Dor de valurile mării

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)2 dec. 2023

România este spațiul ondulat „carpato-danubiano-pontic”, având resurse minerale considerabile și peisaje fascinante, divese forme de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri, 30% câmpii) și toate tipurile de unități acvatice - fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine.
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o înălțime maximă de 2544 metri (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), cursul inferior al Dunării se desfășoară pe o distanță de 1075 kilometri ( între localitățile Baziaș și Sulina), iar litoralul românesc are o lungime totală de 245 de kilometri (de la granița cu Bulgaria, până la granița cu Ucraina), din care 194 km pe platforma continentală .
Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), iar suprafața României este de 238 391 kilometri pătrați, la care se adaugă 23 700 kilometri pătrați din platforma Mării Negre.

Spre deosebire de partea de nord a litoralului românesc (aproximativ 163 kilometri), care este dominată de Delta Dunării și lacurile de coastă, partea sudică (de la Capul Midia până la Vama Veche, aproximativ 82 de kilometri) include plaje cu nisip și cele 13 stațiuni: Năvodari, Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, la care se adaugă 2 Mai și Vama Veche.
Sunt utile următoarele informații sintetice:
• Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa (2860 km, după Volga), are un debit mediu de 6.500 metri cubi pe secundă, izvorăște din Munții Padurea Neagră (Germania), trece prin 10 state europene ( Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Iugoslavia, România, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina) și 4 capitale (Viena, Budapesta, Belgrad și Bratislava), transportă anual circa 60 milioane tone aluviuni și 200 miliarde metri cubi de apă, se varsă în Marea Neagră prin cele trei brațe - Chilia (120 km), Sulina (64 km) și Sfântul Gheorghe (112 km).
• Delta Dunării este a treia ca mărime din Europa, având o suprafață de peste 5700 kilometri pătrați, din care doar 10% este reprezentată de uscat. Este cea mai joasă regiune a țării (sub 10 m altitudine), acest teritoriu relativ tânăr s-a format de-a lungul a 10 000 de ani și continuă să crească și astăzi cu aproximativ 40 metri pătrați. Din punct de vedere fizico-geografic, Delta Dunării cuprinde două mari subregiuni naturale, și anume: delta fluvială și delta maritimă. Acest teritoriu fascinant are atât forme de relief pozitive, numite grinduri, cât și forme de relief negative - reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri).
Este un ținut al apei și uscatului, care se caracterizează printr-o biodiversitate uimitoare, aproape 5500 de specii, dintre care 1839 de plante (78% din vegetație fiind reprezentată de stuf, rogoz, papură, pipirig, salcie pitică). Pe marginea canalelor se pot întâlni nuferi albi sau galbeni, iar pe grindurile fluviale cresc arbori și arbuști: plopul alb, plopul negru, cătină, tufe de mure, etc. În arealul deltei se găsesc și două plante carnivore: aldrovanda și otrățelul de baltă.
Marea Neagră este situată în bazinul geomorfologic denumit pontic, între Europa și Asia, având șase țări riverane - Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Are o suprafață de 423 488 kilometri pătrați, o adâncime maximă de 2212 metri (în apropiere de Ialta), o salinitate medie de 16-18 grame de sare pe litru, cu mențiunea că în zona litoralului românesc salinitatea scade la valori procentuale cuprinse între 7 și 12 la mie.

Orice suflet de român vibrează la următoarele versuri din poezia „Trebuiau să poarte un nume” a lui Marin Sorescu (1936-1996):
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Kerci cu Marea Azov, prin Bosfor cu Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele este legată de Marea Egee și deci de Marea Mediterană.
Principalele ape curgătoare care se varsă în Marea Neagră sunt:
• în zona europeană - Casimcea, Dunărea, Provadia, Camcia, Nistrul, Niprul, Bugul, Kubanul, Donul (prin intermediul Mării Azov);
• în Asia Mică - Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac.
   Dispunerea aproape circulară a surselor de apă, existența unei singure legături cu Oceanul Planetar (prin intermediul Mării Mediterane) și încălzirea relativ moderată a apei de către Soare determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali, formându-se doar curenți orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic.
În largul mării, razele solare pătrund până la o adâncime de 150–200 m, iar temperatura la suprafața apei scade de la valori de 29 grade Celsius (atinse în sezonul cald) pănă la valori de 0 grade Celsius (atinse în sezonul rece). Ecosistemul Mării Negre este influențat de modificarea accentuată a condițiilor hidrologice cu suprafața, adâncimea și sezonul, existând biotopuri variate care sunt supuse unor transformări continue.
   Din punct de vedere paleogeografic, Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Aral au apărut în Pliocen (5,333–2,58 milioane de ani î.Hr.) din Marea Sarmatică – o mare continentală din Cenozoic care s-a format prin fragmentarea Oceanului Tethys, ca urmare a ridicării lanțului Alpino-Carpato-Hymalaian în timpul Oligocenului (33,9–23,03 milioane de ani î.Hr.). Pe lângă Marea Sarmatică, alți succesori ai Oceanului Tethys sunt Marea Mediterană și Oceanul Indian. În continuare, se prezintă unele informații despre Ovidiu, primul cântăreț al meleagurilor dobrogene, care a marcat cultura europeană, în special poezia renascentistă italiană și franceză.   Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut în română sub numele de Ovidiu, s-a născut pe 20 martie 43 î.Hr., la numai un an după asasinarea lui Cezar, într-o familie de vază din Sulmo (azi Sulmona, provincia Aquila).
La vîrsta de 12 ani, tatăl său l-a luat la Roma, pentru a deveni avocat, însă, după o călătorie în Grecia, Ovidius a renunțat la drept pentru cariera de poet, fiindu-i utile studiile de retorică pe care le-a făcut cu fratele său, Lucius, la Roma și Atena.
    La 18 ani, se plimbă prin Orient, poposeşte în Sicilia şi Alexandria, călătoreşte pe Nil şi rămâne uimit de piramidele faraonilor.
Respectă pe poeţii mai în vârstă ca el, Vergiliu şi Horaţiu, este prieten cu elegiacii Properţiu şi Tibul, iar cea de a treia soţie, Fabia, l-a introdus la curtea lui Octavianus Augustus, unde a fost apreciat în perioada sa de glorie.
În cadrul elegiei de amor, Ovidius s-a remarcat prin originalitate și vitalitate, fiind elegant și spiritual, uneori subversiv și imoral, fapt care a încântat pe locuitorii Romei, dar a intrat în conflict cu valorile mai austere pe care Augustus voia să le reintroneze.
În anul 8 d. Hr., Ovidius a fost convocat de către Augustus, judecat sumar și exilat în orașul Tomis (azi Constanța), motivul exact a rămas cunoscut, printre bănuieli fiind și posibila implicare a sa într-un scandal legat de Iulia, fiica împăratului.
Opera sa de debut a fost Amores (Iubiri), urmată apoi de Heroides (Eroine), Ars amandi (Arta iubirii), Remedia amoris (Remediile iubirii), poeme despre iubire la care se adaugă celebrele Metamorphoses (Metamofozele) – un poem hexametric mitologic – precum și lirica din exil, Tristia (Tristele) și Epistulae ex Ponto (Scrisori de la Pontus Euxinus).
În primele sale opere, Ovidius continuă tradiția poeziei elegiace de exaltare a sentimentului de dragoste, în care prezintă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește „tenerorum lusor amorum” (cântărețul glumeț a dragostei ușoare), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.
    În cercurile aristocraţiei romane, prin participarea la viața mondenă, Ovidius devenit un poet la modă, manifestîndu-se ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri.
Metamorphoses este capodopera poetului roman, fiind formată din 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (extrase din Homer, Hesiod, Titus Livius și Vergilius), în care prezintă transformările cunoscute în lumea antică, desfășurate cronologic, de la plăsmuirea Universului, până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
În ultimele sale opere, Ovidius a prezentat legendele, tradițiile, viața cotidiană şi culturală a zonei în care a trăit ultima parte a vieții, remarcându-se caracterul documentar al Triestelor și Ponticelor, care aduc o seama de informatii prețioase pentru istoria Dobrogei antice.
   Încercările lui Ovidius de a obține grația lui Octavianus Augustus au eșuat, chiar și după moartea acestuia în anul 14 d.Hr, împărăteasa Livia și fiul ei Tiberius nu a anulat edictul imperial și nu l-a rechemat la Roma.

Rupt de civilizație, marele poet latin s-a din viață în anul 17 d. Hr. la Tomis, unde a fost înmormântat. Pentru piatra sa funerară, Ovidius a compus un text patetic, în parte cu subînțeles ironic, pe care îl prezentăm în traducerea lui Theodor Naum:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Citate din Ovidius
• Cel mai bun leac al sufletului este cel care rupe o dată pentru totdeauna toate lanţurile dureroase care-l strâng.
• Ceea ce am fost şi ce suntem, mâine nu vom mai fi.
• Mai întâi câştigă-i dragostea, abia pe urmă fă-i cadouri; este mai greu, adevărat, dar aşa trebuie.
• Bătrânului nu-i şade bine nici soldat, nici amorezat. Acestea sunt atributele tinereţii.
• Există o oarecare uşurare în plâns; durerea este satisfăcută şi îndepărtată de lacrimi.
• Chiar dacă lipseşte puterea, este de lăudat voinţa.
• Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat.
• Există o mie de forme de rău, vor exista o mie de remedii.
• Cel care nu este pregătit astăzi va fi mai puțin mâine.
• Obiceiurile se transformă în caracter.
• Zeii favorizează îndrăzneala.
Să nu se uite că bazinul Mării Negre a fost locul de convergență al unor civilizații înfloritoare, ambiții imperiale, interese economice, confruntări pentru dominație și control.
Încă din secolul VII î.Hr., orașele-state grecești au fondat colonii comerciale de-a lungul țărmurilor Mării Negre, apoi zona a fost controlată de Imperiul Roman.
În Evul Mediu, se menționează dominația Bizanțului printr-o rețea complicată de alianțe și intervenții militare selective, dar și tătarii și Hoarda de Aur au controlat un segment vital al Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneția și Genova și-au creat centre comerciale prospere care au supraviețuit până la sfârșitul secolului XV, când au fost covârșite de puterea în creștere a Imperiului Otoman.
La mijlocul secolului XVIII, Imperiul Otoman s-a confruntat cu expansiunea imperială a Rusiei, care dorea să obțină controlul asupra întregului spațiu maritim, mai ales asupra strâmtorilor Mării Negre, asumându-și rolul de eliberator al popoarelor creștine.
Rivalitatea dintre cele două imperii s-a soldat adesea cu războaie, un moment important fiind Războiul Crimeei din 1856-1859, când Marea Britanie și Franța s-au aliat cu forțele otomane pentru a menține echilibrul de putere în regiune. Înfrângerea Rusiei și slăbirea supremației Imperiului Otoman au deschis calea către dobândirea independenței de stat a României și a altor națiuni de pe litoralul vestic al Mării Negre și din Balcani.
În urma Primului Război Mondial, s-a schimbat din nou raportul de forțe pe plan regional, prin dizolvarea Imperiilor Țarist și Otoman. Anul 1918 a reprezentat un context istoric favorabil pentru pentru formarea României Mari, prin unirea la patria-mamă a teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia (Imperiul Țarist), Bucovina și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar).
Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale, crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici privind independenţa politică şi teritorială.
Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării Negre a fost reglementată prin Convenția de la Montreux din anul 1936, Turcia obținând controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, având dreptul de a le militariza în caz de război. Pe timp de pace, este garantată libertatea de trecere pentru toate navele civile, însă navele militare sunt supuse unor limitări, cum ar fi obligativitatea transmiterii către statele riverane a unei notificări cu 8 zile înaintea tranzitului, respectiv cu 15 zile către autoritățile turce.
Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat dramatic tabloul geopolitic regional, organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945).
Cu excepția Turciei, care a aderat la NATO în 1952, toate celelalte țări din jurul Mării Negre fie se aflau în componența URSS, fie erau state-satelit ale Uniunii Sovietice, membre ale Tratatului de la Varșovia. Bazinul Mării Negre a fost unul din spațiile de desfășurare ale războiului rece, cu încercări ale Uniunii Sovietice de a transforma flota sa din Marea Neagră într-un instrument de dominație militară.
Anul 1989 a marcat în istorie începutul unor schimbări majore în regiunea Mării Negre, prin căderea comunismului și dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, evenimente care au configurat un peisaj geopolitic diversificat, incluzând noi state aderente la NATO, noi membri sau candidați pentru integrarea în UE, precum și țări care au luat în considerare alte opțiuni.
Majoritatea statelor comuniste au traversat o perioadă dificilă de tranziție către democrație funcțională și economie de piață, altele au respins valorile și instituțiile Occidentului, optând pentru un sistem autoritar de guvernanță.
Un exemplu sugestiv este Federația Rusă, care a decis să urmeze un drum aparte, caracterizat prin centralizarea tuturor pârghiilor puterii, militarizare accelerată și ostilitate declarată față de Occident, în special față de Statele Unite.
Pe lângă cumularea unor tensiuni și contradicții, au existat proiecte semnificative pentru destindere și colaborare, care au fost promovate de către NATO și UE, iar la inițiativa Turciei, în cadrul Summit-ului de la Istanbul (25 iunie 1992) a fost creată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre, fiind concepută cu o arhitectură instituțională completă - consiliu ministerial, adunare parlamentară, grupuri de lucru tematice, secretariat internațional, bancă regională și centru de cercetare.
De asemenea, la Summit-ul NATO de la București (aprilie 2008) au fost discutate perspectivele colaborării în regiunea Mării Negre, Ucraina și Georgia primind asigurări că ar putea deveni membre ale Alianței.
După Summit-ul de Securitate de la München din 2007, la care președintele rus Vladimir Putin și-a manifestat frustrarea și ostilitatea pronunțată, au urmat războiul din Georgia (în august 2008), ocuparea și ulterior recunoașterea unilaterală ca state independente a celor două provincii aflate sub suveranitate georgiană, anexarea ilegală a Crimeei (2014) și agresiunea ilegală și neprovocată împotriva Ucrainei (declanșată în 24 februarie 2022).
Încă din toamna anului 2008, Comandamentul Marinei Militare ruse a anunțat planuri ambițioase privind dezvoltarea flotei din Marea Neagră, în timp fiind luate măsuri pentru dezvoltarea portului militar de la Novorossiysk, iar după anexarea ilegală a Crimeei, în martie 2014, peninsula a fost transformată într-un bastion naval și aerian în sensul creării unei zone antiacces (A2/AD), motiv de îngrijorare pentru NATO și UE privind reconfigurarea spațiului de securitate și apărare în Europa.
În imagine sunt prezentate nave din Flota Mării Negre de la Sevastopol, în Crimeea.

Pentru finalizarea acestei lucrări într-un registru cu încărcătură emoțională, vă invit, stimați cititori, să reflectați la mesajul tulburător transmis de Tiberiu Utan (1930 – 1994) în poezia „În fața mării”( Din volumul „Inedite”, 1978):

Lumina minții9 iul.2 comentarii
Urme prin adevăr4 iun.7 comentarii
Metacunoașterea14 feb.8 comentarii

Toate articolele autorului

Dor de valurile mării

Comentarii

Alte articole ale autorului

Termeni şi condiţii de utilizare a serviciilor platformei iTeach