Lumea în schimbare (I)

Argumentare
Istoria reprezintă un reper esențial în  conștiința unui popor, deoarece, prin cunoașterea trecutului,  există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine.  Subscriu la afirmația  lui Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
În funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural, istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:
• Antichitatea - de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus ( 476 d.Hr.);
• Evul mediu - de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492, descoperirea  Americii);
• Epoca modernă - de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789;
• Epoca contemporană - de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.
    Datele sunt doar orientative,  având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se  face prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor și influențele geopolitice, zona geografică în care se află.
Referitor la istoria românilor, este acceptată următoarea periodizare:
• Antichitatea - de la menţionarea primelor evenimente scrise despre daci (istoricul grec Herodot aminteşte  de confruntarea în 514 î.Hr. dintre triburile dacice şi Darius, regele perşilor)  la retragerea din 271 d.Hr. a administraţiei romane din Dacia;
• Perioada migraţiilor - de la sfârşitul secolului III (retragerea romanilor) până în secolul IX, atunci când unele izvoare scrise menționează formarea  cnezatelor şi voievodatelor;
• Evul mediu - din secolul IX până în secolul XVIII (începutul epocii fanariote);
• Epoca premodernă - corespunde  secolului XVIII (epoca fanariotă);
• Epoca modernă - din 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu) până în 1918 (Marea Unire);
• Epoca contemporană - din 1918 până astăzi.
  Evoluția omenirii este mai degrabă dialectică, cu elemente de continuitate și discontinuitate,  cu restructurări profunde și refacere pe noi nivele de organizare.
    În lucrarea  „Lumea în schimbare” am selectat evenimente care au marcat istoria modernă și contemporană a omenirii, conținutul fiind structurat în 11 capitole:
1.  Renașterea speranțelor
2. Formarea națiunilor
3.  Lumea postbelică
4. Începutul sfârșitului lagărului socialist
5. Opțiuni de organizare a omenirii
6.  Evoluția tehnicii și tehnologiei
7. Declarația de la Sibiu
8. Repere din istoria României
9. Repere din istoria Republicii Moldova
10. Spectrul războiului
11. Ucraina ca o pradă
12. Evaluare decizională
  Dedic această lucrare părinților mei, Petre și Ioana, care mi-au dat viață și m-au educat în spiritul respectului față de Bine, Frumos, Dreptate și Adevăr.
    http://www.academia.edu/74073893/Lumea_in_schimbare

1.  Renașterea speranțelor
  Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și civilizației  se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul  Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de  valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care  au promovat ideea demnității omului ca ființă  autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
  Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând  un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată  perioadă de cenzură din istoria omenirii.
   Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit),  integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă  este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind  reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
  Concis, epoca modernă și contemporană se caracterizează prin dezvoltarea economiei capitaliste, progresul științei, tehnicii și tehnologiei, competiție la scară  planetară, precum şi apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
  Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartidism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.

2. Formarea Națiunilor
Pentru înțelegerea semnificației termenului de națiune se face trimitere la cele două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
  În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act fondator (constituţia).
  În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membri aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
În DEX, noțiunea este definită ca fiind  o comunitate stabilă de oameni, care s-a  constituit în cursul istoriei ca stat  pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică, precum și de factură psihică, manifestate  în particularitățile specifice ale culturii.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente.  Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
  În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
  Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei.
  După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
  Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de  energicul politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după  învingerea Franţei, au fost  alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
  După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei. Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
  Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol).
  În istoria românilor, data de 24 ianuarie 1859  reprezintă o etapă importantă pe traiectoria devenirii în spațiul dintre  Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
  Procesul  revoluționar  din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și economice dintre Moldova și Țara Românească -  a avut ca rezultat uniunea vamală  a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.  
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de  la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare. 
  Referitor la Unirea Principatelor Române, este important  anul  1857,  având în vedere că Marile Puteri acordă acestora   dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot. În  acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru  alegerile din  Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a țărilor române.
  La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe  24 ianuarie 1859,  la propunerea deputatului  Vasile Boerescu, a fost  ales în unanimitate și  domnitor al Țării Românești.
  Evenimentul istoric de  la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
  Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate,  punându-se astfel bazele statului naţional al Principatelor Române.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
  Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit    monarhie constituţională.
  Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în 1918, atunci când s-a format România Mare - prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru până la Tisa.

3.  Lumea postbelică
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
  De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
  Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria)  au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
   Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei comuniste etc. 
   Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice care au  în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție.  În concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar a muncii ca marfă.  Comunismul reprezintă forma avansată  a concepțiilor socialiste care proiectează  dezvoltarea  orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii,  prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
  Sistemul socialist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
  Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
  În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a vorbit  deseori de relaţiile Nord-Sud.
  Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general, incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
  Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
In perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică şi militară profundă (războiul din Coreea, naţionalizarea în 1954  de  către Egipt  a  Canalului  Suez, instalarea în 1962  de  către URSS  a  unor rachete  nucleare  în  Cuba), care  a  fost  urmată  între 1963-1975 de o destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS şi Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA şi URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucureşti (în 1966)  a „Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii” de către statele participante la Tratatul de la Varşovia,  semnarea în 1975 a documentului final al Conferinţei de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască graniţele deja existente.
  Din păcate, acest climat de destindere a fost influenţat negativ de şocul petrolier din 1973, care a declanşat o criză economică mondială prin creşterea preţului petrolului de către statele arabe, cumulat cu efectele celor două razboaie arabo-israeliene din 1967 și 1973, la care s-au adăugat conflictele militare dintre Irak şi Iran sau dintre Anglia şi Argentina, războaiele civile din Liban şi Afganistan, mişcările anticomuniste din Chile şi Nicaragua, amplasarea în Europa de către sovietici (1979), şi apoi de către americani, a unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune.
  Criza economică a ţărilor occidentale va fi depăşită  abia după 1983, mai ales printr-o politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania şi Jacques Chirac în Franța.
  Desigur, liberalizarea concurenţei, robotizarea şi informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea nemulţumirilor sociale.

4. Începutul sfârșitului lagărului socialist
   O schimbare în politica internă și  internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
   Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a  lansat oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul (politica de transparenţă a informaţiilor),  perestroika (restructurare)  și uskorenie (accelerarea dezvoltării economice). 
  Celebrul politician a urmărit  diminuarea  rolului partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
  Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru a-și exprima dorința de libertate,  după  50 de ani de la Pactul Molotov-Ribbentrop, aproape  2 milioane de cetățeni  din Letonia, Estonia și Lituania au format, la 23 august 1989,  un „lanț uman al libertății”  pe un traseu de  peste 600 km, numit Calea Baltică, într-un protest pașnic față de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Acest eveniment impresionant a fost prezentat de  marile canale de știri din întreaga lume, independența celor trei țări baltice fiind reinstaurată în 1990 și recunoscută, până la sfârșitul anului 1991, de majoritatea statelor  occidentale.
În cazul  României,  procesul istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
  Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), speranţele noilor democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, sunt legate de integrarea în NATO şi în  Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la valorile civilizaţiei occidentale.

5. Opțiuni de organizare a omenirii
Societatea Națiunilor, numită și Liga Națiunilor, este prima organizaţie internaţională dedicată menţinerii păcii, fiind înființată la 10 ianuarie 1920, după Conferința de la Paris (18 ianuarie 1919), care a pus capăt Primului Război Mondial  și a pus bazele unei politici teritoriale în Europa. În Pactul Societății Națiunilor au fost stabilite scopurile principale: prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. De asemenea erau tratate  probleme referitoare la condițiile de muncă, tratamentul corect al locuitorilor indigeni, traficul de persoane sau  droguri, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război și protejarea minorităților din Europa.
  Din păcate,   fiind lipsită de mijloace practice de intervenţie, ea a dus o politică ineficientă, care nu a putut să evite apariţia celui de-al Doilea Război Mondial.
În continare sunt prezentate date despre Nicolae Titulescu - personalitate de referință   în cultura și politica românească, fiind jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor străine, ministru plenipotenţiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) etc. 
  S-a născut la Craiova  pe 4 martie 1882 ca fiu al lui  Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu, iar copilăria și-a petrecut-o  în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
  A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului “Carol I”, datorită  rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit  o bursă la  Paris, unde va participa   timp de 5 ani la cursurile Facultăţii de Drept.
  După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti și s-a căsătorit cu Caterina Burcă .
  Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator condus de Tache Ionescu în 1907, având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor, în perioada 1928-1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine.
   Încă din perioada neutralităţii, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu România, participând în vara anului 1918   la înfiinţarea Comitetului Naţional Român, care a avut scopul de a promova  în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională.
   Ca  ministru la Externe, marele diplomat român a combătut  reproşul guvernului de la Budapesta  cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
  Începând din anul 1921, Titulescu a fost  delegat permanent al României la Liga Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931)  Președinte al  acestei organizaţii internaționale, calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului internațional, combaterea revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace,  stabilirea unor  raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective.
   Unii dintre contemporanii săi  i-au reproşat încrederea arătată liderilor bolşevici (Maxim Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice europene în Războiul Civil din Spania.
  După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a  dat seama de pericolul în care se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internațională în interesul păcii şi securităţii europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, a convențiilor de la Londra:
• împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri;
• pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste). 
  Din păcate, pe data de 29 august 1936,  regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului şi a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța.  Chiar și în exil, Titulescu a militat prin conferinţe şi articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi conflagrații mondiale. 
  Nicolae Titulescu, după o lungă suferință,  s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai tîrziu în țară  şi înhumate în curtea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
  Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: “Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale”.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată la  24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au fost stabilite la Conferinţa de la San Francisco, prin semnarea,  pe 26 iunie 1945,  de către 50 din cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.
  Pe lângă o serie de aticole, care sunt grupate în capitole, Carta are și un Preambul în care se afirmă: „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanții lor, reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Națiunilor Unite și înființează prin aceasta o organizație internațională care se va numi Națiunile Unite.”
În Cartă,  pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: de reglementare paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.

North  Atlantic  Treatz  Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord)  este  o  alianţă politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington,  pe 4 aprilie 1949.  
  NATO reunește 30 de țări din Europa și America de Nord, având Sediul General la Bruxelles (Belgia), iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons (Belgia).  România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state membre.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.
  În articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord se afirmă: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta  Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
NATO are următoarea structură: Cartierul General al NATO, Consiliul NATO (Consiliul Atlanticului de Nord),  Adunarea Parlamentară a NATO, la care se adaugă structuri militare(unități și formațiuni militare care constituie organismul operațional al NATO).
  Deşi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm internaţional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii (ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creşterea ponderii UE, a Chinei şi a Rusiei în noua ordine planetară.
Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
  Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană(CE).
   De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973  la  nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
  Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.  De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana(UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat  alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.

6.  Evoluția tehnicii și tehnologiei
Devenirea omenirii este marcată de dezvoltarea fără precedent a științei, tehnicii și tehnologiei  începută  din a doua jumătate a secolului trecut și continuată în prezent. Tehnica miniaturizării aparaturii electronice a luat  un mare avânt după 1958, când inginerul american Jack Kilby a realizat primele circuite integrate, care constituie elementele de bază din structura hardware a calculatoarelor digitale sau analogice. Acestea reprezintă  circuite electronice microminiaturizate, realizate într-o structură unică pe o plăcuţă de material semiconductor (de obicei siliciu), numită cip (en. „chip” - aşchie).
  Un progres rapid a avut loc în tehnica și tehnologia informației, în care partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
  Există o gamă diversificată pentru  programele pentru  aplicaţii:  de procesare de text şi tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de date etc. Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea algoritmilor (succesiunilor de etape)  într-un limbaj de programare, munca acestora fiind  uşurată dacă utilizează principiile programării structurate , care se bazează  pe structurile liniare, alternative şi repetitive.
  Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
  Explozia informaţională  din  cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a impus noi exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale până la Internet, cea mai vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare corespunzătoare pentru hard şi soft. 
  Încă din 1959, John Mc Carthy, profesor la Universitatea Stanford,  propune  soluţia „time-sharing”  (partajarea timpului), pentru a conecta  mai multe terminale la un singur calculator central.  În această modalitate de lucru, diverselor  aplicații (programe de calculator) -  care solicită acces concurențial  la o resursă  digitală(fizică sau logică) -  li se alocă  anumiţi  timpi  pentru folosirea resursei  respective.
  Precursorul Internetului  este ARPANET( Advanced Research Projects Agency Network),  prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din SUA  prin  „Agenția pentru Proiecte de  Cercetare Avansată  pentru  Apărare” (DARPA - Defence Advanced Research Projects Agency ).  Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper în istoria evoluţiei mijloacelor de comunicare, fiind realizată prima conexiune ARPANET între  University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford.
  Este tulburător faptul că apariţia Internetului  în a doua jumătate a secolului al XX-lea este legată de ambiţia SUA  de a nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului  - denumit Sputnik .
  În 1979, ARPANET  se separă în două reţele, una cu destinaţie militară şi una pentru lumea  universitară şi comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se  astfel  „inter-reţeaua” DARPA  Internet,  prima variantă a Internetului actual – o vastă  „rețea de rețele” cu o  dezvoltare exponenţială. 
  Termenul Internet  provine din cuvintele englezeşti interconnected (interconectat) și network( rețea). Calculatoarele din reţea sunt  interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună “stiva TCP/IP”.   Regulile de comunicare TCP/IP au fost  introduse în 1970 de Vint Cerf și Robert Kahn , fiind  necesare  pentru  ca  modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS,  să  poată schimba informaţii între ele.
  În modelul  client-server, conceput de  Lawrence Roberts,  informaţia este  împărţită iniţial în „porţii”(pachete) şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet switching), fiecare pachet având adresa destinatarului  unde va fi reasamblată.  Dacă doriţi o comparaţie plastică, vă puteţi gândi la ceva similar reţelei rutiere, pe care autovehiculele sunt înlocuite cu pachete de informaţii, iar dirijarea traficului se face prin stiva TCP/IP. 
În mod uzual, accesul unui utilizator  la Internet se face printr-un  furnizor de servicii Internet (ISP – Internet Service Provider), care  deserveşte  o  rețea  regională  formată  prin interconectarea  ruterelor  din  diverse orașe.  Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor din rețeaua ISP la care are acces utilizatorul sunt livrate direct, celelalte ajung  la operatorii principali de la nivelul „backbone” (șira spinării), companii  care asigură interconectarea reţelelor, ca de exemplu, AT&T şi SPRINT. Astfel de companii administrează mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer. Firmele de hosting  promovează şi accesul   direct  al clienţilor  la backbone prin  utilizarea  așa-numitelor „ferme”(grupări)  de servere rapide  şi închirierea de spaţiu în rack-uri(dulapuri speciale care conţin  echipamentul clientului), procedeu  care asigură legături mult mai scurte şi rapide. 
  Pentru conectarea fizică a unui calculator la Internet există diverse posibilităţi: de la modemuri cu linie telefonică obişnuită sau cu cablu TV, la tehnologii DSL (digital subscriber line – linie digitală pentru abonaţi) sau chiar cu dispozitive portabile de tip PDA (personal digital assistant) etc.   Accesul prin linie de telefon fixă necesită un modem, componentă a calculatorului care asigură conversia semnalelor digitale în semnale analogice şi reciproc. Pe lângă reţeaua publică de telefonie fixă se pot utiliza şi linii fixe dedicate (închiriate), iar în prezent accesul la Internet  se poate face prin  rețeaua publică de curent electric.
  În  cazul  accesului  de  tip wireless(fără fir) la un ruter, legătura dintre  placa de  reţea(NIC) din computerul utilizatorului  şi  un  așa-numit „Active Point” sau „Hotspot”( integrat în ruter)  se face prin  unde  electromagnetice  folosind  tehnica Wi-Fi  sau tehnica WLAN.  Pe de altă parte, prin utilizatea tehnicilor GSM sau UMTS se asigură legătura radio de la un calculator portabil la reţelele de telefonie celulară.
  Interfaţa dintre utilizatori şi Internet se bazează pe diverse sisteme de operare care includ programe pentru servicii de tipul, ca de exemplu:
• E-mail (poşta electronică) - permite transmiterea de mesaje şi fişiere între utilizatori;
• IRC (Internet relay chat, ex. Skype) - discuţii purtate prin Internet;
• Cu-See-Me – participarea la videoconferinţe cu interlocutori aflaţi oriunde în lume;
• transfer financiar;
• cumpărături (E-bay, Vatera etc.) ;
• world wide web(www sau web) – serviciu internet pentru o  colecţie vastă de documente statice şi interactive.
  Bazele  aplicaţiei web  au fost puse  în 1989 de către Tim Berners Lee, cercetător la  Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN). Această aplicaţie s-a dezvoltat  rapid după 1993, an când NCSA (National Center for Supercomputing Applications) din SUA a lansat browserul  „Mozaic” -  bazat pe o interfață  grafică de utilizator(Graphic User Interface, GUI)  foarte atrăgătoare şi simplu de folosit.  De  la  130 servere web existente în 1993 s-a ajuns după numai un an la circa  11 500.
Este bine de menţionat că  web-ul este o „rețea de rețele” (aplicaţie multimedială şi integrativă), care poate fi   accesată cu diverse alte browsere, precum: MS Internet Explorer, Google Chrome, Mozilla Firefox(provenit din Netscape Navigator), Opera,  Apple  Safari etc.
  În traducere   „world wide web”   înseamnă   „pânză de păianjen”,  formulare care sugerează  că navigarea pe  reţeaua web  se face prin intermediul unor multitudini de legături hipertext şi  hipermedia.  Când  utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate ajunge automat în altă locaţie pe web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai mult accesarea documentelor hiperlegate.  Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică URL (prescurtarea de la  „uniform resource locator”).
  Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel global, spre deosebire de intranet(o reţea particulară a unei companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite persoane autorizate din  afară). 
  Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie la cumpăna dintre milenii, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ electronic(e-commerce),  găzduire web (web hosting), votare online etc.
   Desigur,  cunoştinţele importante ale omenirii  sunt disponibile pe Internet, însă nu trebuie să se ajungă la dependenţa  omului de calculator,  având în vedere  consecinţele negative asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru  reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor abstracte. Cartea tipărită rămâne totuşi un aliat de nădejde pe traiectoria devenirii umane.
  Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se  la  conceperea unor programe pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc. Ca măsură de prevenţie,  vă recomand  securizarea calculatorului prin variante eficiente de software pentru antivirus, antispam şi firewall.
  Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante la nivel de software, dar şi de hardware.  Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia laptopurilor dotate cu touchpad,  a tabletelor şi telefoanelor mobile. În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPad, iar profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
  Direcția dezvoltării  în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost cercetător de la MIT, astfel: „Vocea umană şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare viteză”.   Este o tendință  firească de dezvoltare , surprinsă magistral de The Independent:  „Acest tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un singur produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care răspund la mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi accesate de mai mulţi oameni în acelaşi timp. Poate că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri, dar designul ar putea fi făcut mai uşor cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi studiată prin gesticulările mâinilor. Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie genială la vremea sa, dar acum e bun de muzeu”.
  Cu siguranţă,  cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era tehnologiei informaţiei, în care „inteligenţa artificială” va marca profund modul de acţiune umană.
  Dezvoltarea durabilă a omenirii presupune transparență, schimb de informații și colaborare pe scară largă.
Un exemplu de colaborare  în domeniul spațial  îl reprezintă proiectul Alpha, care a fost inițiat de administrația Clinton în 1993 prin colaborare cu Rusia, costurile fiind estimate în 1995 la 93,9 miliarde de dolari.
  La cererea Rusiei, proiectul a fost redenumit Stația Spațială Internațională (International Space Station),  fiind concepută  să conțină  14 module presurizate, care reprezintă compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare, la care se adaugă componente pentru  producerea curentului electric, montarea și întreținerea stației. 
  Primul element al SSI a fost modulul de comandă Zarea (ro. Zorile) , lansat  pe orbită în 20 noiembrie 1981 de pe cosmodromul Baikonur, cu ajutorul unei rachete Proton.
Modulul american Unity (ro. Unitatea) conectează partea americană a stației de partea rusă prin intermediul Adaptorului de cuplare presurizat (en. Pressurized  Mating  Adapter).
  SSI este plasată pe orbită la o altitudine  care variază între 319, 6 km și 346,9 km, cele 9 module  fiind  aduse cu o navetă spațială, o rachetă Soiuz sau o rachetă Proton.
   În prezent, la acest magnific proiect internațional participă cinci mari agenții spațiale, și anume: NASA (SUA), RKA (Rusia),  ESA (asociație de state europene), JAXA (Japonia) și CSA( Canada).  SSI a fost construită ca platformă de observație a  Terrei și Cosmosului, dar și pentru studiul efectelor  microgravitației și a menținerii vieții în spațiu.

7. Declarația de la Sibiu
În data de  09.05.2019, de Ziua Europei, cei 27 de  lideri ai Uniunii Europene prezenți la summitul informal găzduit de președintele Klaus Iohannis au adoptat Declarația de la Sibiu, document care conține zece angajamente, și anume: 
* Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv.
* Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.
* Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect.
* Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate.
* Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și hotărâre.
*Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, și nu politica.
* Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.
* Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale sec. XXI.
* Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și colaborând cu partenerii noștri internaționali.
* Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor climatice. Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri și dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.