IMPLICAREA IEREULUI ÎN PASTORAŢIA BĂTRÂNILOR ŞI BOLNAVILOR

Ana-Maria BodaiScoala Gimnaziala Al.I.Cuza, Ruginoasa (Iași)8 mai 2020

Din punct de vedere etimologic, termenii pastorație și misiune exprimă esența (nucleul) activității pastorale, prin implicarea somatico-psiho-spirituală a clerului în viața credincioșilor. Așadar, putem afirma că sensurile celor doi termeni inseparabili presupun ,,trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și integrării omului în împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos” .
Astăzi, pastorația Bisericii este omniprezentă pe întregul areal din firescul existenței omului, ocupându-se de problemele acerbe ale credincioșilor din toate păturile sociale, indiferent de vârstă, gen sau ocupație. Prin activităţi formative şi informative, Biserica reuşeşte să îndeplinească mandatul încredințat de Hristos, în scopul realizării binelui comun .
În cele ce urmează, vom prezenta aspecte importante ce vizează pastoraţia bătrânilor și bolnavilor.
I) Pastorația bătrânilor
Rolul preotului, ca păstor de suflete în comunitatea creștină pe care o conduce, este acela de a împlini porunca dată de Hristos Sfinților Apostoli, având referințe clare de a învăța, sfinți și cârmui pe cei încredințați pe calea mântuirii (Matei 2, 1-20) .
În cazul persoanelor aflate în situația pensionării, preotul trebuie să identifice potenţiale situaţii de criză în care se pot afla credincioşii. Dintre acestea, doar două sunt mai des întâlnite şi crează epuizare fizică, însoţită de un real disconfort sufletesc.
1. Criza sentimentului de inutilitate
S-a constatat faptul că, după ce și-au pierdut contactul cu locul de muncă, cei mai mulți dintre pensionari se simt inutili pentru societate, în mod deosebit, în mediul urban. Pe de altă parte, în mediul rural, presiunea acestui gând este diminuată datorită treburilor gospodărești în care se angajează zilnic. Totuşi, statistica ne-a demonstrat şi faptul că unii dintre aceștia și-au dezvoltat vicii (alcoolism, violență, etc.) sau au fost cuprinși de gândurile negre ale suicidului .
În astfel de situații, preotul trebuie să intervină și să le explice acestora etapele firești ale vieții, folosindu-se de modele biblice, precum Marta și Maria, surorile lui Lazăr. De asemenea, pe cei iscusiți în meseriile sau profesiile lor, preotul îi poate antrena în activitățile parohiale. Rolul unor astfel de activități este benefic pentru pensionari, întrucât aceștia vor simți că li se redau tonusul vital și încrederea că sunt utili pentru societate.
2. Criza fricii părăsirii acestei lumi
Se recomandă ca fiecare bătrân să se pregătească spiritual pentru această etapă, fără a transforma despărțirea de cei dragi într-o disperare continuă. Primirea dezlegării păcatelor prin Spovedanie îl va ajuta pe cel înaintat în vârstă să înțeleagă și să trăiască cele trei aspecte ale Sfintei Taine (sacramental, psihologic, profilacto-curativ). Referindu-ne exclusiv la acestea, preotul trebuie să explice cu deosebită atenție importanța Spovedaniei. Asemuită cu un act medical, bătrânul va simți influența benefică a acesteia în trăirea religioasă și propriul comportament. Apăsarea poverii păcatelor se va diminua, va fi capabil să restabilească echilibrul sufletesc și să găsească pacea pe calea îndreptării. În acest mod, va putea reface comuniunea cu Dumnezeu, atât de esențială în dezvoltarea spirituală a omului .
Vizita pastorală este esențială și poate fi solicitată la domiciliu, de binecuvântarea periodică a tuturor locuințelor din parohie sau în afara cadrului cultic. Toate aceste vizite trebuie realizate, întrucât preotul are obligația, izvorâtă din legământul de asumare a implicării spirituale făcut la hirotonia sa, de a veghea urcușul duhovnicesc al tuturor enoriașilor încredințați lui spre păstorire, de a le oferi asistenţă necondiţionat. Totuși, trebuie ca preotul să țină cont de o serie de coordonate atunci când își programează vizitele la domiciliu acestora (familia nu trebuie să se simtă apăsată material de vizita preotului; vizita trebuie să fie limitată în timp; nu trebuie uitat scopul vizitei).
Sfatul duhovnicesc poate fi solicitat de credincios sau poate surveni la inițiativa preotului. În cazul în care programul se desfășoară la casa parohială, este imperios necesar a se menaja un loc special, pentru ca cel implicat să nu se simtă stânjenit de alte prezenţe.
Dacă ținem cont de particularitățile de vârstă, bătrânețea este considerată ultima etapă a vieții, bogată în avantajele și dezavantajele ei. O realitate a experienței pastorale a tuturor timpurilor o constituie frecvența deosebit de mare a acestora în activitățile vieții Bisericii, prin participarea la sfintele slujbe, preoții sprijinându-și activitatea pe aceștia. Trebuie să avem în vedere și vârsta acestora, întrucât cei ce depăşesc 70 de ani (Ps. 70, 10) intră pe un alt făgaș, preotul sporind vizitele pastorale, pregătind și încurajând (prin Spovedanie și Împărtășanie) pe aceștia să primească cu liniște și seninătate sfârșitul vieții. În cele mai multe dintre cazuri, se observă o conștientizare a apropierii sfârșitului vieții, bătrânii folosindu-se neîncetat de puterea rugăciunii .
Preotul, ca trimis al ierarhului în parohia încredințată lui spre păstorire, are, mai înainte de toate, datoria de a se pregăti atât intelectual, cât și duhovnicește, prin săvârșirea Sfintei Liturghii și a celorlalte sfinte slujbe, spre a fi într-o simțire cu Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20). Astfel, în cadrul unei parohii cu preponderență vârstnică, preotul este dator a fi răbdător, bun ascultător și solidar necesităților duhovnicești ale acestora, întrucât se pot instala anumite neputințe trupești, specifice trecerii anilor, sau afecte ce le pot leza trupul și sufletul.
În acelaşi timp, se observă şi o împietrire a simțurilor, dar și a inimii, atât pe plan spiritual, cât și medical (anatomic). Boala, suferință trupească, dă prilej vrăjmașului să ispitească pe credincios cu deznădejdea, cu ținerea de minte a răului, cu uitarea lui Hristos și cu lipsa trezviei. În vâltoarea acestor neputințe, preotul, cu ajutorul și cu lucrarea Lui Dumnezeu, poate interveni cu mult tact şi înţelepciune.
Există, în cele mai multe dintre cazuri, concepția conform căreia, de persoanele bolnave, triste, singure, ar trebui să se ocupe doar personalul medical sau social avizat. Până la un anumit punct, putem fi de acord cu aceasta, însă, din punct de vedere duhovnicesc, preotul, ca slujitor al Celui ce este Doctorul trupurilor și al sufletelor noastre, poate interveni acolo unde cauza unei suferințe trupești poate fi o patimă grea, o suferință sufletească, un păcat nemărturisit. Se observă o licărire de speranță, de gratituine și de bucurie în ochii unui bătrân bolnav, atunci când i se oferă cea mai mică atenție, vorbă de mângâiere sau cel mai simplu dar, cel al rugăciunii pentru aproapele (Iacov 5, 16).
II) Pastorația bolnavilor
Este arhicunoscut faptul că ,,preoții sunt datori a cerceta pe bolnavi. Vor alerga îndată ce aude că cineva este grav bolnav și nu va aștepta până este chemat. Pe bolnav îl va îndemna să se împărtășească cu sfintele taine, pe cel indiferent și pe cel necredincios” .
În ceea ce privește suferința, boala, creștinismul o explică folosindu-se de greșeala protopărinților noștri, Adam și Eva. Îndepărtarea de Dumnezeu povoacă omului dezintegrarea propriului trup. Suferința nu ține cont de vârstă, iar în cazul copiilor este extrem de greu ca ei să înțeleagă faptul că boala este îngăduită de Dumnezeu.
1. În cazul pruncilor și copiilor până la 7 ani - pastorația constă în primirea Sfântului Botez, a Sfintei Împărtășanii, citirea rugăciunilor pentru sănătate şi pastorația părinților (ei sunt învățați cum să se roage pentru copilul lor).
2. În cazul copiilor peste 7 ani - intervine dialogul, încheiat cu Spovedania și Împărtășania, citirea rugăciunilor pentru sănătate, ungerea cu untdelemn de la Sfântul Maslu .
3. În cazul tinerilor, adulților și bătrânilor - pastorația are următoarele etape: mărturisirea adevărului bolnavului, ascultarea bolnavului, empatizarea cu suferinţa acestuia. Toate aceste etape sunt dificile, în mod deosebit pentru bolnavii aflați în stadiul terminal, care trec prin cele cinci faze specifice bolii (negarea, revolta, negocierea, depresia și acceptarea). De asemenea, preotul poate fi chemat să conlucreze cu o echipă medicală multidisciplinară.
Preotul, respectând Canonul 57 Apostolic , trebuie să aibă în vedere faptul că, în cadrul parohiei, ar putea exista și persoane cu boli trupești rare sau dizabilități. Însă, știind că ,,trupul nostru este templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), preotul va întări pe cel bolnav, cultivându-i virtutea creștină a speranței atât prin efortul personal al credinciosului, cât și prin harul divin lucrător al slujitorului. Atunci când păcatele nasc vicii, păstorul de suflete trebuie să lupte şi mai mult cu sursa păcatului, care afectează și înrobește trupul, făcându-l neputincios, însă trebuie să o facă într-un mod curativ .
Preotul, asemenea medicului, va veni în ajutorul celor bolnavi și neputincioși trupește doar cu medicamentul adecvat, post și rugăciune (Matei 9,29). Postul implică Spovedania, cea care la rândul ei face o radiografie omului bolnav, descoperind cauzele sufletești ascunse, recidive, care pot afecta negativ trupul dacă nu sunt tratate la timp. Aici, preotul, asemenea medicului specialist, tratează competent, adecvat și cu fermitate boala, extirpând zona ce produce un blastom uriaş sufletului. După această intervenție chirurgicală duhovnicească, se acordă un tratament post-operator de mare folos, după prescripția lăsată de Sfântul Apostol Iacob (5, 14-15). Acest tratament oferit de Biserică bolnavului se acordă doar la cerere și nevoie, atunci când duhovnicul socotește că se impune și, desigur, cu acordul pacientului.
În concluzie, aşa cum fiecare boală are propriile stadii de evoluție și un tratament specific, la fel și maladia sufletească. Astfel, duhovnicul va proceda cu precauţie, răbdare şi înţelepciune în a acorda bolnavului întărire duhovnicească, mai ales celor aflați în boli în stadiu terminal, şi puterea de a accepta greutatea crucii celei mântuitoare.
De cele mai multe ori, bolnavul este măcinat de durerea produsă de formele manifestării propriei maladii și poate să alunece în deznădejde sau în ideea că starea sa este o pedeapsă primită de la Dumnezeu. Astfel, misiunea preotului, în speță, trebuie să o dubleaze pe cea a medicului. Doctorul va încearca să vindece trupul prin tratament medicamentos, iar clericul va avea datoria morală de a pregăti sufletul bolnavului, argumentându-i faptul că Dumnezeu nu este autorul suferinței sale şi că toate câte ni se întâmplă au un rol pedagogic.

BIBLIOGRAFIE:
 Bel, Pr. prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o tradiție misionară, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.
 Berea, Pr. prof. dr. Constantin, Hristos în centrul misiunii, în Dialog Teologic, nr.4, Editura Presa Bună, Iași, 1999.
 Buruiană, Pr. Octavian, Pastorația copilului bolnav, în revista Călăuza Ortodoxă, nr.283, 2012, (http://www.calauza.edj.ro/?p=3340).
 Chirilă, Dr. Pavel, Conceptul de Medicină Creștină, Editura Christiana, București, 2001.
 Comșa, Dr. Grigorie Gh. Episcopul Ardealului, Pastorația individuală și colectivă, în revista Biserica și Școala, revistă bisericească-culturală, nr.39, anul 1929 (LIII), 22 septembrie.
 Colotelo, Pr. dr. Dumitru, Pastorația în contemporaneitate, Editura Vasiliană ’98, Iași, 2009.
 Floca, Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ediţia a II-a, Sibiu, 1992.
 Nițu, Pr. Cristian, Patorația bătrânilor. Exigențe actuale, în revista Călăuza Ortodoxă, nr.286-287, 2012, (http://www.calauza.edj.ro/?p=3827).