Sub semnul luminii solare

În Sistemul Solar, Terra are un statut special, fiind leagănul vieții  primare, care a evoluat, prin  mecanismele complexe din biosferă, până la apariția miracolului uman.
  Această magnifică planetă albastră  efectuează o mișcare  compusă, mai precis:
- o mișcare de rotație în jurul axei sale, de la vest la est,  cu viteza maximă la ecuator (465 m/s) și perioada de  23h 56 min 4s;
- o mișcare de revoluție în jurul Soarelui, pe o traiectorie eliptică, cu viteza medie de de 29,78 km/s și perioada de  365 zile 6 h 9 min.
  Orbita Pământului se situează în zona favorabilă vieții a Sistemului Solar, radiația solară permițând temperaturi la care apa se află în stare lichidă.
Mișcarea de roțație a Pământului în jurul axei sale are următoarele  consecințe importante: alternanța zilelor și nopților, modificarea temperaturii aerului de la zi la noapte, apariția forței Coriolis care deviază corpurile aflate în mișcare (spre dreapta în emisfera nordică, respectiv spre stânga în emisfera sudică), variația orei pe glob pentru cele 24 de fuse orare, din 15° în 15°, începând cu meridianul Greenwich.

  Cea mai importantă consecință a mișcării de revoluție este formarea anotimpurilor, solstițiile și echinocțiile fiind determinate de poziția Pământului pe orbită :
• solstițiul de iarnă (emisfera nordică: 21 decembrie; emisfera sudică: 21 iunie).
• echinocțiul de primăvară (emisfera nordică: 21 martie; emisfera sudică: 21 septembrie).
• solstițiul de vară (emisfera nordică: 21 iunie; emisfera sudică: 21 decembrie).
• echinocțiul de toamnă (emisfera nordică: 23 septembrie; emisfera sudică: 21 martie).
Înclinarea axei  de rotație a  Pământului cu 23 ° 26 ' față de planul orbitei  face ca repartiția radiației pe suprafața terestră să se modifice  permanent – la echinocții ziua este egală cu noaptea, ziua cea mai lungă fiind la solstițiul de vară, iar noaptea cea mai lungă corespunde solstițiului de iarnă.
Energia  stelelor (inclusiv Soarele)  este generată  în reacțiile nucleare de fuziune din interiorul acestora, în care elementele uşoare se contopesc în elemente din ce în ce mai grele, la temperaturi care depăşesc 100 de milioane de grade Kelvin.
În ultimă instanță, Soarele este sursa de energie primară pentru Terra, care se poate transforma în diverse alte forme de energie: fotochimică, fotoelectrică,  termică sau mecanică, în particular în energie eoliană și hidraulică.
  Iluminarea solară maximă la nivelul scoarței terestre este de circa 100 W/m*2, însă radiația solară incidentă perpendiculară pe unitatea de suprafață în unitatea de timp la limita superioară a atmosferei, cunoscută sub numele de constantă solară, are o valoare de aproximativ 1340  W/m*2. 
  În procesul de fotosinteză din frunze, plantele utilizează radiația solară pentru obținerea hidraților de carbon (în special, glucoza),  din dioxid de carbon și apă. Prin vasele liberiene, substanţele organice sintetizate în frunze ajung ca sevă elaborată la  ţesuturile din întreaga plantă, unde sunt depozitate sau utilizate pentru creștere. Din monozaharidele inițiale se obțin apoi polizaharide (amidon, celuloză), acizi organici, lipide etc.
În proiectul dezvoltării durabile a  omenirii, accentul trebuie deplasat pe protecţia mediului înconjurător şi menţinerea echilibrelor ecologice din biosferă. 
  Se  impune  o abordare  de tip  noosferă (gr. noos = raţiune), astfel  încât  mediul de  viaţă  să fie  asigurat  atât  pentru generaţia actuală, cât şi pentru cele care urmează. Soluţia este sugerată de evoluţia vieţii pe Terra, în care plantele  dintr-o  biocenoză se  află  la baza  lanţurilor trofice,  având  în  vedere  că  substanţele organice  produse prin fotosinteză  asigură  hrana pentru animale şi reprezintă sursa  principală de materie organică pentru sol. 
  Mai  mult, trebuie  menționat  că  plantele  reprezintă  „plămânul verde”  al Terrei, dar și o  sursă importantă  de materie primă pentru industrie și construcții.
Florile sunt purtătoare de  gingășie, orice ființă umană vibrează în prezența lor, pentru că  ne încarcă sufletul cu frumusețe și iubire, ne inspiră și ne farmecă prin delicatețea formelor, diversitatea miresmelor și bogăția de culori. Ele sunt întâlnite în sărbători și ritualuri, în literatură și pictură, în tratamente medicale și homeopatice,  în arta culinară și cosmetică, în ornamentarea  cu modele  florale a veșmintelor, caselor, porților etc.
  Încă din cele mai vechi timpuri, ființa umană  a fost impresionată de evenimentele din realitatea înconjurătoare care îi influențează viața. Fiecare popor și-a creat un cadru spiritual specific, în care sărbătorile religioase s-au suprapus cu diverse tradiții și obiceiuri transmise din tată în fiu, având  puncte de referință  în ritualuri ancestrale.
Încercările de explicare a existenţei au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar şi din curiozitate, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea  conştiinţei sale. Soarele, dătător de viaţă, plantele şi animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare.
   Astfel, ia naştere un tablou tulbure şi fantastic despre lume, bazat pe o diversitate de credinţe care se întrepătrund - animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.
  Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu morala şi filozofia, până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.
  Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund viaţa comunităţilor primitive.
  Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu în mitologia greacă mişcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (întoarcerea Heraclizilor, cântecul Nibelungilor) dar şi cutezanţa omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omeneşti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu şi Euridice, prietenia lui Oreste şi Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros şi Psyche).
După Mircea Eliade, omul religios este creator de mituri pe care le experimentează în practică prin ritual. Etnologul Julius E. Lips este de părere că la populaţiile primitive mitul ţine loc de biblie şi de carte de istorie, de cod al bunelor maniere şi de lexicon.
În concepţia psihanalitică (Sigmund Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin conflicte la nivelul inconştientului colectiv. În abordarea structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în evidenţă semantica profundă şi inconştientă a mitului la nivelul unor colectivităţi.
   Raportarea la existenţă prin ritual şi mit, se completează prin simbol, mijloc abstract de a trece dincolo de sine  pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare îndrăzneaţă de a exprima aspecte ale existenţei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în reprezentarea infinitului, Constantin Brâncuşi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic pe verticală.
Din panteonul bogat al cultului solar antic se pot menționa zeul egiptean Ra, iranianul Ahura-Mazda , olimpianul Zeus, zeița Isis, Cibele etc.
  La origini, credinţele populare ale românilor se află sub semnul Soarelui dătător de viaţă, pe care strămoşii noştri îl sărbătoreau la solstiţii şi echinocţii, momente astronomice remarcabile.
Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torţe aprinse, pentru a întâmpina răsăritul Soarelui şi a se închina acestuia, precum şi altor zeităţi. După rugăciune, se ţineau petreceri cu foc, se cânta şi se dansa până la asfinţit, când oamenii coborau la casele lor.
  În urma cuceririi Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost îmbogăţit cu Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie.
  Saturnaliile (17-23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn şi soţiei sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul Roman petrecerile se ţineau lanţ, respectul faţă de lege şi moralitate dispărea complet, stăpânii serveau la masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn .
  În spaţiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid Densuşianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
  Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la romani, când îşi ofereau daruri şi îşi transmiteau urări. Atunci se împărţeau ramuri verzi de laur sau palmier pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, tradiţie transmisă poporului nostru prin obiceiul Sorcovei.  Tot de la romani s-au transmis în credinţa solară a strămoşilor noştri, elemente din cultul lui Mithra, sărbătorit pe 25 dec. ca Sol Invictus (Soare invincibil).
  De remarcat că religia creştină nu a eliminat complet tradiţiile şi obiceiurile popoarelor, dar a asociat zeii păgâni cu sfinţi creştini. Pentru credincioşi, Crăciunul înseamnă Naşterea Domnului, însă iniţial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca Soare invincibil, ci pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică naşterea spirituală a Mântuitorului.
   Sunt sugestive denumirile date celor 12 luni de către strămoșii noștri:  

Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
  În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim).  Experienţa sacrului este o trăire religioasă intensă, centrată în jurul divinităţii, care este percepută ca o taină de către credincioşi.
În Biblie, cartea fundamental ă a creștinismului, cuvântul  „lumină” apare în 352 de versete, semnificația de bază a acestui concept fiind exprimată concis în Evanghelia lui Ioan: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”. (Ioan 1:4)
În Vechiul Testament, Dumnezeu este prezentat ca fiind înveșmântat în lumină: „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Ps. CIII, 2). Pe de altă parte,  lumina lui Dumnezeu este izvorul vieții, deoarece „Sufletul omului este o lumina de la Domnul, care cercetează toate cămările trupului” (Prov. XX, 27).
   Este semnificativ faptul că, în cartea Facerii, planul creației divine apare și se organizează în lumină, diferența dintre lumina primei zile și cea din ziua a IV-a fiind  prezentată astfel de Sfântul Vasile cel Mare: „prima era esența însăși a luminii, a doua era purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina și altceva luminătorii; pe aceștia Creatorul îi umple de lumină și-i suspendă în vecinătatea lumii”.
  Iluminarea spirituală este experiența interioară a trăirii divinului, în pace, iubire și armonie cu universul. Dumnezeu este creatorul universului, fiind considerat omniprezent (este peste tot), omnipotent (poate face totul) și omniscient (știe totul).
altceva luminătorii; pe aceștia Creatorul îi umple de lumină și-i suspendă în vecinătatea lumii".
   Pentru poetul  Lucian Blaga, lumina este de sorginte sacră: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” (Lumina). În poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, autorul volumului „Poemele luminii”, face distincție „între lumina mea și lumina altora”, între contemplarea lui Dumnezeu în natură şi  contemplarea Lui nemijlocită.
  După părerea părintelui Stăniloaie, viziunea lui Blaga se aseamănă cu cea a lui Vasile Voiculescu, în poeziile lor, „iubirea se contopeşte cu Lumina şi Lumina pătrunde în suflet”. Pentru fiecare lună, dragă cititorule,  se prezintă mai departe  câte o imagine asociată cu o sărbătoare din calendarul creștin-ortodox:
• Botezul Domnului  -  6  Ianuarie
• Întâmpinarea Domnului – 2 februarie
• Bunavestire – 25 martie
• Cina cea de Taină – în Joia Mare  din Săptămâna Patimilor
• Înălțarea Domnului  - la 40 de zile de la Învierea Domnului
• Sfinții Apostoli Petru și Pavel – 29 iunie
• Sfântul Proroc Ilie - 20 iulie
• Schimbarea la Față a Domnului – 6 august
• Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie
• Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou – 27 octombrie
• Sfântul Apostol Andrei  - 30 noiembrie
• Nașterea Domnului – 25 decembrie

Se poate trage concluzia că istoria culturii și civilizației se află sub semnul credinței și al luminii. Să nu se uite că religia creștină a reprezentat  „farul moral” în devenirea omenirii.
  În sens științific, lumina reprezintă radiația din domeniile vizibil (cu lungimea de undă cuprinsă în intervalul 380 nm-700 nm), infraroşu (700 nm-1mm) şi ultraviolet (10 nm-380 nm).
   Natura luminii a reprezentat o mare provocare în istoria științei și prezintă încă multe necunoscute, având un comportament dual – de undă, respectiv de corpuscul. Fenomenele din optică în care se manifestă preponderent aspectul ondulatoriu al luminii (reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, polarizarea) pot fi analizate cu ajutorul teoriei clasice a câmpului electromagnetic. În schimb, unele fenomene ca efectul fotoelectric extern, efectul Compton, emisia şi absorbţia luminii, nu pot fi explicate riguros decât în cadrul teoriei fotonice a luminii.
 

În teoria dipolilor vortex, fotonii și gravitonii sunt „cărămizile” Existenței, care reprezintă un  Univers cvadridimensional dual format din Universul nostru (compus din materie) și Universul complementar (compus din antimaterie).
Dipolul vortex este un model fizic general și abstract asociat oricărei microparticule și a câmpurilor de forță generate, având semnificația de  punte de legătură între cele două universuri, prin care se face schimb de particule universale primordiale. Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex.
  Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află  vortexul asociat.
  În acest cadru conceptual, pot fi abordate  într-o viziune unitară și coerentă structurile elementare şi interacțiunile fundamentale din Universul nostru, semnificațiile unor mărimi fizice, legile de variaţie şi de conservare pentru mărimile fizice, dualismul undă – corpuscul, interpretarea funcției de undă asociată unei microparticule, cuantificarea spaţio-temporală, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitațional, evoluția Existenței, explicarea expansiunii accelerate a Universului nostru, demonstrarea teoretică a legii lui Hubble etc.
  Teoria dipolilor vortex se bazează pe  metoda dialectică de abordare a Existenței, având ca puncte de reper universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.  Pentru exemplificare, ființa umană nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în dialectica materie - spirit, alfel spus, se manifestă dual  prin organismul din Universul nostru și Alter Ego din Universul complementar.  Dacă vreți să-l descoperiți pe Dumnezeu, atunci căutați-l în profunzimea sufletului propriu.
La intrarea în mileniul III, omenirea a ajuns la o răscruce a istoriei, fiind marcată profund de poluarea mediului înconjurător, schimbări climatice, pandemia  Covid-19, criza energetică, războiul din Ucraina etc.
Așa cum s-a dovedit în istorie, crizele majore, chiar dacă au afectat dramatic omenirea, au dus în final la „salturi calitative” pe traiectoria  culturii și civilizației. Evoluția omenirii este mai degrabă dialectică, cu elemente de continuitate și discontinuitate,  cu restructurări profunde și refacere pe noi nivele de organizare.  
  Nu este exclus să trăim  transformări fără precedent în sfera relațiilor umane,  a modului de raportare la mediu, a progresului științific, tehnic și tehnologic.
Prin trecerea într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii, omul va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării  cu impact deosebit asupra  culturii, telecomunicațiilor, procesării informațiilor, colaborării la scară planetară, managementului și calității vieții pe Terra.  Desigur, viitorul omenirii depinde de  progresul științific, tehnic și tehnologic, de schimbarea modului de gândire și acțiune, a creativității și colaborării pe scară largă.
  Politicile unei dezvoltări durabile a societății au în vedere protecția mediului înconjurător și a echilibrelor ecologice stabilite de milenii, gospodărirea eficientă a resurselor planetei și valorificarea  surselor de energie alternative, regenerabile și nepoluante.
Este minunat că  omul  are  capacitatea de a iubi. Dragostea este esenţa învăţăturii creştine. Iisus  Hristos a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu  tot sufletul şi cu toată gândirea ta”. Aceasta reprezintă prima poruncă, iar cea de-a doua este: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
  Terra trebuie să devină o planetă a  iubirii, a frumuseţii, a binelui, a dreptăţii, a adevărului şi a credinţei în Dumnezeu, iar faptele reprobabile fiind doar  o amintire urâtă a trecutului, din care trebuie să tragem învățăminte,  pentru a nu se mai repeta.

Bibliografie
1. Adler A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
2. Airinei Șt., Pământul ca planetă, Editura Albatros, București, 1982
3. Bunget I. ș. a., Compendiu de fizică, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1988     
4. Stăniloae D.,  Spiritualitatea ortodoxă. Ascetică şi Mistică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992
5. Tudor V., Alma Lux, Editura Agora, Călărași, 2001
6. Tudor  V.,  Teoria dipolilor vortex, Simpozionul Internaţional "Universul Ştiinţelor", 2015
7. Ureche V., Universul, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1987
8. Biblia sau Sfânta Scriptură,  Editura Institutului Biblic și de  Misiune al  Bisericii Ortodoxe   Române, București, 1982