Teste de antrenament propuse de M.E.N. pentru examenul de bacalaureat 2020 la Limba și literatura română

Teste de antrenament propuse de M.E.N. pentru examenul de bacalaureat 2020
la Limba și literatura română
Testul 10 – propunere de rezolvare

Prof. Denisa Marinela Toader, Liceul de Arte Bălașa Doamna, Târgoviște
Prof. Mihaela Corina Nicolae, Liceul de Arte Bălașa Doamna, Târgoviște

Subiectul I.A (30 de puncte)
Citeşte următorul fragment:

Colegii de pe atunci ai lui Eminescu îşi mai aminteau însă de cealaltă locuinţă. Casa se afla peste drum de bisericuţa de lemn „Sf. Treime” şi era a bisericii. Odăile ei slujiseră ca chilii pentru călugări şi erau, dar, foarte bune pentru a ţine lume în gazdă, mai ales că o mare grădină cu plopi şi pomi roditori o înconjura. Uluci năpădite de viţă-de-vie despărţeau grădina cu plopi de locul unei fierării. Azi toate acestea au dispărut, şi pe aproape trece strada ce s-a numit apoi Eminescu. Şi-ar fi închipuit oare Ţirţec şi micii săi clienţi că acel băieţaş fricos avea să dea numele uliţii lor? […] Odaia în care şedea Mihai – nici vorbă împreună cu alţii – dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier. Lăsat aci de Gh. Eminovici, cu amintirea recomandaţiilor duioase ale mamei, care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarnă, Eminescu îşi începu activitatea de licean. […] Micul Eminovici se înfăţişă colegilor săi ca un băieţel mărunt şi îndesat, pârlit la faţă de aerul de ţară şi foarte curăţel. Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi îi dăduseră încă de pe atunci acel aer tipic al poetului.
Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un şcolar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori*. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însă la şcoală. Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca să şi le pregătească, se suia pe casă. […]
În schimb, la limba română şi la istorie era tare. Fiindcă n-aveau cărţi, învăţau gramatica şi celelalte după dictat. Eminescu căpătase de la Pumnul* însemnările de lecţiuni şi le împrumuta şi la colegi, cu condiţia de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul cunoştinţelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei sau de la Pumnul (unde îl aflai mai întotdeauna, duminicile şi sărbătorile), hrănindu-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui Hoffmann […] şi literatura română câtă îi cădea în mâini. Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici îşi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de acasă slova chirilică, iar lecţiile nu şi le învăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi – negreşit cronici – pe care le avea de la Ipoteşti sau din biblioteca lui Pumnul.
De pe acum istoria antică îl atrăgea. Într-o Istorie universală de Weller, carte plină de atracţii, pe care o purta cu sine şi la plimbare, şi într-o Mitologie de G. Reinbeck, Eminescu găsea mai multe cunoştinţe despre lumea antică, despre babiloneni, asirieni, perşi, inzi, egipteni, greci, romani, de câte putea afla la şcoală. Ajutându-l memoria, ştia aşa de bine la istorie, încât profesorul, vorbind în clasa a II-a B despre tinereţile regelui Cyrus*, spuse în chip de mustrare că în secţiunea A era un elev Eminovici care îi bătea pe toţi. A pricinuit mirare mare în tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase. De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski, profesor şi el de istorie, îl iubeau.

   G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu

*monitor – elev însărcinat să supravegheze pe colegii lui, în lipsa profesorului
*Pumnul – Aron Pumnul (27 noiembrie 1818 – 24 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu
*Cyrus – rege al Persiei, una dintre cele mai importante figuri ale Antichității

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.

1. Indică sensul din text al secvenței îi cădea în mâini.             6 puncte
2. Menționează cui îi aparținea casa în care stătea Eminescu, utilizând informaţiile din textul dat.                     6 puncte      
3. Precizează două surse din care își procură cărți Mihai Eminescu, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din text.                 6 puncte
4. Explică motivul pentru care nota mare primită de Eminescu la istorie pricinuiește mirare în școală, valorificând ultimul paragraf din textul dat.        6 puncte
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, în ce constă spiritul inegal al lui Eminescu, aşa cum reiese din textul dat.
6 puncte

Sugestie de rezolvare:

1. Secvența dată are sensul de „găsea”.
2. Casa în care stătea Mihai Eminescu aparținea bisericii, așa cum este precizat în fragmentul: Casa se afla peste drum de bisericuţa de lemn <<Sf. Treime>>” şi era a bisericii.
3. Mihai Eminescu își procura cărți fie de la biblioteca școlii, fie de la profesorul său, Aron Pumnul, fapt evidențiat în fragmentul: citea pe înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei sau de la Pumnul.
4. Nota mare primită de Eminescu la istorie pricinuiește mirare în școală, deoarece profesorul Neubauer era deosebit de sever și nu obișnuia să răsplătească astfel răspunsurile elevilor. Mihai Eminescu reușeste să îl impresioneze pe dascăl prin cunoștințele sale vaste de istorie, așa cum se poate deduce din fraza: profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase.
5. Mihai Eminescu este perceput drept un elev indisciplinat, dar, în același timp, arată profunzime, curiozitate, pasiune. Acesta este incapabil să se supună unei discipline prea aspre, nu se situează printre premianții clasei. Este pasionat de lectură, fiind interesat îndeosebi de literatura română și de istorie, aspect evidențiat în fragmentele: De pe acum istoria antică îl atrăgea; Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei sau de la Pumnul.

Subiectul I.B (20 de puncte)
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă lecturile suplimentare influențează sau nu succesul școlar, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.                                                       

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente;                      14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea.                        6 puncte

În vederea acordării punctajului pentru redactare, textul trebuie să aibă minimum 150 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Sugestie de rezolvare:

Consider că lecturile suplimentare influențează, în unele cazuri, succesul școlar, oferind elevilor o altă viziune asupra învățării, deschizându-le noi perspective, ce le permit accesul la un nivel educațional superior.
Pe de-o parte, aceste lecturi le stimulează copiilor și adolescenților imaginația, le dezvoltă capacitatea de înțelegere, de analiză, de realizare a unor conexiuni, absolut necesare în domeniul școlar. Fără îndoială că elevii care citesc intens au informații mult mai numeroase și mai complexe decât cele ale colegilor, de aceea sunt remarcați de către profesorii care sesizează interesul acestora pentru domeniul respectiv. De exemplu, ca elev, Eminescu a fost foarte apreciat, pentru vastele sale cunoștințe literare și istorice, ambele având ca sursă lecturile parcurse în afara materiei asimilate la școală, fapt evidențiat de George Călinescu, în biografia „Viața lui Mihai Eminescu”: „A pricinuit mirare mare în tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase. De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski, profesor şi el de istorie, îl iubeau.”
Pe de altă parte, nu întotdeauna lecturile suplimentare pe care le parcurg elevii constituie o garanție a succesului lor școlar. Desigur că acestea le oferă informații despre anumite domenii care îi interesează în viața particulară, dar nu îi pot ajuta în alte domenii din viața școlară, atunci când aceste două tipuri de interese nu coincid. Edificator în acest sens, este naratorul-personaj din „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, care este pasionat, în adolescență, de literatură, istorie și filozofie. Toate cunoștințele pe care lecturile suplimentare din aceste domenii i le oferă tânărului Eliade, nu îi sunt de niciun folos la orele de matematică. Ba mai mult, el este preocupat de lectura cărților din aceste domenii chiar și în ziua în care se străduiește, acasă, să studieze trigonometria, pentru a nu rămâne corigent. Incapabil, astfel, din cauza lecturilor, să se concentreze asupra matematicii, se va afla în imposibilitatea de a promova.
Așadar, lecturile suplimentare pot influența, succesul școlar, însă, doar atunci când domeniile de interes ale elevului coincid cu cele pe care acesta le studiază într-un cadru instituționalizat.

Subiectul al II-lea (10 puncte)
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul următor:

În marțea aceea, bătrâna nu-l aștepta pe Urcan. Plecase de acasă de-abia de o săptămână. Trebuia să meargă pe Valea Florilor, pe la Cojocna și prin părțile Clujului și apoi peste trei săptămâni să se întoarcă pe drumul Feleacului la Turda, de unde avea să-l aducă acasă Simion cu căruța. „De ce o fi venind așa degrabă?” se întrebă femeia. Hm! Căscă lung, cu zgomot. Socotind că așa cum vine el încet, șoltâc-șoltâc, mai este vreme până ajunge acasă, își adună întâi încet firul pe fus. Bătrânul era încă în deal, departe. De câțiva ani, Urcănesii nu-i mai bătea inima când îl vedea întorcându-se, după o lipsă de săptămâni. Mai căscă o dată, apoi împlântă fusul în furcă. „Oare el e, ori numai seamănă?” Duse mâna streașină la ochi și se uită stăruitor în zarea drumului. Pe alții nu i-ar fi cunoscut de la o zvârlitură, căci îmbătrânind nu mai vedea departe ca în tinerețe, dar pe Urcan îl recunoștea de cum se ivea în deal. — El e dară. Cine să fie, vorbi ea singură. Ce-i, de vine atât de repede? Se desprinsese cu greu de pe scaun, căci de ședere îndelungată o dureau oasele.

Pavel Dan, Înmormântarea lui Urcan bătrânul

Notă
Pentru conținut, vei primi 6 puncte, iar pentru redactare, vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuaţia – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Sugestie de rezolvare:

Perspectiva narativă din textul „Înmormântarea lui Urcan bătrânul”, de Pavel Dan este obiectivă.
În primul rând, naratorul este omniscient, adică oferă detalii despre existența personajelor „Urcănesii” și despre relația dintre acestea, gesturile și acțiunile întreprinse: „Căscă lung, cu zgomot își adună întâi încet firul pe fus.”, „Mai căscă o dată, apoi împlântă fusul în furcă.” De asemenea, știe gândurile și trăirile personajului feminin: „De ce o fi venind așa degrabă?” se întrebă femeia.”, „De câțiva ani, Urcănesii nu-i mai bătea inima când îl vedea întorcându-se, după o lipsă de săptămâni.” Totodată, naratorul omniscient fixează coordonatele spațiale ale acțiunii: „pe drumul Feleacului la Turda”, precum și cele temporale: „În marțea aceea”.
Naratorul din text este obiectiv, adică prezintă faptele, fără a adăuga comentarii, fără a manifesta compasiune față de grijile și problemele bătrânei: „Se desprinsese cu greu de pe scaun, căci de ședere îndelungată o dureau oasele.”
Narațiunea se realizează la persoana a III-a, prezente în text fiind fiind verbele de persoana a III-a: „nu-l aștepta”, „să se întoarcă”, „se întrebă”  și pronumele de persoana a III-a: „l”, „se”, „el”, „ea”.
Toate acestea conferă relatării un caracter creditabil.

Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Tudor Arghezi.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

Notă Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Sugestie de rezolvare:

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori din perioada interbelică, primul său volum, intitulat Cuvinte potrivite și apărut în 1927, deschizându-se cu poezia Testament. Acest text se încadrează în modernism, înţeles ca orientare literară din perioada interbelică, care include toate acele mişcări artistice ce exprimă o ruptură de tradiţie, negând în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat.
O trăsătură care atestă apartenenţa poeziei la modernism este utilizarea în text a unui amestec de registre stilistice. Arghezi a afirmat că la dispoziţia scriitorului stă câmpul întins al limbii poporului, nu doar un mănunchi de cuvinte „alese”, care ar putea fi socotite, în mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul vast al lexicului, scriitorul poate folosi orice categorie, chiar şi cuvinte de la periferia limbii, considerate altădată degradate, în măsura în care vorbele pot să mărturisească mai pregnant gândurile creatorului. Garabet Ibrăileanu afirma despre Tudor Arghezi că „se mişcă cu succes estetic pe cel mai întins registru al limbii române.” În poezia Testament, acest aspect este evidenţiat prin existența unei mari varietăţi de termeni. Sunt utilizate arhaisme: plăvani, uşure, hrisov, sarici, ocara, regionalisme: făcui, grămădii, neologisme: canapea, obscure, termeni religioşi: Dumnezeu, Domnul, termeni populari: bube, zdrenţe, împărecheată. Poetul nu se sfiește să mărturisească deseori că sursa de inspirație o constituie limbajul truditorilor pământului, din care el selectează anumite cuvinte, care răspund cel mai bine năzuințelor sale artistice. Ele sugerează un anume mod de existență: râpi, gropi, sudoare, brânci, bici, brazdă, plăvani, ocară, mânie, robi, conturând lumea sărăciei și a suferinței, pe care artistul o ilustrează în versurile sale. 
O a doua trăsătură care atestă modernitatea textului este noutatea limbajului artistic. Cuvintele par a se materializa în textul lui Arghezi: Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Bătrânii-au adunat printre plăvani/Sudoarea muncii sutelor de ani, Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi, Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară,/Pe care ascultând-o a jucat/Stăpânul ca un ţap înjunghiat. “Uimitoare e – spunea Dumitru Micu – iscusința poetului de a asocia realități foarte disparate, convertindu-le uneori în reprezentări unice, cu totul inedite.” Ilustrative, în acest sens, sunt sintagmele: nume adunat, seară răzvrătită, biciul răbdat, ca fierul cald îmbrățișat în clește. De asemenea, modernă este şi construcţia frazei, poetul utilizând izolarea, prin virgulă, a atributului de elementul regent: Al robilor cu saricile, pline/De osemintele vărsate-n mine sau Hotar înalt, cu două lumi pe poale. S-a observat, totodată, că sintaxa poetică se caracterizează prin aglomerări de complemente și propoziții subordonate înaintea propoziției principale: În seara răzvrătită care vine/De la străbunii mei până la tine ori Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă/Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Nu în ultimul rând, așa cum critica literară a remarcat, trebuie subliniată concentrarea stilului artistic, căci în text nu există cuvinte de prisos sau termeni ce pot fi substituiți: “Testamentul arghezian e făcut din esențe. Nimic parazitar nici în cuprinsul emotiv, nici în materia verbală.” (Dumitru Micu)
Tema textului este condiția poetului, poezia fiind o artă poetică, prin intermediul căreia artistul se raportează la creație și la modalitățile prin care aceasta ia naștere.
O primă idee poetică ce subliniază tema operei este utilizarea esteticii urâtului, concept ilustrat în lirica europeană, în secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, în volumul intitulat Les fleurs du mal. Se observă că Arghezi se foloseşte de această tehnică pentru a demonstra că poetul are capacitatea de a transforma urâtul în frumos, nepoeticul în poetic, materialul în spiritual. Enumeraţia Din bube, mucegaiuri şi noroi, completată de versul Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi, constituie fraza-cheie a textului. Arghezi susţine că nu există experienţă umană care să nu poată fi transformată în fapt artistic, din care beneficiarul produsului estetic să nu poată extrage o pildă semnificativă. Se promovează, astfel, ideea că în artă nu există urât sau frumos, că în artă urâtul nu are niciun sens, că numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul și că numai tehnica artistică lipsită de talent poate duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la zdrenţe, din care face muguri şi coroane, transfigurând materia primară şi ridicând-o la o înaltă treaptă artistică. În viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un meşteşugar, care trebuie să găsească cea mai potrivită formă pentru a exprima ideile sale: „Am căutat să le supun şi din materia lor plastică să le modelez, după gând şi simţire cu veşmânt nou, pentru idee, pentru sentiment.”
O altă idee poetică, relevantă pentru tema textului, este aceea a rolului pe care artistul și-l asumă, ca voce a poporului căruia îi aparţine. Arghezi este convins că vocea artistului trebuie să exprime durerile şi năzuinţele înaintaşilor săi. El se consideră exponentul clasei sociale din rândul căreia provine: De la străbunii mei până la tine/Prin râpi şi gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brînci. Versurile sale oferă imaginea respectului, a venerației, pe care poetul le are pentru strămoși, pentru truda acestora, din care el își trage seva. Pentru Arghezi, rolul poetului este de a arăta lumii întregi suferinţa poporului său: Durerea noastră surdă şi amară/O-ngrămădii pe-o singură vioară. Se observă legătura indisolubilă dintre poet şi strămoşii acestuia, ramură obscură, oameni simpli, Al robilor cu saricile, pline/De osemintele vărsate-n mine. Faţă de aceştia, artistul are o datorie, pe care trebuie să o ducă la îndeplinire, aspect pe care îl subliniază criticul literar Dumitru Micu: „Poezia Testament înfățișează așadar creația lirică argheziană ca un mod al răzbunării rafinate a pătimirilor îndurate de bătrâni de-a lungul secolelor.”Astfel, actul liric se transformă în militantism social.
Titlul, un substantiv abstract, comun, desemnează, în sens denotativ, un act juridic, prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, vizând, în special, o moştenire materială. Totodată, termenul poate oferi şi sugestii religioase, evocând textele sacre, Vechiul şi Noul Testament, cărți ce se constituie într-o moștenire pe care omenirea o deține de milenii. În sens conotativ, titlul sugerează ideea moştenirii spirituale, pe care autorul doreşte să o ofere urmaşilor, ca și predecesorul său, Ienăchiță Văcărescu: Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire:/Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire. Sunt puse în evidență, în text, motivele testamentului și al moștenirii, subliniindu-se, astfel, legătura esențială dintre poet și urmași, pe care o sesiza George Călinescu: “Ideea legăturii dintre generații este emoționantă în sine.” Totodată, titlul poate face trimitere şi la o poziţie fermă a autorului, la o atitudine estetică tranşantă, de la care poetul nu acceptă să facă abatere. În această situaţie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a urâtului, de metamorfozare a acestuia în valori ale artei eterne.
Imaginarul poetic ilustrează, încă din incipit, concepția autorului despre condiția poetului. Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte marchează, printr-un dialog imaginar tată-fiu, una dintre ideile de bază ale textului, legătura cu urmaşii. Verbul la formă negativă „nu voi lăsa” are un impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ţi” subliniază adresarea directă a poetului către cititor. Se stabileşte astfel contactul între cei doi poli ai comunicării, eu-tu, determinând instantaneu un înalt nivel al emoţiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizându-i cursul simbolic: discursul vizează destinul unui creator şi al unei opere. Atitudinea poetului oscilează între modestie şi conştientizarea deplină a propriei valori revărsate în operă. Echivalarea averii agonisite într-o viaţă doar cu un nume adunat pe-o carte poate părea expresia unei judecăţi despre sine mult prea severe. De fapt, această moştenire, aparent măruntă, integrează un întreg univers, cel literar, care, prin esenţa lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Prin valoarea sa artistică, opera lui Tudor Arghezi ar putea rivaliza cu cele mai reprezentative creaţii ale literaturii universale ale secolului trecut, poetul înscriindu-se în rândul marilor scriitori moderni, care au produs o adevărată revoluţie în arta cuvântului.