Cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor și a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine și vin, ca pe o pârgă a vieții noastre. Căci pâinea și vinul alcătuiesc hrana omului, prin care se întreține viața trupească. Iar viața nu numai că se susține prin hrană, dar e și simbolizată prin ea. Astfel, ca să arate că L-au văzut pe Hristos viu, Sfinții Apostoli ziceau despre Dânsul: „Că mâncam și beam împreună cu Dânsul, după Înviere” (Fapte 10, 41). De asemenea, Domnul a poruncit să se dea de mâncare unui mort pe care-l înviase (Luca 8, 55), ca să arate viața prin hrană. Așa încât nu e nimic nefiresc dacă, la Sfânta Liturghie, aducând prinos din hrană, socotim că aducem ca prinos însăși viața noastră.

Dar poate ar zice că și jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate alcătuiau hrana omului, căci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc agricultorii, fie animale din cele care se mănâncă. Da! Însă toate acelea erau prinoase ale vieții omenești? Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrană proprie numai omului, ci erau comune și celorlalte viețuitoare. Astfel, fructele și roadele sunt hrana zburătoarelor și a ierbivorelor, iar carnea de animale este hrana carnivorelor. Prin „omenească” înțelegem, însă, ceea ce aparține numai omului; ori nevoia de a-și pregăti pâinea pentru mâncare și vinul pentru băut este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicația formei (materiei) darurilor noastre.

Pentru care motiv trebuie să aducem lui Dumnezeu darurile acestea tocmai ca pe o pârgă a vieții noastre? Pentru că Dumnezeu ne dă viața în schimbul lor. Se cuvine, deci, ca darul nostru să nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se dă în schimb, ci să fie măcar în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se dă în schimb fiind viața, atunci și darul nostru trebuie să fie oarecum viața, mai ales că Cel Care a stabilit darul și împarte contradarul, este Unul și Același: Dreptul Judecător. El Însuși ne-a poruncit să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6, 21) și Paharul vieții celei veșnice.

În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat-o Apostolilor pe aceea de a fi pescari de oameni (Ioan 5, 10), iar bogatului care-l întrebase despre Împărăția Cerurilor i-a recomandat bogăția cerească în locul celei pământești (Matei 9, 16). Tot așa și aici, în schimbul vieții celei veșnice, adică al Sfântului Său Trup și Sânge de viață făcător pe care ni-l dă, El ne-a poruncit să-I aducem hrană producătoare a vieții celei trecătoare, ca să primim viață pentru viață: s-o dobândim pe cea veșnică în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l dăruiește să pară o răsplată, pentru ca astfel milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu să satisfacă întrucâtva și dreptatea și să se împlinească cuvântul Scripturii: „Pune-voi milostivirea mea în cumpănă” (Isaia 28, 17).

Lucrul acesta se întâmplă nu numai în Sfânta Liturghie, ci și la Botez, unde schimbăm o viață cu alta: pe una o dăm, pe cealaltă o dobândim în schimb. Însă dăruirea vieții noastre este o moarte numai în simbol și în întruchipare, pe când renașterea (prin botez) este o viață adevărată. Căci murind și înviind din morți Mântuitorul a binevoit să ne facă și pe noi părtași la viața lui cea nouă, cu condiția să-I aducem și noi ceva în schimbul acestui neprețuit dar. Și ce anume? Să imităm moartea Lui. Cum? Afundându-ne trupul în apă, ca într-un mormânt, și scoțându-l de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel ca părtași ai morții și ai îngropării Sale, să ne facă vrednici de viața Lui cea nouă.

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 6-8)

În Biserica Ortodoxă, cinstirea sfinților nu are loc doar la nivel declarativ, ci ea se concretizează prin ținerea sărbătorilor, prin participarea la slujbele săvârșite în biserici în zilele în care ei sunt prăznuiți, prin închinarea la sfintele lor moaşte etc. Pe lângă acestea, o altă formă prin care creștinii își exprimă cinstirea față de sfinți este aşezarea lor ca ocrotitori sau patroni ai caselor. Sfântul ocrotitor al casei are rolul de a-i păzi pe toți cei care locuiesc în casă și pe toate cele din cuprinsul ei.

Dacă familia și-a ales deja sfântul ocrotitor cu prilejul cununiei religioase, spre exemplu, atunci este bine să se păstreze același sfânt în cazul construirii unei alte case. Icoana sfântului respectiv trebuie așezată la loc de mare cinste, iar în fața ei va arde în permanenţă o candelă.

De asemenea, în ziua pomenirii lui, membrii familiei participă la Sfânta Liturghie aducând cu ei prinoase, care vor fi binecuvântate îndată după slujbă şi împărţite tuturor celor din biserică. Tot în acea zi, acasă, se poate face și o sfeștanie însoțită de o agapă, ca pentru o sărbătoare a familiei, putând fi invitaţi la masă preotul, rudele, vecinii şi, mai cu seamă, cei sărmani şi neajutoraţi.

Sfinţii ocrotitori ai casei nu rămân niciodată datori, ci revarsă totdeauna darurile lor asupra celor care le cer să mijlocească pentru ajutorul și mântuirea lor.

Pentru a trăi un mod de viaţă ortodox este important să ne începem ziua în pace. Nu poţi avea o zi liniştită dacă îţi începi ziua în grabă, mănânci în grabă, te enervezi la semafor. Dimineaţa poate fi foarte încărcată, mai ales dacă aveţi copii mici pe care îi pregătiţi pentru şcoală şi grădiniţă, dar este foarte important să vă programaţi timpul astfel încât să includeţi şi rugăciunea de dimineaţă.

Acest lucru implică să vă treziţi mai devreme cu o oră pentru a vă putea ruga în tihnă. Atunci când ne rugăm, îngenunchem în faţa icoanei şi ne ridicăm mintea la Dumnezeu. Trebuie să lăsăm în urmă gândurile, frământările noastre de zi cu zi, grijile şi problemele şi ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu. Acesta este timpul tău pe care îl petreci vorbind cu Dumnezeu. Ai grijă de el. Nu uita pe parcursul zilei nici de rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

După ce ţi-ai terminat rugăciunea de dimineaţă, gândeşte-te la ce ai de făcut în ziua respectivă. Gândeşte-te cum rezolvi problemele de peste zi într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Încearcă să păstrezi pe parcursul zilei prezenţa lui Dumnezeu în inima şi sufletul tău, stare dobândită în timpul rugăciunii.

Odată ajuns la muncă, fă o trecere în revistă a ceea ce ai de făcut în ziua respectivă şi încredinţează-te că ceea ce faci este conform cu voia lui Dumnezeu. Dacă vei întâlni o situaţie stresantă, încearcă să te linişteşti şi să zici în gând rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Pacea dobândită în timpul rugăciunii de dimineaţă te va însoţi pe tot parcursul zilei.

Un țăran lucra într-o zi de Duminică la câmp, în timp ce consăteanul lui credincios se ducea la sfânta biserică.

Primul începu a-și bate joc de vecinul lui, considerându-l habotnic.

Însă credinciosul îi spuse:

- Prietene, ce ai spune dacă eu aș avea 7 galbeni și aș da 6 galbeni unui cerșetor, pe care l-aș întâlni în drumul meu?

- Aș spune că ești foarte darnic, răspunse țăranul necredincios, puțin ironic.

- Dar ce-ai spune dacă acest cerșetor, în loc să-mi mulțumească, mi-ar cere și pe al șaptelea?

- Aș spune că e un om de nimic, un netrebnic, și că își merită spânzurătoarea.

Acum, cel ce mergea spre biserică, îi zise zâmbind:

- Ei bine, ți-ai rostit propria ta osândă, căci din șapte zile câte sunt într-o săptămână, Dumnezeu ți-a dat șase pentru lucru și a șaptea o vrea să o sfințești pentru El. Dar tu o vrei și pe a șaptea pentru tine. Faci întocmai ca acel cerșetor.

Necinstirea Duminicii ca zi a Domnului și Creatorului Universului o practică foarte mulți dintre creștinii botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Ne dorim din tot sufletul împlinirea multor dorințe, ne dorim sănătate, spor în toate, dar fără de Dumnezeul Cel Adevărat.

Ne-am făurit dumnezeul propriu, acel dumnezeu care ascultă de noi, căruia îi facem noi legile și regulile. Prin aceasta ne facem vinovați de ruperea armoniei lui Dumnezeu, pentru că în toate facem voia noastră și nu cea dumnezeiască, adevărată.

Cât de superficial tratăm această necinstire a Duminicii și cât de mic ni se pare acest păcat. Cât de neînsemnat ni se pare a face cu totul altceva atunci când întreaga creștinătate se roagă în Biserici.

Să cugetăm cu atenție și să vedem cum și noi de multe ori ne rostim singuri sentința asemenea batjocoritorului din pilda de mai sus.

Unii autori afirmă că acest Crez, promulgat la Sinodul de la Niceea se baza pe un crez baptismal folosit în Palestina, în timp ce alții consideră că originea sa cea mai probabilă se găsește în Crezul sirian emis în Antiohia la începutul anului 325 d.Hr.

Crezul, așa cum este el acum, s-a format în două etape, iar cel utilizat în zilele noastre de Biserica Ortodoxă cuprinde revizuirile și adăugirile de la Sinodul I de la Constantinopol. Câteva secole mai târziu, Biserica Romano-Catolică a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul Filioque cu privire la purcederea Duhului Sfânt, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme dintre Roma și restul Bisericii.

Conform unei tradiții din Biserica coptă, autorul Crezului de la Niceea a fost Sf. Atanasie al Alexandriei, a cărui teologie a fost esențială la Sinodul de la Niceea, deși el era doar diacon la vremea aceea.

Crezul de la Niceea (325 d. Hr.)
Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute;

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, de-o-ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții;

Și întru Duhul Sfânt.

Crezul Niceo-Constantinopolitan (381 d.Hr.)
În limba română În limba greacă[1]
Cred într-Unul Dumnezeu,
Tatăl Atoțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului,
Văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,
Care din Tatăl S-a născut,
Mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl,
Prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii
Și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt
Și din Maria Fecioara
Și S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a suit la ceruri
Și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă,
să judece viii și morții,
A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru unul Duhul Sfânt,
Domnul de viață făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul
Este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să fie.
Amin!

Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν,
Πατέρα παντοκράτορα,
ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς,
ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν,
τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ,
τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα
πρὸ πάντων τῶν αἰώνων·
φῶς ἐκ φωτός,
Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ,
γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί,
δι' οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

Τον δι' ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους
καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν
κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν
καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου
καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου
καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου,
καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.
Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.
Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς
καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.
Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης
κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς,
οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον,
τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν,
τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον,
τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ
συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον,
τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

Εἰς μίαν ἁγίαν καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν ἐκκλησίαν.
Ὁμολογοῦμεν ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

Προσδοκῶμεν ἀνάστασιν νεκρῶν.
Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.
Ἀμήν.
Note
Crezul niceo-constantinopolitan este recitat, în timpul slujbelor ortodoxe, la persoana I singular ("Cred..."/"Πιστεύω"), mai degrabă decât la persoana I plural, care a fost forma folosită la Sinoadele Ecumenice.

Rugăciunea nu poate fi definită așa cum te referi la ceva material. Sâmburele rugăciunii poate fi cel mai bine redat prin plasticizarea limbajului, prin metaforă. Iată de ce un sfânt precum Ioan Gură de Aur definea rugăciunea ca fiind „lumina sufletului”, „izvorul mântuirii”, „maica filosofiei”, „zidul de apărare al Bisericii”, „pricină a bucuriei” și „armă împotriva duhurilor rele”. În calitate de lumină spirituală, rugăciunea ajută sufletul să își vadă propriile păcate, așa cum preciza și Sfântul Teofan Zăvorâtul, caracterizând rugăciunea ca „barometrul duhovnicesc care ne îngăduie să ne cunoaștem pe noi înșine”. Rugăciunea pune sufletul în legătură cu Dumnezeu, care îi arată omului, ca într-o oglindă, nimicnicia sa și păcatele care îl stăpânesc.

Ca „izvor al mântuirii”, rugăciunea este cea care aduce iertare sufletului și împăcarea cu Dumnezeu. Timpul dăruit Domnului pentru rugăciune, nu este niciodată pierdut, ci dimpotrivă, este un timp care înțelepțește omul, rugăciunea făcându-se lui ca o „maică a filosofiei”. Rugăciunea particulară nu este, însă, niciodată suficientă, este nevoie de comuniune, rugăciunea multora în spațiul eclezial întărind atât Biserica, dar și pe fiecare în parte. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur o mai numește „zid de apărare al Bisericii”. Rugăciunea alungă duhurile rele, atunci când este însoțită de postire și înalță sufletul la trăiri curate, de bucurie duhovnicească și străpungere a inimii.

Astfel, înțelegem că, prin rugăciune ne și odihnim sufletele și le oferim hrana duhovnicească necesară pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul: „rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii”.

Comuniunea cu Dumnezeu este posibilă, așadar, prin rugăciunea însoțită de post și fapte bună. Numai atunci rugăciunea devine o convorbire a sufletului cu Dumnezeu, și nu un simplu și trist monolog. Omul care doar se roagă, dar nu postește și nu împlinește faptele milei sufletești și trupești față de aproapele său, înalță monologuri pe care Dumnezeu nu le primește. Ascultarea rugăciunilor noastre de către Dumnezeu, atunci când cerem, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin, „bunurile-cuvenite”, este legată de dialogul și comuniunea duhovnicească cu semenii noștri.

Dialogul cu semenii se referă nu la sporovăială, bârfă și vorbe goale, ci la dezvoltarea de legături duhovnicești, de credință și ajutorare cu persoanele din jurul nostru. Un cuvânt de îmbărbătare, un îndemn simplu de a merge la biserică sau de a te ruga, de a vorbi cu un preot, acestea sunt fapte bune care dau sens naturii noastre dialogice. De aici pornind, rugăciunile noastre vor avea în conținutul lor nu doar grijile personale egoiste, ci și grijile și neputințele altora. Iubindu-ne semenii, și Dumnezeu ne va iubi pe noi și va primi rugăciunile

1. Toate miercurile si vinerile de peste an, vechimea postului in aceste zile fiind testata de marturii din veacurile I-III (Didahia; Pastorul lui Herma; Tertulian; Origen, Clement Alexandrinul, s.a.) exceptie facand cele in care este dezlegare (harti) si anume: miercurea si vinerea din saptamana luminata; miercurea si vinerea din saptamana de dupa Rusalii; miercurile si vinerile dintre Nasterea Domnului si Botezul Domnului; miercurea si vinerea din saptamana Vamesului si Fariseului; miercurea si vinerea din saptamana branzei, in care se dezleaga la lapte, branza si oua. Regimul postului in zilele de miercuri si vineri e mai usor decat cel al Postului Patruzecimii.