Castele și cetăți

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)6 feb. 2022

Castelul Corvinilor, cunoscut şi sub numele de Castelul Huniazilor, este o construcţie impunătoare (cu turnuri, bastioane şi un donjon) care datează din secolul al XV-lea, când Iancu de Hunedoara a decis să transforme o cetate de piatră într-un castel fortificat.
În continuare, sunt prezentate sintetic următoarele informații istorice:
-prima mențiune despre vechea cetate de la Hunedoara datează din anul 1364
- în anul 1409, cetatea este dăruită de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu, un nobil originar din Muntenia și tatăl lui Iancu de Hunedoara
- după moartea tatălui său, cetatea este moștenită de fiul Ioan (Iancu de Hunedoara), care, după ce a ajuns guvernator al Ungariei, începe un amplu proces de reconstrucție și modernizare a fortificației, pe care o transformă într-un castel somptuos în perioada1440-1453. În anul 1446 a fost ridicată Capela, iar în anii următori a fost construit Palatul, care înglobează Sala Cavalerilor și Sala Dietei.
- la moartea lui Iancu de Hunedoara, castelul a revenit fiului său Matei Corvin și apoi succesorului acestuia, Ioan Corvin. Ulterior, castelul ajunge în proprietatea familiei Torok (1526-1618), iar mai apoi în proprietatea principelui Transilvaniei, Gábor Bethlen, care a efectuat transformări (1618-1623) la construcția originală, mai precis, a construit două etaje pe aripa sudică și unul pe aripa nordică .
- în anul 1724, castelul ajunge în proprietatea statului maghiar, iar în 1918 trece în patrimoniul Ministerului Cultelor Române.
- de-a lungul timpului, castelul a fost devastat de mai multe incendii, fiind restaurat de mai multe ori: 1870-1880 (cu sprijinul arhitecților Steindl Imre și Schulek Frigyes), 1965-1970 și 1993-1995.
         Castelul Huniazilor este unul dintre cele mai importante monumente de artă feudală gotică din România și unul dintre cele mai frumoase castele din Europa, care este rezultatul a două etape de construcție, în prima jumătate a secolulului al XV-lea, când Iancu de Hunedoara a transformat vechea fortificație de piatră din secolul al XIV-lea într-o reședință caracteristică stilului gotic, respectiv, în vremea lui Matei Corvin și a lui Gábor Bethlen, care au adăugat elemente constructive renascentiste.
Castelul se află pe o stâncă, la picioarele căreia curge pârâul Zlaști, iar intrarea în castel se face pe un pod de lemn construit peste Râul-Morii.
În curtea castelului, aproape de Capelă se află o fântână adâncă de 30 de metri, despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis că vor fi eliberați dacă vor ajunge la stratul de apă. După 15 ani de muncă grea, fântăna a fost terminată, însă stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Pe zidul fântânii există o inscripție care se traduce astfel: “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.
O altă legendă se referă la blazonul familiei Corvinilor, care este un corb având în cioc un inel de aur. Conform legendei, Iancu de Hunedoara era fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg și a unei femei pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a evita criticile, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă), iar pentru a fi recunoscut copilul atunci când merge la curtea regală, i-a dăruit iubitei și un inel de aur.
Într-o zi, un corb a furat inelul de aur, care a fost recuperat după multe peripeții. Întreaga poveste a fost aflată și de rege, care a hotărât ca blazonul Corvinilor să fie corbul cu inel în cioc.

Castelul Bran reprezintă o cetate militară de apărare, fiind construit strategic pe o stâncă aflată la aproximativ 30 km de Brașov.
Inițial, cetatea a fost construită din lemn de către cavalerii teutoni, în perioada 1211 – 1225. Reconstrucția din piatră a cetății a fost realizată de către sașii din Scaunul Brașovului, așa cum rezultă dintr-un document emis în 1377 de către regele Ludovic I al Ungariei.
În anul 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat Reginei Maria această cetate, care a fost transformată în reședință regală și au fost efectuate ample lucrări de restaurare. După moartea Reginei Maria, în anul 1938, Domeniul Bran a fost moștenit de fiica sa preferată, principesa lleana, care l-a deținut până la expulzarea din țară a familiei regale, în anul 1948, când a fost naționalizat și trecut în proprietatea statului român.
În anul 1956, castelul Bran a fost amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală, fiind realizate importante lucrări de restaurare în perioada 1987-1993.
După revoluție, moștenitorii principesei lleana au revendicat castelul Bran și domeniul aferent, fiind retrocedate legal, în anul 2006, acestora, mai precis: Arhiducele Dominic de Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer.
În anul 2009, castelul Bran a fost redeschis oficial ca muzeu și a intrat în circuitul turistic. În Muzeul Bran sunt expuse mobilier, colecții de ceramică, arme și armuri, iar în curtea castelului a fost amenajat un mic muzeu al satului, cu case tradiționale din regiunea culoarului Rucăr-Bran.
Pe lângă castelul cu patru etaje, Domeniul Bran include Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesei lleana.
Castelul Bran este cunoscut în folclorul turistic drept “Castelul lui Dracula”, deși nu a aparținut niciodată voievodului muntean Vlad Țepeș. Legenda a fost amplificată prin turnarea în aceste locuri a celebrului film “Interviu cu un vampir”.

Castelul Peleş este o amintire lăsată românilor de perechea regală - Regelele Carol I și Regina Elisabeta - care a fost realizat în perioada 1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane.
Castelul a fost construit ca reședință de vară a regilor României, având 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare. A fost primul castel complet electrificat din Europa, avînd o uzină electrică proprie.
   În apropierea castelului, familia regală a mai construit: Pelișorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, și Vila Șipot. Până la terminarea castelului, Regele Carol I și Regina Elisabeta au locuit la Casa de Vânătoare.
În prezent, magnificul edificiu se află în proprietatea Familiei Regale a României și adăpostește Muzeul Național Peleș.

Lângă Castelul Peleș se află Castelul Pelișor, care a fost construit între anii 1899 şi 1902, în stilul Art –Nouveau. Decorația interioară a fost concepută de Regina Maria, care a afirmat: ”dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplatită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”.
Castelul Pelișor a fost deschis publicului în februarie 1993, vizitatorii având posibilitatea să cunoască o etapă importantă din zestrea poporului român.

Cetatea Poenari se află la o altitudine de 850 m, pe Muntele Cetățuia, având o formă alungită şi include de 5 turnuri (4 rotunde şi unul în formă de prismă).
A fost construită inițial cu un singur turn, pe vremea lui Negru Vodă, fiind reconstruită de Vlad Țepeș, prin adăugarea de turnuri, ziduri și dependințe. Este cea de-a doua reşedinţă a lui Vlad Ţepeş, după cea de la Târgoviște, care l-a inspirat pe Jules Verne să scrie celebra lucrare "Castelul din Carpaţi".
Accesul la cetate se face pe o scară cu 1480 de trepte, însă, se merită tot efortul, deoarece, odată ajuns sus, te poți bucura de priveliştea superbă a Cheilor Argeșului. Vizitatorul va cunoaște unele dintre pedepsele folosite de cruntul voievod , fiind întâmpinat doi turci trași în țeapă, dar și o spânzurătoare, o ghilotină și un butuc pe care se află un topor cu o misiune sugestivă.
Se spune că Anastasia, soția lui Vlad Țepeș și nepoata reginei Poloniei, s-ar fi aruncat dintr-unul din turnurile cetății la aflarea veștii că bărbatul ei dorea să se căsătorească cu Katharina, amanta lui din Brașov.

Cetatea Râșnov este una din cele mai vechi și mai bine păstrate structuri fortificate din Transilvania, fiind menționată prima dată în anul 1335, cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Țara Bârsei. În anul 1427, cetatea a fost vizitată de către împăratul Sigismund de Luxemburg, care a trecut-o în administrarea comunității locale, căreia i-a acordat rangul de târg.
Cetatea are douǎ curți: una exterioară(“grădina cetății” unde erau adăpostite vitele) și incinta cetății unde erau căsuțele locuitorilor, care serveau ca adăpost și cămară în timpul asediilor).
În incinta cetății, turiștii au posibilitatea să viziteze muzeul de artă feudală în care sunt expuse armuri, arme, galerii, mobilier de epocă, porturi specifice acelor vremuri etc.

Cetatea de Scaun a Sucevei, numită și Cetatea Sucevei,   a fost construită în timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391) și a fost fortificată în secolul al XV-lea de către Ștefan cel Mare.
   Construcția are o formă rectangulară, fiind prevăzută cu șapte turnuri de apărare întărite de contraforturi. Pentru a intra în cetate trebuie traversat un pod de lemn (construit peste șanțul de apărare), care în trecut era format din două părți, una fixă și cealaltă mobilă (se ridica la nevoie). Cetatea Sucevei face parte din sistemul de fortificații medievale pentru apărare împotriva pericolului otoman, care se baza pe diverse așezări fortificate (curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică), întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având șanțuri adânci.
Oștenii care au apărat Cetatea Sucevei au luptat eroic pentru a nu fi cucerită atunci când a fost asediată de inamic (în 1476 de armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, din nou de oștile turcești în 1485, iar în 1497 de armata poloneză condusă de regele Ioan Albert).
Din păcate, după distrugerea cetății în anul 1675 din ordinul turcilor, fortificația a fost transformată de orăşeni în carieră de piatră, ajungând o ruină până în 1895 când au început lucrările de refacere - care s-au prelungit timp de zece ani.
Turiștii care ajung în Bucovina, cunoscută și ca “Țara codrilor de fag”, au posibilitatea să cunoască trecutul acestei părți fascinante a României dacă vizitează Cetatea de Scaun a Sucevei și Muzeul Satului Bucovinean.