Fraţilor, înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Fiindcă toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi, deci, urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.

Pe timpul împărăției lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuiește „înțelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viața în credință creștinească, cu înțelepciune; o astfel de înțelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înțelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi pașnică, blânda, bineplăcută, plină de milă și de roade bune” (3,17). Această înțeleaptă Sofia, când trăia în însoțire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuți evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credința), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înțelepciunea cea creștinească, dacă nu bunătățile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după nașterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, și viețuia cu dreaptă credință, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul și cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creștea într-o astfel de învățătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă așa înțeleaptă, că purtând numele bunătăților celor mari evangheliști, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuții al cărei nume îl purta, ceea ce s-a și făcut. Crescând ele cu anii, creșteau într-însele și bunătățile; și au învățat bine cărțile prorocilor și ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învățăturilor și se nevoiau la citire, la rugăciune și la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înțelepțitei lor mame, sporind și înaintând de la o faptă bună la alta și mai bună și se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toți și-au întors ochii spre dânsele pentru frumusețile lor cele prea mari și pentru acea bună înțelegere desăvârșită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumusețea lor ceea ce covârșea, izvorând din înțelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele și, văzându-le, s-a înștiințat că sunt creștine, pentru că nu-și tăinuiau credința lor cea în Hristos și nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos și nici nu-și împuținau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâți se îngrețoșau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învățătura fiicelor sale; și o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se așezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduiește pentru noi după sfânta voia Ta și nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoșeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoșate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară și să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!”. Și după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieșit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Și mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri și cu rugăciunea în taină, încredințându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungând la palatele împărătești, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt”. Și au stat înaintea împăratului celui ce ședea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Și ședeau ca și cum erau chemate la un ospăț; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu fețele luminoase, cu inimi îmbărbătate și cu ochii veseli privind spre toți. Văzând împăratul fețele lor cinstite, luminate și neînfricoșate, a întrebat pe maică de neam, de nume și de credință. Iar ea, înțeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toți cei ce auzeau se mirau de o înțelepciune ca aceea a ei. Pomenind puțin de neamul și de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui și la al cărui nume toți sunt datori să se închine. Și mărturisea credința sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și roabă se numea Aceluia și în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creștină”. Încă a spus că și pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăția lor neîntinată să o păzească nestricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe această femeie înțeleaptă, și nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă și să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe toate la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredințându-i-le ca să le păzească și a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecând în casa Palladiei și având vreme de ajuns pentru învățătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua și noaptea și învățându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinței voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceți mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătați către dânsul credința voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită și dragostea cea nefățarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununați prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru și cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intrați, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruțați trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliți floarea tinerețelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă și decât fiii omenești, nici să vă mâhniți de lipsirea vieții acesteia vremelnice, pentru viața cea veșnică. Pentru că neprețuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veșnică, frumusețe negrăită și viață fără de moarte. Și când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune și rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Când frumusețile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseța pe voi cu cereasca frumusețe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viață o veți pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viața cea fără de sfârșit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc și înaintea sfinților Lui îngeri și de toate cereștile duhuri vă veți numi mirese și mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toți cuvioșii, de voi se vor veseli înțeleptele fecioare și vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiați a fi amăgite de înșelăciunile vrăjmașului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul și să vă făgăduiască mari daruri și să vă pună înainte mărire, bogății, cinste și toată frumusețea și dulceața lumii acesteia stricăcioase și deșarte. Să nu iubiți nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, ca floarea și ca verdeața ierbii se veștejesc și în țarina se sălășluiesc. Nici să vă înfricoșați când veți vedea cumplitele chinuri, pentru că puțin pătimind și pe vrăjmașul biruindu-l, în veci veți dănțui. Și cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiți, Cel ce a zis: „De va și uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoințele voastre, în slăbiciunea voastră și împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiți-vă la durerile mele pe care le-am avut la nașterea voastră. Aduceți-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creșterea voastră. Aduceți-vă aminte și de bunătățile mele, cu câtă dragoste v-am învățat pe voi frica de Dumnezeu și să mângâiați bătrânețele mamei voastre prin acea statornică și bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste și laudă între toți credincioșii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de mucenițe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdați pentru Hristos și, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriți. Atunci se va mări sufletul meu și, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrânețele mele. Atunci îmi veți fi mie adevărate fiice când, învățăturile mamei voastre ascultându-le, veți suferi pentru Domnul nostru până la sânge și veți muri pentru dânsul cu osârdie”.

O învățătură că aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilință, li se înfierbântă inima și se bucurau cu sufletul, așteptând vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povățuia pe ele înțeleapta lor mamă, Sofia. Și pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoința mucenicească și, îngrădindu-se cu credință, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Și una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgânului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înșelătoare, a început a grăi către dânsele așa: „Eu, fiicelor, văzând frumusețea voastră și cruțând tinerețele voastre, vă învăț pe voi părintește să vă închinați zeilor celor ce stăpânesc lumea. Și de mă veți asculta pe mine și de veți îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii și ighemonii și pe toți sfetnicii mei și înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele și de către toți veți fi cinstite și lăudate. Iar de nu mă veți asculta și de nu vă veți supune poruncii mele, apoi în multe rele veți cădea și veți duce în primejdie bătrânețele mamei voastre și voi înșivă veți pieri în acea vreme, în care ați putea să vă veseliți, petrecând în desfătări, în bunătăți și în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău și mădularele voastre, sfărâmându-le, le voi arunca spre mâncare câinilor și veți fi defăimate de toți. Drept aceea, ascultați-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi și n-aș vrea ca să vă pierd frumusețea voastră și să vă lipsesc pe voi de viața aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicând: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijește de viața noastră și miluiește sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite și ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim și Aceluia închinându-ne și păzind poruncile Lui, spre idolii voștri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea și dorim să pătimim și să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele și de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintâi fiică a mea se numește Pistis și are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numește Agapi și este de nouă ani”. Și se miră împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puțini ani agonisiseră și de răspunsul dat cu pricepere și îndrăzneală. Apoi, a început pe câte una, pe rând, a le sili la păgânătatea sa. Întâi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicându-i: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea și să o bată tare. Iar chinuitorii bătând-o fără de milă, îi ziceau: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Dar ea răbda ca și cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept și în loc de sânge a curs lapte din răni, și toți cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea și de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sânge. Și clătinând cu capetele, osândeau în taină nerozia și răutatea împăratului, zicând: „Ce a greșit această frumoasă fecioară de pătimește așa! O, vai de nebunia împăratului și de cruzimea lui cea de fiară, care mănâncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrâni, dar și pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier și-l puseră pe un foc mare, și grătarul s-a înroșit îndată că un cărbune aprins, încât scăpăra scântei; pe acela o puseră pe sfânta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el și rugându-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, așa încât toți se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care stă pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn și foarte fiartă; și nici acolo nu s-a vătămat, ci că în apă rece șezând, cânta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neștiind ce să mai facă cu dânsa ca să o poată abate de la credința în Hristos, a hotărât asupra ei judecată de sabie de care auzind sfânta Pistis s-a umplut de bucurie și a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvârșesc alergarea mea și, trecând la marginea cea dorită, să văd pe Domnul și Mântuitorul meu Cel iubit și să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Știți cui ne-am făgăduit și cui ne-am făcut mirese! Știți că însemnate suntem prin Sfânta Cruce a Domnului nostru spre veșnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm până în sfârșit. De o mamă suntem născute, una ne-a hrănit și ne-a învățat, deci unul și același sfârșit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieșit din unul și același pântece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amândouă după mine să veniți la Mirele nostru cela ce la Sine ne cheamă pe noi”. Acestea zicându-le a sărutat pe mama sa, așijderea și cu surorile, îmbrățișându-se s-au sărutat și a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mâhnit pentru fiica sa, căci atât mâhnirea inimii, cât și durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Și numai de aceea oftă și se îngrijea că nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoșându-se de muncă, să se lepede de Domnul tuturor și zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine și pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplătești mie bine, când vei muri întru mărturisirile lui Hristos, și-ți vei vărsa sângele tău pe care din pântecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dânsul, iubita mea fiică, și cu sângele tău, roșindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorâtă să te arăți frumoasă ochilor Mirelui tău și pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomenești și pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească și pe ele întru aceeași răbdare pe care tu o ai”.

Și tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup și, sărutându-l pe el, se bucură și slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea cerească.

Iar păgânul împărat a adus de față pe cealaltă soră, pe sfânta fecioară Elpida, și a zis către dânsa: „Fiică bună, rogu-mă ție, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari și ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei și tu să pătimești la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinerețile tale și aș dori să te am pe tine fiică, de te-ai supune poruncii mele”. Iar Sfânta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sunt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeași mamă m-am născut? Doar nu cu același lapte m-am hrănit și același botez am avut pe care l-a avut și sora mea cea sfântă? Împreună cu dânsa am crescut și din aceleași cărți și aceeași învățătură a mamei m-am învățat a cunoaște pe Unul Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos și întru dânsul a crede și Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduiești, împărate, că eu n-aș cugeta, n-aș gândi sau n-aș vrea a merge pe aceeași cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sunt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele și începe însuți lucrul și vei vedea că tot același este gândul meu ca și acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta a dat-o pe ea la chinuri și dezbrăcând-o pe ea slujitorii ca și pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încât s-au ostenit bătând-o. Iar ea tăcea ca și cum n-ar fi simțit durerile, fără numai privea spre fericită maică să Sofia, care sta tot acolo, și, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca și cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spânzurară și cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzându-i carnea și sângele curgând ca pârâul din ranele ei ieșea oarecare minunată bună mirosire, și zâmbea cu fața luminoasă și cu darul Sfântului Duh strălucind și batjocorind pe chinuitor că pe o copiliță mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceață a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te așteaptă munca cea fără de sfârșit cu diavolii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ție”. Cu aceste cuvinte întărâtându-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu și dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfânta; fierbând căldarea, când era să arunce pe sfânta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceară și s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa și seul cel fierbinte și au ars pe toți cei ce stau împrejur, căci atâta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfânta Elpida.

Dar prigonitorul văzând toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec și rătăcirea pierzătoare și se rușina văzându-se batjocorit de o copiliță așa mică. Apoi, nevrând ca să rabde mai mult rușinea aceea, a osândit-o pe ea la tăiere. Fecioară, auzind de sfârșitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicând: „Fii liniștită, mama mea! Să fii sănătoasă și să pomenești pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzând-o pe ea, o săruta, zicându-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvântata ești tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduiești și sângele tău pentru Dânsul să nu-l cruți. Mergi dar la sora ta Pistis și cu dânsa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutându-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfârșitul ei, zise către dânsa: „Să nu rămâi aici, sora noastră, ci să grăbești a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, și cuprinzându-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucurie era îndemnată. După aceea și-a plecat sfântul său cap sub sabie și tăiară pe Sfânta Elpida. Iar mama a primit trupul ei și proslăvea pe Dumnezeu, bucurându-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care și pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci și cu înțelepte sfaturi.

Apoi, chemând prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca și pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit și să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înșelătorul pentru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tâlcuiește „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste și chiar râurile nu o vor îneca pe ea”. Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceților lumești și nu o înecară pe ea râurile primejdiilor și ale chinurilor, ba încă se dă pe față dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-și pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-și pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscând prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înșelăciune, a început a o chinui pe ea, vrând ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfânta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărți de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8, 35-37).

Deci s-a început chinuirea ei așa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată și cu toiege să o bată. Și întinsă a fost sfânta atât de mult, încât din trupul ei cel tânăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor și, bătându-se, se roșea cu sângele ca o porfiră, iar pământul se adăpa din sângele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătându-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atâta să zici : Mare este zeița Artemida!; și-ți voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfânta a zis: „Mare este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida și tu cu dânsa, să pieriți”. Și îndată prigonitorul mâniindu-se, a poruncit celor ce stau de față să o arunce în cuptor. Iar ea, neașteptând să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; și umbla prin mijloc nearsă și ca la un loc de răcoare dănțuia cântând și binecuvântând pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieșit focul asupra necredincioșilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului și a ars pe unii prefăcându-i în cenușă, iar pe alții i-a pârlit și chiar pe împăratul, ajungându-l, l-a vătămat, încât a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor și alte oarecare ființe foarte luminoase dănțuind cu dânsa și se prea mărea numele lui Hristos, iar necurații se rușinau.

Apoi, stingându-se cuptorul, a ieșit sfânta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă și sănătoasă. Prinzind-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfânta în muncile acelea, încât n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca și necurații de mai mare rușine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulțească și să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pârlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfânta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucură și zicea: „Cum oare să binecuvântez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubești pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rânduiești pe mine, învrednicindu-mă ca aceleași munci pe care și ele le-au pătimit pentru numele Tău să le pătimesc!?”. Iar mama ei, Sfânta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare până la sfârșit și zicea către dânsa: „A treia mlădiță a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoiește-te până în sfârșit, pentru că pe bună cale mergi, și iată, ți s-a împletit ție cununa și ți s-a deschis cămara cea gătită, și Mirele stă așteptându-te pe tine și privind de sus la nevoința ta. Când îți vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit și fără de prihană; să-l cuprindă și să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomenești și pe mine, mama voastră, în împărăția Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie și să nu mă lipsească pe mine de partea voastră și de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfântă”. Și îndată o tăiară pe sfânta Agapi cu sabia.

Iar maica luând trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis și Elpida și a împodobit trupurile lor precum se cădea și, punându-le într-o căruță, le-a dus din cetate ca la câteva stadii și acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăși ea, șezând lângă mormântul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilință și a adormit cu somnul morții în Domnul și s-a îngropat de către credincioși în același loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăția cerească și de încoronarea mucenicească, că deși n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Așa de înțelepțește și-a sfârșit Sofia alergarea sa aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătățite fiice ale sale, Pistis, Elpida și Agapi! O, sfânta și dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mântuit așa prin nașterea de fii, precum tu, care ai născut niște fiice ca acestea care Mântuitorului s-au făcut mirese și pentru dânsul pătimind, cu dânsul acum împărățesc și se proslăvesc! Cu adevărat tu ești mamă minunată și vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite și amare chinuri și la morțile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dânsele ca pe o maică, ci cu atât mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mângâindu-te, și singură le-ai învățat pe ele și le-ai rugat să nu-și cruțe viața lor vremelnică, ci să-și verse fără de cruțare sângele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată față acum, prin vedere, te veselești la cer, cu sfintele tale fiice! Înțelepțește-ne și pe noi ca să aducem roadele virtuților credinței, nădejdei și dragostei și să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei și de viață făcătoarei Treimi să stăm și să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin !
Doxologia.ro

La vârsta de 15 ani, simțind dorul de Dumnezeu și dorința de a îmbrăca haina monahală, tânărul Dimitrie a intrat în obștea Mănăstirii Suruceni.

De la început, fratele Dimitrie s-a arătat râvnitor față de cele sfinte și dornic de cunoaștere, sârguindu-se să își formeze o cultură teologică prin lecturarea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, care i-au fost călăuză în viață și sprijin în momentele de răscruce din viața personală și istoria neamului.

A parcurs toate etapele vieții monahale devenind, pe rând, rasofor în anul 1890, monah în anul 1899, primind numele Dionisie, ierodiacon în anul 1900 și ieromonah în anul 1904.

Remarcându-se prin viața sa duhovnicească, prin blândețe, dar și fermitate și demnitate în apărarea neamului și a credinței, prin cultura pe care a dobândit-o ca autodidact și prin aprecierea credincioșilor, în anul 1908 a fost ales stareț al mănăstirii Suruceni.

Sfântul Dionisie a avut un rol important pentru înfăptuirea idealului de unitate națională în perioada premergătoare momentului istoric de la 27 martie 1918. Bună parte dintre membrii Sfatului Țării îl aveau ca povățuitor și duhovnic.

În luna mai a anului 1918 a fost ridicat la treapta de arhimandrit, iar în data de 22 iulie 1918 a fost ales Arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași. Ulterior, în 1934, a devenit Episcop al Cetății Albe și Ismailului, unde a păstorit timp de șase ani.

În această perioadă, preocupat de împlinirea datoriilor de păstor, a contribuit la restaurarea și zidirea de biserici, la intensificarea vieții duhovnicești prin înființarea de instituții pentru formarea clerului, a sprijinit înființarea de azile și orfelinate și a lucrat cu multă râvnă la înnoirea duhovnicească din sudul Basarabiei.

După pactul Ribbentrop-Molotov și cedarea Basarabiei, s-a refugiat în țară, fiind locțiitor al Episcopiei Argeșului în perioada 1940-1941. La 1 septembrie 1941 s-a pensionat și s-a reîntors în Basarabia, la mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul în data de 17 septembrie 1943, la Spitalul central din Chișinău. A fost înmormântat într-o criptă de lângă biserica Mănăstirii Suruceni, de care era legat sufletește.

Trupul Episcopului Dionisie Erhan a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018.

La propunerea Sinodului Mitropoliei Basarabiei, ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud, Sfântul Dionisie Erhan a fost înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ședința Sfântului Sinod din 25 octombrie 2018. Au fost avute în vedere: ortodoxia credinței, activitatea deosebită desfășurată de episcopul Dionisie Erhan ca stareț al Mănăstirii Suruceni, dar mai ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și, mai apoi, ca episcop de Ismail și Cetatea Albă !
Doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Mitropolit al Timişoarei († 1656)

Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte.

Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip, cu numele de Iosif.

La Pantocrator, Cuviosul schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulţi ani de zile împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mănăstiri athonite şi vindeca pe călugări de grele suferinţe trupeşti.

Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atât de iscusit povăţuitor de suflete, încât ajunsese vestit până la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea „Sfântul Ştefan” din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni.

După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage la linişte în preajma Mănăstirii Vatopedu. Dar, răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă.

În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni, spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Căci, ieşind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale şi rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul.

În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 îşi dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956, şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 201-203)

Ziua de 14 septembrie se leagă de numele marelui Sfânt și Împărat Constantin, cel întocmai cu Apostolii, și a mamei sale, Elena, care a mers la Ierusalim cu dorința și misiunea specială de a găsi Crucea pe care a fost răstignit Hristos. Și a aflat-o, alături de crucile tâlharilor. Sinaxarul ne spune că, aflându-se în dificultatea de a ști care este Crucea cea pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, Patriarhul de atunci al Ierusalimului, pe nume Macarie, a avut o idee care s-a transformat, de fapt, într-o adevărată minune. Pentru că în acel moment trecea pe lângă ei un convoi funerar cu o fată care tocmai murise, a poruncit celor ce o duceau la groapă să stea pe loc: „şi se aşezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului”. Astfel, aflarea Crucii de către Sfânta Împărăteasă Elena în ziua de 14 septembrie a anului 335, alături de aducerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, în anul 629, pe timpul Împăratului bizantin Heraclius și înălțarea ei în văzul credincioşilor, în data de 14 septembrie 630, sunt cele două motive care stau la baza slăvitului praznic anual din data de 14 septembrie.

Pe lângă această sărbătoare din 14 septembrie, Biserica Ortodoxă cinstește Sfânta Cruce în alte trei ocazii: în a treia duminică a Postului Mare; pe 7 mai (Arătarea Semnului Sfintei Cruci Împăratului Constantin, celebra minune care l-a determinat pe Sfântul Împărat să marcheze steagurile, coifurile și scuturile soldaților cu Sfânta Cruce, înfrângându-l astfel pe Maxențiu) și pe 1 august (Scoatera Sfântului Lemn al Sfintei și dătătoarei de viață Cruci, care ne amintește de eliberarea grecilor din captivitatea saracinilor prin intermediul Sfintei Cruci).

O întrebare foarte bună, la care am căutat și noi răspuns și l-am găsit, iarăși, îndreptându-ne atenția către universul satului românesc de altădată. Astfel, într-o carte de etnografie și folclor am descoperit de ce pe 14 septembrie, din moși-strămoși, Crucea scoasă spre închinare în bisericile noastre este împodobită cu flori specifice începutului de toamnă, dar mai ales cu multe mănunchiuri de busuioc.

Astfel, se spune că povestea busuiocului își are originile în Țara Sfântă. După răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul Său a fost dat jos, iar Crucea pe care a fost pironit a rămas pe Golgota, locul răstignirii, și cu timpul a fost acoperită de pământ. Ani mai târziu, în secolul al IV-lea, Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a plecat într-o expediție sfântă pentru a găsi Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Potrivit legendei, căutările au fost lungi și grele, dar, într-o zi, în timp ce se ruga fierbinte pentru ajutor, un miros îmbietor și dulce a fost purtat de vânt către ea. Ridicându-se de jos, a văzut că acest miros provenea din tufișurile de busuioc care creșteau într-un loc aparent neobișnuit.

Sfânta Elena s-a apropiat și, înțelegând că acesta era semnul pe care îl căuta, a început să dezgroape pământul de sub busuioc și, într-adevăr, acolo a descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul nu doar că era plantat în acel loc, dar legendele spun că rădăcinile lui erau înfipte adânc în Crucea din lemn pe care a fost răstignit Hristos. Din acest motiv, busuiocul a devenit o plantă cu adânci semnificații în tradiția creștină, simbolizând curăția și sfințenia. Se mai spune că ramurile sale cresc în formă de cruce, amintind mereu de legătura sa cu momentul răstignirii lui Hristos și cu descoperirea Sfintei Cruci.

Legenda a circulat în multe variante, fiind chiar subiectul multor poezii. Redăm, în continuare trei strofe din poezia Olimpiei Sava, așa cum se regăsește ea în volumul „Legende despre plante”: „O presimţire a avut / Împărăteasa şi-a cerut/ Oştenilor să se oprească/ Şi, fără să se odihnească,/ Să-ncerce, poate au noroc,/ Sub locul plin de busuioc/ Să fie Crucea îngropată./ S-a dovedit că inspirată/ A fost, căci chiar au şi găsit/ Odorul Sfânt. S-a stabilit/ Să fie Crucea însoţită/ Mereu de planta cea sfinţită.”

Că această poveste este doar o legendă sau că este un adevăr păstrat generații la rând, nu știm. Ce știm, totuși, cu certitudine, este faptul că, din punct de vedere etimologic, termenul „busuioc” provine din provine din limba latină, de la cuvântul „basilicum” („basilicus”), care la rândul său își are originea în grecescul „basilikos” (βασιλικός), care înseamnă „regal” sau „demn de un rege”. Etimologia aceasta a fost pusă de istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea, Socrate Scolasticul și Sozomen în directă legătură cu persoana care l-a descoperit: Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, cea Întocmai cu Apostolii. De aici vine și numele de „plantă împărătească” al busuiocului.

Așadar, în taina sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, busuiocul își găsește iarăși locul său chiar acolo, aproape de Cruce, împletind între ramurile sale o poveste despre sfințenie și despre cum Dumnezeu, în planul mântuirii acestei lumi, a lucrat atât de minunat prin mâinile unei mame de împărat. Astfel, tradiția de a împodobi Crucea cu busuioc este mai mult decât o simplă practică „decorativă”, cum ar putea să o numească unii. Este un act de cinstire și un simbol al înțelegerii profunde a mântuirii aduse prin jertfa lui Hristos. Prin această tradiție, credincioșii subliniază importanța și puterea ocrotitoare a Sfintei Cruci care nu doar pe 14 septembrie, ci până la sfârșitul veacurilor ne aduce aminte de Învierea Mântuitorului Iisus şi de învierea noastră, a tuturor.

Sfântul Ioan Damaschin spunea că Sfânta Cruce este „sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului”.

SFÂNTA EVANGHELIE (Ioan 19, 6-11; 13-20; 25-28; 30-35) care se citește la ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI - SÂMBĂTĂ, 14 SEPTEMBRIE 2024
(ZI DE POST)

"În vremea aceea s-au sfătuit arhiereii și bătrânii poporului împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, și L-au dus la Pilat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină! Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege și, după Legea noastră, El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Și a intrat iarăși în pretoriu și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu? Iar Iisus nu i-a dat niciun răspuns. Deci, Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. De aceea, cel ce M-a predat ție mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată, în locul numit «pardosit cu pietre», iar evreiește Gabbata. Și era Vinerea Paștilor, cam la ceasul al șaselea, iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împăratul vostru! Deci au strigat aceia: la-L! la-L! Răstignește-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a dat lor, ca să-L răstignească. Și ei au luat pe Iisus și L-au dus ca să fie răstignit. Și, ducându-Și Crucea, a ieșit la locul ce se cheamă «al Căpățânii», care evreiește se zice Golgota, unde L-au răstignit; și împreună cu El au răstignit pe alți doi, de o parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliță și a pus-o deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Deci, mulți dintre iudei au citit această tăbliță, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Și era scris evreiește, latinește și grecește. Și stăteau lângă Crucea Iui Iisus: Mama Sa și sora Mamei Sale, Maria Iui Cleopa și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe Mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată, Mama ta! Și, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine. După aceea, știind Iisus că acum toate s-au săvârșit, plecându-Și capul, Și-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe Cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice. Deci, au venit ostașii și au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit împreună cu el. Dar, venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată au ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și este adevărată mărturia lui."

Sfântul Ioan de la Prislop (secolele XV-XVI)

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop (Hunedoara). Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte, aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici o mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş”. Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri, compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie 1992 şi se prăznuieşte la 13 septembrie.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 151-152)

Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război. Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului. Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele. Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială. Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”. Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare. Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoșându-se, și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.

Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință. Și de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”. Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neștiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dânsa. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul „înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare. A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna dreptei credințe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce. Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer. Și aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a îngerului și auzeau cântarea lui.

Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628), biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia. Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la vrăjmașul cel mândru. Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu post îndelungat. Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale lui Hosroe. Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa. De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.

Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând: „Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”. Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se spre împăratul, i-a zis: „Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe. Și l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia și de la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte. Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat

Sfântul Dionisie din Zakynthos

Doxologia.ro

Grupurile de lucru cuprind cadre didactice care își desfășoară activitatea atât în mediul urban, cât și în mediul rural, în unități de învățământ primar, gimnazial și liceal, cu filierele teoretică, vocațională și tehnologică, precum și în unitățile de învățământ care școlarizează elevi aparținând minorităților naționale, conform apelului.

Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație (CNPEE) realizează procesul de completare a grupurilor de lucru pe discipline în vederea pregătirii:

Evaluării competențelor fundamentale la finalul clasei a Il-a (EN II);
Evaluării competențelor fundamentale dobândite în ciclul primar la finalul clasei a IV-a (ENTV);
Evaluării elevilor la finalul clasei a VI-a (EN VI);
Evaluării Naționale pentru absolvenții clasei a VIII-a (EN VIII);
Examenului național de bacalaureat (BAC)
Examenului național de definitivare în învăţământ (DEF);
Concursului național de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate din învăţământul preuniversitar (TIT).
Condițiile de selecție a profesorilor care vor elabora subiecte pentru examenele naționale din anul școlar 2024-2025
Selecția cadrelor didactice pentru completarea grupurilor de lucru pe discipline se face pe baza competenței și a experienței dovedite, precum și pe baza disponibilității manifestate pentru implicarea în activitățile de pregătire a evaluărilor, examenelor și concursurilor naționale din anul școlar 2024-2025, prin realizarea demersurilor de înscriere în aplicația dedicată.

Condițiile pe care candidații trebuie să le îndeplinească:

Au desfășurat, în ultimii trei ani școlari, activități de predare, învățare și evaluare în învățământul preuniversitar/universitar, specifice disciplinei pentru care aplică;
Au absolvit cursuri, stagii sau programe de formare recunoscute prin credite profesionale transferabile, care vizează problematica specifică:
evaluării de proces/prin examene;
evaluării manualelor;
curriculumului;
Au experiență în:
activitatea de proiectare a itemilor;
evaluarea proiectelor de manuale școlare;
elaborarea de programe școlare prin participare în grupurile de lucru constituite în acest scop, la nivel național;
Dețin titlul științific de doctor sau au absolvit un masterat/un curs postuniversitar în domeniul disciplinei sau în domenii conexe, ori au gradul didactic I sau definitiv.
Pentru anul școlar 2024-2025, cadrele didactice au dreptul de a participa la procesul de selecție în vederea completării grupurilor de lucru la oricare tip de evaluare, examen sau concurs național, cu excepția celor la care au rude sau afini până la gradul IV care urmează să susțină respectivele evaluări, examene sau concursuri naționale.

Disciplinele pentru care se organizează selecția:
Lista disciplinelor pentru care se organizează selecția cadrelor didactice implicate în activitățile specifice evaluărilor, examenelor și concursurilor naționale din anul școlar 2024-2025 este cuprinsă în anexa la prezentul Apel. Lista disciplinelor poate fi accesată în aplicația web https://competente.rocnee.eu/apel2024_09_ex/.

DOCUMENT Apel CNPEE Grupuri de lucru 2024-2025 Lista disciplinelor
Anexa_Apel_Grupuri_de_lucru_2024-2025_Lista_disciplinelorDescarcă fișier
Procesul de selecție a profesorilor din grupurile de lucru pentru evaluările, examenele și concursurile naționale din anul școlar 2025-2025
Procesul și calendarul de selecție

Etapa I: perioada 16 – 29 septembrie 2024
Înscrierea candidaților se face prin intermediul aplicației dedicate, cu respectarea instrucțiunilor și a ghidului de utilizare al acesteia. Candidații se pot înscrie pentru proiectarea de itemi și/sau pentru activitățile de traducere a subiectelor în limbile minorităților naționale.

Pentru înscriere, sunt necesare următoarele documente în format electronic:

CV actualizat, copie după diploma de licență/absolvire a liceului/colegiului pedagogic, copie după diploma/certificatul/adeverința de absolvire a cursului, conform cerințelor din prezentul Apel, copie după adeverința care atestă experiența în activitățile precizate în acest Apel, scanate (alb-negru, rezoluție 150-300 dpi) și incluse într-un singur document (dimensiunea maximă de 20 MB).
Denumirea documentului salvat va cuprinde numele și prenumele candidatului, tipul evaluării/examenului/concursului, urmat de „_documente_inscriere”.
(Ex. Popescu_Ion_BAC_Romana_documente_inscriere)
Pentru un candidat înscris ca traducător, denumirea fișierului include și limba de traducere.
(Ex. Kovacs_Julia_Traducator_maghiara_BAC_Geografie_documente_inscriere)
Candidații care se înscriu pentru proiectarea de itemi:
Propun un test original la disciplina pentru care s-a înregistrat candidatura, în care se specifică tipul evaluării/examenului/concursului, însoțit de baremul de evaluare și de notare/caietul cadrului didactic. Testul trebuie proiectat integral, respectând structura care se regăsește în secțiunea „Modele de subiecte” pe site-ul www.subiecte.edu.ro;
SAU
Propun un test ce cuprinde doi itemi obiectivi, doi itemi semiobiectivi și un item subiectiv, însoțit de baremul de evaluare și de notare. Denumirea documentului salvat cuprinde numele și prenumele candidatului, tipul evaluării/examenului/concursului și numele disciplinei, urmat de „_propunere_test”.
(Ex. Ionescu_BAC_Biologie_propunere_test; Kozacek_Milos_ENVIII_Limba_slovacă_maternă_propunere_test)
Etapa a II-a: perioada 30 septembrie – 4 octombrie 2024
Selecția candidaților.

Etapa a III-a: 7 – 8 octombrie 2024
Anunțarea rezultatelor selecției, individual. Sunt anunțați doar candidații selectați.

DOCUMENT Apel CNPEE pentru selecția cadrelor didactice în vederea constituirii/completării grupurilor de lucru pentru evaluările, examenele și concursurile naționale din anul școlar 2024-2025
Apel_selectie_EVALUARI_EXAMENE_CONCURSURI_NATIONALE_an_scolar_2024-2025_redactedDescarcă fișier
Foto: © Poznyakov | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.

Similare
DOCUMENT Ministerul Educației caută profesori care să facă subiecte pentru examenele naționale 2023: Evaluările Naționale, Bacalaureat, Titularizare și Definitivat / Înscrierile încep luni, 26 septembrie – lista disciplinelor
Ministerul Educației caută profesori care să facă subiecte pentru examenele din anul școlar 2023-2024: Evaluările Naționale, Bacalaureat, Titularizare și Definitivat / Când încep înscrierile și care sunt condițiile de participare
DOCUMENTE Centralizatorul disciplinelor pentru Titularizare și Definitivat 2023, publicat de Inspectoratul Școlar Mureș

Edupedu.ro este și pe Google News

ABONEAZĂ-TE
2 comments
Ciprian Mitoceanu spune:
12 septembrie 2024 la 20:57
Se va întâmpla așa cum s-a întâmplat până acum, exact ca la alegeri; pe liste se înscrie cine vrea ș