Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 420
Servicii AI: 0
Repere din istoria românilor (I)
Zorii omenirii se caracterizează prin migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa: mai precis, mezii și perșii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei ( Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast din sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44 î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud.
Istoricul Strabon (63 î. H. – 19 d.H.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”.
Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, sfătuitorul regelui fiind conducătorul preoților, care era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme, Zamolxis ( numit și Gebeleizis). Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale: aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată, având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau părul lung (capillati) și formau grosul armatei.
Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată artă, fiind prelucrată, atât cu mâna cât și cu roata olarului.
Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă, locuințele acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți - numite dava.
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât în timpul împăratului roman Octavianus Augustus, existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre.
Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată, și-au refăcut armata și chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101-102) fiind atacată capitala Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană.
Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
Regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar restul au rămas libere.
În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore, au fost aduși coloniști din diverse părți ale imperiului, au fost construite trei drumuri militare pentru a uni orașele principale, precum și un al patrulea drum care traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia Porolissensis . Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.
Ştefan cel Mare (1438 – 1504), fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504, remarcându-se prin calități deosebite de om de stat, diplomat și conducător militar, iubitor de popor și model de credință în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Ștefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă și prosperitate economică, dreptate și liniște socială.
Pentru a-și apăra țara de intervențiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Regatul Poloniei) a creat alianțe și a susținut conducători favorabili în Țara Românească și Hanatul Crimeii, s-a bazat pe mica boierime și obștile de răzeși pentru a forma o armată de masă (oastea cea mare), a construit un sistem de fortificații la granițele țării, având ca puncte strategice de apărare cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin, a încercat să realizeze alianțe internaționale împotriva turcilor prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția și alte puteri europene.
Marele voievod a purtat peste 40 de bătălii, majoritatea fiind victorioase, ca de exemplu: victoria de la Baia (1467) asupra lui Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor, victoria de la Codrii Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei Ioan Albert, precum și victoria de la Vaslui (1475) asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pașa.
Din păcate, în anul 1476, oastea lui Ștefan cel Mare este înfrântă în bătălia de la Valea Albă-Războieni de către armata otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul Moldovei fiind nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman și să plătească un tribut anual modic pentru a-și păstra instituțiile și autonomia politică internă.
Ca apărător de neam și credință, a construit numeroase lăcașuri sfinte (mănăstiri și biserici), nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, Transilvania sau la muntele Athos, fiind unul din motivele pentru care în anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Ștefan cel Mare a avut șapte copii cu cele trei soții, și anume: Evdochia (fiica marelui cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) și Maria Voichița (fiica lui Radu cel Frumos).
Pentru posteritate se face trimitere la afimațiile elocvente din Letopisețul Țării Moldovei ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt - n. n.) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu... Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.”
Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593 -1600, fiind considerat unul dintre marii generali români și primul voievod unificator al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculeștilor, iar înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica.
După ce a ajuns domn al Țării Românești în 1593, Mihai a decis împreună cu boierii să nu mai plătească tribute turcilor, încheind în anul 1594 alianțe cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă , domnul Moldovei. Ofensiva generală împotriva Înaltei Porți, cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetăților turcești de pe ambele maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra și altele.
Pentru pedepsirea voievodului răzvrătit, la Constantinopol s-a decis înlocuirea acestuia cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, deși a fost sprijinită și de o oaste a tătarilor, ambele pașale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii conduși de Sinan Pașa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea ca pretendent la tronul Țării Românești. Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 și s-a soldat cu victoria tactică a românilor.
A doua zi după bătălie, Mihai și-a retras oastea spre București, apoi spre Târgoviște, fiind urmărit de turci care au ocupat cele două orașe, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin de la Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan, recucerind Târgoviștea pe 8 octombrie, Bucureștiul pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat și cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de supraviețuire administrativă nepopulară: „legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) au fost siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărțuiască pe turci, trupele sale au atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia.
În acest context, Pașa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca domn de către sultan și anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598) la mănăstirea Dealu a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul, turcii au atacat Muntenia, fiind înfrânți de români la Silistra și Vidin.
Situația geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory.
Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory.
În acestă situație deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa munții în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face joncțiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste, primind și sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obținut o victorie strălucită în bătălia de la Șelimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donații de domenii unor boieri munteni și a înființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, oștile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reușit în anul 1600 unirea tuturor românilor, titulatura folosită de voievod fiind de : „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din păcate este și anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe nobilii maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul Basta, ci și inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone.
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe 23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory , devenit între timp noul principe al Transilvaniei.
Împreună cu generalul Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3 august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august 1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, generalul Basta a trimis un detașament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării, Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus în Muntenia și l-a înmormântat la mănăstirea Dealu.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea și cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități din România, numeroase licee, colegii și instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Cititorii pasionați de istoria României se pot informa din celebra lucrare „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu.
Mă rog lui Dumnezeu să avem parte în viitor de conducători ai României care se ridică la nivelul voievodului Mihai Viteazul.
Ministerul Educaţiei