Libertatea și democrația

I. Drepturi și libertăți cetățenești
Libertatea reprezintă un criteriu esențial pentru abordarea devenirii  umane în cadrul culturii și civilizației.   Pentru mentalul colectiv, semnificația  acestui concept este prezentată în  Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:   Libertate   1. Posibilitatea de a acţiona după propria sa dorinţă sau voinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat. 3. Independenţă, neatârnare. 4. Drepturi cetăţeneşti, libertate de conştiinţă, dreptul fiecărui cetăţean de a avea o opinie proprie în oricare domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului, dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Din fr. liberté,lat.libertas.
Faţă de înţelegerea la acest nivel (comun pentru utilizatorii unei limbi) a noţiunilor de libertate şi destin, gândirea filosofică a pus în evidenţă tulburătoare semnificaţii legate de rolul şi statutul Fiinţei umane în Univers. Prin apariţia Omului în Univers s-a produs o profundă mutaţie existenţială prin trecerea de la dezvoltarea naturii la istoria omenirii. Creându-şi „Universul” său propriu, Omul nu se rupe de natură, dar prin valorile materiale şi culturale create o poate depăşi în beneficiul său, uneori prin asumare de riscuri. Libertatea este indisolubil legată de necesitate, deoarece exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii şi cerinţele impuse de societate. Posibilitatea omenirii de a transforma realitatea constă tocmai în utilizarea conştientă a legilor naturii şi a forţelor sociale în vederea atingerii unor scopuri mai mult sau mai puţin îndepărtate.
  Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social.
  Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală libertate a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi.
  Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la interpretări voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .
Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală,destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează „ceea ce este scris să se întâmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide  ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.
Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare .  O viziune deosebită asupra libertății este întâlnită la creştinism, credință care  a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino „omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.
   Conceptul de Drepturi, cu sensul de  „libertăți recunoscute sau cucerite“, este specific epocii moderne și contempoane, pe măsura instituirii unui catalog de "drepturi și de libertăți" recunoscute constituțional (drepturi constituționale sau fundamentale), precum: libertatea religioasă, libertatea de exprimare, libertatea economică, dreptul la proprietate, dreptul la întrunire, dreptul la asociere, dreptul la viață etc.
  Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, apărută în timpul Revoluției Franceze  din 1789 a fost o sursă de inspirație pentru elaborarea constituțiilor unor țări de pe întreg mapamondul, dar și pentru Declarația Universală a Drepturilor Omului ( adoptată la Paris în  10 decembrie 1948 de către ONU) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnată în 4 noiembrie 1950  la Roma), document ratificat de România în data de 20 iunie 1994.
  Declarația Universală a Drepturilor Omului nu menționează consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un "ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile".
  Acest document  a devenit cu timpul un reper pentru modul în care sunt respectate în orice țară drepturile omului, ca de exemplu:
• drepturi civile – dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, viață privată și de familie, inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței, onoare și demnitate, libera circulație, căsătorie și întemeierea familiei, întrunire pașnică;
• drepturi politice – dreptul la azil, cetățenie, alegeri;
• drepturi economice – dreptul la proprietate, retribuție egală pentru munca egală;
• drepturi procedurale – dreptul de a fi un subiect de drept, dreptul la recurs efectiv, la un proces echitabil;
• drepturi sociale – asigurări sociale, muncă, dreptul de a înființa sindicate, dreptul la odihnă și timp liber, la un nivel de trai decent, asigurare în caz de boală, șomaj, văduvie, bătrânețe, dreptul la educație.
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale  Uniunii  Europene,  Carta drepturilor fundamentale  a Uniunii fiind proclamată de către Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene la 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa.
   Aceste drepturi sunt descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția:
• capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);
• capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
• capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
• capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor);
• capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară);
• capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune);
  Respectarea și promovarea drepturilor omului constituie o prioritate pentru UE  atât în interiorul său, cât și în relațiile cu țările terțe și instituțiile internaționale, referința de bază fiind planul de acțiune privind drepturile omului și democrația, adoptat în noiembrie 2020 pentru intervalul 2020-2024.
Democrația (în traducere „demokratia” =  puterea poporului)  este un regim politic în care cetățenii își exprimă voința în mod direct sau prin intermediul unor reprezentanți aleși să decidă în numele lor  pentru o perioadă limitată de timp.
  În antichitate, o formă a democrației directe a fost experimentată în orașul-stat Atena, prin care toți cetățenii discutau periodic problemele cetății în agora și luau împreună decizii.
   Desigur, participarea tuturor membrilor societății în luarea deciziilor politice este imposibil de aplicat în condițiile actuale, democrația modernă fiind de tip reprezentativ și are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american și francez), conducerea politică fiind asigurată prin reprezentanți aleși de cetățeni pentru a le apăra interesele.
Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință celorlalți, fiind prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică.   Exercitarea puterii de către autorități este corelată cu regimul politic: democrație reală, democrație incompletă (în această clasă se află și Romȃnia), regim hibrid (parțial democrat, parțial autocrat), autocrație.
   Un regim democratic presupune respectarea drepturilor și libertăților cetățenești,  pluralismul politic, separarea puterilor în stat, egalitatea tuturor în fața legii, respectarea proprietății, având ca mecanisme esențiale  votul universal și suveranitatea națiunii.
  Potrivit principiului separării puterilor în stat - formulat inițial de către gânditorul francez Montesquieu -  într-un stat democratic trebuie ca puterile legislativă, executivă și judecătorească  să fie independente, să se controleze reciproc și să colaboreze între ele.
  Un element important al democrației este constituția, document votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, care reglementează drepturile și libertățile individului, definește politicile fundamentale și  limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat,  stabilește structura și sarcinile guvernului.
   Indicele democrație (Democracy Index) este un indicator pentru gradul de democrație care a fost calculat de către revista „The Economist“, începând din 2006,  pentru 167 țări, pentru anul 2020, România fiind situată pe locul 46.
  În cadrul democrației  actuale de selectare a reprezentanților politici de către cetățeni, există două  sisteme de vot: sistemul electoral majoritar și sistemul electoral cu reprezentare proporțională. Sistemul electoral majoritar este întâlnit în democrații majoritariste (de exemplu Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporțională este caracteristic democrațiilor consensualiste (de exemplu Germania, Italia, Belgia). La rândul său, sistemul electoral cu reprezentare proporțională poate avea trei 3 forme distincte de organizare, și anume: SRP pe liste de partid, SRP forma mixtă membru proporțională și SRP cu vot unic transferabil.
  România este o țară europeană democratică, având o formă de organizare și de conducere politică bazată pe principiul exercitării puterii de către popor prin intermediul reprezentanților aleși prin vot universal, direct și secret. Alegătorul poate fi orice cetățean al României  cu drept de vot, care a împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor (inclusiv). Statul român se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. (Art 1, Constituția României).
  Pe de altă parte, orice cetățean român, cu excepția debililor și alienaților mintali, precum și a celor care și-au pierdut drepturile electorale prin hotărâre judecătorească definitivă, poate fi eligibil pentru Parlamentul României, dacă,  până în ziua alegerilor (inclusiv), a împlinit vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaților, respectiv 33 de ani pentru Senat.
  În prezent, candidații sunt  aleși printr-un sistem de liste proporționale, fiind  în competiție pentru unul din cele 345 de locuri din Camera Deputaților (un deputat la 70.000 locuitori) și 140 în Senat (un senator la 160.000 locuitori).  În urma redistribuirii voturilor acordate partidelor care nu trec de pragul electoral (5 % din voturi), numărul de mandate acordate partidelor parlamentare poate deveni mai mare decât scorul electoral obținut.
  Conform referendumului constituțional din 18-19 octombrie 2003, alegerile prezidențiale au fost decalate, astfel că durata unui mandat de președinte este acum de cinci ani, spre deosebire de cel al unui parlamentar, care este limitată la patru ani.  Același referendum a propus  introducerea votului uninominal, însă Comisia Electorală a respins  introducerea acestei proceduri în februarie 2004.
  În legislația României se prevede că partidul, care în urma alegerilor parlamentare deține  majoritatea absolută,  își numește propriul cabinet. De obicei, în cazul în care niciun partid nu a obținut cel puțin jumătate din numărul total de voturi, se formează un guvern de coaliție, astfel încât partidele din coaliție să aibă împreună mai mult de jumătate din numărul de parlamentari. Există și posibilitatea ca partidul cu cele mai multe locuri în parlament să formeze un guvern minoritar, eventual, să fie constituit un  guvern de tehnocrați cu specialiști pe diverse domenii de activitate.
  În octombrie 2019, a fost adoptată moțiunea de cenzură pentru demiterea guvernului condus de Viorica Dăncilă. În urma consultărilor cu reprezentanții partidelor parlamentare, președintele  Iohannis a desemnat un nou premier, și anume  pe Ludovic Orban, președintele PNL, care are la dispoziție  zece zile  ca să vină în Parlament cu un cabinet și să-l supună „votului de încredere”.
  Noul guvern va fi învestit dacă obține cel puțin 233 de voturi favorabile, în caz contrar guvernul Dăncilă rămâne interimar, fără să mai poată adopta Ordonanțe de urgență și  proiecte de legi. Referitor la  alegerile anticipate, pe care le solicită USR și PLUS, trebuie precizat că discuțiile și procedura pot fi demarate  abia în noul mandat prezidențial, adică din decembrie. 
    Este nevoie ca pe parcursul a 60 de zile să cadă la vot în Parlament două propuneri succesive pentru noul  Guvern, condiție dificil de realizat având în vedere că se impune  ca cel puțin jumătate dintre parlamentari să accepte scurtarea mandatului și pierderea pensiei speciale pentru perioada respectivă, alături de indemnizații.
  În prezent, primarii sunt aleși într-un singur tur de scrutin, ceea ce face posibil ca unii dintre candidați să fie aleși de un număr nereprezentativ de cetățeni. Pentru susținerea unui Guvern Orban, USR a propus revenirea la alegerea primarilor în două tururi de scrutin în cazul în care niciunul dintre candidați nu întrunește majoritatea de voturi. Însă, această inițiativă nu este susținută de PSD și UDMR.
  Pentru depășirea acestei situații critice, propun factorilor de decizie o soluție de optimizare a metodologiei organizării și desfășurării alegerilor din România într-un singur tur de scrutin.
  În principiu, această abordare novatoare a mecanismelor electorale constă în punerea la dispoziția alegătorilor a două ștampile de culori diferite pentru a putea să-și exprime nu numai prima opțiune, ci și a doua opțiune de selectare a candidaților înscriși pe buletinul de vot.
Desigur, a doua opțiune este  luată în calcul doar atunci când numărul candidaților este mai mare sau egal cu trei.
  Pentru validarea votului, prima opțiune este obligatorie, însă alegătorul poate să renunțe la exprimarea celei de-a doua opțiuni, atunci când ceilalți candidați nu l-au convins în campania electorală. Este declarat câștigător candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi pentru ambele opțiuni ale alegătorilor. Evident, în cazul în care doi sau mai mulți candidați obțin același număr de voturi, procesul electoral se va relua.
  Prin implementarea noului mecanism electoral, rezultatele obținute  sunt apropiate de cele în care alegerile sunt organizate în două tururi de scrutin. Mai mult, pe lângă economia de timp, se reduce efortul financiar față de organizarea alegerilor în două tururi de scrutin.
  De fapt, orice mecanism electoral reprezintă o modalitate de selectare a candidaților pe baza unui criteriu de evaluare mai mult sau mai puțin riguros. Pentru exemplificare, se prezintă situația în care un votant trebuie să aleagă între doi candidați pe care îi apreciază aproape la fel. 
  Evaluarea este mai rigurosă atunci când  este raportată la un barem de  notare, în care prima opțiune corespunde la 1 punct, iar a doua  opțiune corespunde la x puncte, unde x este un număr din intervalul [0; 1], de exemplu, x=0,5.
   Prin creșterea numărului de opțiuni, evaluarea devine mai riguroasă, însă, pentru mai mult de două opțiuni, se complică procesul de votare  și de stabilire a clasamentului candidaților.

II. Sub incidența legii
În prezent, există tribunale la nivel local, regional sau național pentru rezolvarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice, precum și unele recursuri (extraordinare), iar la nivel internațional a fost creată Curtea Penală Internațională pentru  a judeca persoane care au comis genocide, crime de război sau crime împotriva umanității.
  Conceptul de justiție a evoluat în timp  și  în fiecare  cultură,  primele  încercări semnificative fiind întâlnite  la filosofii greci Platon și Aristotel în lucrările acestora, Republica, respectiv Etica Nicomahică.
  Susținătorii concepției divine consideră  că dreptatea pleacă de la Dumnezeu, John Locke a pus în evidență drepturile naturale, teoreticienii contractului social sunt de părere  că justiția este derivată din acordul reciproc al tuturor celor interesați, iar  gânditorii utilitari, precum John Stuart Mill, afirmă că justiția este ceea ce are cele mai bune consecințe.
  După egalitariști, justiția nu poate exista decât în coordonatele egalității, John Rawls consideră justiția distributivă o formă de corectitudine, iar în viziunea lui Robert Nozick, justiția bazată pe drepturile de proprietate maximizează bogăția globală a unui sistem economic.
   Sistemul de legi din Imperiul roman a reglementat condiția juridică a persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a litigiilor dintre persoane, având o evoluție milenară până la moartea împăratului Iustinian.
   Dreptul roman  a influențat decisiv diverse sisteme juridice din lume, de la dreptul jurisprudențial comun  din Regatul Unit și SUA, la sistemele judiciare latine (jure latino curente) din Europa și America de Sud, care sunt bazate pe Codul Napoleonian.
  Desigur, un tribunal al istoriei nu poate fi decât un reper virtual pentru analiza corectitudinii evenimentelor din trecut și prezent din perspective bazate pe raționalitate, etică, lege, echitate, religie, știință, filosofie etc. 
  Acest deziderat are o abordare  deosebit  de complexă, având în vedere că există dezbateri aprinse despre semnificațiile justiției sociale în termeni de  filosofie, teologie sau  religie și dreptatea procedurală, așa cum se găsește în studiul și aplicarea legii.
  Rolul acestui demers cognitiv este de conștientizare, de a reflecta la ceea ce suntem, la motivațiile acțiunilor și simțămintelor noastre,  având consecințe  pe termen mediu și lung, la libertate și necesitate, la rolul și statutul  nostru în lanțul cauzalității universale.
  Conștiința (lat. „cum” = cu +„scientia” = știință) reprezintă  esența speciei umane, care se manifestă la nivel individual sau colectiv printr-o gamă diversificată de reflectare psihică a realității, cu trimitere la filogeneză și ontogeneză, pe de o parte, la zestrea genetică și mediul socio-cultural, pe de altă parte.
  Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
  În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”,  scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.

III. Repere în devenirea culturii și civilizației
Raportarea la istorie reprezintă un criteriu  esențial în diagnoza și prognoza devenirii umane, deoarece, prin cunoașterea trecutului,  există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine. Subscriu la comparația sugestivă a lui Nicolae Iorga: “Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
După părerea unor  gânditori,  societatea  evoluează  dialectic pe o traiectorie în spirală,  prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin mecanismele negării negației. 
  Istoria  culturii și civilizației confirmă că  dinamica formării conștiinței colective  se află la granița dialectică dintre bine și rău, frumos și urât, minciună și adevăr etc.
În funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural, istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:
• Antichitatea - de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus ( 476 d.Hr.);
• Evul mediu - de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492, descoperirea  Americii);
• Epoca modernă - de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789;
• Epoca contemporană - de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.
    Datele sunt doar orientative,  având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se  face prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor și influențele geopolitice, zona geografică în care se află.
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state, regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor. Din punct de vedere social, Antichitatea se caracterizează prin existenţa aristocraţilor şi sclavilor.
Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu, fiind caracterizată la nivel social  prin existenţa nobilimii şi a ţărănimii dependente.
  Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476,  a marcat începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și au apărut  stilurile romanic și gotic, deosebit  de importante în istoria artei. 
  Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și civilizației  se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul  Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de  valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care  au promovat ideea demnității omului ca ființă  autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
  Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând  un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată  perioadă de cenzură din istoria omenirii.
   Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit),  integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă  este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind  reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
  O etapă importantă în devenirea omenirii este reprezentată de formarea statelor naționale, proces istoric complex desfășurat  la scară planetară.
Pentru înțelegerea semnificației termenului de națiune se face trimitere la cele două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
  În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a-și realiza un stat suveran prin libera lor asociere ca cetăţeni, fapt care este consfinţit într-un act fondator (constituţia).
  În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
În DEX, națiunea este definită ca fiind  o comunitate stabilă de oameni, care s-a  constituit în cursul istoriei ca stat  pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică, precum și de factură psihică, manifestate  în particularitățile specifice ale culturii.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente.  Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
  În Europa, mişcarea de eliberare naţională a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
  Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei.
  După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
  Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de  energicul politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după  învingerea Franţei, au fost  alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
  După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei. Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
  Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol).
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de  la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare. 
  Referitor la Unirea Principatelor Române, este important  anul  1857,  având în vedere că Marile Puteri acordă acestora   dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot. În  acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru  alegerile din  Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a țărilor române.
  La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a fost ales domnitor în Moldova, iar pe  24 ianuarie 1859,  la propunerea deputatului  Vasile Boerescu, a fost  ales în unanimitate și  domnitor al Țării Românești.
   Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate,  punându-se astfel bazele statului naţional al Principatelor Române.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
  Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit  monarhie constituţională.
  Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în timpul Regelui Ferdinand I, atunci când s-a format România Mare - prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei)  şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
        În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
   Pe  22  iunie 1941, pentru a-și  recâştiga teritoriile pierdute,  România a intrat  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând  Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de  Transnistria. Această victorie a trupelor române  a durat până în 1944, când  armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în  august și sudul Basarabiei.
Referitor  la Transilvania, aceasta a fost  eliberată în întregime de sub ocupaţia  nazistă     pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
  De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată la  24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au fost stabilite la Conferinţa de la San Francisco, prin semnarea,  pe 26 iunie 1945,  de către 50 din cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea și respectarea dreptului internațional.
În Cartă,  pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: de reglementare paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria)  au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
   Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, centralizarea şi planificarea economiei, colectivizarea agriculturii,  impunerea ideologiei comuniste etc. 
   Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice care au  în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție.  În concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar a muncii ca marfă.  Comunismul reprezintă forma avansată  a concepțiilor socialiste care proiectează  dezvoltarea  orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii,  prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Socialismulși comunismul se bazează pe matrialiasmul dialectic și istoric conceput de  Marx și Engels, curent  filosofic  care pune în evidență rolul determinant al materiei față de spirit, iar  modul de producţie este considerat  temelia oricărei orânduiri, schimbarea acestuia determinând transformarea întregii formaţiuni sociale. Devenirea istorică a societății poate fi explicată prin legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie.
  Sistemul socialist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum: China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
  Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă,  beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
  În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a vorbit  deseori de relaţiile Nord-Sud.
  Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general, incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
  Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
În prezent, NATO reunește 30 de țări din Europa și America de Nord, având Sediul General la Bruxelles (Belgia), iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons (Belgia).  România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state membre.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.
    O schimbare în politica internă și  internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
   Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a  lansat oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul (politica de transparenţă a informaţiilor),  perestroika (restructurare)  și uskorenie (accelerarea dezvoltării economice). 
  Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru a-și exprima dorința de libertate,  după  50 de ani de la Pactul Molotov-Ribbentrop, aproape  2 milioane de cetățeni  din Letonia, Estonia și Lituania au format, la 23 august 1989,  un „lanț uman al libertății”  pe un traseu de  peste 600 km, numit Calea Baltică, într-un protest pașnic față de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Acest eveniment impresionant a fost prezentat de  marile canale de știri din întreaga lume, independența celor trei țări baltice fiind reinstaurată în 1990 și recunoscută, până la sfârșitul anului 1991, de majoritatea statelor  occidentale.
În cazul  României,  procesul istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Istoria Uniunii Europene (UE) a început  în anul 1950, atunci când Jean Monnet a fost desemnat de către ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
  Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană(CE).
   De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973  la  nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
  Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.  De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană(UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat  alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
  Prin „strategia de la Lisabona”, din  martie  2000,  UE  şi-a  propus  ca obiective esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială, încurajarea inovaţiilor şi  a  investiţiilor în afaceri, adaptarea  sistemelor  educaţionale  europene  la  cerinţele societăţii informaţionale.
  De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
  În ultimă instanță, dezvoltarea omenirii este condiționată la un moment dat de resursele    planetei, mijloacele disponibile pentru valorificarea acestora și conștiința socială.
  Societatea  nu poate progresa dacă nu are la dispoziţie surse eficiente de energie care să permită desfăşurarea în condiţii normale a tuturor activităţilor umane.
  Din păcate, corupția, risipa și exploatarea irațională a resurselor,  manipularea și tendințele dominante  ale reprezentanților unor habitate umane  au depășit deseori  granițele comportamentului civilizat și limitele sacre ale înțelepciunii, cu consecințe negative majore pentru entropia socială, protecția mediului înconjurător  și conservarea echilibrelor ecologice.
    Prin cumularea erorilor decizionale, s-a ajuns în prezent la o răscruce a istoriei în care cerinţele energetice, menţinerea păcii, nevoia de hrană şi protecţia mediului înconjurător  au devenit probleme globale ale dezvoltării civilizaţiei pe planeta noastră. 
  Se apreciază că la nivelul tehnicii, tehnologiei şi resurselor actuale, globul terestru poate suporta o populaţie de circa 15-20 miliarde de locuitori. Totuşi, este greu de admis că în perspectivă densitatea medie a  populației va fi limitată la aproximativ un locuitor pe kilometru pătrat, având în vedere posibilităţile nebănuite ale ştiinţei, care poate schimba modul de acţiune umană prin aducerea în câmpul cercetării a noi surse energetice şi de materii prime.
  În condiţiile reducerii folosirii  zăcămintelor de petrol, cărbuni și gaze naturale, se impun noi direcții de cercetare, pentru valorificarea unor surse neconvenţionale de energie solară, chimică, eoliană, geotermică, nucleară, a mareelor şi a căderilor de apă. Unele din aceste surse energetice sunt nepoluante, regenerabile şi practic inepuizabile în timp.
   Ecuaţia energie-dezvoltare este abordată cu responsabilitate atât la nivel naţional, cât şi de către organizaţii de prestigiu, ca UE sau ONU, care au elaborat studii şi au organizat dezbateri pe diverse teme energetice.
Globalizarea și administrarea resurselor planetei într-o societate de consum, politica Uniunii Europene pentru reducerea poluării și a efectelor  schimbării climatice, asumarea responsabilităților și gestionarea ineficientă a investițiilor pe termen mediu, pandemia Covid-19 și războiul din Ucraina  reprezintă contextul generării în 2022 a crizei energetice de amploare. Pentru orientarea culturii și civilizației pe o traiectorie ascendentă,  se impune  regândirea  politicii factorilor decidenți și stabilirea obiectivelor  în funcție  de cerințele dezvoltării durabile a societății pe termen scurt, mediu și lung.
    Evoluția omenirii își are izvorul în dorința de libertate și de cunoaștere a ființei umane, precum și în aspirația la prosperitate, siguranță și fericire, care pot fi realizate pe deplin, într-o democrație universală, de către  reprezentanții aleși de cetățeni să-i reprezinte în structuri politice  ierarhizate pe diverse nivele, de la cele locale, zonale și naționale, până la cele supranaționale.  Din păcate, trecutul omenirii oferă numeroase fapte reprobabile, chiar și în prezent mor oameni în conflicte armate și există amenințări cu utilizarea armelor nucleare, un al treilea război mondial fiind cel mai grav scenariu care poate afecta ireversibil viața pe Terra.  
  Este adevărat că „Somnul raţiunii naşte monştri” (Francisco Goya și sunt de actualitate afirmațiile lui Martin Luther King: „Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta. Ura nu poate alunga ura, numai dragostea poate face asta”.  
     Se impune  să ne schimbăm modul de gândire și de acțiune, să tragem învățăminte din istoria omenirii, să colaborăm pe scară largă și să stabilim punctele „tari” și punctele „slabe” în diagnoză și prognoză, pentru  a proiecta cu justețe strategia viitorului în perspectiva realizării unei societăți a cunoașterii și dezvoltării durabile.
  Într-o democrație veritabilă, politicienii sunt responsabili pentru deciziile luate, iar interesele generale au prioritate față de interesele de grup sau individuale.
Este posibil  să fim martorii trecerii  într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii,  în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura implementării  tehnologiei 5 G și a utilizării  inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării  cu impact deosebit asupra  culturii, telecomunicațiilor, globalizării și  colaborării la scară planetară, managementului și calității vieții pe Terra. 
  Automatizarea și robotizarea proceselor de producție va permite ființei umane să se dedice cu prioritate activităților creative, realizării unor  programe informatice pentru  administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate,  de la unități economice, sanitare și educaționale, până la politici  locale, regionale, naționale, europene etc.
  Trebuie asigurată  încrederea în siguranța  și performanța platformelor online, prin care alegătorii  pot să voteze reprezentanții la diverse nivele de conducere, dar și cele prin care cetățenii validează  măsurile propuse  de autorități. În acest mod, cetățenii sunt implicați direct în procesul decizional, ilegalitățile și erorile fiind mult diminuate, având  în vedere că programele informatice validate pe scară largă nu favorizează interese personale sau de grup.  Platformele online trebuie să fie  accesibile pentru cetățeni,  să prezinte siguranță față de viruși informatici și atacuri cibernetice, să fie interactive și integrate pe diverse nivele de organizare și conducere a societății, pentru a asigura, în condiții date,  un management eficient.
  Trebuie recunoscut că modelul chinezesc a fost, după 1989, mai  bun  decât cel românesc în  gestionarea resurselor materiale, financiare și umane, altfel spus, sistemul  optim pentru  administrarea în perspectivă a societății se află la granița dinte capitalism și comunism. Desigur, în această evaluare nu s-a ținut seama de respectarea drepturilor și libertăților cetățenești  într-un regim democratic.  Polarizarea socială trebuie atenuată în societatea de mâine, pentru că nu este normal ca 1% din populația planetei să dețină bogăția, iar 30% să trăiască în sărăcie.
De fapt, secretul succesului Chinei  este datorat faptului că și-a adaptat progresiv politica la cerințele capitalismului, spre deosebire de majoritatea țărilor cu regim democratic care au respins  în totalitate regulile socialismului și comunismului, fără o evaluare aprofundată.
   Acest deziderat poate fi îndeplinit de alte state în cadrul unui model dual de organizare și conducere a societății, în care componenta umană  acționează după principiile de  bază ale capitalismului, iar componenta informatică este complementară, fiind structurată  și planificată  „de sus în jos”, prin includerea unor  proiecte importante  de țară, având stabilite etape cu obiective, termene precise de realizare, precum și a unor norme din programele și ideologiile întregului spectru politic, nu numai a partidelor aflate  la putere .
Pentru prevenirea „șocului viitorului”, democrațiile trebuie consolidate, iar decidenții  trebuie să aibă ca puncte de reper valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr. 
   Desigur, capitalismul și comunismul sunt doar etape pentru organizarea omenirii în vederea utilizării și distribuirii resurselor planetei într-un cadru legiferat, ale dezvoltării culturii și civilizației în ultimele secole, care au fost verificate cu bune și cu rele pe traiectoria devenirii istorice, societatea viitorului fiind situată la un nivel superior de integrare al celor sisteme politice contradictorii, echilibrul dinamic fiind atins dialectic  ca unitate în diversitate.
  Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor veni pe această magnifică planetă  purtătoare a vieții în Sistemul solar și poate în Universul apropiat.

   Bibliografie
1. Naumescu Valentin, Sisteme Politice Comparate, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003
2. Pierre Martin, Sisteme electorale și modurile de scrutin, București, Monitorul Oficial
3. Teodorescu, Gheorghe & Ovidiu Gherasim-Proca, Sisteme și comportamente electorale, Editura Fundației AXIS, Iași, 2006
4. Vasile Tudor,  Alma Lux,  Editura Agora, Călărași, 2001
5. Vasile Tudor, La frontierele cunoaşterii, revista Repere Didactice Moderne, 2015
http://www.academia.edu/39121264/Sinteze_de_istorie_universala