-- Este casa celei mai grele clădiri din lume - Palatul Parlamentului, care a costat aproximativ 3 miliarde de dolari. Construcţia conţine 3.500 tone de cristal, 480 de candelabre şi 700.000 de tone de oţel şi bronz au fost folosite pentru uşile şi ferestrele monumentale. Guiness World Records a declarat clădirea drept cea mai grea de pe planetă.

-- Aici se află şi cel mai frumos drum din lume: Jeremy Clarkson a spus că a găsit în mijlocul României cel mai frumos drum din lume - Transfăgărăşanul.

--- Românilor le place să bea - România este a cincea ţară din punct de vedere al consumului de alcool din lume, după Belarus, Rusia, Republica Moldova şi Lituania.

---Turiştii ar putea găsi aici cel mai mare mamifer din Europa - bizonul - a fost vânat aproape până la extincţie, însă a fost readus în mai multe ţări europene, inclusiv România.

--- Este adevărata casă a lui Borat - scene din filmului lui Sacha Baron Choen au fost filmate în satul Glod din România.

--- În Bucureşti se află una dintre cele mai frumoase librării din lume - Cărtureşti Carusel, unde se află mai mult de 10.000 de cărţi.

--- Reţeaua 4G de aici este de invidiat; calitatea reţelei ocupă locul patru din 78 de ţări.

---Reţeaua de cale ferată este de asemenea impresionantă - aceasta are o lungime de 22.298 km şi este astfel pe locul 15 în lume din punct de vedere al dimensiunii.

--- Aici există un Arc de Triumf asemănător cu cel din Paris.

--- Există chiar şi o sculptură în munţi similară cu cea de pe muntele Rushmore (lângă Porţile de Fier).

----Un oraş de aici imită chiar şi semnul hollywoodian: Braşov.

--- Este locul de naştere al cafelei bune: Francesco Illy, fondatorul companiei de cafea Illy, s-a născut în Timişoara; ulterior s-a mutat în Viena şi apoi în oraşul italian Trieste.

---- Românii au făcut cel mai mare steag din lume: un steag de cinci tone care măsura 349 metri lungime şi 227 metri lăţime a fost făcut în România în 2013.

---Românii au mai doborât câteva recorduri: au făcut cel mai mare cârnat din lume, dar şi cel mai mare bol de gulaş. De asemenea, firma de asigurări ING Asigurări de Viaţă (acum NN) a printat cel mai mare document din lume (peste nouă metri avea acesta).

---- Au inventat o sumedenie de lucruri: Nicolae Paulescu a descoperit insulina, Henri Coandă a inventat avionul cu motor şi Petrache Poenaru, stiloul. Ţara are patru laureaţi Nobel: George Emil Palade (medicină), Elie Wiesel (pace), Herta Muller (literatură) şi Ştefan Hell (chimie).

--‐-Bisericile din România sunt spectaculoase - mănăstirea Voroneţ, de pildă, a fost denumită Capela Sixtină a României.

---- În România se află şi un cimitir foarte interesant - Cimitirul Vesel din Săpânţa.

Preluare, Oltul Green

Părintele Teofil a fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi.

S-a născut orb, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940.

Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în anul 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători.

În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de a intra în monahism.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

După patru luni este călugărit, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă, ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”.

La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon, de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic.

În anul 1986, părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în 1988 arhimandrit.

A trecut la cele veșnice la 29 octombrie 2009, în Cluj-Napoca, și a fost înmormântat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

S-a impus ca reprezentant de excepţie al monahismului prin intermediul unei neobosite activităţi cultural-teologice concretizate prin conferinţe, în peste 80 de oraşe ale ţării, cu teme teologice, lucrări scrise (38 de cărţi) şi intervenţii media.

Scos după trei veacuri de o inundație, trupul a fost purtat de un curent, până când sfântul s-a arătat în vis unei fetițe chinuite de un duh necurat și care i-a promis că o va tămădui, de va merge la râu. Descoperit, a fost purtat cu mare cinste până în Basarabov, continuând să facă minuni.

Mutate încă o dată, pentru a nu fi profanate de turci, sfintele moaște au fost lăsate la București, fiind așezate în Catedrala Patriarhală. În fiecare an este prăznuit pe 27 octombrie, iar în aceste zile mulțime de pelerini vin să i se închine, rugându-l să mijlocească în fața lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii.

Însă, în mod deosebit, învierea Sfântului Lazăr din Betania – pe care o relatează Evanghelia după Ioan, în capitolul 11 –, este cea mai profundă prezentare a Tainei Învierii, pentru că ea a avut loc cu puțin timp înainte de Pătimirile Mântuitorului în Ierusalim, de moartea și Învierea Sa, dar și pentru că, în această Evanghelie, Iisus îi spune Martei, sora Lui Lazăr: „Eu sunt Învierea, Calea și Viața, cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri”. Viu va fi cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aceasta Iisus o mărturisește ca fiind adevărul despre Înviere, după ce Marta i-a zis: știu că va învia în Ziua de Apoi. Dar Iisus, ca să arate ce este Învierea, a spus: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Ce înseamnă aceasta? Că învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor nu este un fenomen natural, nici sociologic, ce este darul exclusiv al lui Hristos pentru toți oamenii. De aceea, în Troparul Învierii se spune: „Și celor din morminte viață dăruindu-le” Hristos Cel Ce a înviat din morți. Deci învierea lui Lazăr mort cu patru zile înainte a devenit învierea cea de obște, icoana Învierii tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor.

– Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, fragment din cadrul predicii rostite astăzi, 27 octombrie 2024

Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci ROMÂNI! În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania care au practicat transhumanţa încă din secolul XII.

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas. Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă.

Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.

Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră.

Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.
Cauzele primelor veniri ar fi fost condițiile grele din Ardeal, lipsa de pășuni și faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiți cu drepturi și pământuri. Azi, valahii din Carpații polonezi sunt în întregime slavizați și mai păstrează doar câteva cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Ultima „infuzie” cu iz românesc a intrat in sudul Poloniei dupa cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a comunităților poloneze din Maramureș și Bucovina s-au repatriat. Aceștia au adus în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureș.
Goralii polonezi sunt asimilați perfect în țara gazda dar, deși reprezintă un procent foarte scăzut în rândul polonezilor, ei se diferă foarte mult de aceștia iar imaginea lor este cunoscută și apreciată în toată Polonia. În Polonia, goralii sunt asimiliați cu eroi, cu oameni liberi ai munților.
Datorită faptului că își păstrează cu sfințenie tradițiile, goralii constituie o puternică concurență pe piața agroturismului montan. Nu rareori, românilor le este dat să audă, de la turiștii străini: „păi astea le-am văzut și în Polonia, și încă mai bine păstrate!”

Iacob Gheorghe / UZPR

Suntem deja în cea de-a doua jumătate a lunii octombrie. După ce am început luna prăznuind Cinstitul Acoperământ al Maicii Domnului și pe Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani, ne-am încărcat „bateriile duhovnicești” fie participând la pelerinajul dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva, fie urmărind slujbele de la Iași. Zilele curg, iar calendarul nostru ortodox ne pune zilnic înainte modele de Sfinți, Cuvioși și Mucenici, pe care ar fi bine să-i urmăm, căci fiecare dintre ei este o călăuză sigură pe drumul nostru către Împărăția lui Dumnezeu.

„Strâmtă este poarta Raiului, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”, ne spune Biserica, însă partea bună este că sfinții, oameni ca și noi, trăitori în această lume, au reușit să cucerească Împărăția Cerurilor și de acolo ne „ajută” să ne transformăm viața și să le urmăm exemplul. Unul dintre acești sfinți, cinstit de Biserica noastră în data de 23 octombrie a fiecărui an, este Sfântul Apostol Iacob, primul episcop al Ierusalimului, consemnat în calendar cu un apelativ interesant: „ruda Domnului”.

Ne întrebăm, așadar, ce legătură de rudenie a existat între acest om, pe nume Iacob, care a devenit ierarh în vechea capitală a Țării Sfinte și de ce multă lume nu îl cunoaște? De ce nu este mai popular în rândul sfinților și ce ne spune istoria bisericii despre dânsul?

În calendarul nostru ortodox, regăsim trei sfinți cu aceeași titulatură, de „rude ale Domnului Hristos”: Sfântul Iacob, primul Episcop al Ierusalimului, Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, al doilea Episcop al Ierusalimului și Sfântul Apostol Iuda Tadeul, unul dintre cei doisprezece Apostoli și Ucenici ai Mântuitorului. Este important de subliniat că, dincolo de speculațiile pseudo-evanghelice care fac referire la „frații și surorile” lui Hristos, stârnind controverse de-a lungul timpului, rudele după trup ale Domnului au existat cu adevărat. Totuși, esențial de reținut este că acestea provin din cele două familii: cea a Maicii Domnului și cea a dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, toți având un rol semnificativ în vestirea Evangheliei.
Sfântul Iacob, ruda Domnului, numit de multe ori și „fratele Domnului,” era fiul Sfântului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, și provenea dintr-o familie numeroasă. Din tinerețe, Sfântul Iacob a ales o viață aspră și austeră. În acest sens, Fericitul Ieronim, unul dintre cei mai învățați dintre Sfinții Părinți ai Bisericii apusene, ne-a lăsat ca moștenire o descriere interesantă a Sfântului Iacob, în lucrarea sa intitulată „De viris illustribus”. Astfel, citim că Sfântul Iacob a fost „sfânt încă din pântecul mamei sale. Nu a gustat vin sau altă băutură alcoolică, nu mânca nici un fel de carne, nu și-a tăiat barba și nici nu a făcut baie vreodată. El este singurul care a putut intra în Sfânta Sfintelor, deoarece nu folosea decât haine din păr și mergea singur la templu să se roage singur pentru popor, încât i se făcuse pielea de pe genunchi tare ca genunchiul cămilei”.
După Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos i S-a arătat întâi lui Iacob, încredințându-i misiunea de a păstori prima comunitate creștină din Ierusalim, devenind astfel primul episcop al cetății. Viața sa sfântă a câștigat initial chiar și respectul evreilor, care îl numeau „Obli” – adică stâlp și întărire a poporului. Ca episcop, Sfântul Iacob a adus la credință mulți evrei și elini, scriind o epistolă sobornicească către cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Totodată, Sfântul Iacob ne-a lăsat și Liturghia care îi poartă numele, una dintre cele mai vechi rânduieli liturgice ale creștinismului. De-a lungul timpului, această rânduială a constituit baza pentru Liturghiile adaptate de Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, dar a fost păstrată și ca slujbă distinctă până astăzi. Liturghia Sfântului Iacob se săvârșește și în zilele noastre în Biserica Ortodoxă, chiar pe 23 octombrie, în ziua sa de prăznuire.
Sfântul Iacob a fost martirizat în anul 62 d.Hr. Conform relatărilor, el a fost supus unei judecăți injuste condusă de marele preot Anania, care a profitat de lipsa de autoritate imperială după moartea procuratorului Porcius Festus. Sfântul Iacob a fost acuzat de încălcarea legii și, fiind judecat ad-hoc, a fost condamnat la moarte. A fost aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi apoi ucis cu pietre. Un aspect remarcabil al martiriului său este faptul că, în de a-și da sufletul în mâinile Domnului, Sfântul Iacob s-a rugat pentru cei care l-au ucis, asemănându-se astfel cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir al Bisericii noastre.
După ce a fost martirizat, trupul său a fost îngropat de către câțiva creștini mai curajoși, chiar pe locul în care a suferit pentru credința întru Hristos. De-a lungul timpului, cinstitele sale moaște au fost mutate în diverse locuri. În prezent, capul Sfântului Iacob se află la Mănăstirea Esfigmenu din Muntele Athos. Alte părți ale moaștelor sale sunt păstrate la Mănăstirea Dionisiu, tot din Muntele Athos, precum și la Mănăstirea Kykkos din Cipru.
Din punct de vedere etimologic, numele Iacob derivă din latinescul „Iacobus”, o formă a grecescului „Iakobos”, având la bază numele ebraic יעקב (Ia’acov). Numele este legat de patriarhul Iacob și derivă din cuvântul ebraic „akev”, care înseamnă „călcâi”. În Vechiul Testament, Iacob, care a fost mai târziu numit Israel, este fiul lui Isaac și al Rebecai, și tatăl celor 12 „fondatori” ai triburilor lui Israel. El s-a născut ținându-se de călcâiul fratelui său geamăn, Esau, ceea ce conferă numelui semnificația de „deținător al călcâiului” sau „înlocuitor”. Alte teorii sugerează că numele ar putea proveni dintr-un nume ipotetic precum „Ya’aqov’el”, care înseamnă „Dumnezeu poate proteja”.

Botezând și întorcând pe mulți la dreapta credință, Sfântul Mucenic Alexandru, episcop fiind, a fost prins de guvernator și chinuit în nenumărate feluri. Nevoind să se supună, l-a uimit și pe ostașul Iraclie, care a mărturisit că și el crede în Dumnezeu, motiv pentru care, după ce a fost torturat, i-a fost tăiat capul cu sabia.

Vindecându-se Sfântul Alexandru în chip minunat de rănile produse în urma chinurilor la care era supus și făcând mulțime de minuni, a adus la Domnul și alte patru mucenițe: Teodota, Glicheria, Anna și Elisaveta. Stând împreună înaintea guvernatorului, cu credință tare în Dumnezeu, și certându-i pe închinătorii la zei, au sfârșit și ei decapitați, Sfântul Alexandru fiind ultimul ucis.

În secolul al III-lea, pe vremea când împăratul Deciu pornise persecuția creștinilor, șapte tineri vărsau lacrimi pentru cei care acceptau să se închine idolilor și se lepădau de Dumnezeu. Prinși și duși la judecată, cei șapte au rămas tari în credință, iar împăratul i-a eliberat, spunându-le că le dă câteva zile de reflecție. Retrași într-o peșteră și stăruind în rugăciune, cei șapte au adormit întru veșnicie. Furios, împăratul a poruncit să le fie zidită ușa peșterii, iar cei care au făcut acesta, credincioși în taină, au gravat povestea lor pe niște plăci de plumb și le-au ascuns într-o ladă din apropiere.

După 200 de ani, în timpul lui Teodosie cel Tânăr, pe când o erezie cu privire la învierea morților submina Biserica, proprietarul terenului pe care fuseseră închiși cei 7 tineri a decis să construiască un staul. Și dând la o parte ușa peșterii, cei 7 tineri au înviat și au ieșit de acolo fără a fi suferit nici o schimbare. Și povestind despre cele întâmplate cu ei, s-au lăsat la pământ și au murit, fiind îngropați în sarcofage din aur. În următoarea noapte însă, sfinții s-au arătat și au cerut ca trupurile lor să fie lăsate pe pământul din peșteră, în așteptarea învierii.

Peștera celor 7 tineri, identificată ca fiind cea în care și-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, a devenit de atunci loc de pelerinaj și este cunoscut în întreaga lume.
Doxologia.ro

În creștinism, natura este văzută ca o manifestare splendidă a iubirii și puterii lui Dumnezeu. Creația, în toate formele ei, este percepută ca un dar prețios din partea Bunului Dumnezeu, iar fiecare ființă are rolul ei, stabilit încă din zorii lumii. Din momentul în care a fost creat și a primit porunca de a avea grijă de Grădina Raiului, omul a fost înzestrat cu demnitatea de a stăpâni peste toată creația, conform cuvintelor Scripturii: „și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere 1, 28).

Sfântul Nicolae Velimirovici, numit și „Gură de Aur al secolului XXI”, spunea că legătura dintre sfinți și natură este un lucru cu adevărat sublim: „pentru sfin‏ți, natura este milostivă; pentru cei nesfin‏ț‏i și necuraț‏i, e răzbunătoare. Natura este, așadar, oglinda omului. Așa cum este omul, așa și natura îl înfăț‏ișează în sineși”. Și, într-adevăr, o minune a Sfântului Gherasim din Kefalonia, care se petrecea mai demult chiar pe 20 octombrie, vine să confirme acest lucru – că natura este milostivă cu sfinții.

Noul pustnic al Kefaloniei

Conform Sinaxarului, Sfântul Gherasim, cunoscut și sub numele de Noul pustnic al Kefaloniei, s-a născut la începutul secolului al XVI-lea în satul Trikkala, situat în peninsula Peloponez. Provenea din familia Notara, renumită în acea perioadă, bunicul său, Luca Notara, având funcția de prim-ministru al Imperiului Bizantin. Deși putea să aibă o viață lipsită de griji, ca mulți dintre nobili, Sfântul Gherasim a ales să se abată de la plăcerile efemere, dedicându-se unei vieți de nevoință întru Hristos.

După ce a făcut școala primară în satul natal, s-a călugărit pe insula Zakynthos, iar ulterior a mers la Muntele Athos, unde a devenit schimonah și a studiat învățăturile alături de pustnicii de acolo. Dorindu-și să viziteze Țara Sfântă, locul nașterii și al Învierii Mântuitorului, monahul Gherasim a primit binecuvântarea duhovnicului său pentru această călătorie. A trecut prin numeroase locuri sfinte, precum Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria și Egipt, întorcându-se la Ierusalim pentru a deveni îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt. Hirotonit diacon și apoi preot de către Patriarhul Gherman al Ierusalimului, a continuat să ducă o viață ascetică, retrăgându-se mai întâi în pustiul Iordanului și apoi în insula Zakynthos, hrănindu-se doar cu ierburi.

După cinci ani, a simțit o chemare și astfel a venit în însula Kefalonia. Mai întâi a locuit într-o peșteră, rugându-se în genunchi pe stâncă și pământ, apoi a restaurat biserica din Omala şi a construit o mănăstire de măicuţe. Aici a muncit și s-a rugat, a trudit și a postit timp de 30 de ani. A trecut la Domnul la vârsta de 71 de ani, pe 15 august 1579, nu înainte de a le binecuvânta pe cele care i-au fost alături, duhovnicește, în tot acest timp. La doi ani de la trecerea sa la cele veșnice, i-a fost deschis mormântul, iar moaştele sale au fost descoperite întregi şi frumos mirositoare. Pentru că multe minuni și vindecări începuseră să se săvârșească prin mijlocirea sa, Sfântul Gherasim din Kefalonia a fost canonizat în iulie 1622 de către Patriarhia Constantinopolului, sub conducerea Patriarhului Chiril Lukaris.

Minunea de la fântâna Sfântului Gherasim

Astăzi, Mănăstirea Cuviosului Gherasim este cea mai mare mănăstire de maici din zonă. Construcția ei a început în 1953, imediat după cutremurul devastator care a afectat grav majoritatea clădirilor din Kefalonia. Noua biserică închinată sfântului a fost finalizată la 19 iulie 1992, fiind integrată foarte interesant în complexul așezământului monahal.

Mănăstirea se află într-o regiune cunoscută sub numele de „Valea celor 40 de fântâni”. Denumirea acestei văi provine de la abundența viței de vie din zonă, care necesită o cantitate semnificativă de apă pentru a se dezvolta. Apa esențială pentru irigarea viței de vie este obținută din fântânile existente, iar această zonă vastă era, în trecut, „presărată” cu aproximativ 40 de fântâni, fiecare contribuind semnificativ la bunăstarea viilor din zonă, ținând cont de zona stâncoasă și aridă.

Mulțime de lume din toate colțurile Ortodoxiei se adună în acest loc mai cu seamă de două ori pe an. La cele două mari hramuri ale mănăstirii, pe 16 august, când se sărbătorește adormirea lui (a adormit pe 15 august, dar datorită sărbătorii Maicii Domnului, a fost mutată sărbătoarea cu o zi) și la 20 octombrie, când se serbează scoaterea sfintelor lui moaște, este obișnuit deja ca să se facă procesiune cu racla și sfintele sale moaște. Tradiția spune că, mai demult, atunci când procesiunea cu închinătorii și moaștele Sfântului Gherasim ajungea în dreptul fântânii din incinta mănăstirii, se întâmpla un lucru minunat: apa de la fântână urca până la gura acesteia, încât „zici că ar vrea să vadă și să se închine moaștelor Sfântului. Iar creștinii, fie cu un vas, fie cu mâinile lor, iau apă ca să bea și să fie binecuvântați. De îndată ce trece ziua acestei sărbători, mai precis imediat după ora 12 noaptea, nivelul apei se reduce și revine la punctul la care se afla mai înainte. Acest miracol, în ultimii ani, Dumnezeu știe pentru ce păcate, nu se mai petrece. Se pare că acei creștini de altădată erau mai vrednici de arătări ale semnelor dumnezeiești”, subliniază Arhim. Daniil Gouvalis, predicator, părinte duhovnicesc și om cu o profundă educaţie teologică, în volumul său, intitulat „Minunea credinței”.

De ce spune părintele că „acest miracol, în ultimii ani, Dumnezeu știe pentru ce păcate, nu se mai petrece”? Poate că, uneori, lipsa minunilor poate reflecta o anumită răceală duhovnicească a lumii. Sfințenia și minunea sunt legate de deschiderea inimii omului și, pe măsură ce lumea devine mai orientată spre material și rațional, sensibilitatea față de lucrarea lui Dumnezeu se poate diminua. Minunile nu încetează să existe, ci doar ochii noștri duhovnicești devin mai opaci. Sfinții Părinți spun că, Dumnezeu uneori se retrage pentru a încerca răbdarea și credința oamenilor. Așa cum psalmistul întreabă „De ce stai departe, Doamne?”, tăcerea lui Dumnezeu poate avea un rol pedagogic, invitându-ne pe toți la pocăință și la rugăciune mai profundă. E nevoie să reînvățăm să-L căutăm pe Dumnezeu nu doar în minuni, ci mai ales în fapte, în iubirea față de aproapele și în smerenie.

Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Gherasim să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.