Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 400
Servicii AI: 0
Teoria unitară a Existenței
Abordarea transdisciplinară a cunoașterii științifice are la bază conceptul de dipol vortex, având semnificația de model fizic pentru microparticule și câmpuri de forțe generate, fiind o punte de legătură între Universul nostru și Universul complementar, prin care se face schimb de particule universale primordiale.
Altfel spus, Existența este concepută ca unitate în diversitate în cadrul unui Univers cvadridimensional dual, fără limite spațio-temporale, de tip Multivers dual, care include Universul nostru (format din materie) și Universul complementar (format din antimaterie).
Particulele universale primordiale coincid cu antiparticulele acestora, sunt considerate “cărămizile Existenței”, având rolul de cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci și cuante spațio-temporale.
Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, au un timp de viață infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de mișcare, sunt de tip bosoni și se deplasează cu viteza luminii în vid.
Această concepție științifică novatoare permite abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic și gravitaţional, descifrarea enigmei gravitonului, generarea antiparticulelor și fenomenul de anihilare, justificarea dualismului undă-corpuscul și a funcției de undă, aprofundarea semnificației unor mărimi fizice, precum și a unor legi de variație și de conservare, cuantificarea mărimilor fizice, structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, explicarea expansiunii Universului și demonstrarea legii lui Hubble, deschidere către dialectica cauzalitate-întâmplare, obiectiv-subiectiv etc.
În conceperea unei teorii științifice riguroase și unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional s-a pornit de la expresiile similare pentru forţele electrice şi forțele gravitaţionale, exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de Newton.
Pe de altă parte, teoremele lui Gauss pentru câmpurile electric şi câmpul gravitaţional pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni. S-a ajuns astfel la conceptul de “dipol vortex” pentru particulele elementare, prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru şi cel complementar.
Referitor la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic că vortexurile convergente de acelaşi tip se atrag, iar cele divergente de acelaşi tip se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
În esenţă, un dipol vortex este la nivel microscopic un model fizic asociat unităţii dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:
- starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
- starea inversată, în care polii vortexului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista împreună pentru că dispar simultan - transformându-se în fotoni în procesul de anihilare.
Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse. În acest cadru conceptual, se deduce că particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea și transformarea Existenţei.
Teoria dipolilor vortex nu contrazice modelul standard actual pentru descrierea particulelor elementare, ci îi îmbogăţeşte încărcătura de semnificaţii. Celor şase quarcuri(up, down, charm, strange, top şi bottom) le corespund dipoli vortex de bază, ale căror combinaţii posibile formează dipolii vortex pentru diversele tipuri de particule elementare.
Un dipol vortex nu este localizat cu precizie în spaţiu, având în vedere că particulele universale primordiale implicate sunt distribuite în întreg spaţiul.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică se utilizează ipoteza că funcţia de undă pentru un sistem cuantic descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat. În această interpretare, densitatea de probabilitate pentru un sistem cuantic este proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în sistemul asociat de dipoli vortex, iar densitatea curentului de probabilitate este proporţională cu densitatea intensităţii fluxului acestora.
Teoria dualităţii Existenţei oferă o nouă înțelegere a derulării proceselor și fenomenelor la scara megacosmosului. Un rol important în evoluția galaxiilor îl au găurile negre și găurile albe, care reprezintă megavortexuri convergente pentru schimbul de particule universale primordiale, respectiv sunt megavortexuri divergente.
La nivel global, deşi schimbul de particule universale primordiale se desfăşoară în ambele sensuri, fluxul acestora este preponderent spre Universul nostru şi determină expansiunea accelerată a acestuia, precum şi modul de configurare a materiei pe diverse nivele de organizare, modelarea matematică fiind exprimată prin unda staționară de transformare cosmică.
Astfel, se dă o explicație plauzibilă acestor magnifice fenomene și procese cosmice, spre deosebire de ipoteza "Big Bang” (Marea Explozie), în care se consideră că Universul ar fi apărut în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani dintr-o singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă. Evident, ipoteza Big Bang nu poate fi argumentată logic, având în vedere că Existența înseamnă "Totul”, fiind nelimitată spațio-temporal, iar materia nu dispare sau se generează din "Nimic”, ci doar se transformă permanent pe diverse nivele de organizare.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex pune în evidență legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, de la microcosmos la macrocosmos și megacosmos.
Legături interesante sunt prezentate şi în mecanica analitică, în care legile de conservare a unor mărimi fizice sunt intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de uniformitatea timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie (translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială, translaţia în timp). Conform teoremei Noether, într-un sistem închis fiecărei operaţii de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale şi translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de conservare pentru impulsul mecanic, momentul cinetic, respectiv energia mecanică totală.
Un rol deosebit de important în cunoaștere îl are teoria relativității generale, publicată în 1916 de către genialul savant Albert Einstein (1879 – 1955), în care gravitația este descrisă prin metrica unui spaţiu neeuclidian curb (spaţiu Riemann) cu patru dimensiuni, unificând teoria relativității restrânse (1905) cu legea atracției universale a lui Isaac Newton (1643 – 1727).
Referitor la comportamentul spațio-temporal al materiei, este interesant de reflectat la ipoteza ergodică, formulată inițial în 1871 de către Ludwig Boltzmann (1844 – 1906) în cadrul teoriei cinetice a gazelor și extinsă apoi la sisteme termodinamice aflate în echilibru, în care se consideră că, în cazul unui număr foarte mare de particule, valoarea medie a unei mărimi fizice calculate statistic coincide cu media unui număr foarte mare de măsurători realizate în timp.
În dialectica materie-spirit, Existența reprezintă Necuprinsul, viața fiind un nivel superior de interacțiune și de relaționare informațională, de la celule, organisme, specii, ecosisteme și biosfere, până la Biounivers.
Spiritul dă sens și valoare întregii Existențe, fiind “metainformație” (informație despre informație), având rolul de “principiu animator și conștient”, altfel spus, este o componentă duală a zestrei genetice, care sunt integrate într-o unitate dialectică funcțională caracteristică vieții - un nivel superior de organizare și evoluție a materiei. Omul este o manifestare a Spiritului universal, ca Spirit individual sau Suflet, prin intermediul trupului, relaționarea de bază cu mediul intern și extern fiind conștiința.
Oricărei structuri a materiei din Universul nostru îi corespunde o structură a antimateriei din Universul complementar. Deci, orice ființă din Universul nostru are un “Alter Ego” în Universul complementar, structura duală fiind formată din antimaterie. Conștiința este generată prin combinarea, integrarea și procesarea informației primite de organism din mediul intern și extern pe baza metainformației transmise de Alter Ego, atunci când ființa umană a depășit o anumită etapă a dezvoltării ontogenetice, întreg procesul fiind endoenergetic și antientropic.
Pentru credincioși, Universul complementar reprezintă “Lumea de dincolo”, unde se manifestă nemijlocit Spiritul absolut sau Divinitatea.
Studiul organismelor vii este deosebit de dificil, pentru că “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
Pentru cei marcați de pasiunea pentru descifrarea enigmelor Existenței, un sistem cognitiv devine util atunci când are valențe explicative și predictive remarcabile, iar rațiunea și disponibilitățile creative se derulează într-un cadru motivațional caracterizat prin trăiri emoționale intense, coerența ideilor și profunzimea raționamentelor, dar și prin flexibilitate pentru deschiderea largă a științei către filosofie și religie.
Pe traiectoria evolutivă a culturii și civilizației, fiecare om este o verigă în rețeaua informațională vastă dintre generațiile succesive, menirea acestuia în mediul socio-cultural fiind de împlinire spirituală prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, pe măsură ce societatea tinde asimptotic către adevărul absolut în aspirația la perfecțiune și fericire generală.
Suntem ființe raționale, dar și emoționale, care rezonează la provocările și încărcătura de mister a lumii în care trăim, având reperele centrate pe valorile perene de bine, frumos și adevăr.
Să nu se uite că trebuie să trăiești cu intensitate clipa, prezentul fiind poarta de intrare dinspre trecut spre viitor, deci reprezintă o măsură a implicării directe în derularea evenimentelor la trecerea prin această lume contradictorie, deosebit de complexă, dar și fascinantă.
Un merit deosebit în evoluția cunoașterii Existenței îl are filosofia clasică germană, în special idealismul obiectiv a lui Hegel și idealismul subiectiv al lui Kant.
Filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), creatorul dialecticii, a pus la baza întregii Existenţe conceptul universal de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, Ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
În “Fenomenologia spiritului”, Hegel analizează strategia urmată în “mişcarea gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece “metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a “universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels, dar de pe o poziţie materialistă.
Immanuel Kant (1724-1804) a elaborat idealismul transcendental, considerând că lucrurile şi fenomenele realităţii există în sine, ca entităţi obiective. În concepţia sa, procesul cunoaşterii începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate etc.).
Kant afirmă “În critica raţiunii pure”: “dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice “care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care “sunt independente absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critică a “condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte “lucrul în sine”, care există independent şi în afara subiectului cunoscător.
În orizontul axiologiei, cunoaşterea reprezintă o dimensiune esențială a condiţiei umane, în cadrul căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor.
Filosofii germani Kant şi Hegel au marcat profund istoria gnoseologiei prin depăşirea alternativei metafizice între empirism şi raţionalism, în care cunoaşterea este analizată unilateral, ca un proces senzorial, respectiv raţional.
Te invit, stimate cititorule, să uiți de grijile cotidiene pentru un răgaz de reflecții euristice despre orizontul cunoașterii Existenței prin accesarea informațiilor prezentate pe site-ul
http:/
Bibliografie
1. V. Tudor, Teoria dipolilor vortex, Simpozionul Internaţional "Universul Ştiinţelor", 2015
2. V. Tudor, La frontierele cunoaşterii, Repere Didactice Moderne, 2015
Comentarii
Interesant
Farida Seicahmed acum 839 zile
Interesanta teorie.
Raluca Elena Botoagă acum 838 zile
Vă felicit pentru acest material interesant!
Marinela Suliman acum 835 zile
Felicitări!
Florina Violeta Ardelean acum 828 zile
Mulțumim!
Carmen-Anghelina Săvescu acum 822 zile
Interesant. Felicitări!
Eliza Andreea Biro acum 822 zile
Interesant
Florina Violeta Ardelean acum 821 zile
Ministerul Educaţiei