Universul în care trăim

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a contemplat în nopţile senine cerul plin de stele din curiozitate, dar  mai ales din necesităţi practice, având în vedere că aceste corpuri cereşti, grupate în constelaţii, constituie repere vizibile faţă de care este posibilă orientarea în spaţiu şi timp.
  Prin sistematizarea cunoştinţelor empirice acumulate în timp s-a născut astronomia (gr.astron-astru, nomos-lege), ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor cereşti şi a sistemelor formate de acestea.
  Iniţial s-a crezut că Pământul se află în centrul lumii, iar aştrii sunt alcătuiţi din materie cerească neschimbătoare, în contrast cu materia terestră supusă transformărilor permanente.
  Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, raţiunea s-a impus simţurilor, iar adevărul a ieşit la iveală, uneori cu mari sacrificii umane. Tulburătoarele provocări ale demersului cognitiv au fost aspru pedepsite în Evul Mediu, când trebuia respectat dictonul “crede şi nu cerceta”.
  Concepţia geocentrică a lui Ptolomeu a fost înlăturată încă din sec. al XVI-lea prin  ipoteza heliocentrică a lui Copernic, după care Pământul se roteşte în jurul axei sale şi împreună cu celelalte planete se mişcă în jurul Soarelui, idee preluată şi dezvoltată apoi de către Giordano Bruno (1548-1600) şi Galileo Galilei (1564-1642). 
  Este bine de menţionat că bazele mecanicii corpurilor cereşti au fost puse de Isaac Newton (1643 – 1727)  în celebra sa lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), în care, alături de principiile dinamicii, formulează şi legea atracţiei universale.
  În prezent s-a conturat un tablou complex asupra structurii şi evoluţiei Universului, care se completează permanent cu noi descoperiri ştiinţifice. 
  Stelele sunt imense sfere gazoase incandescente,  în interiorul cărora au loc reacţii de fuziune nucleară. Nu totdeauna, stelele sunt formate dintr-un singur corp (stele simple), ci din mai multe corpuri (stele multiple). Pe bolta cerească se pot distinge roiuri stelare, deschise (cum sunt Pleiadele) sau globulare (ca roiul M13 din constelaţia Hercule).
  Spaţiul dintre ele nu este gol, ci ocupat cu materie interstelară formată din praf şi gaze, care apare uneori sub forma unor pete luminoase difuze, numite nebuloase. Densitatea materiei interstelare este extrem de redusă, astfel încât stelele pot fi privite ca adevărate insule în imensitatea spaţiului cosmic.
  Galaxiile sunt îngrămădiri uriaşe de stele care la rândul lor formează grupuri şi roiuri de galaxii. Pe baza cercetărilor astronomice se apreciază că, în Universul accesibil mijloacelor de investigaţie actuale, numit Metagalaxie, există circa 101 de miliarde de galaxii.
Astronomia contemporană  reţine în circulaţie două  ipoteze  despre apariţia şi evoluţia Universului, şi anume:  ipoteza “Big Bang” (Marea Explozie) şi  ipoteza “expansiunii-contracţiei”.
    Prima  ipoteză  aparţine  astronomului  american Edwin  Hubble, care  a  studiat  deplasarea  spre  roşu  a  radiaţiilor primite  de  Terra  de  la galaxiile îndepărtate  ale Universului. Pe  baza  efectului Doppler, Hubble  a tras concluzia că sursele  de  lumină se îndepărtează una  faţă  de  alta,  viteza  expansiunii Universului fiind  exprimată  analitic  prin celebra relaţie
                                                                 v=Hr
unde  H reprezintă constanta  lui Hubble, iar  r  este distanţa faţă  de  un  observator  terestru  a galaxiei  în  mişcare.
  Adepţii  acestei  teorii  presupun că  apariţia  materiei, spaţiului  şi  timpului  au  la  origine  o singularitate  primordială, deosebit  de  fierbinte  şi  densă,  din  care  a  apărut  Universul  nostru prin Big Bang, în  urmă cu circa 13,7 miliarde de  ani. 
  Stephen W. Hawking  se  află  în  prima  linie  a fizicienilor  care  caută  o  teorie  unificatoare  pentru  explicarea  întregului  Univers.  Împreună  cu Roger  Penrose  a   explicat  semnificaţia  găurilor  negre  şi  a  demonstrat  că, în  conformitate  cu  relativitatea  generală, spaţiul şi  timpul  trebuie să  fi  avut  un  început  în  Big  Bang. 
  Este bine de menţionat că  premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor Brian Schmidt, Adam Riess şi Saul Perlmutter  pentru  descoperirea  expansiunii accelerate  a  Universului, fapt  care  a  condus  la introducerea  în  ştiinţă a  termenului  de “energie  întunecată”.
  Galaxia noastră (Calea Lactee) are o formă lenticulară şi conţine circa 150 de miliarde de stele, printre care şi Soarele, aflat la o distanţă medie de 30 000 de ani-lumină  de centrul galaxiei, în jurul căruia se roteşte cu o viteză de aproape 20 milioane de km pe zi în direcţia stelei Vega.  
  Soarele este o stea mijlocie, cu o masă de 1,9•1030 kg (70% hidrogen, 28% heliu, 2% alte elemente), distribuită cu precădere în partea centrală, extrem de fierbinte (14 milioane de grade) şi mai puţin în  atmosfera solară, care este stratificată în fotosferă, cromosferă şi coroana solară.
    Reacţiile termonucleare care se petrec în interior furnizează energia emisă de Soare, din care numai a 2-a miliarda parte ajunge pe Pământ, cantitate totuşi suficientă pentru a asigura baza primară a vieţii şi a resurselor energetice terestre. Constanta solară este de 1,98 cal/min/cm2 şi reprezintă cantitatea de energie primită de la Soare într-un minut pe o suprafaţă de 1 cm2, măsurată la limita superioară a atmosferei terestre, perpendicular pe direcţia de propagare a razelor solare.
  S-a constatat că, nu numai Soarele, ci şi alte stele(ex. 61 Lebăda)  au planete care se rotesc în jurul lor sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie , astfel încât se poate considera că formarea sistemelor planetare constituie mai degrabă o regulă, decât o excepţie în Univers.
Sistemul solar este format  în principal din Soare, 8 planete mari (Mercur, Venus sau Luceafăr, Pământ sau Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi 5 planete pitice (Ceres, Pluto, Eris, Haumea, Makemake), care se mişcă împreună cu sateliţii lor naturali  în acelaşi sens în jurul Soarelui, pe orbite eliptice situate aproximativ în acelaşi plan (numit plan ecliptic).
  Inițial, Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă, dar la 24 august 2006, după ce s-au descoperit și alte corpuri cerești  transneptuniene,  International Astronomical Union (Uniunea Astronomică Internațională)  i-a reconsiderat acest statut.
  Între Marte şi Jupiter, la 320 de milioane de kilometri față de Soare, se află centura principală de asteroizi, care sunt  resturi ale unei planete sfărâmate. La ora actuală se consideră că există peste 30.000 de asteroizi în centura principală. De fapt, în acest spațiu cosmic  se află și planeta pitică Ceres, descoperită în 1801, dar prezisă de Johnann Bode, astronomul  german care a publicat în 1772 regula pentru estimarea depărtării  planetelor față de Soare.
  Dincolo de  orbita planetei Neptun, se află Centura Kuiper (centura de asteroizi exteriori),   care  este formată corpuri cerești reci, inclusiv planetele pitice transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea, Makemake.
   La marginea marginea gravitațională a Sistemului Solar (50.000 UA) se găsește Norul lui Oort,  considerat de  către  Jan Oort ca locul de origine al cometelor.
  Se presupune că Norul lui Oort reprezintă resturile discului protoplanetar original care s-a format acum 4,6 miliarde de ani în jurul Soarelui.
  În cadrul Căii Lactee, galaxie care conține aproximativ  200 de miliarde de stele, 
Sistemul solar este situat în unul din brațele exterioare, mai precis, în Brațul Orion.
Soarele este steaua centrală care asigură câmpul gravitațional necesar menținerii pe orbite atât a panetelor interioare (Mercur, Venus, Pământ și Marte), compuse în principal din roci și metale, care sunt relativ mici față de cele exterioare, cele mai mari fiind Jupiter și Saturn, numite și “giganți gazoși” (alcătuiți  în principal din hidrogen și heliu), iar cele mai îndepărtate (Uranus și Nepun),  numite și “giganți de gheață”,  sunt alcătuite în principal din apă, amoniac și metan.
Terra, această magnifică planetă a vieții care poartă omenirea în istorie, are o mişcare de rotaţie  în jurul axei proprii de 23h 56min 4s (răspunzătoare pentru succesiunea zilelor şi a nopţilor), precum  şi o  mişcarea de revoluţie, care se realizează în 365zile 6h 9min 9s  şi  are  drept consecinţă formarea anotimpurilor.  
  Naşterea  şi evoluţia Sistemului solar a constituit  o  mare provocare  pentru  oamenii  de  ştiinţă şi  a  generat  diverse  ipoteze, mai  mult sau  mai  puţin verosimile.
  Pentru explicarea formării Sistemului solar, astronomii (Smidt,Weizsäcker, Fesenkov, Alfvén, Hoyle),  pornesc  de  la  existenţa cu  circa 5 miliarde de ani în urmă a unei colosale nebuloase (compusă din gaze şi praf cosmic în care predomina H şi He) aflată în mişcare de rotaţie şi supusă acţiunii forţelor gravitaţionale.
  Se încearcă în diferite moduri să se explice distribuţia neuniformă a momentului cinetic, care revine în proporţie de 98% planetelor şi numai 2% Soarelui, deşi acesta înglobează aproape 98,86% din masa sistemului solar.
  Cei mai mulţi astronomi înclină spre ideea formării concomitente a Soarelui şi a planetelor. Astfel,  Hoyle consideră că pe măsura contracţiei gravitaţionale (predominant de-a lungul axei de rotaţie) creşte viteza de rotaţie care duce implicit la apariţia instabilităţii gravitaţionale cu formarea unei mase centrale (Protosoarele), înconjurată de un disc turtit. Prin vârtejuri şi concentrări de substanţă în disc are loc formarea planetelor. Disproporţia repartizării momentului cinetic, Hoyle o explică prin transferul acestuia de către câmpul magnetic al nucleului de la centrul spre periferia parţial izolată.
În teoria dipolilor vortex, Existența  se manifestă ca dualitate între Universul nostru format din materie și Universul complementar format din antimaterie. 
  Dipolii vortex sunt modele fizice pentru microparticule și câmpurile electromagnetice și gravitaționale  asociate, care asigură schimbul de particule universale primordiale între Universul nostru  și Universul complementar. 
În acest cadru conceptual, spațiul, timpul și informația sunt legate intrinsec de materia în mișcare și transformare, particulele universale primordiale fiind  cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau impuls mecanic, ci şi  cuante spaţio-temporale și de  informație.
  
  
  
  
  
Între magnitudinea absolută (M), magnitudinea aparentă (m) şi distanţa (d) până la stea, exprimată în parseci, există relaţia
                M=m+5– lg d
  Pe baza caracteristicilor spectrelor de radiaţii, la observatorul Harvard (SUA) a fost elaborată o clasificare a stelelor în clase spectrale, notate  cu simbolurile A, B, F, G, K, M, N, O, R, S, W. Corelaţia dintre magnitudinea absolută şi clasa spectrală a fost stabilită empiric de către astronomii E.Hertzprung (1873-1967) şi H.N.Russell (1877-1957), independent unul de altul, fiind extrem de importantă pentru testarea unor teorii de structură şi evoluţie stelară.
  În diagrama H-R (axa ordonatelor corespunde magnitudinii absolute, iar clasa spectrală este notată pe axa absciselor), stelele nu umplu întregul plan, ci sunt distribuite de-a lungul unor benzi compacte care corespund unor stele supergigante, gigante, pitice albe, respectiv secvenţei principale din care face parte şi Soarele.
  Stelele îşi au originea în materia difuză interstelară formată din praf şi gaz interstelar şi parcurg mai multe stadii de evoluţie. În faza iniţială are loc condensarea gravifică a unui nor cosmic prin mecanisme încă necunoscute. Pe măsura transformării energiei potenţiale în energie cinetică, temperatura norului creşte la zeci de mii de grade, când se produce ionizarea materiei, şi apoi la câteva milioane de grade, când se declanşează reacţiile termonucleare care opresc contracţia gravitaţională.
  Protosteaua, astfel formată, se transformă apoi în stea a secvenţei principale, unde rămâne cea mai mare parte a vieţii sale, deplasându-se lent spre dreapta în diagrama H-R.  După ce  hidrogenul din nucleu a fost consumat în întregime, acesta  se contractă,  iar reacţiile termonucleare cuprind învelişul extern, care se dilată progresiv, astfel încât steaua devine gigantă.
Atunci când temperatura din nucleul unei gigante depăşeşte valoarea de 15 milioane de grade, încep reacţiile termonucleare ale heliului care se transformă în carbon, iar steaua se deplasează spre stânga pe ramura gigantelor.
  După consumarea heliului din nucleu şi a hidrogenului din învelişul adiacent, steaua se dilată şi pierde masă, uneori procesele au caracter exploziv. Mai precis, se pot întâlni trei situaţii:
- dacă giganta are o masă mică apropiată de masa solară, atunci are loc o pierdere lentă de materie, iar nucleul fierbinte se transformă într-o pitică albă care moare prin răcire
- dacă giganta are o masă medie, mai mare decât masa solară de referinţă dar mai mică decât triplul  masei solare, atunci pierderea de materie are loc printr-o explozie de novă
- dacă giganta are o masă mai mare decât triplul  masei solare, atunci pierderea de materie are loc printr-o explozie de supernovă, deosebit de strălucitoare.
  În  urma exploziilor de  novă sau  de  supernovă, steaua trece în stadiul de pitică albă, atunci când masa finală este mai mică decât  masa soarelui. În caz contrar, steaua trece în stadiul de stea neutronică ( prin contracţie gravitaţională violentă, atomii se neutronizează) sau de stea colapsată (prin colaps gravitaţional  dimensiunile se micşorează  progresiv  până  se transformă într-o gaură neagră), după cum masa stelei rămase este mai mică, respectiv mai mare decât triplul masei solare de referinţă. 
  Cunoaşterea stadiului evolutiv al stelelor permite determinarea vârstei acestora şi descifrarea compoziţiei chimice a materiei stelare. Soarele s-a format în urmă cu circa 5 miliarde de ani şi va mai străluci pe cer încă atâţia ani, perioadă mai mult decât suficientă pentru ca omenirea să atingă culmi nebănuite de progres tehnic şi civilizaţie, să  cucerească spaţiul cosmic dincolo de Sistemul solar şi să  populeze planete din alte sisteme stelare.
Pentru astronomi, anul 2009 a fost bogat în evenimente, și anume:
- lansarea unor noi sonde pentru studierea radiației relicte și a prafului cosmic din Galaxia noastră
- detectarea  de către satelitul Swift  a radiației gamma emisă în urma colapsului unei stele masive situate la aproximativ 13,1 miliarde de ani-lumină față de Terra
- observarea ciocnirii unei comete cu planeta Jupiter
- descoperirea a două exoplanete (planete din afara Sistemului Solar), care sunt formate din materie solidă și au masa de același ordin de mărime cu masa terestră
- trimiterea sondei LCROSS la Polul Sud selenar, unde s-a găsit apă (în craterul numit Cabeus)
- sărbătorirea Anul Internațional al Astronomiei.
Deocamdată ştim că miracolul uman a apărut pe Terra, leagănul şi matricea în care a evoluat viaţa, dar şi alte planete pot să asigure condiţii pentru existenţa organismelor vii, de la cele mai simple până la fiinţe inteligente. Se aşteaptă ca într-un viitor apropiat, exobiologia (ramură a biologiei care studiază prezenţa şi particularităţile formelor de viaţă în cosmos), să dea o nouă viziune despre rolul şi statutul omului în univers.
    O  etapă importantă în căutarea vieții din Univers constă în descoperirea sistemelor planetare extrasolare din Galaxia noastră.
  Prin  studiilor laborioase efectuate de rețeaua internațională MicroFUN (Microlensing Follow-Up Network)  s-a stabilit  că 15 %  din stelele Galaxiei noastre formează  sisteme planetare  asemănătoare cu al nostru. Observațiile astronomilor s-au bazat pe fenomenul de “microlentilă gravitațională”, care constă în intensificarea  luminozității unei stele îndepărtate atunci când prin fața sa trece un corp ceresc de  masă considerabilă.
  Investigațiile realizate de MicroFUN au dus la descoperirea în 2006 a unui sistem format dintr-o stea și două planete gigant, similare lui Jupiter și Saturn.
  Deși ritmul descoperirii exoplanetelor este lent, cercetătorii  sunt optimiști, deoarece  “sunt miliarde de stele, și chiar dacă luăm în calcul doar 15 procente, tot rămân câteva sute de milioane de sisteme care pot semăna cu al nostru”, așa cum a afirmat Scott Gaudi, astronom distins cu Helen B. Warner Prize for Astronomy, acordat de către Asociația Astronomică Americană.
   În continuare sunt prezentate succint informații despre Lună (Selena), unicul satelit natural al Pământului (Terra).
Misiunile spaţiale efectuate pe Lună au pus în evidenţă vârsta comună şi compoziţia chimică similară cu cea a Pământului. S-a constatat că relieful selenar este alcătuit din munţi cu  înălţimi de până la 8000 m şi depresiuni întinse ale scoarţei, lipsite de apă, precum şi   cratere din care pornesc radial şanţuri tectonice care ajung până la 2000 km lungime. 
  Luna este un corp ceresc fără lumină proprie, care reflectă spre Pământ doar o parte relativ redusă din radiaţia incidentă provenită de la Soare, din cauza proceselor intense de absorbţie la suprafaţa acesteia.
  Pentru un observator terestru, Luna prezintă aceeaşi emisferă vizibilă, datorită faptului că perioada sa de  rotaţie –aproximativ de 27,3 zile terestre- coincide  cu perioada de revoluţie, interval de timp în  cursul căruia trece succesiv prin fazele de Lună nouă, primul pătrar, Lună plină, al doilea pătrar. Strălucirea Lunii depinde de configuraţia astronomică a acesteia cu Soarele şi Pământul - conjuncţie, opoziţie, cuadratură. În faza de Lună plină, strălucirea este maximă, iar discul selenar se vede în întregime, fiind iluminat total de razele solare. În primul şi al doilea pătrar discul selenar-iluminat parţial de razele solare-este vizibil doar pe jumătate din suprafaţa  sa, iar în faza de Lună nouă este invizibil, radiaţia solară fiind obturată de Pământ.
Datorită intensităţii reduse a câmpului gravitaţional propriu, Luna nu reţine moleculele de gaze şi vaporii de apă, atmosfera selenară fiind practic inexistentă. Lipsa atmosferei şi a precipitaţiilor, variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte, sau între zonele luminate şi cele neluminate, vântul solar şi impactul meteoriţilor sunt principalele condiţii în care s-a format stratul superficial denumit regolit -constituit dintr-un amestec de praf şi fragmente de roci de diverse dimensiuni,care pot atinge valori de ordinul metrilor sau chiar mai mult.
  Rocile aflate pe suprafaţa Lunii sunt de natură eruptivă sau provin de la meteoriţi, aşa cum rezultă din informaţiile transmise de sateliţi sau obţinute prin analiza eşantioanelor aduse de cosmonauţii care au participat la programul “Apollo”- când s-a realizat aselenizarea unui modul lunar cu oameni la bord şi s-au efectuat ample cercetări cu aparatură ultramodernă. Ele pot fi grupate în două mari categorii: roci cristaline bazaltice, cu granulaţie fină sau medie, respectiv brescia - o rocă compactă formată prin conglomerarea de sol lunar.
  Compoziţia mineralogică şi chimică a fragmentelor existente pe suprafaţa Lunii depinde de cea a rocilor de provenienţă din substrat şi are un rol decisiv în stabilirea bilanţului energetic radiativ. Singurele elemente chimice care apar în concentraţii procentuale supraunitare sunt în ordine descrescătoare O,Si,Fe,Ca,Ti şi Mg, aflate în combinaţii chimice de tipul piroxenilor, olivinelor, cuarţului etc.
Investigaţiile efectuate cu ocazia misiunilor Apollo au arătat că valoarea albedoului selenar (fracţiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz) depinde de compoziţia chimică a rocilor, în special de rapoartele Al /Si şi  Mg /Si. În general, majoritatea silicaţilor aflaţi în pulbere au un albedou mai mare decât al particulelor opace, bogate în fier, de la suprafaţa  solului selenar (Schaber,1980).
  Pe de altă parte, datorită reliefului selenar extrem de variat (munţi,”mări”,cratere, şanţuri tectonice), discul selenar prezintă o strălucire neuniformă. Albedoul selenar are o valoare medie de 6…24%, fiind mai mare cu 3…14% în zonele înalte faţă de cele depresionare.
   Au fost propuse trei ipoteze pentru formarea Lunii: 
- ruperea din protomasa terestră încă din perioada de început a Terrei
- separarea din nebuloasa solară, împreună cu Pământul, ca un sistem binar
- captarea  în câmpul gravitaţional terestru a unui corp ceresc.
   Începând  din anii '80, s-a  conturat ipoteza că Luna s-a format acum 4,5 miliarde de ani,  în urma ciocnirii dintre Pământ și un corp ceresc, denumit Theia, de mărimea planetei Marte. În acest eveniment cosmic, Theia s-a dezintegrat la impact,  iar resturile rezultate s-au amestecat cu cele venite de pe Pământ, formând Luna.
Modificarea strălucirii discului selenar este posibilă, într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat, prin acoperirea părţii vizibile a Lunii cu materiale reflectorizante având proprietăţi de reflexie mai bune decât cele ale solului lunar. Aceste materiale trebuie să reziste la  presiuni mai mici decât 10-11 torri, precum şi la o radiaţie solară intensă şi la variaţii de temperatură cuprinse între -1600C şi 1300C, corespunzătoare trecerii de la noaptea la ziua selenară.
  Lipsa atmosferei şi a hidrosferei pe Lună prezintă şi aspecte benefice, având în vedere că nu există precipitaţii şi curenţi de aer sau apă care să provoace procese de degradare a materialelor utilizate pentru amenajarea reflectorizantă a discului selenar. Dacă la aceste condiţii se adaugă faptul că solicitările mecanice sunt datorate doar gravitaţiei selenare, de şase ori mai mică decât cea terestră, atunci se justifică afirmaţia că “urmele paşilor cosmonauţilor şi ale vehiculelor lunare folosite în deplasări se vor conserva cel puţin 50 000 de ani“ (Ştefan Airinei).
În prezent se cunosc diverse materiale ieftine şi cu proprietăţi reflectătoare bune, care pot rezista un timp îndelungat în condiţiile existente pe Lună, ca de exemplu, aluminiul sau varul. 
  Stratul reflectorizant se poate obţine prin acoperirea, pe arii din ce în ce mai mari, a  părţii  vizibile  a  Lunii  cu  table  subţiri  din aluminiu, precum şi prin împrăştierea prafului de var cu  pulverizatoare centrifugale.
  Suprafaţa care trebuie acoperită fiind foarte mare, este necesar ca grosimea stratului reflectorizant să fie cât mai mic posibilă, pentru a reduce consumul de materiale. De exemplu, dintr-un metru cub de aluminiu se pot obţine table de 0,1 mm grosime, care permit  acoperirea unei suprafeţe de 104 m2, iar o tonă de praf de var poate  acoperi suprafeţe de 10…20 de ori mai mari.
Realizarea stratului reflectorizant cu mijloacele tehnice actuale se poate face numai în etape succesive care pot dura chiar şi sute de ani, însă acest interval de timp se poate reduce semnificativ prin dezvoltarea mijloacelor cosmice de transport – rachete, navete spaţiale, vehicule lunare.
  Pe baza unor studii riguroase de fezabilitate, corelate cu evoluţia tehnicii şi tehnologiei, se poate stabili dacă este avantajos ca materialele reflectorizante să fie aduse de pe Pământ cu ajutorul unor mijloace cosmice de transport sau pot să fie extrase direct din rocile lunare şi prelucrate  cu maşini şi instalaţii  automatizate. Calciul, element care formează diverse combinaţii chimice, se găseşte în cantităţi însemnate atât pe Pământ, cât şi pe Lună, însă aluminiul trebuie să fie adus de pe Pământ în stare prelucrată- sub formă de pachete din table subţiri, bine ambalate, pentru a asigura siguranţa transportului.
Deşi aplicarea metodei este dificilă în condiţiile tehnicii actuale şi presupune uriaşe eforturi materiale şi financiare, avantajele sunt incomensurabile pentru evoluţia civilizaţiei pe Pământ, deoarece modificarea strălucirii discului selenar asigură pentru o perioadă îndelungată de timp, nu numai îmbunătăţirea iluminării nocturne a suprafeţei terestre la scară globală, ci şi a climei şi dinamicii atmosferei, prin efectele benefice asupra bilanţului radiativ şi a distribuţiei gradienţilor termici şi de presiune.
  Necesitatea utilizării unor surse neconvenţionale de energie, regenerabile şi nepoluante,  reprezintă o opţiune sigură pentru viitorul omenirii, în condiţiile dezvoltării şi integrării economice la nivel planetar, pentru a preveni situaţiile critice datorate epuizării rezervelor disponibile de cărbune, petrol şi gaze naturale.
  Intensificarea radiaţiei selenare ar permite locuitorilor Terrei reducerea considerabilă a consumului de energie electrică pentru iluminatul public.
  Realizarea unor habitate umane şi amenajarea suprafeţei Lunii, prin acoperirea unor zone extinse cu un strat reflectorizant, sunt deziderate  pentru omenire care pot deveni realizabile  prin participarea tuturor naţiunilor, precum şi a unor organisme şi organizaţii internaţionale.
În perspectivă, satelitul natural al Pământului, poate deveni o staţie intermediară pe traseele interplanetare, extrem de utilă în cucerirea spaţiului cosmic pentru aprovizionarea navelor cosmice cu alimente şi combustibil.
   Omul are menirea de a cuceri spațiul extraterestru și de a descifra enigmele Existenței, pentru a deveni candidat la supremație în Univers.

Bibliografie
1. Airinei Șt., Pămîntul ca planetă, Editura Albatros, București, 1982
2. Pal A.,  Ureche V.,  Astronomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
3. Tudor V., Alma Lux, Editura Agora, Călăraşi, 2001
4. Tudor V., Teoria dipolilor vortex, Simpozionul Internaţional "Universul Ştiinţelor", 2015
5. Ureche V., Universul, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1987