Sinteze de limbă și comunicare (II)

Referitor la gramatica limbii române, se menționază următoarele:
- substantivele se declină în funcție de gen (masculin, feminin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ);
- articolul, adjectivele și pronumele se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină;
- verbele pot fi puse în patru patru tipuri de conjugări (având terminația formei scurte a infinitivului în  –a, –ea, –e, respectiv –i), patru moduri personale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ)  și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).
Observație. Articolele au la origine pronumele demonstrative din limba latină; româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic (atașat la sfârșitul substantivului).
          Prezentarea în versuri a gramaticii limbii române ne poartă în sfera sensibilității spiritului:

Pe lângă sensul primar (de bază), precum și sensurile secundare și gramaticale (obținute prin declinare sau conjugare), cuvintele pot căpăta diverse sensuri figurate  care rezultă din context, caz  întâlnit deseori în operele literare.
  Pentru exemplificare, sunt prezentate primele strofe din Testament – poezie cu care începe volumul “Cuvinte potrivite” (1927)  al lui Tudor Arghezi:

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară în ipostaza de măiestrie  și determinare, textul fiind conceput ca un monolog adresat de  autor unui fiu spiritual.
   În arta poetică argheziană, “testamentul” liric al poetului, nu are semnificația de act juridic unilateral, ci  face referire la  geneza cărții, obținute cu mari eforturi, care poate fi asemuită, la scară mult mai redusă, cu Vechiul Testament și Noul Testament, creații în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și ale apostolilor; toate aceste lucrări au  la bază posibilitatea magnifică a potrivirii cuvintelor. În acest context, metafora “seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se  leagă de prezent și se transmite generațiilor viitoare prin “carte”, termen de referință cu sens de moștenire spirituală adresată urmașilor (cititori sau truditori ai condeiului).
Poezia Testament are rol de program literar, care abordează o problematică triplă: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportrul dintre inspirație și tehnica poetică.
    Înțelegerea pe deplin a limbii necesită și informații din anatomie și fiziologie, având în vedere că modul de omunicare verbală dintre oameni  se realizează prin intermediul undelor sonore  produse de coardele  vocale – două benzi de mușchi  care sunt situate în interiorul laringelui, deasupra traheei.
  În timpul fonației (producerea sunetelor vocii), mușchii cricotiroidieni, aritenoidieni și cricoaritenoidieni acționează asupra  coardelor vocale  astfel încât pot fi ridicate, coborâte, apropiate, depărtate, întinse sau destinse.
  Vibrațiile coardelor vocale sunt produse de acțiunea aerului expirat asupra marginilor acestora, fiind modulate de acțiunea controlată a  mușchilor prin gradele diferite de întindere. 
  Pe lângă coardele vocale, în procesul de vorbire sunt implicate limba, dinții, cavitatea bucală și chiar cutia craniană - care are rol de  rezonator.
   Perceperea sunetelor se realizează prin intermediul  sistemului auditiv, care  este format la mamifere, inclusiv la om, din cele două urechi dispuse simetric pe cap, având o morfologie și o fiziologie identice.
  Pentru fiecare ureche, pot fi delimitate trei porțiuni:
• urechea externă - formată din pavilion, canalul auditiv și timpan;
• urechea medie - în cavitatea acesteia se află trei oscioare (ciocănaș, nicovală și scăriță);
• urechea internă - formată din labirint, un ansamblu de canale având o formă complexă.

  Labirintul anterior (cochilia sau melcul) reprezintă organul de auz, iar labirintul posterior controlează echilibrul, fiind format din vestibul și trei canale semicirculare.
  Cochilia este o cavitate spiralată umplută cu fluid (endolimfă), având la suprafața membranei bazilare un strat de celule senzoriale (cili), care este denumit organul lui Corti.
  Din labirintul anterior și labirintul posterior pleacă nervul cohlear, respectiv nervul vestibular, care se unesc și formează  nervul cohleovestibular (nervul auditiv), care ajunge la creier prin conductul auditiv intern.
Urechea medie este separată de urechea externă prin timpan, de urechea internă prin membrana ferestrei ovale, iar prin trompa lui Eustachio este legată de rinofaringe.
  Rolul principal al trompei lui Eustachio este de a proteja timpanul prin depresurizarea  spațiului urechii medii.
Pavilionul urechii captează undele sonore, care se propagă  prin canalul auditiv la membrana timpanică, ale cărei vibrații se transmit la ciocănaș, nicovală și scăriță, apoi la membrana ferestrei ovale și fluidul din urechea internă. Vibrațiile care trec prin canalul cochiliar acționează asupra celulelor senzoriale, care vor transmite semnale sub formă de impulsuri nervoase către creier, unde sunt procesate și transformate în senzații auditive.
  Simțul echilibrului și al poziției în spațiu se realizează prin intermediul canalelor semicirculare, precum și prin  utriculul  și sacula din vestibul, structuri biologice care conțin celule senzoriale, numite macule.  
Urechea omului are o structură complexă, care s-a perfecționat  pe măsura evoluției filogenetice a organismelor, pentru a pemite nu numai perceperea sunetelor, ci și conștientizarea poziției corpului și a direcției gravitației, mecanisme biologice care asigură posibilitatea de a executa mișcări coordonate - de la cele mai simple, până la cele cu un grad înalt de dificultate.
Tulburările de vorbire (afectează capacitatea unei persoane de a produce cuvinte) și de limbaj (afectează capacitatea de înțelegere a cuvintelor) pot avea diverse cauze:
leziuni cerebrale provocate de un accident vascular sau de alte boli, deteriorarea coardelor  vocale, existența unei boli degenerative (boala Parkinson, coreea Huntington, scleroza laterală amniotică), autism, sindromul Down, demență. 
  Cei care suferă de tulburări de vorbire sau de limbaj pot  ajunge la stări de anxietate și depresie,  care duc la izolare socială. Tratarea acestor afecțiuni  se poate face prin ședințe de logopedie și ședințe de psihoterapie individuală.
  Omul este o ființă fragilă pe traiectoria evoluției filogenetice, având menirea să descifreze enigmele Existenței prin apropierea asimptotică de adevărul absolut.
Apariția vieții pe Terra și evoluția organismelor vii sunt provocări cu multe necunoscute, care suscită  controverse constructive  în știință, filosofie și religie.
  Cercetătorii consideră că viaţa a apărut în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii.
   În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la formele pluricelulare (mezozoare, metazoare ).
Trecerea vieţuitoarelor, plante şi apoi animale, de la mediul acvatic la cel terestru a avut loc cu aproximativ 380 – 400 de milioane de ani în urmă, în măsura în care atmosfera s-a îmbogăţit în oxigen, iar pătura superioară a scoarţei terestre s-a transformat în sol.
  Organismele superioare s-au diversificat sub influența factorilor externi și a mutațiilor genetice, transformându-se în forme din ce în ce mai evoluate, care au culminat cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
  Referitor la concepția religioasă despre originea omului, în Geneză se menționează: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! 
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Ființa umană are un rol și un statut deosebite în Univers, deoarece “Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei sale” (Ințelepciunea lui Solomon 2, 23).
Sistemul nervos al omului este deosebit de complex, fiind biostructura care a atins nivelul cel mai înalt de organizare în cursul evoluției vieții pe Terra.
     Din punct de vedere  structural  și funcțional, se face distincție între sistemul nervos central (SNC) și sistemul nervos periferic (SNP). 
  Sistemul nervos central, numit și nevrax, este format din encefal (creierul mare, creierul mic, trunchiul cerebral) și măduva spinării, având rolul de prelucrare a informațiilor primite de la receptori (vizuali, auditivi, tactili, de durere etc.) și de generarea unor răspunsuri adecvate.
Encefalul  unui om adult conține aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase (neuroni), la care se adaugă un număr chiar mai mare de celule gliale, având rol de susținere. Această magnifică componentă a SNC este situată în interiorul cutiei craniene, fiind protejată de trei membrane conjunctive (dura mater, arahnoida și pia mater), între ultimele două existând  lichidul cefalorahidian care atenuează șocurile mecanice. 
  Creierul mare reprezintă partea cea mai evoluată a sistemului nervos central, fiind format  din  două emisfere cerebrale (despărțite prin fisura interemisferică), care sunt împărțite în patru regiuni sau lobi.  Referitor la cei patru lobi ai scoarței cerebrale, se menționează următoarele:
• În spatele frunții se află lobii frontali, implicați în vorbire, miros,  mișcare, memorie, emoții, raționament și luarea deciziilor, inițiativă și planificare, comportament și aptitudini sociale. 
• Lobii temporali sunt importanți pentru vorbire și înțelegerea cuvintelor, auz, memorie și emoții. • Lobii parietali se află în centrul emisferelor cerebrale, având un  rol important în sensibilitatea tactilă, termică și dureroasă, integrarea informațiilor senzoriale multiple, calcule, citit și scris.
• Lobii occipitali sunt situați în porțiunea posterioară a emisferelor cerebrale, fiind principalele zone responsabile  cu  vederea.
  Sub emisferele cerebrale se află cerebelul (creierul mic), strucură importantă a SNC pentru coordonarea mișcărilor, echilibru și postură, fiind implicat și în funcții cognitive cum ar fi atenția sau vorbirea, precum și în controlul fricii și al plăcerii.
Pentru a depăși  ruptura dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern în analiza  comportamentului, medicul francez Pierre Janet (1859-1947) a pus bazele psihologiei conduitei:  “Suntem obligați să concepem o psihologie în care acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu este decât reproducerea, combinarea acestor acțiuni exterioare sub forme reduse și particulare”.
  Conduitele  nu sunt înnăscute, așa cum susține introspecționismul, nici impuse din afară prin acțiunea stimulilor, așa cum le consideră behaviorismul, ci ele se învață în cursul interacțiunii cu mediul a ființei umane, care are o anumită organizare internă, deci include și o dimensiune genetică. După Daniel Lagache, conduita  reprezintă “ansamblul operațiilor, materiale și simbolice, prin care organismul, aflat într-o anumită situație, tinde să-și realizeze propriile posibilități și să reducă tensiunile care-i amenință unitatea și care le motivează”. 
  De fapt, fiecare om devine în cursul dezvoltării ontogenetice o personalitate  unică în relația cu sinele și cu ceilalți, deoarece pornește în viață cu o anumită zestre ereditară și străbate o traiectorie socio-culturală singulară. Conduitele sunt  manifestări ale personalității în ansamblul  său, actele externe fiind condiționate, selectate și reglate de întreaga organizare psihică internă, de la voință, motivație și afectivitate, la gândire și creativitate.
Referitor la organizarea experienței cunoașterii, există două concepții:
• Legea asociațiilor propusă de filosoful englez David Hume - se bazează pe legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații spațio-temporale stabile.
• Teoria structurii cunoașterii  a filosofului german Immanuel Kant - atât structura topografică spațială, cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai  pe baza configurațiilor matematice  și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare predictivă se verifică prin observație.
   Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate  pe studiul individual sub semnul unor  orientări  diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia comportamentului.
  A urmat apoi  etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului  în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.  În psihologia contemporană, realitatea psihocomportamentală este  abordată ca unitate contradictorie și dinamică a  manifestărilor interne (percepții, reprezentări , gândire) și externe (reacții, acțiuni, activități).
  Savantul român Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) considera că psihologia  “urmărește să descrie în mod complet și exact diferite forme ale vieții sufletești; în același timp, ea ne dă și explicarea faptelor sufletești sub raportul succesiunii și al coexistenței lor”. 
  În concepția sa, personalitatea are o parte strict biologică (dependentă de mediu) şi o parte sufletească (legată de istoria culturii umane), manifestându-se în trei ipostaze esențiale:  personalitatea anarhică (în care domină eul emotiv cu capriciile acestuia), personalitatea energetică (raţională, inovatoare, având şcoala şi cultul muncii), respectiv personalitatea istorică şi etnică (conservatoare, imobilă, stereotipă). Prima este caracteristică pentru “popoarele puternice” ale Europei, a doua este specifică mediului urban românesc (de tranziţie), iar a treia caracterizează  satul românesc. Autorul lucrării “Psihologia poporului român” (1937) a integrat propriul său sistem filosofic (personalismul energetic) în teoria vocației, realizând astfel  baza psihologică originală pentru analiza fondului spiritual al poporului român.
Grupul de psihologi care au refăcut lucrarea filosofului Constantin Rădulescu-Motru a fost coordonat de către profesorul Daniel David, care a afirmat despre profilul psihologic al românilor: “Problema noastră fundamentală, așa cum o văd eu acum, este asta: că spațiul vestic are cele două valori fundamentale – individ autonom, descentralizarea puterii. Iar profilul general al țării noastre este încă un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Deci cele două valori sunt, atenție, nu diferite, ci in opoziție”.
   În lucrarea “Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală”, autorul Daniel  David menționează: “Prin psihologia unui popor, înțelegem atributele psihologice ale populației/cetățenilor unei ţări/culturi, măsurate cu instrumente riguroase, într-o logică a comparaţiei interculturale. Aceste atribute psihologice pot fi apoi reunite într-un profil psihologic al naţiunii (national profile / psychology of nation ). Acest demers modern nu trebuie confundat cu demersul vechi de Volkerpsychologie („psihologia popoarelor”), demers vetust, depășit științific şi moral şi care, prin esenţializarea unor atribute psihologice – există anumite aspecte psihologice esenţiale unui popor, adesea susţinute genetic şi transmise nemodificat prin secole – a alunecat adesea sau a fost folosit în scopuri negative.” Valenţe deosebite ale psihicului uman au fost puse în evidenţă de psihanaliză, disciplină fundamentată de Sigmund Freud (1856-1939), celebru neurolog şi psiholog elveţian, la care se adaugă contribuţiile discipolilor săi,  Alfred Adler și Carl Gustav Jung.
  După Freud,  psihicul uman este structurat pe trei nivele: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul).  Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind izvorul de energie primară.  Eul este o unitate coerentă şi conştientă care reglementează manifestările sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe(principiul realității).  Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite de individ din mediul socio-cultural în care trăieşte.
  Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sunt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient de unde tind să apară sub formă travestită. Amplificarea caracterului conflictual al refulării poate duce la nevroze şi psihoze, a căror vindecare se bazează pe conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor reprimate.
  Alfred Adler (1870-1937), psihiatru austriac, a constestat teoria lui Freud asupra libidoului și a redefinit personalitatea, considerând că este un sistem organic unitar cu sens bine precizat, care are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. După Adler, inconştientul este motivat, în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi aspiraţie pentru putere.
  Carl Gustav Young (1875-1961), psihiatru elveţian, a elaborat un sistem psihologic original (psihologia complexă), care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. El neagă rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, în favoarea inconştientului colectiv, ancestral, considerat ca model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă omului printr-un limbaj incoştient (simboluri, imagini, vise) mai puternic decât nivelul conştient bazat pe concepte.
Adaptarea ființei umane la mediul socio-cultural în care trăiește se realizează prin învățare, proces generativ bazat pe asocieri abstracte şi concrete între stimuli şi cunoştinţele anterioare stocate în memorie (Wittrock, 2010). În particular, formarea limbajului în cursul dezvoltării ontogenice  a individului este tot un proces psihologic de învățare.
  În devenirea omului, limbajul are rolul de mijlocitor al proceselor psihice cognitive, fiind mecanismul psihologic de bază al exprimării gândirii.
   Teoriile învățării  pot fi analizate pe baza unor modele psihologice, care sunt reprezentate printr-o piramidă cu șase nivele, și anume:
1) nivelul de bază  include  învăţarea condiţională clasică (Pavlov, 1900), învăţarea asociaţiei continue,  învăţarea condiţională/instrumentală, învăţarea prin imitaţie (învăţare mecanică);
2) modelul învăţării prin generalizare și al învăţării prin discriminare;
3) învăţare a conceptelor;
4) învăţare a principiilor;
5) învăţare prin rezolvare de probleme;
6) învăţarea comportamentelor creatoare - nivelul de vârf al piramidei.
  Similar învățării individuale,  în evoluția societății a apărut necesitatea învățării organizaționale,  care se bazează pe ideea că organizațiile pot învăța ca entități independente.  Învăţarea organizaţională a fost definită de P. Jerez-Gomez drept “capabilitatea unei organizaţii de creare, achiziţionare, transferare, integrare de cunoştinţe şi modificare a comportamentului pentru îmbunătăţirea performanţei”.
  În continuare, sunt analizate competențele verbal-lingvistice ale unei persoane prin raportare la semnificațiile conceptului de inteligență.
   Aptitudinile  caracterizează  latura  instrumental-operaţională  a personalităţii, organizată în sisteme  operaţionale  superior dezvoltate,  relativ  stabile, care  mijlocesc  performanţe  deasupra  mediei  în unul sau mai multe domenii de manifestare, precum activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă.
  Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se  ajunge la talent  în  măsura în care permit realizarea de  produse originale cu o înaltă cotă de creativitate. Aptitudinile sunt  condiţionate  de zestrea ereditară dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individual. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o  traiectorie  socio-culturală specifică.
   În demersul de consiliere a cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi opţiunile profesionale ale tinerilor - pentru a le spori şansele de succes pe piaţa concurenţială a muncii. După  părerea lui  Stephen Hawking, “Inteligența reprezintă capacitatea  de a te adapta la schimbări”.
Inteligenţa  poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională, dar mai ales prin inovare şi creativitate. Această capacitate operațională a psihicului uman este un proces deosebit de complex, care a provocat  dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie.
  Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe  o aptitudine  generală  comună, pe care a denumit-o factorul g.  Metoda  analizei  factoriale  a  inteligenţei a  fost  dezvoltată  apoi de  L.L. Thurstone  şi  J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi.
  După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic.
  Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă.
  Dezvoltarea inteligenţei la copil  parcurge  succesiv  mai  multe  stadii: senzorio-motor (de la naştere până  la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al  operaţiilor concrete  (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de  la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul  operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.
  Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei într-o viziune mult mai flexibilă, în  sensul  că orice  etapă  poate  fi  accelerată prin strategii didactice adecvate.  După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la  orice vârstă,  într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare ştiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
  Sfârşitul sec. al XX-lea este marcat de  efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei pentru a evalua riguros performanţele elevilor faţă de un veritabil reper al capacităţilor cognitive individuale, care sunt determinate de zestrea genetică și puse în valoare prin educație în cadrul mediului socio-cultural.
   Este meritul  lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi  dezvoltat  în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului, care a fost extins  apoi pentru a măsura inteligenţa omului, rezultatul fiind  exprimat riguros prin indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale (obținută prin texte)  la vârsta cronologică (din actele oficiale) şi înmulţirea cu 100.
  O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru  prima oară în 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”, de  către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard, dar și profesor de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. 
  Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale ființei umane de relaţionare cu lumea. După Gardner, inteligenţa reprezintă “abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”.
  Mai  târziu, revenind asupra semnificației conceptului, afirmă că inteligenţa este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse  preţuite de cel puţin o cultură”. 
  Gardner critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ. Viziunea  sa  are la bază cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, “savanţi idioţi”, oameni cu dificultăţi în învăţare, a persoanelor care aparţin la diverse culturi. 
          Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare. Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:
1. Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă cu precădere la jurnalişti, scriitori, avocaţi, profesori).
2. Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii (capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date;  întâlnită la matematicieni, contabili, programatori, oameni de ştiinţă).
3. Inteligenţa spaţial-vizuală  sau inteligenţa imaginilor, desenului  şi a picturii (capacitatea de  a rezolva probleme şi de a dezvolta  produse  cu ajutorul  reprezentărilor spaţiale  şi al imaginii;  întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori, cartografi, proiectanţi).  
4. Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă  la muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti). 
5. Inteligenţa  corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul mişcării; întâlnită la sportivi, dansatori, actori).
6. Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi).
7. Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri).
8. Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii (capacitatea ființei umane de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori).
9. Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă  o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit unde este  localizată pe creier. De aceea, vorbeşte despre această posibilitate a psihicului uman ca despre o jumătate de inteligenţă.  Se manifestă la filosofi, analişti etc. 
           În “Frames of Mind”, H. Gardner afirmă:
* “Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană”.
* “Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet”.
* “Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.                        
* “Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”.
* “Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale”. 
             Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente în funcţie de zonele corticale care le  guvernează. La nivel individual, ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt  “o colecţie de  inteligenţe”. 
  Având în vedere faptul că tinerii au profiluri de inteligenţă diferite, familia, şcoala și comunitatea  trebuie să asigure o  educaţie personalizată, care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia.
   De remarcat că teoria inteligenţelor multiple se pretează la aplicarea operaţională a taxonomiei lui Bloom. Un scenariu didactic care stimulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor.
   Dascălii cu vocaţie profesională  promovează strategii didactice care permit elevilor să  pună în valoare, prin cuvânt scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate.
Textul Stanford-Binet pleacă de la premisa că oamenii se nasc cu o anumită măsură a inteligenţei, constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă pe parcursul vieţii.
O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în cartea “Inteligența emoțională”, care  completează  teoria inteligențelor multiple a lui Horward Gardner. În această lucrare, autorul pune în evidență rolul important al inteligenței sentimentelor în dezvoltarea personalității umane. 
   Inteligența emoțională (EIQ)   poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză,  autodisciplină şi empatie pentru controlul impulsurilor și al complexității sentimentelor.
  Despre  evoluția  concepției  sale, Goleman  povestește  următoarele: “În acele vremuri, IQ-ul  era standardul  indiscutabil  pentru  excelență  în  performanță; la un moment dat, a izbucnit o dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul  era îngravat în genele noastre și cei care credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții mele în 1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de aparița cărții, că dacă mai târziu voi auzi din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în lume”.
    Cele mai întâlnite  semne ale inteligenței emoționale sunt:
•  Capacitatea de a-ți gestiona emoțiile - prin autocontrol și autoreflexivitate  oamenii pot să-și păstreze calmul și concentrarea  chiar și în situații de stres intens;
•  Cunoașterea de sine - pe traiectoria vieții, cunoașterea universului interior permite adaptarea nevoilor fiecăruia la cerințele și aspirațiile celorlalți;
•  Empatia - este o abilitate deosebit de importantă în comunicare și  în stabilirea unor relații de durată prin identificare afectivă cu ceilalți;
•  Răspunsul potrivit la provocări -  într-o situație critică  se impune analiza emoțiilor cu mult tact  pentru găsirea unor soluții juste de rezolvare;
•  Evitarea agravării conflictelor - pentru atenuarea unui conflict, cel implicat  reflectează  mai întâi  la motive, caută argumente  și apoi acționează prin metode  specifice de  împăcare.
  Se poate afirma că manifestarea individului printr-un comportament civilizat și eficient  presupune capacitatea de autoevaluare și de conștientizare atât a slăbiciunilor, cât și a punctelor forte,  pentru a spori șansele  de  reușită în viață.
Educația trebuie să modeleze sufletul sensibil al unui tânăr pentru a vibra la mesajul din poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, publicată în 1919 de Lucian Blaga, care face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii interbelice, alături de “Testament” a lui Tudor Arghezi și “Joc secund” a lui Ion Barbu.

                                         
  Proiectul de formare a fiinţei umane, promovat de reforma învăţământului românesc, vizează trei aspecte: individual (împlinirea vocaţională prin cultură), interindividual (echilibru moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Măiestria unui dascăl în optimizarea actului educaţional se manifestă în alegerea conţinutului cerut de programa şcolară, a metodelor de predare activ-participative, centrate pe elev, a mijloacelor de învăţământ eficiente realizării obiectivelor propuse, dar şi a relaţiilor stabilite cu elevii într-un cadru motivaţional interactiv, de trăiri cognitive intense, bazate pe fluxuri informative bidirecţionale între educator şi educat.
Din sistemul metodelor de învăţământ fac parte:
• metode de comunicare verbală - expozitive (povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară) și interogative (conversaţia, dialogul);
• metode de comunicare scrisă (munca cu manualul, studiul de text, dar mai ales documentarea și selectarea informației de pe Internet);
• metode de explorare a realităţii - în mod direct (învăţarea prin descoperire, observarea independentă, experimentul, studiul de caz) sau în mod indirect (demonstraţia, problematizarea);
• metode de acţiune  - operaţionale sau instrumentale (exerciţiile, lucrările de laborator, lucrările practice, tema de cercetare sau proiectul);
• metode de evaluare – observare curentă, chestionare orală, control prin lucrări scrise, lucrări practice, aplicarea de teste, verificarea cu ajutorul unor mijloace tehnice, examenele.
  Se remarcă eficienţa metodelor activ-participative, de implicare totală a elevului în actul învăţării. Nu trebuie neglijată nici evaluarea, ca înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie, esenţiale pentru determinarea progreselor la învăţătură, conducerea procesului de învăţământ şi perfecţionarea lui continuă. De asemenea, conexiunea inversă (feedback) este o componentă operaţională importantă pentru controlul și reglarea actului educațional.
Pentru a reflecta la rolul de educator (dascăl, părinte) responsabil, vă prezint celebrul decalog din “Pour l’enfant” a lui Geoges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect;
2.Copilul este curios: eu discut cu el;
3.Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul;
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască;
5.Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu;
6.Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea este o forţă;
7.Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face;
8.Copilul vrea să devină independent: îl invit să fie responsabil;
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăţ şi altele;    
10.Copilul are nevoie de un ideal: eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
  Referitor la menirea unui dascăl, este sugestivă și “Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorul fiului său”, prezentată în continuare:
“Fiul meu începe astăzi școala. Totul îi va fi străin și nou pentru o vreme și mi-aș dori să vă purtați blând cu el. Este o aventură care l-ar purta pe mai multe continente. Toate aventurile care probabil includ războaie, tragedii și dureri. Pentru a trăi așa o viață e nevoie de credință, iubire și curaj.
Așa că, dragă  profesore, vă rog să-l luați de mână și să-l învățați lucruri pe care va trebui să le știe - cu blândețe, dacă puteți. Învățați-l că pentru fiecare inamic, există un prieten. Va trebui să învețe că nu toți oamenii sunt corecți și onești. Dar învățați-l și faptul că, pentru fiecare nelegiuit, există un erou, iar pentru fiecare politician necinstit, există un lider dedicat.
Învățați-l, dacă puteți, că 10 cenți câștigați au valoare mult mai mare decât 1 dolar găsit. În școală, este mult mai onorabil să eșueze decât să trișeze. Învățați-l cum să piardă elegant și să se bucure atunci când câștigă.
Învățați-l să fie amabil cu oamenii și dur cu aceia duri. Îndepărtați-l, dacă puteți, de invidie și învățați-l secretul râsului tăcut. Învățați-l, dacă puteți, cum să râdă când e trist, învățați-l că nu e nici o rușine în a plânge. Învățați-l că poate exista glorie în înfrângere și disperare în succes. Învățați-l să înfrunte cinicii.
Învățați-l, dacă puteți, minunăția cărților, însă dați-i și timp să cugete la misterul etern al păsărilor cerului, al albinelor de sub soare și al florilor de pe câmpul verde. Învățați-l să creadă în propriile-i idei, chiar dacă ceilalți îi spun că se înșeală.
Încercați să-i insuflați fiului meu tăria de a nu urma mulțimea atunci când toată lumea o face. Învățați-l să-i asculte pe toți oamenii; dar învățați-l, de asemenea, să selecteze ce aude printr-un filtru al adevărului și să păstreze doar binele ce trece prin acesta.
Învățați-l să-și vândă talentele și creierul celor care dau mai mult, însă niciodată să nu pună un preț pe sufletul și inima lui. Lăsați-l să aibă curajul de a fi nerăbdător, lasăți-l să aibă răbdarea de a fi viteaz. Învățați-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuși, deoarece apoi va avea încredere sublimă în umanitate, în Dumnezeu. Aceasta este o cerință mare într-adevăr, dar vedeți ce puteți face totuși pentru el. Este un băiat de treabă și este fiul meu.”
  Desigur, primii ani din viața unui copil se află  sub semnul educației primită de la părinți, care se dezvoltă apoi în mediul educațional organizat prin contribuția esențială a cadrelor didactice împreună cu alți factori responsabili din comunitate.
Dacă ești interesat de conținutul integral al lucrării, stimate coleg,  poți să accesezi legătura  web
   http://www.academia.edu/126810218/Homo_loquens.