, Chile, Rio de la Plata, Antile). Este bine de menționat că, în timp ce căutau aur și sclavi, conchistadorii spanioli au descoperit în teritoriile cucerite civilizațiile maya, aztecă și inca, aflate în diferite stadii de dezvoltare.
  Bazele științei moderne au fost puse în perioada Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de  valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii au promovat ideea demnității omului ca ființă  autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
  Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând  un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată  perioadă de cenzură din istoria omenirii.

Bibliografie
1. Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației,Vol.1-11, Ed. Saeculum-Vestala, București, 1998-2003
2. Ioan - Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, (10 volume), Editura Litera, București, 2019 
3. Larousse, Istoria universală, Vol. I, II, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009
4. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
5. Tudor Vasile,  Alma Lux,  Editura Agora, Călărași, 2001