Marin Preda - Un duet al urii: DELIRUL ŞI MARELE SINGURATIC

Într-un spirit realist triumfător pentru epoca în care a scris, Marin Preda face apologia urii în toate stadiile ei „terane” şi „subterane”. Nemernicia individului scoate în faţă destine agresive, atrocităţi sufleteşti, existenţe tragice de care însuşi autorul Delirului este şocat. Şi toate acestea, pe fondul unei uri latente de care numai societatea lui Preda e capabilă. „Spiritul primar agresiv” sau „bruta laşă” îşi bagă coada prin toate cotloanele sociale, sparge suflete, distruge generaţii, îşi trage hrana de pe scena mediocrităţilor absolute.
  Preda intuieşte magistral puntea de legătură dintre primitiv şi esenţial, călindu-l pe eroul din Delirul, Ştefan al lui Parizianu, încă din faşa evadării sale în lume. Iubindu-l nespus pe cel care era poate „cel mai urât dintre pământenii” satului, al lui Parizianu moşteneşte de la Ilie Moromete indiferenţa ca armă a urii celorlalţi şi poate ca armă a unui destin implacabil şi necruţător.
  Plecând în mod şocant de acasă şi renunţând la o iubire adolescentină, dar cu atât mai profundă, eroul din Delirul îşi încalcă toate promisiunile făcute sieşi şi celorlalţi. Şi asta, pentru că Bucureştiul îi oferă spre digerare o realitate greu de imaginat în satul patriarhal de la câmpie. Amestec de ură profundă şi ură distructivă, abjecţie şi puritate, agresivitate şi indiferenţă, oraşul îl aruncă pe Ştefan într-un vacarm sufletesc pe care o fire slabă şi inadaptabilă nu l-ar putea depăşi niciodată. Achim, Nilă şi Paraschiv, celebrul trio fugar moromeţean, nu reprezintă neapărat pentru tânărul lor văr abia sosit în Bucureşti un model de adaptabilitate şi existenţă pozitivă. Înverşunarea şi ura vizibilă şi acerbă, născută din contrastul fatalist între ceea ce credeau că vor găsi în oraş şi ceea ce trăiesc de fapt, îl fac pe Ştefan să se distanţeze tacit şi rezervat de aceste victime ale propriei lor uri şi dezamăgiri. Sfaturile lor, pseudo-constructive îi stârnesc noului-venit în oraş ambiţii care depăşesc ulterior chiar propriile aşteptări: „aşa nu trebuie să ajung” parcă şi-ar spune el.
  Favorizat de o conjunctură fastă şi fiind exponentul lozincii „în viaţă îţi trebuie şi un dram de noroc”, al lui Parizianu trăieşte o evoluţie remarcabilă şi o revoluţie absolută a vieţii sale. Jurnalismul în care intră fără să perceapă neapărat esenţa magnificei şanse care i se dă lui în defavoarea altor câteva sute de inşi, îi provoacă tânărului o revelaţie majoră: omul nu este supus de om, ci de circumstanţe şi mai ales de istorie. Politicul îşi face loc subtil în viaţa tânărului şi el observă, în ciuda poveştilor de la fierăria lui Iocan, că acesta leagă şi distruge destine, ucide spirite şi răstoarnă generaţii. Ştefan ia contact cu o existenţă în care ura socială se transformă în ură politică şi apoi în una istorică.
  Ca orice individ aparţinând unei colectivităţi limitate şi supuse, tânărul jurnalist devine o minge de ping-pong între puterea actuală şi cei care o contestă. Astfel, ura fiecărui individ se adună cu a celuilalt şi se transformă în ură organizată, un univers macro-social şi macro-politic din care cetăţeanul aparent neutru nu poate scăpa chiar dacă ar alege să o facă. Marin Preda este un excepţional mânuitor al conflictului politic, fiind memorabile paginile în care generalul Antonescu, trăind zile întregi sub ameninţarea mişcării legionare pe care el însuşi o adusese în fruntea ţării şi care acum îi bătea cu tocul armei în poarta palatului prezidenţial, manifestă o atitudine contradictorie de calmitate politică şi conflictuală care îi şochează însuşi staff-ul şi care venea ca o antinomie a urii făţişe şi nedisimulate a legionarilor faţă de el. dialogul dintre Antonescu şi Hitler, pe de alta parte, scoate în evidenţă un concept atât de cunoscut în istorie: puterea graduală. Rămas fără soluţii politice, generalul român cere supus sfaturi unui conducător fanatic care ura tot ce i se părea slab şi pentru care unica soluţie de a aplana un conflict istoric era exterminarea.
  Nu mai puţin memorabile sunt paginile în care ura politică ia forma negocierilor din care rezultă un lucru cert: „spiritul primar agresiv” nu iubeşte diplomaţia, trebuie neapărat sa-şi exteriorizeze nemulţumirile prin forţă fizică şi verbală, distrugeri materiale şi mai ales prin răspândirea elementului fundamental al subjugării umane: frica . Romanul este exemplar în a ilustra haosul social provocat de mişcări de stradă. Ura răzbate din orice colţişor, de pe orice acoperiş, din orice cârciumă, iar individul este prins în cercul vicios al răzbunărilor nejustificate, al sadismului stradal, al căutătorilor de moarte cu orice chip. Bucureştiul devine piesa tragică a unui destin istoric nefericit, iar unul dintre actorii fără voie ai acestei piese, Ştefan al lui Parizianu, face un gest inimaginabil: înfruntă furia legionară şi salvează viaţa patronului său. Gestul contestă înseşi izvoarele urii din care s-a născut haosul şi ascunde în aparenta sa banalitate un adevăr incontestabil: ura îl transformă pe om în vierme, iubirea îi distruge sufletul, însă sentimentul solidarităţii şi al datoriei faţă de fiinţa umană, indiferent de care parte se găseşte ea, poate învinge istoria.
  Romanul lui Marin Preda ilustrează „delirul” unei colectivităţi care îşi trage seva din ura de orice fel, dar care îşi joacă destinul pe scena crudă a istoriei. Într-o societate în care victimele fatalismului istoric sunt şi conducătorii şi cei conduşi, omului singur îi rămâne un singur ţel: fericirea de a scăpa cu viaţă şi încrederea că istoria îl va mai ierta o dată de ura şi de furia ei. Poate pe omul Preda istoria nu l-a iertat, însă pe scriitorul Preda cu siguranţă a făcut-o. Iar din acest punct de vedere, istoria devine remarcabilă pentru noi toţi. 
Ultima parte a romanului, a cincea, reprezintă o schimbare fundamentală de perspectivă asupra vieţii. Viziunea este macroistorică şi are în prim-plan izbucnirea celui de al doilea război mondial. Cu o mentalitate de mare narator, Marin Preda, avându-l ca pârghie pe Ştefan al lui Parizianul, face trecerea subtilă de la luptele interne dintre putere şi mase, la un conflict în care ura capătă alte dimensiuni. Destinul colectiv, al soldaţilor pe câmpul de luptă, este alimentat şi susţinut nu de ura faţă de duşman, ci de ura faţă de condiţia tragică a individului obligat de către istorie să-i salveze prestigiul prin sacrificii şi prin compromisuri greu de recuperat în existenţa ulterioară. Mulţumirea lui Ştefan datorată trimiterii sale pe front ca şi corespondent de război este curând înlocuită de nefericirea cauzată de contrastul dintre ideal şi real. În viziunea tânărului ziarist, războiul se fundamentează pe o ură nejustificată, marele conducător german pe care iniţial Ştefan îl admira pe ascuns, devine acum în ochii acestuia sursa singulară a suferinţei colective, Ştefan fiind şocat de faptul că orgoliul şi dorinţa de cotropire a unui om poate anihila atâtea vieţi şi schimba istoria. Şocul contactului cu câmpul de luptă se răsfrânge asupra eroului atât psihic cât mai ales fizic: ticul pe care el îl primeşte în prima linie a frontului, în urma unei întâmplări, pe cât de traumatizantă pe atât de reală, este o dovadă că tăria de orice fel a omului are limite şi că individul în situaţii extreme poate avea puterea să le depăşească, însă nu i se oferă certitudinea că depăşirea va fi totală. Deşi în pagini puţine, condiţia soldatului în al doilea război mondial este exemplar zugrăvită de către Marin Preda, cu atât mai mult cu cât această condiţie este redată prin ochii raissonneur-lui, adică ai lui Ştefan al lui Parizianu, o voce realistă şi crudă a autorului şi din perspectiva meseriei sale. Frontul devine în romanul lui Preda punctul culminant al unor zdruncinări esenţiale privite de la particular la general, fundamentate pe principiul urii, dar niciodată încheiate. Marin Preda nu are pretenţia că ar fi spus totul despre „delirul” social şi istoric sau că eroul său ar fi exponentul singular al eşecului pe toate planurile. Ca şi în cazul lui Camil Petrescu, experienţa frontului îl salvează pe Ştefan al lui Parizianu de principii nocive din punct de vedere moral pa care singur şi le-a format sau le-a căpătat de la alţii, conducându-şi până în pragul acestei experienţe viaţa în mod ideal şi utopic. Imaginea cea mai semnificativă a romanului ar putea fi considerată aceea a trenurilor care se întorc de pe front, de uşile cărora atârnau zile întregi soldaţii întorşi acasă. Este o experienţă prin care Ştefan este obligat să treacă,dar care, dincolo de cruzimea şi de efortul supraomenesc care trebuia depus, simbolizează o realitate certă: indiferent de condiţiile prin care trebuie să treacă şi de circumstanţele nefavorabile, individul îşi doreşte să se sustragă cât mai repede posibil tragismului istoriei în care a fost împins, să-şi recapete liniştea şi identitatea individuală pe care omul le pierde în mod absolut pe câmpul de luptă. Având imaginea corpului său, asociată ticului dobândit pe front, ca dovezi indiscutabile ale dramei colective într-o asemenea situaţie, Ştefan caută, în momentul sosirii acasă, să regăsească ceea ce pierduse cu câteva luni în urmă şi ceea ce pentru el însemna însăşi raţiunea de a trăi: iubirea pentru Luchi. Însă diferenţa dintre ceea ce se aşteaptă să găsească şi ceea ce găseşte în casa iubitei sale îi provoacă ziaristului proaspăt întors de pe front revelaţia asupra sentimentului pe care-l purta cu atâta ardoare: iubirea nu dăinuie, ea e un sentiment care păleşte în faţa marilor drame ale istoriei în care individul se integrează perfect indiferent de soarta pe care o are. Ura nu se manifestă în niciun chip faţă de femeia care credea că-l iubeşte, în mod paradoxal însă ea se manifestă la rivalul lui Ştefan, Mihai Spurcaciu, unul dintre acei indivizi care a ştiut să se sustragă subtil istoriei, să atingă doar tangenţial tragismul colectiv şi schimbările sociale. Cuvintele acestuia sunt un adevărat duş rece pentru Ştefan, îl trezesc la realitatea crudă a vieţii dinainte de război, îl întorc la condiţia iniţială şi primitivă a ţăranului din Siliştea-Gumeşti, un individ izolat într-o colectivitate ignorantă. Ura izbucneşte însă din cu totul alt punct de vedere: este ura împotriva sistemului şi deci a istoriei pentru care s-a angajat atât de hotărât să o slujească. Articolele sale de pe front, atât de realiste şi de verosimile, îi sunt în mod brutal modificate, anulându-i-se nu numai actul pur al scrisului sau adevărul, ci şi calitatea sa de om. Este încă o dovadă că un sistem istorico-politic represiv face ca fapte cu adevărat importante să îşi piardă importanţa reală şi demontează orice utilitate a omului esenţială pentru el şi pentru ceilalţi. Modificarea realităţilor frontului anulează importanţa oricărui sacrificiu şi a oricărui compromis făcut de Ştefan al lui Parizianu, strică în totalitate şi iremediabil atât relaţia cu patronul său, căruia îi salvase viaţa, cât mai ales o prietenie fundamentală cu Niki, fratele lui Luchi, cu cel care-l ajutase pe Ştefan să supravieţuiască în marele oraş. Şi mai mult decât atât, anulează orice legătură reală între individ şi realitatea istorică distrugând pe fondul unei uri colective, însuşi adevărul istoric. Imaginea tranşeelor, în care oamenii-soldaţi erau spulberaţi în mod brutal de inamic, asociată cu opinia de viaţă pe care Ştefan o întâlneşte la comandantul de companie, generalul Ruşeţeanu, îl fac pe eroul ziarist, aparent scos în afara conflictului, să-şi dea seama că marele risc nu e cel cu moartea ci cel cu viaţa. Şi nu e vorba doar de viaţa unui singur individ, ci de viaţa unui destin colectiv  aflat într-un mare delir istoric. Ca şi la alţi scriitori realişti, moartea poate fi o salvare deoarece a-şi continua viaţa după ce psihicul şi fizicul au trecut prin mari drame şi zbuciumări, au trăit decepţii şi au suferit schimbări tragice, poate constitui cea mai mare povară a existenţei. Cu siguranţă, Ştefan al lui Parizianul a trăit din plin inutilitatea faptelor sale, inutilitatea sa ca cetăţean, ca român şi ca om, dar cu toate astea a ştiut în final să ia decizii care să atenueze efectele dezastruoase pe care el în special şi omul în general le-a avut cu istoria de-a lungul timpului.
Fără a avea pretenţia de a primi titulatura de capodoperă a creaţiei lui Marin Preda, romanul Delirul reprezintă totuşi o etapă sau o punte de legătură între istoria ca stare rurală, de tip moromeţian, până la istoria ca macrosistem socio-politic în care, pe fondul urii de toate tipurile, individul nu va ajunge niciodată „cel mai iubit dintre pământeni”.   
*
Romanul Marele singuratic întregeşte seria operelor moromeţiene ale lui Marin Preda, aducând în prim-plan destinul individual al lui Niculae Moromete şi putând fi considerat, fără exagerare, al treilea volum al romanului Moromeţii. Opera dezvăluie ruperea totală a lui Niculae de satul natal şi, mai ales, de tatăl său, Ilie Moromete, dar şi afundarea personajului principal într-o criză de conştiinţă care-i va influenţa mentalităţile şi îi va schimba principiile de viaţă. Urmând un drum, mai mult sau  mai puţin voit, Niculae Moromete devine victima propriilor sale mentalităţi, îşi păstrează caracterul de victimă a istoriei şi luptă cu sine pentru regăsirea identităţii pe care a pierdut-o în diverse ipostaze  ale vieţii.
Titlul romanului scoate în evidenţă motivul central al cărţii, cel al singurătăţii, dar şi importanţa acestei stări fizice şi psihice pentru omul care o caută, de multe ori, cu patimă. Marele singuratic este omul care se opune socializării şi defectelor evidente ale acesteia, adică unei societăţi care subjugă pe om, dacă acesta nu-i acceptă legile şi principiile eronate.
Asemenea romanului Risipitorii, şi acest roman al lui Preda are în centru o tematică socială specială, în strânsă legătură cu schimbările survenite în plan socio-politic. Scriitorul continuă oarecum aprigul destin moromeţian, evidenţiind evoluţia celui mai mic dintre membrii familiei, Niculae, ca individ în raport cu colectivizarea, politicul, demagogia, dar şi cu iubirea sau arta. Debutul romanului îl surprinde pe Niculae Moromete într-un soi de singurătate autoimpusă, după marele eşec politic ca activist de partid, fiind retras la ferma unui castel, nepăstrând nicio legătură cu lumea din care a plecat decât prin câteva amintiri sau prin câteva vizite ale unor aşa zişi amici din satul de baştină. Destinul lui Niculae nu mai are nimic în comun cu cel al tatălui său, divergenţele de opinii din al doilea volum al Moromeţilor fiind anihilate de distanţa dintre cei doi, care poate distruge polemici şi vindeca răni de o viaţă. Marea dramă a personajului nu este conflictul cu tatăl său, ci ura extraordinară la adresa unui sistem din care a fost exclus destul de brutal. Personajul s-a văzut incapabil de a se opune schimbării impuse de ceilalţi pe linie politică, iar încercarea sa de a forma şi de a coordona „ o  nouă religie” a rămas doar la stadiul de profundă iluzie, accentuând şi mai mult drama sa de conştiinţă.
Eşecul politic al lui Niculae e încă o dovadă, demonstrată de atâtea ori de Marin Preda în romanele ulterioare că sistemul nou instaurat este o uzină de „brute laşe” şi de corupţi, care distruge orice iniţiativă ce poate produce schimbări majore în interiorul său. Idealismul este prea puţin acceptat, a face lucruri măreţe nu trebuie să iasă din canonul politic, iar cei care vor dori schimbare în interiorul sistemului sau cei care nu se vor supune canoanelor sale, vor fi fatalmente excluşi. „ În faţa excluderii care îi apăruse înainte ca o perspectivă şi o consecinţă a unei înfruntări directe cu un organism ale cărui acte nu le văzuse până atunci, sau le considerase revoluţionare, frica de excludere îl făcuse să înţeleagă un lucru pe care conştiinţa nu reuşise până atunci, şi anume, cât de tare era el legat de partidul său şi până la ce grad de laşitate putea să coboare, numai să rămână în el”( Marin Preda, Marele singuratic pag.45). Situaţia politică a lui Niculae Moromete este una paradoxală: conflictul individului cu istoria se manifestă în măsura în care acest individ este exclus din sistemul politic, deşi el nu-şi doreşte acest lucru şi nu înţelege cu adevărat cauzele excluderii sale. Vom vedea cum, în situaţiile unor personaje ca Victor Petrini în Cel mai iubit dintre pământeni sau Călin Surupăceanu în Intrusul, istoria este într-un conflict făţiş cu eroii menţionaţi, sistemul nu le lasă posibilitatea de a alege, nu se pot autoexclude, dar nici nu sunt excluşi ci supuşi. Niculae Moromete însă este individul care nu vrea să instaureze un nou regim, ci să revoluţioneze chiar în interiorul sistemului din care face parte cu atâta mândrie. De aceea nu înţelege reacţiile la ideile sale, actele de sabotaj şi, cu atât mai mult, actul excluderii. „ …mândria nu e admisă, n-ai dreptul la ea. Ai uitat că din partid nu poţi să pleci? Eşti dat afară, nu pleci tu! Ai uitat adunarea organizaţiei din care faci parte, prelucrarea şi apoi votul cu mâna ridicată, care consfinţeşte sancţiunea supremă? Asta rămâne în conştiinţa tuturor şi în acte: sancţiunea supremă şi nu faptul că tu ai depus carnetul despre care nimeni nu va pomeni nimic…Nu eşti bun de politică, du-te şi fă-te horticultor!” ( Marin Preda, op.cit. pag.45). Astfel, eşecul politic îl obligă pe Niculae nu numai să renunţe la un ţel şi la convingeri bine înrădăcinate în conştiinţa sa şi nu va urî sistemul propriu-zis, ci ceea ce acesta îl determină să facă: să se uite pe sine însuşi. Şi de aici întrebarea fatală a destinului său: „ Dar cum să te uiţi pe tine însuţi?” Cine îi va garanta eroului că schimbarea va însemna o lume mai bună, o viaţă în care scopurile se pot împlini, în care ura se va diminua până la dispariţie? Până să afle răspunsurile la aceste întrebări, eroul este pregătit pentru soluţia însingurării. „ Casa grădinii” va deveni oaza sa de singurătate, în care se va ocupa doar de plantele sale, în care se va feri să iubească şi să fie iubit, să urască şi să fie urât.
Însă, aşa cum se întâmplă în majoritatea romanelor lui Marin Preda, salvarea unei conştiinţe poate veni din căutarea fericirii, iar fericirea merge mână în mână cu sentimentul de dragoste. Singurătatea marelui însingurat îi este fatalmente tulburată de apariţia în viaţa sa a Siminei, o pictoriţă aparent mediocră, cu o situaţie destul de obscură în viaţa sa, contestată făţiş de mulţi, apreciată subtil de alţii, dar cu concepţii de viaţă, de dragoste şi de moarte care îi vor zdruncina de câteva ori din temelii personalitatea bărbatului.   
Femeia descoperă în conştiinţa bărbatului nu neapărat ura faţă de tot ceea ce este în jurul său, ci mai degrabă indiferenţa aflată la graniţă cu ura. Ea va cunoaşte pe pielea sa firea controversată a însinguratului, fiind extrem de bulversată de desele sale schimbări de comportament. Relaţia celor doi nu este, astfel, deloc una platonică, bărbatul manifestându-şi în repetate rânduri gelozia acerbă, uneori lipsită de motive raţionale. Limitele după care trăieşte Niculae Moromete creează în interiorul cuplului abisuri sufleteşti şi sentimentale care, de cele mai multe ori, sunt irecuperabile. Anticipând oarecum celebrul cuplu Victor Petrini-Matilda din ultimul roman al lui Preda, Niculae crede cu înverşunare că şi iubirea este condiţionată social. „ Tot ce pot să-ţi spun e că ţin la femei, deşi cuiva i s-ar părea că mă feresc de ele…şi ţin şi la oameni, cu toate că unul sau altul ar putea să spună că fiindcă nu umblu cu nici unul cu ei de gât, nu-mi plac. Acum să nu crezi nici tu că dacă am pomenit de ei, nu-mi dau seama că mulţi dintre ei sunt loviţi de ceilalţi şi că refugiul celor loviţi într-o singurătate ca a mea, nu mai e posibil… Ei, ura care ar fi putut cloci în mine, fiindcă la aproape treizeci de ani mă trezeam dat afară din activul de partid şi fără nici o calificare şi cu studii incomplete, împotriva tatei, dar şi împotriva unui fost legionar care a vrut să mă cureţe, şi la urma urmei ura generalizată împotriva tuturor celor care aveau o soartă mai bună ca a mea, s-a stins. Cum? ai să mă întrebi. Aşa, mi-am dat seama că ceea ce mi se întâmplase era un lucru care era al meu şi trebuie să-l trăiesc numai eu, fiindcă mi-era dat, şi nimeni n-avea chef să-l trăiască în locul meu.” ( Marin Preda, op. cit., pag.89).   Autoiluzionarea este o trăsătură specifică omului însingurat, iar Niculae nu face nici el excepţie. El consideră că schimbarea trebuie primită ca atare, iar viaţa, fără ţelurile propuse atinse, nu se opreşte aici ci, fie ca o pedeapsă, fie ca o binecuvântare, ea trebuie obligatoriu trăită.
Cele trei femei din viaţa lui Niculae Moromete nu au legătură neapărat cu ideea de iubire în sine, ci mai degrabă au legătură cu o anume etapă socială şi psihologică a vieţii eroului. Mărioara, pe care Niculae n-o iubea deloc, însă de care era legat prin copilul avut împreună, simbolizează legătura eroului cu satul, cu viaţa sa ca activist, cu familia şi cu anumite concepţii şi principii morale pe care, odată cu schimbarea, le-a lăsat în urmă. Nu este o viaţă pe care s-o urască neapărat, însă, ca orice aspect legat de trecutul său apropiat, îl tratează cu indiferenţă şi cu o oarecare iresponsabilitate. Zootehnista Nicoleta reprezintă contactul lui Niculae Moromete cu noua structură socială agrară, cu mentalităţi colectiviste, adică o lume care a prins rădăcini şi în care personajul nu se implică emoţional foarte mult. Femeia aceasta simbolizează o realitate în care individul singur nu prea îşi găseşte locul. Fie că e vorba de sat, fie că e vorba de oraş, colectivitatea reprezintă forţa incontestabilă în societate, iar omul singur nu se poate exclude şi izola în afara ei. Şi nici nu îşi doreşte asta. Însă, aşa cum menţiona mai sus, relaţia cea mai controversată a eroului este cu această pictoriţă, Simina, legătură ce are mai puţine tangenţe cu viaţa socială şi mai multe cu cea interioară şi psihologică a personajului principal. „ Casa grădinii” devine astfel locul de manifestare al unei iubiri cu multiple suişuri şi coborâşuri, cei doi sunt spirite controversate, cu destine la fel de controversate, astfel încât limita între iubire şi ură devine în mod paradoxal extrem de fragilă. Cei doi îndrăgostiţi par a nu fi dispuşi în a face compromisuri în iubire, deşi sentimentele reciproce sunt evidente. Simina este poate cel mai complex personaj feminin al lui Marin Preda, după Matilda din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, probabil şi prin natura ocupaţiei sale prioritare, ea văzând în artă singura raţiune de a trăi, singurul mijloc prin care sentimentele adevărate pot prinde viaţă. În ciuda complexităţii caracterului său feminin şi a enigmelor sale din trecut, se pare că faţa angelică şi demonică a iubirii o reprezintă bărbatul. Niculae Moromete, spirit orgolios, dorindu-şi ca iubirea să nu-i anuleze neapărat singurătatea, aspirând întotdeauna mai mult decât limitele sociale ale umanului, provoacă în interiorul cuplului cataclisme sufleteşti, o dovadă clară a inadaptabilităţii în dragoste şi a incapacităţii sale de a acorda şanse şi a face compromisuri. Iubirea plenară se manifestă spre finalul cărţii, dar prea târziu deoarece femeia moare, fizicul având câştig de cauză în faţa sufletescului, iar orice şansă spre o iubire pură fiind anulată. Este evident că omul are puterea să distrugă sentimente, să năruiască iubiri, să urască din dragoste, dar este incapabil să se opună morţii.
Finalul romanului îl găseşte pe Niculae Moromete în aceeaşi apatie sufletească din debut, însă cu o mult mai mare înverşunare socială. Se hotărăşte să se reintegreze în istoria din care singur s-a exclus, fiind convins că nu are alura unui individ însingurat şi că, drama de conştiinţă poate fi atenuată printr-o implicare socio-politică activă, chiar dacă nu mai poate fi vorba de îndeplinirea ţelurilor iniţiale şi de crearea unei noi religii morale.
Marele singuratic este un roman ideologic, un roman al soluţiilor de viaţă, al ideii de istorie, de societate şi al relaţiilor dintre individ şi aceste noţiuni, un roman de familie, în continuarea Moromeţilor, o scurtă povestire poliţistă, roman de dragoste, roman despre condiţia artistului şi a creaţiei. Cartea capătă o notă de distinctă actualitate şi are o valoare filozofică implicită, deoarece Marin Preda propune prin intermediul unui erou exemplar o dezbatere asupra problemelor fundamentale ale istoriei contemporane.