Reflecții despre Existență

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)3 iun. 2020

Dorul de adevăr prin răspunsuri la întrebări cognitive existențiale este o măsură a intensității trăirilor umane în descifrarea enigmelor cunoașterii.
Referitor la concepția proprie despre Existență, sintagma “surpriză împlinită” face trimitere la speranța că dovezile teoretice și experimentale pentru confirmarea teoriei dipolilor vortex poate să capete amploare în mediul academic cât mai curând.
În acest sens, comportamentul anormal al neutrinilor taonici descoperiți în zona Polului Sud, reprezintă una dintre provocările cognitive recente referitoare la necesitatea regândirii spațio-temporale a Existenței în cadrul unei teorii științifice unitare cu deschidere largă spre filosofie și religie.
Neutrinii sunt particule elementare neutre din familia leptonilor, cu spinul 1/2 și masa diferită de zero (foarte mică), care participă doar la interacțiuni slabe și gravitaționale, fiind generați în procesele de dezintegrare beta a nucleelor radioactive, captura electronilor și a miuonilor sau dezintegrarea particulelor elementare. Fizicienii americani de origine chineză Tsung-Dao Lee și Chen Ning Yang au primit în 1957 Premiul Nobel pentru Fizică pentru descoperirea neconservării parității în interacțiunile slabe.
Neutrinul (neutrino) a fost postulat de Wolgang Pauli în 1930, fiind descoperit experimental de fizicienii Clyde Cowan şi Frederick Reines, care au construit un detector special şi l-au plasat în afara reactorului nuclear al centralei Savannah River din Carolina de Sud.
Sunt cunoscute trei tipuri de neutrini (electronic, miuonic și taonic), acestea putându-se transforma unul în celălalt, fenomenul, cunoscut sub numele de oscilațiile neutrinilor, fiind descoperit de Takaaki Kajita (de la Universitatea din Tokyo) și Arthur B. McDonald (de la Queen's University, Canada), care au fost recompensați cu Premiul Nobil pentru Fizică în 2015.
Deși sunt destul de răspândiți în univers, neutrinii sunt dificil de pus în evidență pe cale experimentală, din cauza probabilității foarte mici de interacțiune a acestora cu materia, comportamentul acestora având multe necunoscute.
Pentru exemplificare, este sugestiv experimentul NASA pentru studiul radiației cosmice în Antarctica, în care ANITA (Antarctic Impulsive Transient Antenna) a detectat în 2016 și în 2018 anomalii în comportamentul neutrinilor taonici de mare energie, mai precis, aceștia nu proveneau din spațiul cosmic, ci din interiorul Terrei, fapt dificil de explicat în cadrul științei actuale, având în vedere absența unor procese nucleare generatoare de neutrini. Pe de altă parte, spre deosebire de neutrinii de energie joasă care pot traversa planeta, neutrinii taonici de mare energie sunt opriți de materia terestră, deci cei care ies din Pământ nu pot proveni din radiația cosmică sau alte surse externe.
● Se pune firesc întrebarea retorică: unde este localizată sursa de neutrini taonici din experimentul ANITA ? Pe baza logicii elementare se poate afirma că în acest caz sursele de neutrini taonici nu pot fi localizate în universul nostru, eventual știința actuală trebuie regândită într-o concepție unitară despre realitatea obiectivă.
După unii cercetători, experimentul ANITA este dovada existenței unui univers paralel, care a apărut în același timp cu universul nostru după Big Bang, eveniment de început al Existenței, datat cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă. Știrea despre “detectarea universului paralel” de către NASA a apărut inițial în revista New Scientist, fiind apoi preluată și reinterpretată de numeroase publicații online. Ipoteza universului paralel nu este convingătoare pentru Clancy James, astronom în cadrul Universității Curtin din Australia, care afirmă: “Suntem absolut convinși că există noi teorii ale fizicii pe care nu le-am găsit încă”.
De fapt, cercetările NASA se află la granițele cunoașterii, situație descrisă astfel de astronomul australian Ron Ekers: “După 4 ani, nu am găsit nicio explicație satisfăcătoare a acestor evenimente anormale depistate de ANITA, așa că e foarte frustrant, mai ales pentru cei implicați în proiect”.
Un răspuns la localizarea sursei de neutrini taonici din experimentul ANITA îl oferă teoria dipolilor vortex, în care Existența este concepută ca univers cvadridimensional dual, având două componente fundamentale: universul nostru (format din materie) şi universul complementar (format din antimaterie).
Universul complementar nu este paralel cu universul nostru, ci coexistă cu acesta, formând împreună un univers cu opt dimensiuni și metrică de tip Riemann, în care coeficienții tensorului metric depind de concentrațiile particulelor universale primordiale implicate în dipolii vortex.
Devenirea universului nostru are la bază diferenţa concentraţiei de particule universale primordiale faţă de universul complementar, care determină configurarea dipolilor vortex şi structurarea materiei pe diverse nivele de organizare prin interacţiuni electromagnetice, gravitaţionale, tari şi slabe.
Dipolul vortex elementar este un model fizic asociat oricărei microparticule și a câmpurilor generate, fiind o punte de legătură între universul nostru şi universul complementar, prin care se face schimb de particule universale primordiale. Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex. Fotonii reprezintă mediatori pentru cîmpul electromagnetic, iar gravitonii sunt mediatori pentru câmpul gravitațional.
Observație. În prezent, se consideră că particula și antiparticula corespunzătoare pentru fiecare din cele trei tipuri de neutrino sunt distincte, însă experimentul ANITA reprezintă o dovadă indirectă că neutrinul taonic și antiparticula sa coincid, având în vedere că sunt stabile atât în universul nostru, cât și în universul complementar.
La nivelul microcosmosului, materia se află în stare structurată, prin configuraţii de particule primordiale implicate în dipolii vortex(asociaţi particulelor elementare), dar şi în stare nestructurată în zonele de vid absolut, în care particulele primordiale sunt distribuite aleator (omogen şi izotrop), având o concentraţie n0 corespunzătoare echilibrului dinamic dintre universul nostru şi universul complementar.
Punctul de plecare în conceperea teoriei dipolilor vortex l-a reprezentat expresiile similare pentru forţele electrice şi forțele gravitaţionale – exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de Newton. Pe de altă parte, teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni. S-a ajuns astfel la conceptul de “dipol vortex” pentru particulele elementare, prin care se face schimb de particule universale primordiale între universul nostru şi universul complementar.
Referitor la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic că vortexurile convergente de acelaşi tip se atrag, iar cele divergente de acelaşi tip se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
Observație. La nivelul microcosmosului forța de atracție sau de respingere dintre două particule înseamnă acțiunea de diminuare, respectiv de creștere în unitatea de timp a spațiului dintre acestea prin mecanismul universal al interacției - bazat pe schimbul de particule primordiale între cele două universuri.
În cadrul modelului standard al particulelor elementare, fotonii sunt bosoni cu spinul s = 1, numărul barionic B = 0 şi numărul de stranietate S = 0, nu au masă de repaus, ci doar masă de mişcare, particula şi antiparticula coincid, au un timp mediu de viaţă infinit (sunt indestructibili) şi se deplasează cu viteza luminii în vid. În teoria unitară a materiei, fotonii sunt particule universale primordiale care ies din dipolii vortex.
● Răspunsul la întrebarea firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiţi până în prezent?” este că particulele mesager pentru interacţiunile gravitaţionale nu au fost identificate cu particulele universale primordiale care intră în vortexurile din universul nostru.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
Masa de mișcare a unei particule depinde de viteza acesteia, relația fiind dedusă teoretic în cadrul teoriei relativității, însă este dificil de interpretat la nivel intuitiv.
● Oare, teoria dipolilor vortex poate oferi o interpretare intuitivă pentru variația masei de mișcare cu viteza? Răspunsul este afirmativ la această întrebare retorică: pentru exemplificare, este suficient să analizăm prin comparație intensitatea fluxului de gravitoni printr-un dipol vortex în mișcare cu intensitatea fluxului picăturilor de apă incidente pe un alergător prin ploaie.
Istoria științei este marcată de crezul lui Einstein într-o teorie unificată a câmpului, pe baza unui model geometric care poate să descrie unitar cele două forţe fundamentale cunoscute pe atunci, gravitaţia şi electromagnetismul.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Reflecții despre Existență” pot accesa fișierul următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/43241824/Reflectii_despre_Existenta
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2753199