Lumea în schimbare (II)

Evoluția omenirii este mai degrabă dialectică, cu elemente de continuitate și discontinuitate,  cu restructurări profunde și refacere pe noi nivele de organizare.
    În lucrarea  „Lumea în schimbare” am selectat evenimente care au marcat istoria modernă și contemporană a omenirii, conținutul fiind structurat în 11 capitole:
1.  Renașterea speranțelor
2. Formarea națiunilor
3.  Lumea postbelică
4. Începutul sfârșitului lagărului socialist
5. Opțiuni de organizare a omenirii
6.  Evoluția tehnicii și tehnologiei
7. Declarația de la Sibiu
8. Repere din istoria României
9. Repere din istoria Republicii Moldova
10. Spectrul războiului
11. Ucraina ca o pradă
12. Evaluare decizională
  Dedic această lucrare părinților mei, Petre și Ioana, care mi-au dat viață și m-au educat în spiritul respectului față de Bine, Frumos, Dreptate și Adevăr.
http://www.academia.edu/74073893/Lumea_in_schimbare

8. Repere din istoria României
Numele de “România”  este derivat  din  “român”, cuvânt care provine  din latinescul romanus (având semnificația de cetățean al Romei).

În cursul istoriei, diferite porțiuni din teritoriul actual al României au fost sub ocupația Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și Imperiului Austro-Ungar.
  România a  apărut ca stat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice.
După  înlăturarea  în 1866  a  domnitorului  Alexandru  Ioan  Cuza  de către  partidele  vremii, s-a  format o Locotenenţă  Domnească  ai  cărei membri  au  hotărât  aducerea  unui  prinţ  străin  la conducerea  Principatelor Unite.
  Pe  10 mai 1866, Carol de Hohenzollern–Sigmaringen depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al României  până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine rege.  Ziua de 10 mai  va deveni  Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
  Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
  Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
  După începerea  războiului  ruso-turc  din 12 aprile 1877,  Carol I a proclamat pe 10 mai 1877 independența  absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea reunită a trupelor române și ruse.
  Deşi armata  română  a contribuit decisiv  la învingerea  turcilor, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878,  rușii  au  refuzat  participarea României  la  tratative,  ocupând  județele  din sudul  Basarabiei.
  Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
  Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914,  iar după doi ani  s-a stins din viaţă şi Regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
  Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I,  a depus jurământul în faţa Parlamentului.
  După aproape doi ani, mai precis pe 14  august 1916,  Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în primul război mondial de partea Antantei.  Trupele române au pătruns  în Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost  foarte puternică, obligând regele şi guvernul să-şi mute sediul la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
  În vara anului 1917,  armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti, Oituz şi Mărăşti.
  Ca urmare a revoluţiei bolşevice,  în toamna anului 1917,  Rusia se retrage din război, iar  pe 24  aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
  Anul 1918 înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
  Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat  măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926) etc.
  Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş. Deoarece prinţul moştenitor Carol  a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său şi a plecat la Paris, la tron a urmat  Regele  Mihai, sub oblăduirea unei Regenţe formate din Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae şi George Buzdugan. 
  În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind proclamat Rege, cu numele de  Carol al II-lea.
  Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituţia din 1932  și instaurează "dictatura regală".
  În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind obligată să cedeze teritorii importante, şi anume:  Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940),  iar prin Dictatul  de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
  Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Antonescu,  iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai, care este încoronat de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti.
  Pentru a  recâştiga Basarabia, pe  22  iunie 1941, România intră  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii  săi  tratative  secrete cu Puterile Aliate.
  După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.  Pe 23 august 1944,  regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern condus de generalul Sănătescu, care este  sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, regele transmite prin radio un mesaj  către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova abia pe 12 septembrie 1944. 
  Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de  către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie. 
  Referitor  la Transilvania,  aceasta  este  eliberată  în  întregime  de  sub  ocupaţia  nazistă  pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
  Sub  presiunea URSS,  pe  6 martie 1945,  ajunge la putere un guvern procomunist condus  de Petru Groza.  Acţiunile  Regelui Mihai de  a se  opune  acestui guvern  prin  declanşarea “grevei regale” nu au avut succes.
  Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători un an mai târziu.
  Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat  să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948  pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
  Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis mesaje către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor din exil, condusă de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având  drept scop apărarea intereselor românești în Occident. 
  După instaurarea democrației în România și obținerea unor drepturi cuvenite,  Regele Mihai şi Regina Ana au avut reşedinţe la Aubonne (Elveţia), la Săvârşin (judeţul Arad), la Palatul Elisabeta (Bucureşti) şi la Castelul Peleş (Sinaia).
  Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne o personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea  poporului român. Istoria trebuie să  stabilească adevărul despre  evenimentele din 1989,  în care au murit oameni nevinovați fără ca cei responsabili să fie pedepsiți, dar și justețea  deciziei Tribunalului Militar Excepțional  de condamnare la moarte,  într-o zi de Crăciun,  a cuplului prezidențial  Nicolae și Elena Ceaușescu, pentru următoarele  capetele de acuzare:
1. Genocid - peste 60.000 victime;
2. Subminarea puterii prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat;
3. Subminarea economiei naționale;
4. Încercarea de a fugi din țară cu fonduri  depuse la bănci din  străinătate.
Ulterior, s-a constatat că  s-a exagerat și s-a manipulat prin intermediul mass-media, iar adevărul despre  prăbușirea regimului Ceaușescu trebuie  căutat în contextul internațional și refuzul poporului de a mai sprijini o politică de austeritate, la care s-a  adăugat complotul unor dizidenți români și acțiunea coordonată a unor servicii străine, în special KGB-ul .
Deși schimbarea de regim politic a fost confuză, iar măsurile economice nu au fost eficiente, revoluția din decembrie 1989 a permis tranziția României de la un regim politic totalitar la o societate democratică de tip republică semi-prezidențială, care  a aderat la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).
  Majoritatea  cetățenilor de bună-credință din România  și-au pus mari speranțe în evenimentele istorice din 1989, însă aleșii neamului au condus România după sintagma „un pas înainte și doi pași înapoi”, mai precis, democrația a făcut un pas înainte, iar morala și justiția socială au făcut doi pași înapoi. 
Pentru a-și exprima nemulțumirile, cetățenii au ieșit să protesteze pe străzi, cerând luarea unor măsuri, precum: ocuparea funcțiilor în stat pe criteriul meritocrației, respectarea principiului contributivității în stabilirea pensiilor, aplicarea justă  a legii recuperării prejudiciilor și confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni etc. 
  Desigur, nu prin confruntări pe stradă  se rezolvă problemele comunității în secolul XXI, ci prin înțelepciune, dialog și responsabilitate în găsirea soluțiilor optime.
  Unii politicieni au considerat că multe  unități economice reprezintă  „mormane de fier vechi”, așa că nu s-a mai pus problema adaptării acestora  prin dotare cu   tehnică și tehnologie modernă.
Dintre companiile private de succes se menționează: Banca Transilvania (înființată în anul 1993, la Cluj-Napoca, având 79% capital românesc și 21% străin), Uzina de autoturisme din Pitești, Dacris – 1994 (grupul de firme specializat în importul, distribuția și comercializarea articolelor de birou, a produselor tipărite și a altor produse), Bitdefender – 2001( companie de securitate informatică), Emag – 2001 (distribuitor online de echipamente și componente  IT, electronice,  produse auto, articole sportive, cărți și altele), Allview – 2004 (brand tech românesc care a dezvoltat o tabletă și un smartphone), UiPath – 2005 (companie specializată în dezvoltarea de roboţi software),  Romaqua (business din zona de sănătate și farma) etc. Tot la aspecte pozitive pot fi adăugate aderarea la NATO și integrarea în UE, opțiuni decisive pentru destinul acestui popor cu tradiții milenare.

9. Repere din istoria Republicii Moldova
Republica Moldova cuprinde teritoriile răsăritene ale vechiului voievodat al Moldovei, întinderea maximă fiind atinsă sub domnia lui Ștefan cel Mare, viteazul domnitor  fiind apărătorul locuitorilor până la vadurile Nistrului și având   o flotă mare de corăbii în  Marea Neagră, care  i-a permis să facă comerț cu Constantinopolul și să țină legătura cu principatul Crimeea, țara de origine a soției sale Maria de Mangop. Denumirea de Basarabia provine de  la voievozii munteni din familia Basarab, care, începând cu  anul 1330, au stăpânit gurile Dunării. Referitor la originea cuvântului „Moldova” există  o legendă fascinantă, în care se spune că voievodul Dragoș şi 300 de vânători, după ce au trecut munții din Ungaria, au găsit urmele unui bour pe care au început să-l urmărească și apoi  să-l ucidă  cu sulițele la trecerea unui râu, însă în apele repezi și-a pierdut viața și Molda, câinele preferat al voievodului.   În memoria câinelui său,  Dragoș a numit râul „Moldova”, iar pe stema noului principat în care au trăit valahii a fost reprezentat un cap de bour privit frontal.
  Aceste ținuturi  au fost cucerite la mijlocul secolului al XIII-lea de către mongoli, apoi au fost ocupate de către Ungaria, până la 1365, când Bogdan I, voievodul Maramureșului, a învins oastea ungurească și a eliberat  o mare parte  a teritoriului din estul Carpaților,  punând bazele Țării Moldovei,  un stat de sine stătător, cu reședința la Baia.
La începutul secolului al XVI-lea, Moldova a devenit vasală Turciei, plătind tribut Porții Otomane, fără să-și piardă suzeranitatea, domnitorii fiind  aleși de regulă dintre  boierii moldoveni și numiți de către sultan. 
  În anul 1711, domnitorul Dimitrie Cantemir  a semnat cu Petru I un  acord de vasalitate, fapt pentru care sultanul a decis ca domnitorii să nu mai fie aleși din rândul boierilor moldoveni, ci din rândul aristocrației grecești, la fiecare trei ani. Astfel, a fost instaurată  conducerea domnitorilor fanarioți, perioadă care a durat mai mult de un secol, abolirea regimului fanariot și şi restabilirea domniilor pamântene, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, fiind consecințe ale mișcării revoluționare de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin Tratatul de la București (1812), Imperiul Rus, sub conducerea țarului  Alexandru I, anexează în mod fraudulos teritoriul cuprins între Prut și Nistru, parte componentă a țării Moldovei, care a fost denumită Gubernia Basarabia.
Mai mult, după  războiul ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române a fost  instaurat protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată încă sub dominaţie habsburgică.
Prin Tratatul de la Paris din 1856, pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), însă, prin Tratatul de la Berlin din 1878, acestea au retrocedate Imperiului Rus în schimbul Dobrogei și a recunoașterii independenței României față de Imperiul Otoman.
  Data de 26 ianuarie 1859  marchează în istorie  întemeierea statului național modern român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei) prin unirea Principatului Moldovei cu cel al Țării Românești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Un reper esențial în istoria României îl reprezintă Marea Unire din anul 1918, care a dus la formarea României Mari sub conducerea Regelui Ferdinand I,   principalele etape ale acestui proces fiind următoarele:
• 27 martie 1918 - Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România;
• 28 noiembrie 1918 - a fost proclamată la Cernăuți unirea Bucovinei cu România;
• 1 decembrie 1918 - Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei  și a Banatului cu România.
  Din păcate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost obligată să cedeze teritorii importante, şi anume:  Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940),  iar prin Dictatul  de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
   Pe  22  iunie 1941, pentru a-și  recâştiga teritoriile pierdute,  România a intrat  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând  Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de  Transnistria. Această victorie a trupelor române  a durat până în 1944, când  armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în  august și sudul Basarabiei. Prin Tratatul de la Paris din 1946 au fost returnate oficial către URSS teritoriile Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria.
  În data de 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu aproximativ jumătate din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, un teritoriu la est de Nistru, având capitala la Balta până în 1929, apoi la Tiraspol.
În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, prin care forțele retrograde urmăreau  înlăturarea de la putere a lui Boris Elțîn, guvernul moldovenesc a fost de partea președintelui rus, iar pe 27 august 1991 a declarat  independența noului stat Republica Moldova, cu mențiunea că la est de Nistru au rămas staționate trupe rusești, pentru a apăra populația slavă.
  La cumpăna dintre  milenii, spiritul novator și mișcarea revoluționară din Europa, urmate de tranziția la democrație, statul de drept și economia concurențială de piață au reprezentat oportunități pentru unirea Basarabiei cu patria mamă, însă politicienii nu au acționat cu responsabilitate pentru transpunerea lor în practică.
  În prezent, Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliului Europei, Parteneriatului pentru Pace și a altor organizații internaționale.  Câștigarea alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de către Maia Sandu exprimă opțiunea europeană a fraților noștri de peste Prut.
  În data de 3 martie 2022, președintele Maia Sandu  a semnat cererea de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, decizie salutată cu căldură de președintele Klaus Iohannis.  Aceast demers istoric a fost motivat astfel: „Dacă unele decizii au nevoie de timp, altele trebuie luate prompt şi hotărât, folosind oportunităţile oferite de peisajul schimbător al lumii. Trebuie să acţionăm imediat atunci când ne-o cer circumstanţele şi vedem clar oportunitatea de a putea asigura generaţiilor următoare un trai mai bun  … Suntem pregătiţi să facem totul pentru realizarea acestui obiectiv naţional fundamental. Cetăţenii au ales această opţiune, ei văd viitorul în UE. Ştim paşii pe care trebuie să-i urmăm şi suntem pregătiţi de lucru”.
Îmi exprim speranța  ca  în acest deceniu să sărbătorim unirea Republicii Moldova cu România,  având un destin comun în cadrul UE și NATO.
  Într-adevăr, ce poate fi mai grandios decât posibilitatea de a trăi la cote maxime un  eveniment care poate repara o nedreptate istorică  provocată de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.  Să nu se uite că această  înțelegere dintre Hitler și Stalin a fost  condamnată în 2019  de către Parlamentul European.

10. Spectrul războiului
Cele două războaie mondiale fac parte din istoria întunecată a omenirii, în care vocea rațiunii și diplomației tace în favoarea rezolvării conflictelor prin confruntări militare. Sunt exemple negative în care dezvoltarea tehnicii și tehnologiei din secolul al XX-lea a fost pusă sub semnul distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în  Primul Război Mondial  au murit peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele mai sângeroase conflicte din istorie care a provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917-1923 din unele țări implicate) și a lăsat rivalități nerezolvate, având un rol major în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.
  Statele participante la Primul Război Mondial au făcut  mari eforturi materiale şi financiare pentru perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum tancul, avionul, submarinul, lansatorul de flăcări, arma chimică, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar  sub apă.  Se ajunge la un război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă   efectele negative legate de inflaţie şi raţionalizarea consumului de alimente. Primul Război Mondial a transformat tacticile de manevră ale lui Napoleon Bonaparte în tactici de  tranșee, care au  condus la apariția cazematelor din beton, având mitraliere pentru realizarea unor baraje de foc.   În apropierea acestora se amplasa sârmă ghimpată, având rolul de a încetini viteza soldaților care le atacau  și a-i dirija în fața mitralierelor.
  Atacul direct al tranșeelor inamice a fost evitat prin săparea unor tuneluri pe sub liniile inamice și detonarea unor încărcături explozive. Pe de altă parte, au fost  realizate dispozitive de ascultare pentru detectarea  zgomotelor produse de săpături, care era metoda principală de apărare împotriva săpăturilor subterane. 
  Într-un război de uzură se urmărește slăbirea inamicului prin atacuri și amenințări continue, pentru a provoca  dușmanului pierderi umane și materiale permanente,  obligându-l astfel să cedeze.
   După înfrângerea Germaniei, Marea Britanie a investit puțin în dezvoltarea  domeniului militar, iar Franța s-a pregătit pentru apărare  prin construirea Liniei Maginot. Francezii au presupus că un posibil atac al germanilor va fi prin Belgia(Planul Schlieffen), însă îl vor putea opri în cooperare cu britanicii.
  Dar s-au înșelat, pentru că în cea de-a doua conflagrație mondială, germanii au aplicat teoria Războiului fulger (Blitzkrieg), care a fost prezentată de Heins Guderian în lucrarea sa „Achtung Panzer”.  O tactică asemănătoare a fost adoptată de japonezi, care au ocupat coasta de est a Chinei, iar în data de 18 septembrie 1938 au atacat Manciuria.
  Războiul  fulger  a necesitat  artilerie autopropulsată, germanii fiind prolifici în realizarea unei game diversificate de piese de artilerie.
Referitor la artileria autopropulsată utilizată în cel de-al Doilea Război Mondial se menționează:
•Tunurile de asalt StuG III, StuG IV, Sturmpanzer IV și Sturmtiger au fost utilizate de germani  pentru sprijinirea infanteriei prin foc direct asupra fortificațiilor și trupelor adverse.
• Armata Roșie a folosit tunuri de asalt SU-76, care au fost montate  pe șasiul modificat al unui tanc  ușor T-70, SU-76i, SU-122, SU-152, ISU-122 și ISU-152.
• Marea Britanie și SUA au folosit tancuri dotate cu obuziere în loc de tunul normal, ca de exemplu varianta M4(105) a tancului Sherman înarmată cu un obuzier de 105 mm.
    O mare parte din tehnica de luptă a fost  concepută  în perioada 1920 – 1930 și dezvoltată ulterior, cele mai importante domenii fiind:
• Mijloace militare și armament: nave, vehicule, avioane, rachete, piese de artilerie, arme de infanterie și arma nucleară.
• Logistică militară: vehicule pentru transportul soldaților și echipamentului (camioane, jeepuri, nave, avioane).
• Comunicații, spionaj și contraspionaj: echipamente de comunicații, navigație, detectare la distanță și spionaj.
• Medicină: dezvoltarea unor tehnici chirurgicale, descoperirea unor medicamente.
   Artileria are un rol important în războiul convențional, o definiție cuprinzătoare a acestui concept fiind dată în  Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate din Europa: „termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare, proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare”.
  Tunul a fost printre cele mai timpurii piese de artilerie care foloseau praf de pușcă, fiind întâlnit  pentru prima dată în China, iar prima utilizare  în Orientul Mijlociu a fost în 1260, în bătălia de la Ain Jalut dintre mameluci și mongoli. În Europa, tunurile au fost folosite prima dată în Reconquista (722-1492), războiul de aproape 800 de ani  în care nordul Hispaniei (Spania și Portugalia de astăzi) au recucerit Peninsula Iberică de la musulmani (arabi și mauri).
  Precizia și puterea distructivă a tunului au fost crescute progresiv, schimbând tacticile și strategiile militare. Tunurile actuale sunt similare cu cele utilizate în al Doilea Război Mondial, deși importanța acestora a scăzut pe măsura dezvoltării rachetelor.
  Mitraliera este o armă de foc automată, fixă sau portabilă, cu o cadență  de tragere de ordinul sutelor de gloanțe pe minut și o rază de acțiune mai mare de 900 de metri.  Alimentarea cu cartușe se face cu benzi, stocate eventual într-o magazie, iar pentru fixare, mitraliera de infanterie este prevăzută cu un trepied, iar cea de aviație este montată pe un afet fix.
Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt calitativ în tehnologia armelor de foc, prin utilizarea reculului pentru mărirea frecvenței de tragere, precum și  perfecționarea cartușelor pentru creșterea siguranței de funcționare. Aceste principii au fost utilizate de Hiram Maxim  la construirea în anul 1884 a primei mitraliere, care era alimentată cu ajutorul unei curele, era răcită cu apă și putea să tragă peste 500 de gloanțe pe minut. 
  Armatele din Europa au adoptat diverse variante ale mitralierei Maxim, ca de exemplu MG 08 a fost varianta cu care germanii au ucis  peste 20.000 de soldați britanici într-o singură zi din prima bătălie de pe Somme. 
Mitraliera Lewis a fost prima mitralieră ușoară, însă a fost inutilă din cauza sistemului complex de răcire cu aer.
În Primul Război Mondial au mai fost utilizate: mitraliera ușoară de producție franceză Chauchat,  pistolul mitralieră Thompson, pușca M1 Garand etc.
  Evoluția din domeniul tehnologiei mitralierelor a culminat cu  mitraliera germană Maschinengewehr 42 (MG42) intrată în producție în 1942,  a fost o armă fiabilă, ușor  de utilizat având putere de foc de până la 1500 de cartușe pe minut, varianta MG3 fiind în dotarea  actuală a unor armate, inclusiv armata germană Bundeswehr.
   Printre alte arme  din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se menționa: pușca automată americană Browning, Carabina M1, precum și Colt M1911, pistoalele-mitralieră de producție germană Maschinenpistole 43 și 44 (redenumite de  Hitler Sturmgewehr), 
pistolul-mitralieră japonez Tip 99, Tip 100, pușca Arisaka, pușca semiautomată M1 Garand de producție americană etc.
  După Primul Război Mondial, mitraliera M 1917 a fost modificată pentru cartușe de 12,7 mm, fiind redenumită M1921, variantă care a fost modernizată, obținându-se versiunile M2 Browning și M2 HB (Heavy Barrel), cea de-a doua versiune devenind  mitraliera standard a forțelor armate ale SUA, dar și a unora dintre  aliați.
Pușca de asalt  este o armă individuală utilizată de majoritatea armatelor contemporane, care are încărcător detașabil, o bătaie eficientă de cel puțin 300 m și poate trage în mod selectiv,  atât în regim automat  cât și „foc cu foc” (în regim semi-automat). Muniția folosită  este de putere intermediară - mai mare decât la pistoalele-mitralieră, dar mai mică decât la puștile standard.
  Pistolul-mitralieră este o armă individuală cu o greutate mică, care poate executa foc automat cu  cartușe mai mici și mai ușoare, raza de acțiune fiind de cel mult 150 m.
Părțile componente ale unui pistol-mitralieră sunt:  țeava, cutia închizătorului,  port-închizătorul (cu  pistonul de gaze), închizătorul, recuperatorul, tubul de gaze (cu apărătoarea mâinii), mecanismul de dare a focului, dispozitivele de ochire, ulucul, patul, încărcătorul, baioneta  și accesoriile.
  Funcționarea automată a pistolului-mitralieră se bazează pe utilizarea energiei gazelor rezultate din arderea pulberii, care ajung din canalul țevii la pistonul de gaze al portînchizătorului. Dacă piedica de siguranță este pusă pe „foc automat” (F.A.), atunci tragerea continuă atât timp cât se apasă pe trăgător și se găsesc cartușe în încărcător. Dacă piedica este pusă la „foc cu foc” (F.F.), atunci se poate trage  o singură lovitură, iar dacă piedica este pusă în poziția „sigur” (S), atunci arma nu funcționează.
În  general, un cartuș este format din tubul cu material exploziv (ex. pulbere piroxilină), având  glonțul montat prin sertizare la capătul  mai îngust, fundul tubului fiind prevăzut la  exterior cu un guler (de care se prinde ghiara extractoare), iar în  interior are un locaș  în care se află  capsa de amorsare  și o nicovală pentru strivirea capsei atunci când este lovită de percutor.
   Cel mai cunoscut pistol-mitralieră este AK-47, inventat de Mihail Kalașnikov în 1947, ulterior fiind realizate variante  modernizate (AKM - „automatul Kalașnikov modernizat”).
  Pistoalele-mitralieră sunt utilizate de unitățile antiteroriste, care, de regulă, acționează în spații înguste împotriva unor  adversari neprotejați de veste antiglonț, controlul mai bun al armei și reculul mai mic reduc riscul de punere în pericol a vieții civililor.
În istoria tancului, un reper îl reprezintă proiectul  lui Leonardo da Vinci – spirit enciclopedic şi personalitate marcantă a Renaşterii – care a conceput un dispozitiv de luptă circular,  prevăzut cu plăci  și tunuri, pentru a-i proteja pe artileriştii din  interior .
  Proiectul lui Leonardo da Vinci nu a fost pus niciodată în practică, primul prototip care a avut succes, poreclit Little Willie,  a fost încercat de armata britanică pe 6 septembrie 1915, iar  prima participare în luptă a unui tanc operativ a avut loc pe 15 septembrie 1916, când căpitanul englez  H.W. Mortimore a condus un tanc Mark I  în  Bătălia de pe Somme. În Primul Război Mondial, francezii au folosit  tancul  Schneider CA1 pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.  
   Tancurile au schimbat tactica de război, prin înlocuirea luptei de tranșee cu operațiuni rapide,  fiind dezvoltate  modele englezești Mark V și cele franțuzești Renault FT-17.
În perioada interbelică, deși Germaniei i s-au impus restricții prin Tratatul de la Versailles, producătorii germani de arme și Wehrmacht-ul au început dezvoltarea în secret a unor tancuri mai ușoare și mai rapide decât cele franțuzești.
  În cel de-al Doilea Război Mondial, diviziile de blindate germane au avut în dotare  tancuri  Panzer II,  Panzer III  și Panzer IV, Panzer V (Panther) și Panzer VI (Tiger I)  care au contribuit la succesul armatelor germane.
  După terminarea războiului, diviziile Panzer au rămas principala armă ofensivă a armatei germane, atât în RDG cât și în RFG.
   Marea Britanie  a folosit în cea de-a doua conflagrație mondială tancul Matilda (tun de 40 mm, blindaj de 78 mm), iar SUA a intrat în război  cu M3 Stuart (tun de 37mm, blindaj 37mm) și  M3 Lee (tun de 75mm, blindaj de 51mm), mai târziu M4 Sherman.
   Sovieticii au intrat în război cu BT-7 (tun de 45mm, blindaj de 6-22mm), apoi cu KV (tun de 76mm, blindaj de 90mm), precum și T-34 , care a devenit cel mai fabricat tanc din lume, fiind concurent serios al tancurilor germane Panzer.
În timpul Războiului Rece, parametrii tactico-tehnici ai tancului  au fost îmbunătățiți - prin apariţia şi generalizarea blindajului reactiv, perfecţionarea sistemelor de stabilizare  a tunului, puterii și preciziei  de  lovire a țintelor. 
  Tancul american M1 Abrams, proiectat în anii ‟70 şi construit începând din 1980,   este capabil să execute o gamă diversificată de misiuni, de la cele compatibile cu logica războiului clasic  (lovirea şi nimicirea forţelor militare ale inamicului, inclusiv a formaţiunilor blindate ale acestuia)  până la unele specifice  războiului (pătrunderea rapidă în adâncimea teritoriului inamic, pentru a distruge ținte militare sau obiective industriale și de infrastructură, a lovi sau doar a ameninţa mari concentrări urbane în scopul creării panicii pentru  obiective industriale, noduri ale reţelelor de transport).
  Cursa înarmărilor a atins cote maxime la apogeul Războiului Rece, Pactul de la Varșovia având aproape  63 000 de tancuri medii și grele, în timp ce țările NATO  dispuneau de un număr de tancuri de cinci ori mai mic.
Alte tipuri de tehnică militară folosită în cel de-al Doilea Război Mondial:
• Mortiere de calibru 50 mm (ex. mortierul japonez Tip 89) și de calibru 80 mm (ex. mortierul american M1).
• Arme  antitanc portabile -  americanii au descoperit în 1942 bazooka, iar germanii au fabricat în 1943 panzerschreck și panzerfaust.
• Aruncătoare de flăcări cu masa de aproximativ 40 kg și raza de acțiune de 40-50 m, fiind utilizate în situații speciale, de exemplu lupta împotriva cazematelor.
• Aruncătoare de proiectile reactive Katiușa – au fost  folosite cu mare succes împotriva germanilor.
• Rachetele V-1 și V-2 realizate la Peenemünde de echipa inginerului german Wernher von Braun, care au fost folosite pentru bombardarea Marii Britanii.
   După război, Wernher von Braun și echipa sa au fost cooptați de americani la programul militar American ICBM (Intercontinental ballistic missiles - rachete balistice intercontinentale), apoi von Braun a fost angajat de NASA  ca director al Centrului Marshall pentru Zboruri Spațiale (Marshall Space Flight Center), dar și ca  șef al proiectului rachetei Saturn V, care a permis Statelor Unite să trimită rachete în spațiul cosmic în cadrul programului spațial Apollo, în final reușind să aselenizeze.
     În Europa, aviația a luat naștere  la începutul secolului al XX-lea:  în 1910 a fost fondat „Serviciul Aerian al Armatei Imperiale Germane" (devenit apoi Luftwaffe), în  1912 a apărut în Franța   „L'Armée de l'air française”, iar în 1918 a fost înființată în Anglia  „Royal Air Force”.
   În timpul Primului Război Mondial, Germania a utilizat o mare varietate de avioane, de la avioane de vânătoare (Albatros-Flugzeugwerke, Fokker), la cele de recunoaștere (Aviatik,  DFW), până la bombardierele grele (Gothaer Waggonfabrik , Zeppelin-Staaken).  După  înfrângerea Germaniei, existența Luftwaffe a fost întreruptă doar în perioada 1918-1935, după care s-a dezvoltat rapid, reușind în 1940 să aibă  5638 avioane de vânătoare și vânătoare-bombardament,  în timp ce  Forțele Aeriene Franceze aveau doar 1562 avioane, iar RAF doar  1070  de avioane.
  În cel de-al  Doilea Război Mondial ,  Luftwaffe a utilizat o gamă diversificată de  avioane, de la bombardierele  în picaj Junker Ju 87 (Stuka), până la avioane cu reacție (Messerschmitt Me 262, Heinkel He 162, Arado Ar 234), RAF a folosit celebrele Spitfire și Hurricane, aviația sovietică   a trecut de la biplanele Polikarpov I-15 și Polikarpov I-16  la avioane mai performante, precum   MIG-3,  LaGG-3 sau Yak-1, Yak-3, Yak-7.
  După intrarea în război a SUA, au apărut avioanele de vânătoare cu rază lungă de acțiune P-51 Mustang,  capabile să însoțească bombardierele americane B-24 Liberator și B-17 Flying Fortress până în spațiul aerian al Germaniei naziste.   După atacul de la Pearl Harbour de către avioanele Mitsubishi A6M Zero, care puteau să acționeze, atât de pe uscat cât și de pe portavioane, americanii  au trecut la fabricarea avioanelor P-38, Lightning, F6F Hellcat, F4U Corsair.
   Bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către părțile beligerante  au fost efectuate pe scară extinsă, folosindu-se bombe convenționale, incendiare și chiar nucleare (la sfârșitul războiului), pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale fiind uriașe. Teama de bombardamente a declanșat o dezvoltare rapidă a tehnologiilor și mijloacelor de apărare (tunuri antiaeriene, avioane de vânătoare, radar).
După război, au fost realizate diverse tipuri de bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de recunoaștere, avioane de antrenament.
    În perioada postbelică, marile puteri au investit  mult în  creșterea performanțelor bombardierelor strategice,  ajungându-se ca B-52D Stratofortress (devenit operațional în 1956) să transporte la țintă 27 tone de bombe pe o distanță  de aproape 10 000 km, fără să fie  realimentat în zbor.  Mai mult, bombardierul strategic american Rockwell B-1B Lancer (a fost livrat forţelor aeriene începând din iulie 1985) poate  parcurge,  fără a fi realimentat,  o distanță de aproape 12 000 km, având o viteză maximă de 1324 de km/h (1,25 Mach) și o încărcătură maximă  de peste 34 000 de tone, fiind de circa  4 ori mai mare decât „strămoşul” său B-29.
Bombele explozive de aviație sunt formate din următoarele componente: corpul bombei în care se află  substanța explozivă (ex. trotil, hexogen), focosul (asigură declanșarea exploziei, care poate avea loc la atingerea țintei sau după un interval de  timp prestabilit), ampenajul (asigură stabilitatea bombei în timpul deplasării către țintă).
   Spre deosebire de bombele cu destinație generală, destinate  pentru  distrugerea unor ținte obișnuite, bombele  semiperforante și perforante  sunt destinate distrugerii țintelor subterane sau care sunt protejate prin blindaje, pereți din beton armat etc.
    Din categoria bombelor speciale fac parte și bombele brizante (produc și schije în timpul exploziei), precum și bombele incendiare (conțin substanțe incendiare: termit, napalm, pirogel, fosfor alb).
  Aeronavele  pot fi utilizate și pentru transportul bombelor termobarice, tehnologie care a intrat în câmpul cercetării militare al unor țări, printre care și România.
Arma termobarică, numită și armă cu vid,  este cunoscută pentru efectele distructive mari, mai ales în spațiile închise, fiind realizată într-o gamă variată de forme și dimensiuni, de la grenade, până la rachete și bombe termobarice.
  Acest tip de armă conține, pe lângă o cantitate mică de explozibil și amorsa detonatoare,  un recipent (relativ mare) cu combustibil, oxidantul necesar reacției explozive de ardere fiind oxigenul din atmosferă.
   În timpul utilizării armei termobarice se pot  delimita două etape de funcționare, deși derularea proceselor este foarte rapidă.
  În prima etapă, la atingerea țintei, încărcătura explozivă este detonată și pulverizează recipientul cu combustibil, formând un nor de aerosoli, care pătrunde chiar și în spații închise, dacă acestea nu sunt etanșate.   Particulele metalice din aerosoli ating temperaturi destul de mari pentru a iniția reacția explozivă dintre combustibil și oxigenul din aer. Se formează o minge uriașă de foc, în care se degajă o mare cantitate  de căldură, având ca efect creșterea bruscă a temperaturii și presiunii din interior. Se produce în acest mod o primă undă de șoc (de suprapresiune), care poate distruge organismele vii și  structurile materiale din jur.  Aceste efecte  au dus la denumirea de armă termobarică.
    Procesele din cea de-a doua etapă de funcționare  justifică denumirea de armă cu vid.
Într-adevăr, prin consumul mare de oxigen și expansiunea rapidă  a gazelor rezultate în explozie, se produce o scădere locală bruscă a temperaturii, presiunii și densității mediului,  vidul local  generând o undă de șoc (de subpresiune) prin absorbția aerului din jur.  După producerea exploziei, zona respectivă devine incompatibilă cu viața, din cauza lipsei de oxigen și concentrației mari de gaze toxice.
  Bomba cu dispersie  (bomba cu submuniție)  reprezintă  o  bombă cu dimensiuni mari,  care poate conține până la 650 de bombe mai mici, acestea fiind  dispersate pe suprafețe mari în timpul exploziei, pentru a distruge obiecte în mișcare, invizibile de la distanțe mari.  Utilizarea armelor cu submuniție a fost interzisă prin  tratatul încheiat în decembrie 2008 la Oslo şi semnat atunci de 107 state.
Trebuie făcută distincție între armele cu submuniție și armele cu fragmentație, cea de-a doua categorie incluzând bombe, grenade, mine de teren, rachete și altele – al căror perete gros, prevăzut eventual cu caneluri (șanțuri), se fragmentează în timpul  exploziei, dar există și variante constructive care conțin fragmente preformate de diferite forme (sfere, cuburi, tije) și dimensiuni. Termenul „șrapnel” a fost adoptat în cinstea lui Henry Shrapnel - general-maior în Artileria Regală – care a inventat în 1784  o muniție pe care a numit-o „cutie sferică” (un cilindru din fontă umplut cu un amestec de bile și praf de pușcă).
Istoria aviației române are ca punct de plecare data de 1aprilie 1913, când Parlamentul României a aprobat  Legea privind Organizarea Aeronauticii Militare.
  Este bine de menționat că inventatorii români Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au avut un rol important în cucerirea spațiului aerian. 
  Traian Vuia a efectuat  pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace ajutătoare) cu un aparat mai greu decât aerul.
Inginerul Aurel Vlaicu a construit în 1908 un planor, apoi a construit la Arsenalul Armatei două avioane: Vlaicu I (1909) și Vlaicu II (1911).  În anul 1912, avionul Vlaicu II   a câștigat cinci premii (1 premiu I și 4 premii II)  la mitingul aerian de la Aspern (Austria).
Inginerul Henri Marie Coandă a efectuat, în Franța, experimente aerodinamice și a construit, în atelierul lui Joachim Caproni, un avion fără elice, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris (1910).
  În perioada 1911-1914, Coandă a fost angajat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol (Anglia), unde a construit avioane cu elice de mare performanță.  Apoi s-a întors  în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere (1916), prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În anul 1934 a obținut  un brevet de invenție francez pentru „Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid”, care se referă la fenomenul  cunoscut sub numele de  „efect Coandă” (devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex).
În prezent, Forțele Aeriene Române au  în dotare avioane (MiG-21 LanceR, F-16 AM,  C-130 Hercules, C-27J SPARTAN, Antonov An-26,  Antonov An-30, Shadow 600 UAV)   și elicoptere (IAR 330, IAR 330 SOCAT, IAR-99 ȘOIM), la care se adaugă Brigada 1 de 
Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu” (înzestrare: S-75M3 Volhov, P-18, PRV-13, HAWK XXI).
În cele două conflagrații mondiale, părțile beligerante s-au luptat pe uscat, în aer și pe apă, îmbunătățirea tehnologiei metalurgice și mecanicii făcând posibilă realizarea unor nave cu dimensiuni mari și  blindaj gros, având  tunuri din ce în ce mai performante.
  La începutul secolului al XX-lea, Marea Britanie avea cea mai mare flotă de suprafață, în anul 1906, fiind lansat cuirasatul HMS Dreadnought,  care a revoluționat construcția navelor de război.   În Bătălia Iutlandei (1916), Marina Regală Britanică (Royal Navy) s-a confruntat în Marea Nordului cu Marina Imperială Germană, fiind considerată cea mai mare luptă navală între nave de oțel, fiind a patra în ordine cronologică – după Bătălia de la Port Arthur (1904), Bătălia din Marea Galbenă (1904-1905), Bătălia din Strâmtoarea Tsushima (1905), din timpul  războiului Ruso-Japonez.
  Nu numai cuirasatele au fost o armă de temut în Primul Război Mondial, ci și submarinele, care au fost  prevăzute cu sisteme de propulsie diesel,  pentru deplasare la suprafață, precum și sisteme de propulsie electrice (alimentate de la baterii de acumulatori), pentru deplasare în apă.  
Primele submarine au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea:
•În Franța, Gustave Zédé lansează la apă submarinul Gymnôte în 1888.
• În SUA,  Simon Lake a construit în 1897 submarinul Argonaut; ulterior a construit submarinul Protector, pe care l-a vândut Rusiei în 1902.
   După 1900, se intensifică ritmul construirii submarinelor de  către  puterile mari,  ajungându-se  în 1908 ca Marea Britanie să aibă  54 de submarine militare, Franţa – 46,
Rusia – 26, SUA – 12, Italia–7 etc. 
  Germania s-a remarcat prin flota de submarine militare Unterseeboot (U-boot), care s-a dezvoltat rapid, începând cu U-1(construit în 1905) și ajungând la U-41  în anul 1912.
   Submarinele germane au fost echipate cu 6 torpile și o mitralieră de 88 mm, fiind utilizate în Prima Bătălie a Atlanticului împotriva navelor aliaților.
  Inițial, campania a fost direcționată împotriva Flotei Britanice, apoi a fost extinsă asupra rutelor comerciale maritime ale Puterilor Aliate.  Pentru a hrăni populația  și a susține industria de război, Marea Britanie se baza pe importuri,  fiind  obligată să găsească măsuri de protecție a navelor comeciale. La început s-a folosit de  „navele Q" , care erau vase de atac deghizate printre  navele civile, apoi a trecut la organizarea navelor comerciale în convoaie protejate de unul sau mai multe nave ale marinei militare.
  Campania militară a continuat și în cea de-a Doua Bătălie a Atlanticului, începând din  1939 și terminându-se în 1945, odată cu capitularea Germaniei Naziste. După ce Italia a intrat în război în iunie 1940, submarinelor germane (U-boot) li s-au alăturat  cele italiene.
   Încă din perioada interbelică au fost construite submarine cu parametri tehnico-tactici îmbunătățiți (creşterea adâncimii maxime la care submarinele se pot scufunda, creşterea deplasamentului, creşterea numărului de torpile, creşterea vitezei și a razei de acţiune),  ajungându-se spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial ca unele submarine să atingă, în imersiune, viteze mai mari decât cele obţinute la suprafaţă, evitând astfel aproape orice navă antisubmarin, dar să poată urmări cu succes convoaiele de nave comerciale.  
  De exemplu, în 1944, japonezii au finalizat construirea submarinelor din clasa ST, cu un deplasament mediu de 1070/1450 tone și erau  prevăzute cu motoare electrice de 5000 de cai-putere, care le asigurau, în imersiune,  o viteză de 19 noduri. Aceste performanțe au fost depășite de  submarinele germane de tipurile XXI şi XXIII, care  au fost lansate la apă  în 1944, prea târziu pentru a influența cursul evenimentelor. 
  În perioada postbelică, s-a pus accentul pe trei direcții de dezvoltare a submarinelor:
• trecerea la propulsia nucleară, care asigură, în imersiune, o viteză de peste 30 de noduri, precum şi o autonomie practic nelimitată;
• posibilitatea de a lansa rachete balistice (cu încărcătură convenţională sau nucleară) din imersiune (ceea ce transformă submarinul, din instrument al războiului total pe mare, într-un instrument capabil să lovească direct şi resursele de putere terestre ale inamicului);
• specializarea submarinelor în două categorii distincte: purtătoare de rachete şi de atac, rolul principal al celor de atac fiind distrugerea submarinelor inamicului, precum și a portavioanelor sau a altor  nave mari de suprafață. Din cauza costurilor imense și a tehnologiilor complexe, doar marile puteri dețin monopolul construirii submarinelor nucleare. De exemplu, din cele 242 de submarine nucleare existente în anul 1974, URSS și SUA  aveau  împreună 227 de unități, Marea Britanie avea 12 unități, iar  Franța avea doar 3 unități.
   Sintagma arme  de distrugere în masă este folosită pentru a denumi armele deosebit de periculoase, și anume:
• Arme nucleare, care includ arme cu fisiune (se bazează  pe eliberarea explozivă a energiei în reacțiile în lanț de fisiune), arme de fuziune sau termonucleare(se bazează  pe eliberarea explozivă a energiei în reacțiile de fuziune),  arme cu  contaminare (sunt  arme cu fisiune învelite cu un strat de cobalt sau alt material, care prin activare produce contaminare radioactivă), arme cu neutroni (sunt arme termonucleare care produc un flux intens de neutroni)
• Arme biologice -  conțin agenți patogeni bacteriali (anthrax, brucella, tularemia etc.), agenți patogeni virali (variolă, febra virală hemoragică, SIDA, etc.)  sau toxine (botulinum, ricin, etc.)
• Arme chimice – conțin substanțe toxice gazoase (ex. oxid de carbon, hidrogenul arseniat  ),  lichide ( ex. VX, Sarinul, Iperita, Acidul cianhidric) sau solide ( ex. cloracetofenona, Adamsita, LSD-25).
Clasificarea substanțelor toxice de luptă (STL) în funcție de efectele fiziopatologice.
a)   STL cu acțiune generală:
- neuroparalitice (VX, Sarin, Tabun, Soman)
- psihochimice (L.S.D.-25, Mescalina, B—Z., Bufotenina,Heroina)
- hematice (hidrogen arseniat, Oxidul de carbon)
- nervoase (Acid cianhidric, Clorcian).
b)  STL cu acțiune vezicantă ( Iperita, Livizita, Azotiperita).
c)    STL cu acțiune sufocantă (Fosgen, Difosgen).
d)    STL cu acțiune iritantă:
- lacrimogene (Cloracetofenona, Cianura de brombenzil, C.S)
- strănutătoare (Difenil clorarsina, Difenil cianarsina, Adamsita)
- vomitive (Etilcarbozolul).
  În cazul unui atac cu arma chimică se utilizează rachete cu încărcătură chimică, bombe chimice de aviație, proiectile chimice de artilerie, pulverizarea din aparate speciale montate pe avioane.
Bombele nucleare cu fisiune au fost folosite la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de către SUA,  care la 6 august 1945 a lansat bomba atomică Little Boy asupra orașului japonez Hiroshima, iar la 9 august 1945 a fost aruncată bomba atomică Fat Man asupra orașului japonez Nagasaki, cele două orașe fiind distruse apoape în totalitate.
    Fisiunea stimulată a fost descoperită în anul 1938 de către fizicienii germani O. Hahn şi F. Stassman, însă  explicarea calitativă a  procesului  de  fisiune a fost dată în anul următor de  către  Lise Meitner şi O. Frish, prin asimilarea nucleului cu o picătură de lichid. În linii mari, procesul decurge  astfel:  la captura unui neutron lent de către un nucleu al izotopului 235 de uraniu, acesta se rupe în două nuclee de masă intermediară, cu eliberarea de energie şi a 2-3 neutroni rapizi care pot iniţia noi acte de fisiune, astfel încât procesul să se autoîntreţină (reacţie în lanţ).
  Se impun două condiţii de bază pentru autoîntreţinerea reacţiei de fisiune, mai precis:
1). Încetinirea neutronilor rapizi într-un mediu moderator care să preia prin ciocniri o mare parte din energia lor cinetică.
2) . Cantitatea de material fisionabil trebuie să depăşească o valoare minimă, numită masă critică, pentru a se acoperi pierderile de neutroni în procese de captură fără fisiune sau care ies în afară. Sub masa critică, reacţia se întrerupe, iar prin depăşirea masei critice, reacţia capătă caracter exploziv.
Reactoarele nucleare funcţionează în regim critic, pentru a se autoîntreţine, excesul de energie fiind preluat sub formă de căldură de către un agent termic. Primul reactor nuclear a fost pus în funcţiune la Chicago în 1942 de către Enrico Fermi şi colaboratorii săi.
   Din păcate, reacția de fisiune a fost pusă, nu numai în slujba omenirii (pentru obținerea de energie), ci și în scopuri distructive prin utilizarea bombei atomice.