Unirea la români

În istoria românilor, Mica Unire  din  24 ianuarie 1859 și  Marea Unire din 1 decembrie 1918  reprezintă repere importante pentru împlinirea dorinței de unitate națională în spațiul ondulat de la  Dunăre, Carpați  și Marea Neagră.
Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593 -1600, fiind considerat unul dintre marii generali și voievodul unificator al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Unirea Țărilor Române în anul 1600, sub conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică, a constituit un pas important în afirmarea unității statale a poporului român.

Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente.  Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
  În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
Este  bine  de  menţionat că  naţiunea  este  un  tip  de comunitate  care  are  la  bază  două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
  În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfinţit într-un act fondator (constituţia). În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună.  
  Procesul  revoluționar  din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și economice dintre Moldova și Țara Românească -  a avut ca rezultat uniunea vamală  a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.  
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de  la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare. Referitor la Unirea Principatelor Române, este important  anul 1857, când Marile Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot.  În  acest  scop, au fost constituite Adunări Ad-hoc pentru  alegerile reprezentanților din  Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a Țărilor Române.
  La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a fost ales domnitor în Moldova, iar pe  24 ianuarie 1859,  la propunerea deputatului  Vasile Boerescu, a fost  ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
  Evenimentul istoric de  la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
Alexandru Ioan Cuza s-a  născut la 20 martie 1820, în familia ispravnicului Ioan Cuza și a Sultanei, a primit o educație europeană și a devenit  ofițer în armata moldovenească, ajungând până la gradul de colonel.  În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care, deși nu a avut proprii copii, a fost o bună mamă adoptivă pentru  cei doi fii născuți din relația soțului său cu  Elena Maria Catargiu-Obrenović.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate,  punându-se astfel bazele statului naţional al Principatelor Române.

  Împreună cu  Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe  pentru  modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstirești (1863), legile privind organizarea administraţiei (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864), reforma agrară (1864) etc.
Un alt simbol  al Unirii Principatelor Române îl reprezintă moş Ion Roată, clăcașul de pe moșia  Câmpuri din Vrancea care a devenit celebru datorită marelui povestitor Ion Creangă. 
           Pentru a-i convinge pe turci şi pe ruşi că Unirea Principatelor Române e dorinţa poporului, moș Ion Roată  a fost invitat la Divanul Ad-hoc din Iași, împreună cu alți reprezentanți ai țăranilor din județele Moldovei și Munteniei.  Aceste evenimente au fost descrise sugestiv de către  Ion Creangă în povestirea  „Moș Ion Roată și Unirea”, unde se menționează:  „La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi ”.
După ce a fost votată unirea celor două Țări Române, ţăranii nu au vrut să plece din Iaşi la cererea dregătorilor, organizând un fel de acţiune civică pentru a-şi cere drepturile, având în vedere că problema agrară nu a fost inclusă printre principiile  reorganizării statului.
  Drept contramăsuri  luate  de autorități, reprezentanții țăranilor „au fost arestați și trimiși cu jandarmi, în lanțuri, în județele lor”, Ion Roată fiind dat în primire  ispravnicului de județ , trimis apoi la Câmpuri și eliberat după ce i s-a pus în vedere să nu se mai revolte.
Atunci când a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc al Modovei, Ion Roată avea numai 51 de ani, apelativul de „moș fiind legat de înțelepciunea, cinstea și curajul său”.  Despre Ion Roată, este sugestivă afirmația marelui poet  Mihai Eminescu că are „ghâdilici la limbă”, referindu-se la faptul că acesta „spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormonea cineva la inimă”.
Cel mai cunoscut țăran din Vrancea s-a născut în anul 1806  în familia lui Constantin și a Măriuței Roată din comuna Câmpuri a fostului județ Putna.  S-a  căsătorit cu Maria, având împreună patru copii: Năstase, Neculai, Zoe și Maria.
  Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată a rămas pentru posteritate un model care și-a apărat cu cinste semenii şi interesele lor.

  Persecutat de autorităţi şi hulit de boieri, în perioada 1858-1859 ajunge „la sapă de lemn", fapt ce 1-a determinat să i se plângă lui Cuza, atunci când acesta trecea prin Focşani, în drum spre Bucureşti.  După ce i-a ascultat necazurile, domnitorul l-a îndemnat să se liniştească şi i-a dat doi pumni de galbeni. Mihail Kogălniceanu, care era de față, povestește că Ion Roată, cu ochii în lacrimi, a mulţumit domnitorului pentru dar și 1-a întrebat:  „Dară onoarea mea cine mi-o da-o ?  Vei spune, i-au răspuns Înălţimea Sa, că ai vorbit cu Vodă; vei spune că domnul României te-au îmbrăţişat. Nimine nu va pute spune că eşti desonorat”.
  În anul 1859,  Ion Roată a fost solicitat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a se sfătui în privința răzeșilor, această problemă  fiind rezolvată parțial după dizolvarea Adunării dominate de conservatori și înlocuirea cu un Parlament favorabil reformei agrare, în anul 1864 fiind votată Legea rurală, care a stabilit  împroprietărirea clăcaşilor în funcţie de numărul de vite de muncă pe care îl aveau.
  După proclamarea Independenţei României, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, Ion Roată a fost decorat la 18 martie 1878 cu Ordinul Național “Steaua României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoțitor semnat de domnitorul Carol I, drept răsplată pentru contribuţia pe care a avut-o la înfăptuirea Unirii Principatelor.
  Ion Roată a murit în anul 1882, la vârsta de 76 de ani, fiind înmormântat în Gura Văii, unde s-a mutat după părăsirea satului natal.
   În februarie 2022, la 140 de ani de la moartea sa, Ion Roată a fost numit cetățean de onoare al comunei Câmpuri, fiind un reper important pentru această comunitate locală.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866  reprezintă o dată nefastă în istoria României, pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotiști să abdice, iar două zile mai târziu a plecat din București la Brașov împreună cu soția, amanta și cei doi fii, după care a părăsit definitiv țara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
   S-a stins din viață  la  Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul  de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
  După abdicarea lui Cuza, a fost instituită în locul său o Locotenență Domnească, iar între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată   alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen  la conducerea Principatelor Române.  Acesta a fost proclamat domnitor   în ziua de 10 mai 1866, titlu pe care l-a deținut pănă în data de 14 martie 1881, când a  a devenit primul rege al României (Carol I), ceremonia de încoronare având loc pe 10 mai 1881.
Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  votată în unanimitate de Parlament la 29 iunie 1866 și modificată la 15 martie 1881,  legea fundamentală  prin care  regimul politic a fost consfințit ca  monarhie constituţională.
  Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în timpul regelui Ferdinand I prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918,  atunci când  Transilvania a  reîntregit  teritoriul românesc.
Sfârșitul primului război mondial a reprezentat contextul istoric favorabil pentru unirea la patria-mamă a teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia (Imperiul Țarist), Bucovina și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar).
    Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale, crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici privind independenţa politică şi teritorială.
Un reper esențial în istoria patriei noastre îl reprezintă Marea Unire din anul 1918, care a dus la formarea României Mari sub conducerea Regelui Ferdinand I,   principalele etape ale acestui proces fiind următoarele:
• 27 martie 1918 - Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România;
• 28 noiembrie 1918 - a fost proclamată la Cernăuți unirea Bucovinei cu România;
• 1 decembrie 1918 - Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei  și a Banatului cu România.
A rămas pentru posteritate relatarea scriitorului Lucian Blaga despre strigătul impresionant al  tânărului din Lancrăm: “Trăiască România dodoloață!”.  Este o urare  izvorâtă din inima unui copil care exprimă bucuria cea mai autentică a Marii Uniri.

  
                        Harta României Mari a fost preluată de pe  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire

Data de 1 decembrie 1918  are o semnificaţie profundă pentru istoria românilor, deoarece face trimitere la Marea Unire, visul împlinit  al românilor  prin hotărârea Marii Adunări Naţionale Constituante de la Alba Iulia, când peste 1.200 de deputaţi au votat în unanimitate  unirea necondiţionată a Transilvaniei cu România.
   La actul istoric au asistat peste 150.000 de români, care şi-au manifestat bucuria de  reîntregire a neamului pe graniţele vechii Dacii şi de refacere a teritoriului peste  care a domnit  Mihai Viteazul.  Este semnificativă afirmaţia episcopului Iulian Hossu: “Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare. Una și nedespărțită. Pot fi fericiți toți românii de pe aceste plaiuri. Ne unim pe veci cu țara mamă România.”
Proclamația de la Alba Iulia a fost consfințită juridic de către marile puteri ale vremii prin Tratatul de la Trianon din anul 1920.
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş. 
După război, s-au luat  măsuri eficiente pentru dezvoltarea și modernizarea ţării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului) etc.

  După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său  Mihai,  fiul prinţului  moştenitor Carol, care a cedat  prerogativele sale regale şi a plecat la Paris.
  În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind proclamat Rege, cu numele de  Carol al II-lea.
  Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituţia din 1932  și instaurează "dictatura regală".
În perioada interbelică, România Întregită a avut o extindere teritorială maximă  -  de      295 641 kilometri pătrați, față de suprafața actuală de 238 391 kilometri pătrați.
  În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
  Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion Antonescu,  iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai care este încoronat de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucureşti.
  Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete cu Puterile Aliate.
  După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.  Pe 23 august 1944,  Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este  sprijinit de partidele democratice.  În cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj  către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944. 
  Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de  către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie. 
  Referitor  la Transilvania,  aceasta  este  eliberată  în  întregime  de  sub  ocupaţia  nazistă     pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria)  au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
  Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei comuniste etc.
  Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, în România  ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru Groza. Acţiunile  Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei regale” nu au avut succes.
  Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei Elisabeta, fosta suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători un an mai târziu.
  Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat  să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948  pleacă din România împreună cu mama sa (prinţesa Elena) şi câţiva apropiaţi.
  Referitor la soarta fraților de peste Prut, se menționează că, pe  22  iunie 1941, pentru a-și  recâştiga teritoriile pierdute,  România a intrat  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând  Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de  Transnistria. Această victorie a trupelor române  a durat până în 1944, când  armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în  august și sudul Basarabiei.
În data de 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu aproximativ jumătate din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, un teritoriu la est de Nistru, având capitala la Balta până în 1929, apoi la Tiraspol.
În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, prin care forțele retrograde urmăreau  înlăturarea de la putere a lui Boris Elțîn, guvernul moldovenesc a fost de partea președintelui rus, iar pe 27 august 1991 a declarat  independența noului stat Republica Moldova, cu mențiunea că la est de Nistru au rămas staționate trupe rusești, pentru a apăra populația slavă.
  La cumpăna dintre  milenii, spiritul novator și mișcarea revoluționară din Europa, urmate de tranziția la democrație, statul de drept și economia concurențială de piață au reprezentat oportunități pentru unirea Basarabiei cu patria mamă, însă politicienii nu au acționat cu responsabilitate pentru transpunerea lor în practică.
  În prezent, Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliului Europei, Parteneriatului pentru Pace și a altor organizații internaționale.  Câștigarea alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de către Maia Sandu exprimă opțiunea europeană a fraților noștri de peste Prut, dar și dorința noastră legitimă de a-i primi cât mai curând la patria-mamă.
În perioada 1866-1947, Ziua Naţională a României a fost  pe 10 mai, apoi pe 23 august,  în timpul regimului comunist, iar pe 13 iulie 1990, Parlamentul României a decis ca ziua de 1 decembrie să devină Zi Națională şi sărbătoare publică la români.
De Ziua Naţională a României, cetățenii trăiesc cu intensitate sentimentul identității de limbă, tradiții și neam în cadrul  culturii și civilizației europene.
La mulți ani, dragi români, oriunde vă aflați! La mulți ani, România, și la mai mare! Dumnezeu să binecuvânteze și să ocrotească România și pe români!

Bibliografie
1. Ioan - Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, (10 volume),    Editura Litera, București, 2019 
2. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
https://www.academia.edu/39121264/Sinteze_de_istorie_universala
https://www.academia.edu/45186155/Repere_din_istoria_romanilor
https://ro.wikipedia.org