Devenirea umană (I)

În clipe de reflecție profundă, se pune firesc întrebarea fundamentală: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm pe traiectoriile vieții?  Pentru căutarea unui răspuns  despre  misterul devenirii umane, se pleacă de la cunoștințele actuale în domeniul psihologiei, se continuă demersul cognitiv în cadrul neuroștiințelor, urmărindu-se corelarea datelor cu teoria dipolilor vortex.
  Psihicul nu poate fi redus la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului,  dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: “Informația este informație; ea nu este nici materie, nici energie”.
În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare:
- modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar spiritul  are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei;
- modelul idealist, în care spiritul  este  factor primordial și determinant, iar materia apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului;
- modelul dualist,  care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca entități distincte cu însușiri și calități proprii.
   Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate  pe studiul individual sub semnul unor  orientări  diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului,  psihologia conștiinței și psihologia comportamentului.
  A urmat apoi  etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului  în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.
  Apariția psihicului la organismele vii a marcat în evoluția filogentică trecerea de la plante la animale, care a permis manifestarea deplină a vieții – prin saltul evolutiv de la modul de existență static la cel mobil de explorare și interacțiune cu mediul înconjurător. 
  Spre deosebire de informația genetică, înscrisă în celulele tuturor organismelor vii, psihicul este localizat în creier, biostructură informațională complexă pentru recepționarea și procesarea semnalelor care provin din exteriorul și interiorul organismului, fiind factor de reglare, optimizare și adaptare la mediul ambiant.
  Desprinderea lui homo sapiens din regnul animal s-a făcut pe măsura apariției și dezvoltării conștiinței în cadrul unui nou mod de existență (cel sociocultural), ajungându-se la un mod superior de relaționare cu mediul înconjurător. Miracolul uman înseamnă un salt calitativ în evoluția vieții, deoarece, prin capacitățile sale proiectiv-anticipative, doar omul caută sensuri și utilități în fenomenele și evenimentele din realitatea obiectivă. 
Cum a  apărut  viața pe Terra și cum au evoluat  organismele vii  sunt provocări cu multe necunoscute, care suscită  controverse intense  printre specialiști.
Referitor la apariția materiei organice și a vieții pe Pământ, pe lângă ipoteza Oparin-Haldane că inițial au apărut pe cale abiogenă substanțe organice simple în anumite condiții (descărcări electrice atmosferice, radiații ultraviolete intense) și apoi s-au format în Oceanul Primitiv complexe macromoleculare înzestrate cu metabolism, există și ipoteza panspermiei (originii extraterestre a vieții), conform căreia viața a apărut  în Cosmos,  fiind adusă pe Terra prin intermediul meteoriților, cometelor și a altor corpuri cerești. 
În lucrarea “Inteligența materiei”, medicul neurolog Constantin Dulcan afirmă:   “Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide, lipide – ,cât și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să adune acești aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a fost acidul dezoxiribonucleic (AND).  Apariția sa a constituit un moment-cheie  în evoluția vieții, acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de  forme pe care o cunoaștem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om”.
  Spre deosebire de Monod, care a exagerat rolul hazardului în apariția și evoluția vieții, Constantin Dulcan consideră că “viața depășește imperiul întâmplării trecând în cel al necesității”. În concepția sa, “inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza afinităților lor chimice. În momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și reproducere, deci sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung până la stadiul în care materia se gândește pe sine“.
Măsurătorile geocronologice au pus în evidență existența materiei organice încă din  precambrian, cu circa 3,6  miliarde de ani în urmă.
  La început, evoluția vieții s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionți) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare și altele).
  Trecerea viețuitoarelor (plante, apoi animale), de la mediul acvatic la cel terestru a avut loc cu circa 340 – 400 de milioane de ani în urmă, pe măsură ce atmosfera s-a îmbogățit în oxigen, iar pătura superioară a scoarței terestre s-a transformat în sol.
  Dispariția dinozaurilor, cauzată de  un  meteorit care  s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu  circa 65 milioane de ani, a schimbat lanțul trofic și a permis dezvoltarea și răspândirea mamiferelor. Organismele superioare s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
  În celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, Charles Darwin consideră că transformarea treptată a speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală.  Geneticienii susțin, ca premiză a evoluției vieții, rolul esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi condiții în procesul de adaptare la mediu.
   Organismul uman s-a perfecționat progresiv în cursul evoluției filogenetice, în care selecția naturală a fixat în zestrea ereditară a descendenților cele mai valoroase însușiri ale strămoșilor.
   Antropogeneza este marcată de  confecționarea uneltelor, trecerea de la turmă la grup social, precum și dezvoltarea vorbirii, trăsătură care, după părerea lui Pavlov, a devenit cel de-al doilea sistem de semnalizare. În analiza procesului  de trecere a ființelor de la starea de animalitate la starea de umanitate  trebuie luat în considerare  și  impactul pe care l-au avut   locomoția  bipedă, creșterea dimensiunilor creierului, gândirea și conștiința.
  Deși are în comun cu maimuța structuri morfo-funcționale și procese emoțional-instinctive similare, doar omul s-a ridicat la nivelul conștiinței, care presupune reflectarea cu înțeles, orientarea către scop sau finalitate, construcție creativă sau proiectivitate. Dar nu trebuie neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului uman, având în vedere că unele deprinderi și automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de inconștient, pot trece în focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament.
   Pe baza unor studii genetice comparative, se presupune că omul și cimpanzeul au un strămoș comun care a trăit în urmă cu circa 5 milioane de ani.  Desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare este plasată în Cuaternar, ultima și cea mai scurtă perioadă geologică din istoria Pământului,  de aproximativ 2,58 milioane de ani, în care au apărut glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm.
  După D.C. Johanson și T. D. White , apariția și evoluția  omului este sintetizată în schema următoare:  Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens.
  Termenul Homo, care înseamnă “Om” în latină, a fost propus de  biologul suedez  Carl von Linné pentru a desemna toate specile umane apărute în cursul evoluției filogenetice, din care  a rămas doar Homo sapiens, celelalte  nereușind să se adapteze la condițiile schimbătoare ale mediului.
  Primul reprezentant al genului Homo a fost Homo habilis, care a apărut în Pleistocen (prima parte din Cuaternar), apoi acesta s-a diversificat  prin adaptări tot mai evoluate în Homo erectus și în linii colaterale, precum Homo neanderthalensis, până la apariția în Africa a lui Homo sapiens, specia care  le-a înlocuit pe celelalte și a populat, prin migrații succesive, toate continentele, cu excepția Antarcticii, unde condițiile de mediu sunt ostile.
Studiul organismelor vii este deosebit de  dificil, pentru că  “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare;  ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se caracterizează printr-o gamă diversificată de  procese secundare superioare: gândire logică, imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie istorică, emoții și sentimente profunde,  trăsături caracteriale specifice comportamentului civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc.  Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul  școlii de psihanaliză, de a fi inițiat  concepția  organizării multinivelare a sistemului psihic uman, prin introducerea  unor nivele funcționale dispuse pe verticală, mai precis: Sinele (Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Referitor la fenomenele psihice inconștiente, se menționează că, încă din secolul al XVII-lea, Leibniz a pus în evidență “percepțiile mici”, care se produc sub pragul de conștientizare și pot influența percepția și gândirea.  Mai târziu, pe baza relației dintre intensitatea stimulului și claritatea senzației,    G. Fechner a introdus noțiunea de  “senzații subliminale”, iar Helmholtz, pentru a explica fenomenul insight (obținerea instantanee a răspunsului la o problemă), a susținut existența unor raționamente inconștiente.  În plan filosofic, se remarcă concepția existenței unei vieți  psihice inconștiente sau iraționale, care a fost promovată de mari gânditori ai secolului al XIX-lea, precum Schelling, Schopenhauer, Nietzsche etc.
Psihicul uman reprezintă o mare provocare gnoseologică, fiind cea mai complexă realitate din Universul accesibil până în prezent.  Abordarea psihicului uman a creat mari dispute între cercetători, în funcție de modul de raportare la natura psihicului (material-ideal), arhitectura internă (parte-întreg, senzorial-logic, conștient-inconștient), raportul subiectiv-obiectiv, raportul biologic-cultural, raportul ontogenetic-filogenetic etc. 
   În viziunea modulară a proceselor psihice, diferite zone din creier sunt specializate: amigdala  pentru emoţii, hipocampul pentru memorie, cortexul vizual  pentru percepţie etc.
  La baza activității sistemului nervos se află reflexele necondiționate și condiționate. Reflexele necondiționate sunt înnăscute și comune tuturor indivizilor, unele fiind simple (clipit, tuse, strănut, secreție salivară), altele sunt complexe (lanțuri de reflexe)  și  se manifestă prin instincte (alimentar, de reproducere, matern, de apărare). Reflexele condiționate sunt dobândite în cursul vieții și se formează prin stabilirea unor legături funcționale temporale între focarele de excitație corticală  a doi excitanți care se repetă în timp, unul necondiționat și celălalt condiționat.
  Spre deosebire de excitație, care provoacă, menține sau intensifică activitatea corticală, inhibiția se manifestă prin diminuarea sau chiar  încetarea unor activități nervoase. Procesele de excitație și de inhibiție se pot transforma dintr-o formă în cealaltă,  în cadrul dinamicii corticale putându-se deosebi faze de iradiere, concentrare și  inducție reciprocă.
Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex, care implică cele trei nivele funcționale majore: cortical, subcortical și al măduvei spinării.
Actul reflex reprezintă răspunsul   unui organ efector (mușchi, glandă)  la acțiunea unui stimul, realizându-se prin arcul reflex, structură anatomică formată din receptor, calea aferentă (senzitivă), centrii nervoși, calea eferentă (motorie) și efectorul. Mai precis,  influxul  nervos de la receptor (exteroreceptor sau interoreceptor) traversează calea aferentă la centrii nervoși, unde se analizează influxul nervos senzitiv și se elaborează influxul nervos motor, circuitul arcului închizându-se pe calea  eferentă  la  efector.    De menționat că, pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt mușchii striați, iar pentru sistemul nervos vegetativ, efectorii sunt mușchii netezi, glandele endocrine și exocrine.   
  Spre deosebire de reflexul elementar (reflex monosinaptic), care este format din doi neuroni, unul senzitiv și unul motor, în cazul reflexelor complexe (reflexe polisinaptice), calea eferentă este formată dintr-un lanț alcătuit din trei sau mai mulți neuroni senzitivi, iar centrii  nervoși sunt reprezentați de totalitatea sinapselor care se realizează în ariile corticale sau în nucleii subcorticali. 
  La reflexele somatice, calea eferentă este formată din axonul neuronului α din coarnele anterioare ale măduvei spinării, iar în cazul sistemului nervos vegetativ este alcătuită din doi neuroni motori, cel preganglionar fiind situat în  coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral, iar cel postganglionar este localizat în ganglionii vegetativi periferici.
Sistemul nervos somatic  asigură controlul voluntar al mișcărilor corpului prin procesarea stimulilor externi și acționarea mușchilor scheletici, fiind format din centrii nervoși situați în encefal și măduva spinării, la care se adaugă nervii aferenți externi și nervii eferenți somatici.
   Sistemul nervos vegetativ, numit și sistem nervos autonom,  reglează activitatea organelor interne (inimă, plămâni, glande endocrine și exocrine) la vertebrate, asigurând funcțiile involuntare ale corpului: funcția cardiacă, a respirației, a digestiei și a excrețiilor.
  Acest sistem nervos este relativ independent  de  creier, fiind format din: 
● sistemul nervos simpatic – acționează atunci când este nevoie de reacții imediate ale organismului și are  centrul nervos  în măduva spinării sau  hipotalamus;
● sistemul nervos parasimpatic – acționează atunci când sunt necesare reacții pe termen lung, având un rol important în regenerarea organismului după stres;
● sistem nervos digestiv – leagă măduva spinării prin nervul vag de tractul digestiv.
  Sistemul nervos vegetativ  se află în legătură cu sistemul nervos simpatic (sistem al vieții de relație) și asigură împreună echilibrul organismului cu condițiile variabile de mediu.
   La nivelul scoarței cerebrale, pe lângă funcțiile senzitivă și motorie, apare și funcția psihică.  Separarea funcțiilor sistemului nervos este necesară pentru simplificarea studiului, deși  este artificială și schematică, în realitate ele sunt integrate funcțional.
  Principalele activități cerebrale pot fi grupate în cognitive, afective și volitive, care nu sunt independente, ci se influențează reciproc.
  Învățarea este procesul de acumulare conștientă de informații de către individ prin interacțiunea cu factorii din mediul natural și sociocultural, datele furnizate de receptori fiind prelucrate de cortex și stocate în memorie. Cunoașterea realității de către om la cel mai înalt nivel se face prin gândire,  care se exprimă în diverse moduri (noțiuni, asocieri logice, idei, judecăți) și implică, pe lângă integritatea morfofuncțională  a sistemului nervos central,   numeroase procese nervoase, precum: excitația și inhibiția, iradierea și concentrarea, analiza și sinteza,  generalizarea și abstractizarea, memorizarea etc.  
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, gama trăirilor afective fiind diversificată, de la cele primare (spontane, mai apropiate de instinct), la cele complexe (emoțiile curente, dispozițiile afective) și superioare (sentimentele și pasiunile). Prin afectivitate, omul transpune în plan intern raporturile sale cu lumea prin activarea funcțiilor de alertă și potențare energetică, de organizare a conduitei în vederea satisfacerii trebuințelor. Deși filogenetic și ontogenetic, trăirile emoționale preced disponibilitățile de percepție și gândire,  afectivitatea și cogniția se susțin în reflectarea de către om a realității obiective.
  Voința este o activitate nervoasă conștientă, care se manifestă prin capacitatea unui individ de a lua decizii și de a le duce la îndeplinire. Un act voluntar are  la origine o motivație și implică în mod deosebit lobul prefrontal, care are un rol important în integrarea superioară a personalității și modelarea comportamentului social al individului.
Aptitudinile   caracterizează    latura   instrumental - operaţională    a  personalităţii, organizată în sisteme  operaţionale  superior dezvoltate, relativ  stabile, care  mijlocesc  performanţe  deasupra  mediei  în  activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă.
  Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se  ajunge la talent  în  măsura în care permit realizarea  de  produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.
  Aptitudinile sunt  condiţionate  de zestrea ereditară, dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o  traiectorie  socio-culturală specifică.
Inteligenţa  poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin diverse mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională,  dar mai ales prin inovare şi creativitate.   După  părerea lui  Stephen Hawking, “Inteligența reprezintă capacitatea  de  a  te  adapta  la  schimbări”.
  Această capacitate a psihicului uman este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificaţii, care a provocat  dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie.
  Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe  o aptitudine  generală  comună, pe care a denumit-o factorul g. 
  Metoda  analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, care au luat în considerare o multitudine de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi.
  După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dinamice, organizate ierarhic.
  Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă.
  Dezvoltarea inteligenţei la copil  parcurge  succesiv  mai  multe  stadii : senzorio-motor (de la  naştere până  la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al  operaţiilor concrete  (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de  la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul  operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.
  Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei într-o viziune mult mai flexibilă, în  sensul  că orice  etapă  poate  fi  accelerată prin strategii didactice adecvate. 
După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la  orice vârstă,  într-o formă potrivită”. El a insistat  mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare ştiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
  Sfârşitul secolului al XX-lea este marcat de  efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei, având ca scop evaluarea  riguroasă a performanţelor elevilor în raport cu disponibilitățile cognitive individuale determinate de zestrea genetică.
   Este meritul  lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi  dezvoltat  în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului, care a fost extins  apoi pentru a măsura inteligenţa omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100.
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, prezentată pentru  prima oară în anul 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”, de  către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. 
  Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu lumea. 
          După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”.
  Mai  târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse  preţuite de cel puţin o cultură”.  
În teoria lui Gardner, se consideră că oamenii pot avea nouă tipuri de inteligență, și anume:
1. Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor -  capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti, scriitori, avocaţi, profesori.
2. Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii - capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date;  este întâlnită la matematicieni, contabili, programatori, oameni de ştiinţă.
3. Inteligenţa spaţial-vizuală  sau inteligenţa imaginilor, desenului  şi  a  picturii - capacitatea de  a rezolva  probleme  şi  de  a  dezvolta  produse  cu ajutorul  reprezentărilor spaţiale  şi  al imaginii;  este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi.
4. Inteligenţa muzical-ritmică  sau  inteligenţa  tonului,  a ritmului  şi  a  timbrului - capacitatea  de  a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă  la muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti.
5. Inteligenţa  corporal-kinestezică sau inteligenţa  întregului  corp - capacitatea  de  a rezolva probleme şi de a dezvolta produse  cu ajutorul mişcării; este  întâlnită  la  sportivi,  dansatori,  actori, chirurgi.
6. Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor - capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi.
7. Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale - capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri.
8. Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii - capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori.
9. Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă  o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea pe creier. De aceea, vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de inteligenţă.  Se manifestă la filosofi, analişti etc. 
  Fiecare individ se manifestă în mod unic  ca “o colecţie de  inteligenţe” -  în funcţie de disponibilitățile zonelor corticale care le  guvernează.
   O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în cartea “Inteligența emoțională”, care  completează  teoria inteligențelor multiple a lui  Horward Gardner.
   Inteligența emoțională (EIQ)  are un rol important în dezvoltarea personalității individului, cu mențiunea că poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză,  autodisciplină şi empatie pentru controlul impulsurilor și  al complexității sentimentelor.
  Despre evoluția concepției sale, Goleman povestește următoarele: “În acele vremuri, IQ-ul  era standardul  indiscutabil  pentru  excelență  în  performanță; la un moment dat, a izbucnit o dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul  era îngravat în genele noastre și cei care credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții mele în 1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de apariția cărții, că dacă mai târziu voi auzi din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în lume”.
   Un rol esențial pentru raportarea la Existență a ființei umane îl are memoria, care exprimă dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, fiind definită prin capacitatea sistemului nervos de a reține, a recunoaște și a evoca selectiv informații și experiențe anterioare.
În definirea memoriei, neurologii cognitivi pun accentul pe conceptul de reprezentare internă, având două componente: expresia memoriei la nivel comportamental sau conștient, respectiv modificările în structura neuronală (Dudai, 2007).
Referitor la tipurile de memorie,  o  clasificare fundamentală  a fost introdusă în 1968 de Atkinson și Shiffrin, care au luat în considerare   criteriul temporal  pentru a  face distincție între memoria pe termen scurt (MTS) și memoria pe termen lung (MTL), cu mențiunea că, în anul 1972, Tulving a propus  separarea în cadrul MTL  a memoriei  episodice (stochează informații  și evenimente în funcție de amplasarea lor temporală și identitatea  subiectului) de memoria semantică (stochează cunoștințe generale, semnificațiile, simbolurile și relațiile acestora).  Spre deosebire de MTS, care este temporară și supusă la perturbații, MTL este persistentă și stabilă.
   În anul 1985, Graf și Schacter au definit alte două tipuri de memorie astfel: “Memoria implicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini este facilitată fără recuperarea conștientă, în timp ce memoria explicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini necesită recuperarea conștientă a experienței anterioare”.
  Teoria sistemelor de memorie a fost elaborată  în anul 1994 de Tulving și Schacter, care, pe lângă memoria de lucru (memoria pe termen scurt), memoria episodică și memoria semantică au avut în vedere memoria procedurală ( vizează învățarea abilităților motorii și cognitive) și sistemul de reprezentare a percepției  (permite identificarea formelor și structurilor fără prelucrarea semnificației acestora).
  Desigur, sunt folosite și alte criterii în clasificarea memoriei: după gradul de control voluntar al celor memorate (memorie involuntară, memorie voluntară), după gradul de înțelegere (memorie mecanică, memorie logică), după modalitatea informațională preferențială (memorie imagistic-intuitivă, memorie verbal-simbolică) etc.
  Există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei: codificare (procesarea informațiilor primite), stocare (înregistrarea informațiilor codate) și recuperare (aducerea informațiilor stocate în focarul conștient).
  La om, memoria nu este concentrată  într-un singur loc, ci în diverse zone ale creierului, precum: hipocampul,  amigdala, corpul striat, corpii mamilari. Amigdala este implicată în memoria emoțională, iar hipocampul este implicat în memoria explicită și în procesul de învățare, fiind important pentru consolidarea memoriei. Hipocampul schimbă informații cu diverse zone ale creierului, lezarea acestuia având ca efect  disfuncționalități și pierderi irecuperabile de memorie.
  Conținuturile memoriei au un registru variat: memorie senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă, motorie), memorie perceptivă, memorie a imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă. 
  Memoria are un rol esențial în adaptarea optimă la mediu a individului,  fiind implicată în modul de funcționare a  percepției, reprezentării și gândirii.
O abordare complexă  a obiectului psihologiei a fost realizată de  medicul francez Pierre Janet, care a ajuns la concluzia că  “psihologia nu poate fi altceva decât știința acțiunii umane” .
  Pentru a depăși  ruptura dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern în analiza  comportamentului, Janet propune termenul de conduită, având semnificația de totalitate a manifestărilor vizibile, împreună cu procesele invizibile, responsabile de organizarea și reglarea lor.
    Referitor la psihologia conduitei, Janet afirmă:  “Suntem obligați să concepem o psihologie în care acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu este decât reproducerea, combinarea acestor acțiuni exterioare sub forme reduse și particulare”.
  Conduitele  nu sunt înnăscute, așa cum susține introspecționismul, nici impuse din afară prin acțiunea stimulilor, așa cum le consideră behaviorismul,  ci ele se învață  în cursul interacțiunii cu mediul  a ființei umane,  care are o anumită organizare (programare) internă, deci   include și o dimensiune genetică. În acest mod, conduitele nu sunt reduse la mulțimea reacțiilor motorii și secretorii  automate ale organismului, cum este concepția behaviorismului watsonian,  ci reprezintă  o manifestare a personalității în ansamblul  său, actele externe fiind condiționate, selectate și reglate de întreaga organizare psihică internă, de la voință, motivație și afectivitate, la gândire.
  În concepția lui Daniel Lagache, conduita  reprezintă “ansamblul operațiilor, materiale și simbolice, prin care organismul, aflat într-o anumită situație, tinde să-și realizeze propriile posibilități și să reducă tensiunile care-i amenință unitatea și care le motivează”.
  Pe lângă observațiile și  înregistrările obiective externe, studiul conduitei   necesită luarea în considerație a personalității subiectului, a conținutului autoanalizei și relatărilor acestuia.
   O nouă provocare în cunoașterea esenței umane o reprezintă înțelegerea experiențelor extracorporale  prin care au trecut unii indivizi.
   Dedublarea astrală (proiecție astrală), este o experiență extracorporală care presupune existența unei entități nemateriale, denumită corp energetic,  capabilă să se separe de corpul fizic pentru a călători la distanțe mai mici sau mai mari față de acesta, sau chiar într-un alt univers.
  Decorpolarizarea se poate realiza în mod natural în timpul somnului sau poate fi indusă prin stimularea electrică a creierului, droguri psihedelice sau disociative, traumatisme cerebrale, experiențe în apropierea morții, tehnici de meditație sau de intrare în stări de conștiință modificate etc. 
  Unii indivizi, care au trecut printr-o astfel de experiență, susțin că învelișul astral al subiectului rămâne legat de corpul fizic printr-un cordon energetic subțire la nivelul plexului solar, iar după alte viziuni, la nivelul creștetului capului. Se spune că ruperea acestui cordon are ca efect moartea individului. După unele păreri,  plexul solar, numit sugestiv  creierul abdominal,  nu numai că are un rol important în dirijarea unor funcții(nutriția, respirația, circulația, creșterea, eliminarea) ale organismului, ci reprezintă  și o interfață importantă pentru comunicare și schimb de energie  cu întregul univers.
   Experiențele extracorporale pot marca profund personalitatea subiecților, a modului de raportare față de lume și față de ei înșiși. Deși, deocamdată nu s-a confirmat științific faptul că sufletul (sau conștiința umană) poate exista în afara organismului, credința în posibilitatea călătoriei astrale este străveche, fiind prezentă în diverse culturi.
Dezvoltarea ontogenetică a omului reprezintă o mare provocare pentru cercetarea teoretică și aplicativă, acumularea datelor  științifice derulându-se într-un ritm alert.
  La  începutul  secolului al  XXI-lea  s-a  depășit  etapa descifrării structurii și funcțiilor genomului uman doar pe baza secvențelor nucleotice ale genelor codificatoare de proteine,  prin abordarea în cadrul genomicii funcționale și a epigeneticii, atât a relațiilor intergenice, cât și a relațiilor dintre gene și mediul înconjurător.
  Pentru cunoașterea aprofundată  a fenotipului de tip normal, dar și patologic, s-a analizat complexitatea structurii materialului genetic AND/ cromatină (complex nucleo-histonic cu conformație dinamică), punându-se  în evidență diverse aspecte: relația dintre structura cromatinei și expresia genei,  controlul expresiei genelor la nivel nuclear și citoplasmatic, codul metilării ARN și codul histonic, sistemul ARN de interferență, variația trăsăturilor fenotipice  cauzate de factori din mediu, rolul informației epigenetice în reproducere și în genetica dezvoltării, conexiunile dintre ereditate, mediu și dezvoltarea personalității, factori genetici și epigenetici în procesele de îmbătrânire, în bolile cronice metabolice și în carciogeneză etc.