Devenirea umană (II)

Teoria dipolilor vortex oferă un alt cadru de raportare a ființei umane la Existență, interpretată ca un spațiu cvadridimensional dual format din Universul nostru și Universul complementar.
  Esența ființei umane nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în dialectica materie - spirit. Omul   reprezintă o unitate dialectică de contrarii, mai precis, în Universul nostru se manifestă ca trup sau organism viu bazat pe treapta senzorială de relaționare la mediul ambiant, respectiv, de suflet sau Spirit individual bazat pe treapta rațională de reflectare a Existenței (prin contribuția lui Alter Ego din Universul complementar).
Spre deosebire de informația genetică, care exprimă morfogeneza prin  sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare, Spiritul individual are  semnificația profundă  de “metainformație” (informație despre informație), adică de  informație conștientizată care dă sens și valoare Existenței, implicit conștiința de sine.
Spiritul individual este  o manifestare specifică a Spiritului universal prin intermediul materiei superior organizate într-un  organism viu.  
  Spiritul universal poate fi identificat în filosofie  cu noțiunea generală și abstractă a  lui Hegel de “Idee absolută”, care, în automişcarea ei, începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care Spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
   Este sugestivă și afirmația medicului neurolog Constantin Dulcan:  “Ideea de inteligență ordonatoare din univers, de rațiune cosmică, nu este desigur nouă. La modul vag și întrebător, orice om de bun simț, în fața ordinii din natură, își spune că trebuie să existe ceva care să o justifice”.
  În religie, Spiritul universal poate fi identificat cu Divinitatea, omul fiind creat “după chipul și asemănarea cu Dumnezeu”. Esența informațională a Spiritului este prezentată concis în religie astfel: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvân¬tul era Dumnezeu” (Ioan 1:1-3). 
  Pentru localizarea sufletului într-un  organism viu, se impune o prezentare succintă a  cunoștințelor actuale despre sistemul nervos. 
Mai întâi,  este interesant de urmărit formarea sistemului nervos  în evoluția ontogenetică a organismului uman, pentru  perioada care se desfășoară din momentul fecundării ovulului de către spermatozoid şi a formării zigotului, până la momentul naşterii fătului.
În procesul embriogenezei, la 7- 8 zile după fecundație, are loc nidația oului în mucoasa endometrială, care devine blastocist și se transformă succesiv  într-o structură unilaminară, apoi bilaminară și în final trilaminară (ectoblast, mezoblast, endoblast), în paralel formându-se discul embrionar didermic (bilaminar), cavitatea amniotică și sacul vitelin. Din ziua a 15-a, începe faza de  gastrulație (formarea gastrulei), când discul embrionar didermic se transformă în disc embrionar tridermic, iar cele  trei foițe embrionare primitive devin primordiile organelor, etapă în care sunt numite  ectoderm, mezoderm, respectiv endoderm. 
   Pentru un cercetător pasionat de  misterul embriogenezei,  este interesant să observe la microscop procesul în care cele trei foițe embrionare primitive (ectodermul, endodermul și mezodermul)  încep să se diferențieze în timpul nidației oului în mucoasa uterină (endometru), cu mențiunea că sistemul nervos și hipofiza se formează din  ectoderm. 
   Neurulația (Neurulatio) este un proces biologic  complex în care apar primordiile sistemului nervos – tubul neural primitiv și crestele neurale. Prin divizarea celulelor de pe linia median dorsală a ectodermului primar se formează  placa neurală (Lamina neuralis), care se transformă în tubul neural primitiv (Tubus neuralis).  Encefalul apare la capătul cefalic al tubului neural, iar segmentul din mijloc dă naștere măduvei spinării. Practic, după  4 săptămâni, embrionul uman se transformă în neurulă având principalele organe axiale preformate, mai precis, tubul neural primitiv flancat de crestele neurale, notocordul și intestinul primitiv.
Pe lângă legea biogenetică Müller-Haeckel,  în care se consideră că ontogeneza este o recapitulare rapidă a filogenezei,  se mai  menționează  alte două legi fundamentale din embriologie, și anume:
● legea polarizării – formarea  la embrion a două extremități, cefalică și codală, care au structură și funcții diferite;
● legea simetriei bilaterale – încă de la primele două celule (blastomere) care rezultă din prima diviziune de segmentație în plan meridian, se produce o separare în planul medio-sagital în două  antimere simetrice, ulterior simetria dispare treptat  în cazul organelor interne, dar rămâne în cazul formării structurilor somatice.
   S-a constatat că,  în viața postnatală, nu toate regiunile creierului au același ritm de dezvoltare,  existând o maturare progresivă pe axa rostro-caudală, precum și pe nivele ierarhice ale activității neuronale,  perioada favorabilă  pentru  configurarea căilor neuronale de procesare a informației la un nivel superior fiind mai lungă decât în cazul celor care procesează informația la un nivel inferior.
Altfel spus, există perioade critice în care circuitele neuronale prezintă o plasticitate  crescută  în procesarea informațiilor  și adaptarea la mediul înconjurător, atunci când sunt  activate intens și reglate prin mecanisme specifice diferite zone ale creierului având funcții majore (vizual, auditiv, control motor, limbaj).  De exemplu, în cortexul vizual, perioada critică se închide în jurul vârstei de 5 ani la om, 12 săptămâni la pisici și 35 de zile la șoareci, după acest interval capacitatea de modificare fiind semnificativ redusă.  În cazul limbajului, orice limbă străină învățată până la vârsta de 11 ani este localizată împreună  cu limba nativă în aceeași zonă a ariei lui Broca, iar dacă este învățată peste această vârstă, atunci este localizată într-o zonă diferită a ariei lui Broca.
  De fapt, plasticitatea creierului depinde nu numai de vârstă, ci și de modul de relaționare a individului la mediul sociocultural, cu mențiunea că în stare pasivă circuitele neuronale rămân în așteptare  până  când inputul specific devine disponibil.
   Componenta structurală de bază  a sistemului nervos este reprezentată de neuronii interconectați prin axoni și dendrite, iar în cazul organismelor evoluate se adaugă  celulele gliale - care au rol de susținere și de protecție, fără să  participe în mod direct la procesarea  informațiilor.
  Prin conexiuni complexe, neuronii formează circuite funcționale prin care sunt procesate semnalele care provin din exteriorul sau din interiorul organismului.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul sau de la un neuron la o celulă efectoare prin intermediul sinapselor. În cadrul unei rețele neuronale complexe, un neuron poate stabili între 1 000 și 10 000 sinapse, fiind stimulat la rândul său de un număr similar de alți neuroni. Neuronii care transmit impulsurile nervoase către o sinapsă se numesc neuroni presinaptici, iar cei care transmit semnalele de la o sinapsă se numesc neuroni postsinaptici.
  Din punct de vedere al modalității de transmitere a semnalului, există două tipuri de sinapse: electrice și chimice. Sinapsele electrice, numite și gap junction, permit ionilor să treacă de la o celulă la alta prin canale foarte înguste (1,6 – 2 nm), fără să  mai tranziteze mediul extracelular. În cazul sinapselor chimice, transmiterea semnalului electric nu se realizează în mod direct, ci printr-un mecanism chimic.  Terminația nervoasă presinaptică eliberează în spațiul sinaptic neurotransmițători, neuromediatori sau mediatori chimici, care   se leagă de receptori prezenți în membrana neuronului postsinaptic și provoacă o schimbare de permeabilitate (prin închiderea sau deschiderea unor canale), având ca efect o schimbare de potențial membranar.  
  Sinapsele își pot modifica permanent funcționalitatea, plasticitatea acestora fiind caracterizată prin calitatea și cantitatea mesagerilor eliberați, numărul receptorilor postsinapatici, modificarea dimensiunilor canalelor sinaptice. 
  Spre deosebire de neurogeneză (formarea neuronilor), care se reduce după naștere, sinaptogeneza (formarea sinapselor) este pregnantă la copii, care trebuie stimulați prin diverse mijloace pentru a favoriza evoluția cognitivă. Această stimulare trebuie să se mențină cel puțin până la vârsta adultă, având în vedere că sinapsele neutilizate se distrug în timp.
  Rețelele neuronale biologice au  constituit o sursă de inspirație pentru proiectarea de rețele neuronale artificiale, care fac parte din spectrul mai larg al inteligenței artificiale. Ele  au fost create pentru a interacționa cu mediul înconjurător și  a învăța pe bază de exemple, fiind  formate din elemente de procesare simple, puternic interconectate și operând  în paralel, prin care sunt transmise  semnale electrice de tip digital (numeric).
    O rețea neuronală artificială, deși poate avea capacități similare activității cerebrale umane, este diferită de creierul omului, care se manifestă prin conștiință pentru a da sens și valoare realității. Într-o exprimare sugestivă, omul este creativ și poate să îndeplinească orice funcție  a unui sistem tehnic bazat pe inteligență artificială, dar reciproca acestei afirmații nu este posibilă decât parțial.
Neuroștiințele (neurobiologia, neuropsihologia, neuroetologia, neurofilosofia, psihobiologia, psihofiziologia) analizează conduita  omului din perspective divese ale activității creierului – de la nivel molecular, la nivel celular, până la nivelele cognitiv și de sistem ca ansamblu de circuite neuronale.
  La nivel molecular,  se caută mecanismul prin care neuronii generează  și răspund la semnale moleculare, precum și modul în care axonii formează conexiuni complexe, utilizând metodele biologiei moleculare și geneticii pentru a înțelege cum se dezvoltă și mor neuronii, cum sunt influențate funcțiile biologice de către schimbările genetice.
  La nivel celular, se studiază mecanismele fiziologice și electro-chimice prin care neuronii procesează semnalele, iar la nivel de sistem, se analizează modul cum  sunt formate și utilizate  circuitele  neuronale pentru a produce diverse  funcții  fiziologice:  reflexele, senzațiile, răspunsurile emoționale, învățarea, memoria, coordonarea activităților motorii, ritmul circadian etc.
  La nivel cognitiv, se caută  răspunsuri la modul în care funcțiile cognitive sunt produse de circuitele neuronale, investigațiile fiind deosebit de complexe. Pentru validarea rezultatelor obținute în  cercetare,  sunt utilizate experimente bazate pe imagistica neuronală, precum și alte tehnici de măsurare a activităților cerebrale, care sunt  combinate cu tehnici experimentale complexe din  psihologia cognitivă pentru a explica mecanismele profunde ale reflectării realității de către ființa umană.
  În psihologia cognitivă, mintea umană se compară uneori  cu un calculator, considerând că aceasta procesează input-ul (semnalele primite din interiorul și exteriorul organismului) pe baza unor algoritmi, având ca rezultat un output comportamental.  Desigur,  analogia este doar sugestivă, psihicul uman fiind capabil de raportare conștientă la realitatea obiectivă și subiectivă.
  După M. Miclea, un sistem cognitiv are două proprietăți esențiale, și anume: de  reprezentare (prin care se transpun în mediul interior fapte din exterior) și de calcul. Reprezentările și calculul pot fi conștiente sau inconștiente și implică structuri  și proiecții neurobiologice diferite.
  Sistemele cognitive pot fi analizate la mai multe niveluri:
- nivelul cunoștințelor, prin care se face distincție între comportamentele cognitiv-penetrabile  și  cele cognitiv-impenetrabile, după cum se modifică sau nu comportamentul  persoanei în funcție de cunoștințele dobândite;
- nivelul computațional, se referă la analiza sarcinii pe care trebuie să o îndeplinească sistemul cognitiv, descompunerea acesteia în elemente mai simple și stabilirea relațiilor dintre input și output;
- nivelul algoritmic-reprezentațional, se referă la altgoritmii prin care se realizează funcția input-output și modul de reprezentare a informațiilor de intrare și ieșire;
- nivelul implementațional, prin care se identifică structurile neuronale care permit realizarea unor sarcini cognitive.
   Viața omului se află sub semnul alternanței veghe-somn, care se suprapune cu ciclul zi-noapte și constituie ritmul circadian (nictemetral), a cărui reglare se realizează prin intermediul sistemului  activator ascendent (SAA) din formațiunile reticulate ale trunchiului cerebral. Prin inhibarea SAA, organismul trece  în starea de somn, absolut necesară pentru menținerea sănătății organismului, nu numai fizică, ci și mentală.
  Refacerea organismului în timpul somnului se realizează prin modificări vegetative (scăderea frecvenței respiratorii, a ritmului inimii, a tensiunii arteriale, a activităților digestive și excretorii), modificări somatice (reducerea tonusului muscular și încetarea activității locomotorii), precum și modificări bioelectrice. În timpul somnului sunt neutralizate neuro-toxinele, sunt eliberați hormoni de creștere, celulele se divid,  iar conexiunile dintre neuroni se consolidează, ceea ce are efecte benefice asupra memoriei, capacității de concentrare și abilității de a învăța.
  Se consideră că durata medie a somnului este de 6-7 ore la persoanele în vârstă, 8 ore la adulți, 10 ore la copii și adolescenți, iar la sugari poate depăși  20 de ore.
  Visele care apar în somn reprezintă o  trezire corticală spre lumea interioară, fiind imposibil de controlat, cu excepția celor de tip lucid, în care cei care visează sunt conștienți că visează și pot controla diverse aspecte ale derulării evenimentelor. De regulă, visele apar timpul somnului  paradoxal (de tip REM – eng. “rapid eye movement”, somn în care ochii se mișcă), atunci când eliberarea anumitor neurotransmițători este complet suprimată, iar neuronii motori nu mai sunt stimulați.
   După apariția electroencefalografului(EEG), a fost posibilă analiza semnalelor electrice produse de celulele creierului, fiind puse în evidență undele cerebrale Gamma, Beta, Alpha, Theta și Delta.
Undele Gamma (40 -5.000 Hz) se manifestă atunci când activitatea mentală este crescută, în timpul învățării și procesării de informații. Se consideră că la trecerea din starea Theta în starea Gamma, atunci când frecvența se schimbă de la 4 Hz la 5.000 Hz, sunt posibile vindecări miraculoase ale corpului.
   Undele Beta (14 -28 Hz) sunt prezente în  starea de veghe activă, fiind asociate cu activități mentale care necesită atenție și concentrare. Funcționarea creierului predominant pe frecvențele Beta poate duce la stres, anxietate sau chiar atacuri de  panică. Pentru a se evita astfel de situații, se recomandă celor care practică preponderent  activități specifice stării Beta să ia pauze de 5-10 minute la intervale de 2-3 ore, în care pot să desfășoare o activitate care induce relaxarea (să asculte muzica preferată, să deseneze, să privească pe fereastră).
  Undele Alpha (7-14 Hz) se manifestă în stările de  somn REM (cu vise), dar și în stările de veghe detașate și receptive,  atunci când procesele de învățare și memorare sunt deosebit de intense.
În starea Alpha se face legătura între nivelele conștient și inconștient ale psihicului; funcționarea creierului pe frecvența de 10 Hz este optimă, cele două emisfere cerebrale fiind perfect armonizate.
   Undele  Theta (4 -7 Hz) se manifestă cu precădere la nivelul subconștientului în stările de relaxare avansată, care pot fi atinse în meditații profunde sau în timpul somnului. Se consideră că în starea Theta trăirile interioare sunt foarte intense, creativitatea este la cote maxime, psihicul poate realiza conexiuni cu Universul, pot exista percepții extrasenzoriale etc.
  Undele Delta (0 - 4 Hz) se manifestă la nivelul inconștientului,  în timpul somnului profund, când toate celelalte unde cerebrale se atenuează. Se consideră că în starea Delta există posibilitatea accesării de informații necesare vindecării corpului pe cale naturală.
  De precizat că în stările conștiente sunt prezente de regulă  o combinație de unde cerebrale, care pot fi asociate cu diverse stări mentale, emoționale și spirituale.
  Sistemul nervos al omului este deosebit de complex, fiind biostructura care a atins cel mai înalt grad de organizare în cursul evoluției vieții pe Terra.
     Din punct de vedere  structural  și funcțional, se face distincție între sistemul nervos central (SNC) și sistemul nervos periferic (SNP).  Sistemul nervos central, numit și nevrax, este format din encefal (creierul mare, creierul mic, trunchiul cerebral) și măduva spinării, având rolul de prelucrare a informațiilor primite de la receptori (vizuali, auditivi, tactili, de durere etc.) și de generarea unor răspunsuri adecvate.
La adult, encefalul  conține aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase (neuroni), la care se adaugă un număr chiar mai mare de celule gliale, având rol de susținere. Este situat în interiorul cutiei craniene, fiind protejat de trei membrane conjunctive (dura mater, arahnoida și pia mater), între ultimele două existând  lichid cefalorahidian.
   Sistemul nervos periferic este format din sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ.  Spre deosebire de sistemul nervos somatic, care  asigură recepționarea stimulilor externi (de la organele de simț)  și  controlul voluntar al acțiunii mușchilor prin fibre nervoase de legătură cu sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, numit și autonom, gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient (ex. bătăile inimii, respirația, digestia etc.), fiind format din sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.
Creierul mare  este format din cele două emisfere cerebrale (despărțite prin fisura interemisferică), care reprezintă partea cea mai evoluată a sistemului nervos central, în masa acestora  distingându-se substanța cenușie și substanța albă.
  Substanța cenușie conține corpii celulari ai neuronilor, care formează  centrii nervoși de integrare și coordonare, iar substanța albă conține, atât conexiunile dintre acești centri, cât și căile de conducere ascendente și descendente.
   Substanța cenușie este formată din scoarța cerebrală (dispusă la periferia substanței albe) și nucleii bazali (corpii striați), care se află la baza emisferelor cerebrale și în mijlocul substanței albe. La rândul său, scoarța cerebrală (cortexul cerebral) are două părți (paleocortexul și neocortexul), care sunt distincte din punct de vedere filogenetic, structural și funcțional.
Scoarța cerebrală este partea cea mai importantă a creierului, fiind  centrul  integrator al senzațiilor, motricității, conștiintei, voinței, memoriei, afectivității etc.
Paleocortexul (scoarța cerebrală veche) este mai puțin dezvoltat la om decât la mamifere, fiind format din două straturi celulare și reprezintă sediul proceselor psihice afectiv-emoționale și al actelor de comportament instinctiv.
Neocortexul este o formațiune nouă filogenetic, care este formată din șase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern și fusiform. Această componentă a scoarței cerebrale este foarte dezvoltată la om și reprezintă sediul proceselor psihice superioare, fiind organizată fiziologic în zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) și de asociație.
   Referitor la noțiunile de homunculus senzitiv și homunculus motor, se menționează că  sunt reprezentări schematice sugestive ale proiecțiilor anumitor regiuni ale corpului în aria somestezică primară, respectiv aria motorie principală,  în funcție de densitatea fibrelor senzitive și motorii corespunzătoare.
   Zonele de asociație asigură activitatea nervoasă superioară a neocortexului, fiind  situate în lobul frontal (pentru funcții psihice și de comportament), în lobul temporal (pentru reacții emoționale, memorie auditivă, activitate sexuală) și în zona parieto-occipitală (de integrare superioară a activității somatice).  Zonele corticale sunt interconectate prin  numeroase fibre nervoase pentru integrarea funcțională a cortexului, astfel încât, stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau vegetative adecvate, realizând o unitate senzitivo-motorie.
Pe baza informațiilor primite din mediul extern și din mediul intern, sistemul nervos elaborează răspunsuri adecvate pentru coordonarea și integrarea funcțiilor voluntare și involuntare ale organismului, atât fizice, cât și psihice: locomoția, echilibrul, respirația, activitatea cardiacă, digestia, excreția, reproducerea, ceasul biologic intern, tensiunea arterială, controlul temperaturii, emoțiile, memoria, limbajul, gândirea etc.
Sistemul limbic se află sub cortex și  include structuri corticale (hipocamp, cortex cingular, cortex olfactiv,  amigdală)  implicate în formarea emoțiilor și a motivațiilor, mai ales cele legate de supraviețuire. De asemenea, sistemul limbic este implicat în reglarea hormonilor, procesul de memorare, percepția senzorială, funcții motorii și olfactive etc.
  Trunchiul cerebral, numit și creier reptilian, este zona subcorticală cea mai veche din punct de vedere evolutiv, fiind sediul unor procese nervoase importante (reglarea ritmului cardiac și a celui respirator, stări de alertă și apatie, reacții de apărare sau de luptă). Împreună cu sistemul limbic, trunchiul cerebral formează zone subcorticale care se unesc și influențează energia motivațională pentru activarea nevoilor fundamentale de supraviețuire.
Numai prin antrenarea întregii activităţi psihice(senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, atenţie, afectivitate, imaginaţie, gândire, creativitate), reflectarea realităţii obiective capătă  sens și valoare.  Gândirea umană permite fixarea unor scopuri și proiectarea acțiunilor viitoare prin reflectarea generală și abstractă a Existenței sub formă de noțiuni, idei, judecăți etc.  Pe de altă parte, nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman sunt modalități ascunse de raportare  la evoluția filogenetică și dezvoltarea  ontogenetică.
Spre deosebire de  relaționarea senzitivo-motorie a  organismelor la mediul înconjurător, care este comună întregului regn animal, rațiunea reprezintă un salt calitativ în evoluția vieții, prin care  doar omul poate aborda realitatea la nivel general și abstract. Pe lângă dedublarea normală a cunoașterii între treapta senzorială și treapta rațională, care sunt integrate la nivelul conștiinței, sunt posibile și tulburări disociative de tip dedublarea personalității în două euri diferite, care se manifestă simultan sau succesiv, unul fiind normal și conștient, iar celălalt patologic și bazat pe o motivație inconștientă.
În istoria  științei, problematia sufletului și a conștiinței  a creat dezbateri  contradictorii între gânditori.   Spre deosebire de Francis Crick, care   susţine că  sufletul este doar o iluzie,  esenţa  umană  fiind  determinată  de “comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”,   Stephen Cave afirmă că sufletul este “cea mai importantă idee din istoria omenirii”, luând în considerare  trei  aspecte esenţiale, şi anume:
- diferenţa dintre lucrurile vii şi cele inerte, care implică un “principiu animator” asimilat sufletului;
- fiinţele inteligente au conştiinţă, fiind capabile, nu numai de deplasare şi  reproducere, ci şi de gândire, imaginaţie şi creativitate;
- trăirea unor “experienţe extracorporale”, în care unii pacienţi aflaţi în moarte clinică au avut senzaţia că au părăsit propriul corp pentru a traversa un tunel luminos.
   În cadrul teoriei dipolilor vortex, se poate afirma că  factorul esențial implicat în generarea conștiinței omului este Spiritul universal din Universul complementar, care se  manifestă ca Spirit individual  prin intermediul nevraxului. De fapt, disponibilitățile nevraxului individualizează  formele de exprimare a  Spiritului universal în Universul nostru.
  Pe lângă procesarea informațiilor din interiorul și exteriorul organismului, sistemul nervos al omului reprezintă “interfața” prin care poate accesa “metainformația” (informația despre informație) din Universul complementar, care are un rol esențial în generarea conștiinței.
Raportat la întreaga Existență, Omul  include, nu numai ființa  din Universul nostru, ci și Alter Ego din Universul complementar. Informațiile pe care cele două componente fundamentale ale Omului le schimbă cu mediile în care se află  se completează reciproc și generează împreună, prin procesare, conștiința capabilă să dea sens și valoare evenimentelor și fenomenelor.
  În ultimă instanță, Alter Ego (AE) din Universul complementar face diferența dintre o ființă inteligentă și orice sistem artificial de procesare a informației, oricât ar fi de avansat. În orice studiu comparativ om - calculator, conceptul AE trebuie avut în vedere, deoarece conduita umană nu poate fi explicată doar prin procesarea informațiilor primite de la receptori și memorie, fără a lua în considerare rolul esențial al metainformației în formarea conștiinței; psihicul uman accesează metainformația prin nevrax, care reprezintă și interfața cu Alter Ego din Universul complementar.
  Saltul de la reflectarea realității de către un animal și conștiința umană poate fi comparat cu cele două metode de  înregistrare a unei  imagini tridimensionale pe suport bidimensional - prin tehnica clasică de proiectare cu lentile a imaginii obiectului, respectiv prin tehnica  holografică.
  Pentru a obține o înregistrare holografică, se creează zone de interferență pe plăcuța fotografică prin suprapunerea a două fascicule laser, unul trimis direct (fascicul de referință) și celălalt reflectat de obiect.  Spre deosebire de o  fotografie obișnuită, în care informația despre culoarea și intensitatea fiecărui punct al obiectului este înregistrată punctual, în cazul hologramei, informația despre fiecare punct al obiectului este distribuită pe întreaga suprafață a  acesteia. Datorită acestui fapt, chiar dacă plăcuța holografică este spartă în bucăți, fiecare ciob conține informațiile necesare reconstituirii imaginii tridimensionale, deși calitatea acesteia va avea de suferit (este mai puțin luminoasă).
Se poate presupune că, în principiu, mecanismul  generării conștiinței umane constă în procesarea de către sistemul nervos  a informațiilor provenite de la receptori și memorie sub controlul metainformației (informație complementară, de referință) primită de la Alter Ego prin interfața creierului cu Universul complementar.
  Spiritul individual, denumit de credincioși și suflet, are o evoluție corelată și adaptată la dezvoltarea filogenetică și ontogenetică a organismului, care îi oferă disponibilitățile de manifestare în Universul nostru.  În  cadrul lărgit al Existenței, sufletul aparține, atât ființei umane din Universul nostru, cât și lui Alter Ego din Universul complementar.
  Trăirile marcante ale fiecărui om sunt codate și înregistrate, nu numai în memoria din nevrax, ci și într-o memorie complementară care aparține lui Alter Ego, astfel încât, nu se pierd după moartea organismului, fiind trecute în “baza de date” a Universului complementar. Astfel, ele  pot reprezenta  o sursă de relaționare cu descendența prin canale neconvenționale la nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman. Se poate afirma că  Spiritul individual (asociat cu sufletul ființei umane)  poate fi considerat nemuritor, având în vedere că, după moartea trupului, nu este “șters din Existență”,  ci  trece în stare de Spirit universal și rămâne ca “amprentă  informațională” în Universul complementar.
   Menirea ființei umane în Univers constă în tendința biologică spre perfecțiune și cunoașterea progresivă a adevărului absolut,  prin armonizarea Spiritului individual  cu Spiritul colectiv  și apropierea asimptotică de  Spiritul universal, proces deosebit de complex care se realizează  pe măsura evoluției dialectice a culturii și civilizației.