Evoluția omenirii (I)

În Galaxia noastră, Sistemul solar are un rol deosebit de important, deoarece include Terra, această magnifică planetă  favorabilă vieții care poartă omenirea în istorie.
   Într-o exprimare sugestivă, istoria  caută un răspuns la întrebarea esențială: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?   Subscriu la afirmația lui Nicolae Iorga: Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.
Istoria reprezintă un reper esențial în devenirea umană, deoarece, prin cunoașterea trecutului,  există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine.
  La orizontul dintre diagnoză și prognoză, stabilirea justă a criteriilor de selecție și finalizarea  unor oportunități  într-un anumit context istoric reprezintă o mare responsabilitate pentru factorii de decizie la nivel local, zonal, național și chiar mondial.   
  După părerea unor  gânditori,  societatea  evoluează  dialectic pe o traiectorie în spirală,  prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin mecanismele negării negației.
  În acest cadru conceptual, am realizat  lucrarea „ Evoluția omenirii”, în care am pus în evidență evenimentele marcante ale culturii și civilizației  pe Terra.
  Cunoașterea trecutului omenirii se bazează pe surse istorice scrise (inscripţii, documente, cărţi, hărţi) și nescrise (unelte, arme, vase, podoabe, construcţii).
Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor state, cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea de umanitate, caracterizată în principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.
  În funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural, istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:
• Antichitatea - de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus ( 476 d.Hr.);
• Evul mediu - de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492, descoperirea  Americii);
• Epoca modernă - de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789;
• Epoca contemporană - de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.
    Datele sunt doar orientative,  având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se  face prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor și influențele geopolitice, zona geografică în care se află.
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state, regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor. Din punct de vedere social, Antichitatea se caracterizează prin existenţa aristocraţilor şi sclavilor.
Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu, fiind caracterizată la nivel social  prin existenţa nobilimii şi a ţărănimii dependente.
  Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476,  a marcat începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și au apărut  stilurile romanic și gotic, deosebit  de importante în istoria artei. 
  Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și civilizației  se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul  Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de  valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care  au promovat ideea demnității omului ca ființă  autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
  Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând  un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată  perioadă de cenzură din istoria omenirii.
   Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit),  integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă  este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind  reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
  Concis, epoca modernă și contemporană se caracterizează prin dezvoltarea economiei capitaliste, progresul științei, tehnicii și tehnologiei, competiție la scară  planetară, precum şi apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
  Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartidism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
Referitor la istoria românilor, este acceptată următoarea periodizare:
• Antichitatea - de la menţionarea primelor evenimente scrise despre daci (istoricul grec Herodot aminteşte  de confruntarea în 514 î.Hr. dintre triburile dacice şi Darius, regele perşilor)  la retragerea din 271 d.Hr. a administraţiei romane din Dacia;
• Perioada migraţiilor - de la sfârşitul secolului III (retragerea romanilor) până în secolul IX, atunci când unele izvoare scrise menționează formarea  cnezatelor şi voievodatelor;
• Evul mediu - din secolul IX până în secolul XVIII (începutul epocii fanariote);
• Epoca premodernă - corespunde  secolului XVIII (epoca fanariotă);
• Epoca modernă - din 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu) până în 1918 (Marea Unire);
• Epoca contemporană - din 1918 până astăzi.
    Primul război mondial a fost declanşat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, de către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia şi SUA, de partea Antantei, respectiv de Turcia şi Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
    Statele participante la război au făcut  mari eforturi materiale şi financiare pentru perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai demult, apare acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul şi submarinul, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar  sub apă.  Se ajunge la un război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă   efectele negative legate de inflaţie şi de raţionalizarea consumului de alimente.
    În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze şi să semneze pe data de  11 noiembrie 1918, armistiţiul de la Compiègne.
    Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale, crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici privind independenţa politică şi teritorială.
    Germania, ca ţară învinsă care a susţinut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv provinciile Alsacia şi Lorena) şi trebuia să plătească reparaţii de război statelor învingătoare, fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia şi România), în virtutea principiului autodeterminării, şi-au putut întregi unitatea teritorială.
  Ca urmare a revoluţiei bolşevice,  în toamna anului 1917,  Rusia se retrage din război, iar  pe 24  aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
  Anul 1918 înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei  (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
   Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş.   După război, s-au luat  măsuri eficiente pentru dezvoltarea și modernizarea ţării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului) etc.
În condițiile dramatice din   timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost obligată să cedeze teritorii importante, şi anume:  Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940),  iar prin Dictatul  de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
   Pe  22  iunie 1941, pentru a-și  recâştiga teritoriile pierdute,  România a intrat  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând  Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de  Transnistria. Această victorie a trupelor române  a durat până în 1944, când  armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în  august și sudul Basarabiei. Prin Tratatul de la Paris din 1946 au fost returnate oficial către URSS teritoriile Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria.
  După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.  Pe 23 august 1944,  regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern  condus de generalul Sănătescu, care este  sprijinit de partidele democratice.  În cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj  către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova  pe 12 septembrie 1944. 
  Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de  către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie. 
  Referitor  la Transilvania,  aceasta  este  eliberată  în  întregime  de  sub  ocupaţia  nazistă     pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
  Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945,  ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru Groza. Acţiunile  Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei regale” nu au avut succes.
  Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat  să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948  pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
  Subsbscriu la afirmația pictorului spaniol Francisco Goya:  „Somnul rațiunii naște monștri”.  Omenirea trebuie protejată de  posibilitatea ajungerii la putere a unor oameni  de tipul lui Stalin, Hitler sau  Mussolini.  Ca exemplu de dezumanizare a unor conducători, este sugestiv răspunsul lui Stalin dat lui Churchill la Conferința de la Yalta: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945). Țările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria), au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.  Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei comuniste etc.  Sistemul comunist s-a extins treptat şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
   Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice care au  în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție.  În concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar a muncii ca marfă.  Comunismul reprezintă forma avansată  a concepțiilor socialiste care proiectează  dezvoltarea  orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii,  prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
  În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele ţări din „Lumea a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a vorbit  deseori de relaţiile Nord-Sud. Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
  Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
   O schimbare în politica internă și  internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a  lansat oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul (politica de transparenţă a informaţiilor),  perestroika (restructurare)  și uskorenie (accelerarea dezvoltării economice). 
  Celebrul politician a urmărit  diminuarea  rolului partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia. Speranţele i-au fost însă înşelate, din cauza declanșării  naţionalismelor locale care au dus la intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
  Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
  Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
  Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991),  opțiunile  noilor democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, au fost  legate de integrarea în NATO şi în  Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la valorile civilizaţiei occidentale.
North  Atlantic  Treatz  Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord)  este  o  alianţă politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4 aprilie 1949.  România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state membre.
  Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
  Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană(CE).  De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973  la  nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
  Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat „Tratatul Uniunii Europene”, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.  De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană (UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat  alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
  Prin „strategia de la Lisabona”,  din  martie  2000,  UE  şi-a  propus  ca obiective esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială, încurajarea inovaţiilor şi  a  investiţiilor în afaceri, adaptarea  sistemelor  educaţionale  europene  la  cerinţele societăţii informaţionale.
  De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii:  Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
    Un exemplu de colaborare  în domeniul spațial  îl reprezintă proiectul Alpha, care a fost inițiat de administrația Clinton în 1993 prin colaborare cu Rusia, costurile fiind estimate în 1995 la 93,9 miliarde de dolari.
  La cererea Rusiei, proiectul a fost redenumit Stația Spațială Internațională (International Space Station),  fiind concepută  să conțină  14 module presurizate, care reprezintă compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare, la care se adaugă componente pentru  producerea curentului electric, montarea și întreținerea stației. 
  Primul element al SSI a fost modulul de comandă Zarea (ro. Zorile) , lansat  pe orbită în 20 noiembrie 1981 de pe cosmodromul Baikonur, cu ajutorul unei rachete Proton.
Modulul american Unity (ro. Unitatea) conectează partea americană a stației de partea rusă prin intermediul Adaptorului de cuplare presurizat (en. Pressurized  Mating  Adapter).
  SSI este plasată pe orbită la o altitudine  care variază între 319, 6 km și 346,9 km, cele 9 module  fiind  aduse cu o navetă spațială, o rachetă Soiuz sau o rachetă Proton.
   În prezent, la acest magnific proiect internațional participă cinci mari agenții spațiale, și anume: NASA (SUA), RKA (Rusia),  ESA (asociație de state europene), JAXA (Japonia) și CSA( Canada).  SSI a fost construită ca platformă de observație a  Terrei și Cosmosului, dar și pentru studiul efectelor  microgravitației și a menținerii vieții în spațiu.