Imunizare proactivă

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)10 iun. 2020

Sintagma “imunizare proactivă” se referă la asumarea de către individ a stimulării sistemului său imunitar prin metoda denumită sugestiv “virus contra virus”. Această schemă terapeutică face trimitere la principiul universal al “unității și luptei contrariilor” descoperit de filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), cel care a pus bazele dialecticii. Se are în vedere că, într-o “luptă antivirus” a unei persoane infectate, combatanții sunt virusul invaziv și sistemul de apărare al organismului.
La nivel de individ, dar și de comunitate, câștigarea “războiului antivirus” poate fi asigurată în mai multe moduri:
- utilizarea de medicamente antivirale specifice;
- utilizarea plasmei convalescente obținută de la pacienții vindecați;
- imunizarea naturală sau pe cale artificială (prin vaccinare) a populației;
- imunizare proactivă.
Observație. Imunizarea proactivă se poate aplica și împotriva agenților patogeni de tip bacterii.
Orice s-ar spune, în caz de epidemie, cel mai “bun medic” rămâne sistemul imunitar al organismului, cu mențiunea că specialiștii în medicină au rolul esențial în stabilirea condițiilor optime de stimulare a sistemului imunitar, de reglare și de control a întregului proces.
S-ar putea ca marea provocare a “medicinei de mâine” să fie găsirea unor tratamente eficiente a unor boli contagioase, în condițiile în care virușii se adaptează la medicamente prin modificări genetice, așa cum se întâmplă cu bacteriile în cazul antibioticelor. De exemplu, Streptococcus pneumoniae, care afectează căile respiratorii superioare la copii sau adulți și pot provoca pneumonie, dar și infecții de vecinătate (sinuzite, otită medie, otomastoidite), iar prin diseminare sanguină, infecții invazive (septicemia, meningită), a dezvoltat tulpini rezistente la antibiotice: penicilină, cefalosporine, tetracicline, rifampicină, cotrimoxazol, cloramfenicol etc.
Există riscul ca mediul creat artificial în habitatele umane prin dezvoltarea tehnicii și tehnologiei moderne să neglijeze condițiile naturale milenare de adaptare și evoluție umană. Adaptarea la mediu, prin diverse mecanisme biologice dar și culturale, reprezintă un factor important în devenirea umană, care trebuie analizat în cercetarea medicală.
După acad. Nicolae Botnariuc, “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Imunizarea proactivă la viruși sau bacterii este o metodă terapeutică aflată la granița dintre imunologie și homeopatie, bazată pe stimularea progresivă a sistemului imunitar al organismului prin administrarea unor doze mai mici decât doza maximă admisibilă de vaccin cu agenți patogeni vii - care cauzează o anumită boală sau sunt asociați în afecțiuni similare.
Termenul de proactiv pune accentul pe asumarea responsabilității de către individ a folosirii acestei scheme de imunizare într-un mediu care conține agenți patogeni mai mult sau mai puțin virulenți.
Se poate afirma că imunizarea proactivă la viruși care suferă frecvent mutații genetice este mult mai eficientă pe termen mediu și lung decât utilizarea unei game diversificate de vaccinuri - având viruși întregi omorâți, viruși neîncapsulați omorâți, viruși inactivați prin mijloace fizice sau chimice, fragmente de virus (eventual, legate de o proteină pentru a-i mări eficacitatea), serul provenit de la pacienți vindecați etc.
Dificultatea imunizării proactive constă în stabilirea dozelor maxime admisibile pentru fiecare pacient, astfel încât viața acestuia să nu fie pusă în pericol. Acest aspect este întâlnit și în homeopatie, variantă de tratament, care, alături de metoda terapeutică clasică (alopatia), realizează abordarea bolii şi a bolnavului conform unor principii enunţate încă din Antichitate de către Hipocrate, părintele medicinei:
● principiul contrariilor şi cel al deviaţiei (Contraria contrariis curentur / Aliena alienis curentur) - pe baza cărora s-a realizat medicamentul alopatic;
●principiul similitudinii şi cel al identităţii (Similia similibus curentur / Aequalia aequalibus curentur) - care stau la baza medicamentului homeopatic.
În homeopatie se utilizează foarte multe extracte de plante, dar și substanțe de sinteză, unele fiind introduse de către Hahnemann, părintele metodei homeopatice, cercetările în acest domeniu fiind la granița cu medicina clasică. Pentru ca o substanță să intre în circuitul homeopatic, trebuie studiată conform metodologiei specifice: realizarea de provinguri homeopate (prin administrare la omul sănătos de diluţii homeo¬patice), în urma cărora se realizează patogeneza homeopatică (tabloul de semne şi simptome specifice).
În doctrina homeopată se aplică legea similitudinii, bazată pe convingerea că, în tratamentul unui pacient cu simptome de o anumită boală, se pot folosi remedii extrem de diluate de tipul celor care produc simptome similare la persoanele sănătoase.
Diferența dintre medicamentul alopatic și medicamentul homeopatic este că primul acționează de regulă prin mecanisme care combat cauzele și efectele bolii (antiviral, antibiotic, antiinflamator etc.) sau le deviază pe altă cale, iar cel de-al doilea acţionează prin mecanisme de tip feedback, asemănătoare sau identice cu cele ale bolii, care duc la reglarea dezechilibrelor produse în organism prin stimularea capacităţii de vindecare a organismului.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Imunizare proactivă” pot accesa următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/43304062/Imunizare_proactiva
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2753771