Autor: Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă, Codilă Adrian Petru
Școala Gimnazială Băuțar + Școala Gimnazială „Traian Lalescu”, Cornea + Școala Gimnazială „Trandafir Tămaș”, Marga, Caraș-Severin

I. Introducere
Secolul al XX-lea a fost pentru România o epocă de suferință, dar și de sfințenie. Instaurarea regimului comunist a însemnat o prigoană cumplită împotriva Bisericii și a celor care nu s-au supus ideologiei ateiste. Însă, așa cum grâul cel bun se cerne prin suferință, tot astfel, în temnițele comuniste s-au plămădit sfinți și martiri. Astăzi îi numim generic „Sfinții Închisorilor”.

După cuvântul Evangheliei:
„Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina Mea.” (Matei 5, 11)

Acești sfinți sunt chipuri de lumină în întunericul istoriei recente, modele de jertfelnicie și credință neclintită.

II. Context istoric: prigoana comunistă împotriva Bisericii
După instaurarea regimului comunist (1945), autoritățile au început o sistematică înlăturare a religiei din viața publică și o persecuție violentă a clericilor, monahilor și credincioșilor activi. Mii de preoți și mireni au fost arestați, torturați, trimiși la muncă forțată sau chiar uciși.

Cele mai cunoscute centre de detenție unde s-au format acești „sfinți nevăzuți” sunt: Aiud, Pitești, Gherla, Sighet, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Jilava, Târgu Ocna, Periprava, Baia Sprie, Cavnic, Râmnicu Sărat.

„Şi toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.” (II Timotei 3, 12)

III. Mari mărturisitori ai temnițelor comuniste
1. Părintele Ilie Lăcătușu (1909–1983)
Preot cu viață sfântă, a fost arestat de două ori, a suferit la Canal și la Periprava. Trupul său a fost găsit nestricat în 1998, fiind primul mărturisitor al închisorilor cu sfinte moaște.

2. Părintele Dumitru Stăniloae (1903–1993)
Mare teolog ortodox, autor al Filocaliei românești. A fost arestat în 1958 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. În închisoare, a suferit foamete, frig și umilințe, dar nu și-a pierdut credința.

3. Valeriu Gafencu (1921–1952) – „Sfântul închisorilor”
Student legionar, întors cu totul la Hristos în detenție, a devenit un model de pocăință, milă și rugăciune. A murit la Târgu Ocna, în post și rugăciune. A fost numit „sfântul închisorilor” de părintele Nicolae Steinhardt.

4. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925–2006)
Arestat pentru predicile sale împotriva ateismului, a fost bătut și izolat în regim sever. În ciuda torturilor, a devenit un simbol al rezistenței duhovnicești.

5. Părintele Arsenie Papacioc (1914–2011)
A fost închis 14 ani în mai multe închisori. După eliberare, a fost un mare duhovnic și predicator, formând generații întregi de monahi și credincioși.

6. Părintele Iustin Pârvu (1919–2013)
A petrecut 17 ani în închisoare. A întemeiat Mănăstirea Petru Vodă și a fost un duhovnic iubit de popor. A numit închisoarea „academia suferinței”.

7. Mircea Vulcănescu (1904–1952)**
Economist, filozof și teolog laic. A murit în închisoarea Aiud, spunând celebrul cuvânt: „Să nu ne răzbunați!”

8. Nicolae Steinhardt (1912–1989)**
Evreu convertit la Ortodoxie în temniță. A scris celebrul „Jurnal al fericirii”. A devenit monah la Rohia. Închis pentru refuzul de a depune mărturie mincinoasă împotriva prietenilor.

IV. Mărturia sfințeniei – minuni și vieți schimbate
Mulți dintre cei care i-au cunoscut pe acești sfinți în viață mărturisesc că au fost oameni cu rugăciune neîncetată, cu dragoste profundă pentru Hristos, iertători și blânzi chiar și cu torționarii lor.

După cum spunea Părintele Steinhardt: „În închisoare am descoperit fericirea, pentru că am aflat Adevărul.”

De la Aiud și Periprava, de la Târgu Ocna și Pitești, glasul mărturisitorilor răsună până astăzi: „Hristos a înviat!”

„Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera.” (Psalm 125, 5)

V. Canonizarea Sfinților Închisorilor
Biserica Ortodoxă Română, prin decizia Sfântului Sinod, a început procesul de canonizare a unor mărturisitori ai credinței din închisori. Primul canonizat a fost Sfântul Ilie Lăcătușu.

În iulie 2025, proclamarea canonizării Părintelui Ilie Lăcătușu devine un moment solemn și simbolic pentru întreg neamul românesc.

„Cei ce vor fi înțelepți vor străluci ca strălucirea tăriei; și cei ce vor fi îndreptat pe mulți la dreptate vor fi ca stelele în veac.” (Daniel 12, 3)

VI. Concluzii
Sfinții Închisorilor sunt moștenirea duhovnicească cea mai valoroasă a Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX. Ei ne învață că în orice regim, oricât de dur, credința adevărată nu poate fi înfrântă.

Ei sunt sarea pământului, lumina din întunericul istoriei, mărturisitori tăcuți ai unei biruințe spirituale. Prin exemplul lor, ne cheamă și pe noi la o viață mai curată, mai adâncă, mai aproape de Hristos.

„În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

Bibliografie
Pr. George Enache – „Sfinții Închisorilor. Mărturisitori români din temnițele comuniste”, Ed. Doxologia, 2018
Arhim. Iustin Pârvu – „Mărturisirea”, Ed. Credința Străbună, 2010
Pr. Gheorghe Calciu – „Șapte Cuvinte către Tineri”, Ed. Christiana, 2007
Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”, Ed. Polirom, 2008
http://xn--mrturisitorii-prb.ro/ – Biografii și mărturii
Patriarhia.ro – Comunicate privind canonizările
Marturisirea.ro – Documente din arhivele CNSAS
Biblia Ortodoxă, Ediția 2019, Tipografia Patriarhiei

Autor:
Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă,
Codilă Adrian Petru
Școala Gimnazială Băuțar + Școala Gimnazială „Traian Lalescu”, Cornea + Școala Gimnazială „Trandafir Tămaș”, Marga – Caraș-Severin

I. Introducere .
Mămăliga, mâncare tradițională românească, este mai mult decât un aliment: este un simbol al simplității, al ruralității, al unei culturi care își are rădăcinile în muncă, credință și legătura cu pământul. De-a lungul istoriei, ea a fost considerată „pâinea țăranului”, dar și semn de umilință, modestie și ospitalitate.

Această mâncare umilă a însoțit neamul românesc în vremuri de foamete și de belșug, a fost prezentă pe mesele domnești și pe mesele monahale. În multe gospodării, mămăliga încă se face în „ceaunul bunicii”, cu apă, sare și mălai, transmițând un patrimoniu afectiv și spiritual.

II. Origini istorice și evoluția mămăligii în spațiul românesc.
Mămăliga are o istorie care precede introducerea porumbului în Europa. În Antichitate, grecii și romanii consumau terciuri din făină de mei sau de grâu. Romanii numeau acest preparat „puls” și îl foloseau ca aliment de bază.

După aducerea porumbului din America (secolul al XVI-lea), mămăliga din făină de porumb a devenit aliment principal pentru români. Porumbul s-a aclimatizat rapid în Moldova, Transilvania și Țara Românească, iar în secolele XVII–XVIII, a înlocuit în multe zone grâul, devenind alimentul cel mai des întâlnit în satele românești.

Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae” (1716), scria:

„Poporul se hrănește mai ales cu o mâncare făcută din făină galbenă fiartă în apă, pe care o numește mămăligă.”

În timpul ocupațiilor străine, al secetelor sau al războaielor, mămăliga a fost hrană de rezistență, iar în perioada comunistă, chiar un simbol al supraviețuirii.

III. Dimensiunea spirituală și biblică a hranei simple .
În Sfânta Scriptură, se face adesea referire la hrana simplă și binecuvântată, la pâinea de toate zilele, simbol al grijii lui Dumnezeu pentru oameni:

„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6,11)

Deși cuvântul „mămăligă” nu apare în Biblie, înțelesul său spiritual este reflectat în ideea hranei modeste, dar plină de har. Profetul Ilie, de exemplu, a fost hrănit în pustie cu o bucată de pâine și apă (cf. 3 Regi 19, 6), iar Mântuitorul Iisus Hristos a înmulțit cinci pâini și doi pești, dând poporului o masă simplă, dar minunată (Matei 14,17-20).

Această dimensiune se regăsește și în mămăliga românească – o hrană smerită, dar care hrănește sufletul, nu doar trupul. Ea însoțea posturile monahale, era oferită drumeților și flămânzilor, fiind semn de milostenie.

În unele regiuni, mămăliga era așezată pe masă sub cruce, înainte de a fi tăiată, iar primul colț era oferit copiilor sau străinului de la drum, conform tradiției creștine a primirii și ospitalității.

IV. Mămăliga – între simbol național și aliment identitar .
Mămăliga nu este doar un aliment, ci un simbol identitar. Este menționată în literatura română, în folclor, în pictură și în proverbe.

Scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, Liviu Rebreanu au evocat mămăliga ca element central în viața satului. În „Amintiri din copilărie”, Creangă descrie masa cu mămăligă, brânză și smântână cu duioșie și realism, arătând legătura sacră între om, natură și hrană.

„Îndată ce venea mămăliga din vatră, se tăia cu ața și se mânca cu brânză, lapte sau cu zamă de urzici.”

În istoria culturală, mămăliga este considerată simbol al răbdării și al tăcerii îndelungate, dar și al izbucnirii neașteptate, de unde expresia: „Să nu fi mămăliga care tace, dar când explodează, rupe tot.”

În viața românului, ea este hrană de sărbătoare, dar și de post, parte din tradiția pascală (mămăligă cu ou și caș) sau cea de Crăciun (cu jumări, brânză și smântână).

V. Concluzie .
Mămăliga rămâne până astăzi un reper cultural și spiritual românesc, un simbol al modestiei, al legăturii cu pământul și al credinței că „puținul binecuvântat este mai bun decât multul pierdut”.

Ea aduce aminte de ospitalitate, de rugăciune, de masa din familie, de casa bunicilor și de miezul sufletului românesc.

Într-o lume în care graba și abundența domină, mămăliga ne învață să prețuim simplitatea și să recunoaștem darurile lui Dumnezeu în lucrurile cele mai obișnuite ale vieții.

Bibliografie .
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2018
Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae, 1716
Pr. Prof. Ene Braniște – Liturgica generală, Ed. IBMO, București, 1998
Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare românești, Ed. Elion, 2003
Liviu Rebreanu – Ion, Ed. Minerva
Ion Creangă – Amintiri din copilărie, Ed. Litera
George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva
Site-ul Doxologia: https://doxologia.ro
Site-ul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”: https://muzeul-satului.ro

Autor:
Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă,
Codilă Adrian Petru
Școala Gimnazială Băuțar + Școala Gimnazială „Traian Lalescu”, Cornea + Școala Gimnazială „Trandafir Tămaș”, Marga – Caraș-Severin

I. Introducere .
În viața Bisericii, sfinții reprezintă lumini călăuzitoare, exemple vii de urmare a lui Hristos. Printre aceștia se numără și Sfântul Mucenic Pangratie, unul dintre primii episcopi ai lumii creștine, ucenic al Apostolilor, cel care a adus Evanghelia în Sicilia și a suferit moarte mucenicească pentru Hristos.

El este prăznuit în data de 9 iulie în calendarul ortodox, fiind cinstit ca episcop și martir, un apostol al Adevărului într-o lume păgână. Mărturia sa rămâne vie și astăzi, amintind cuvintele Domnului:

„Adevărat, adevărat zic vouă: cine ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică…” (Ioan 5, 24).

II. Context istoric: creștinismul în primele veacuri .
După Înălțarea Domnului și Cincizecime, Biserica primară a început să se extindă cu putere prin propovăduirea Apostolilor. Sfântul Apostol Petru, ajuns la Roma, a hirotonit mai mulți episcopi care să ducă Evanghelia în provinciile imperiale.

Printre aceștia se număra și Pangratie, originar din Antiohia, o cetate importantă a vremii, unde ucenicii s-au numit prima dată „creștini” (cf. Faptele Apostolilor 11, 26). Părinții lui Pangratie l-au dus la Ierusalim, unde l-a cunoscut pe Sfântul Petru, fiind botezat și crescut în credința în Hristos.

Hirotonit episcop, Pangratie a fost trimis în Taormina (Sicilia) – o regiune păgână, în care idolatria și practicile oculte erau înrădăcinate.

III. Activitatea misionară și minunile .
Ajuns în Taormina, Sfântul Pangratie a fost primit cu ostilitate de către liderii păgâni, dar cu deschidere de către oamenii simpli, însetați de adevăr. El a predicat Evanghelia cu putere, asemenea Apostolilor, și a săvârșit minuni: a vindecat bolnavi, a izgonit demoni și a înviat morți, în numele lui Hristos.

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.” (Marcu 16, 15)
„Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului...” (Luca 10, 19)

Prin aceste minuni și prin viața sa sfântă, a atras pe mulți la credință, a botezat familii întregi și a organizat comunități creștine, ridicând primele biserici în zonă. Se spune că a fost ajutat și de guvernatorul Bonifatie, care s-a convertit la creștinism după ce fiica sa a fost vindecată.

IV. Mărturisirea credinței și moartea mucenicească .
După ani de apostolat, Pangratie a devenit ținta urii conducătorilor păgâni. Aceștia, văzând cum populația abandona templele idolilor, au pus la cale uciderea lui. Într-o zi, în timpul rugăciunii, un grup de răufăcători l-au atacat și l-au ucis în biserica pe care o zidise.

Astfel, el și-a pecetluit credința cu sângele său, devenind mucenic. Moartea sa este o mărturie a cuvintelor Domnului:

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor.” (Matei 5, 10)

Trupul său a fost înmormântat cu cinste de credincioși, iar mormântul său a devenit loc de pelerinaj și izvor de minuni.

V. Cinstirea și moștenirea spirituală .
Sfântul Pangratie este cinstit în Biserica Ortodoxă, dar și în tradiția apuseană, mai ales în sudul Italiei. Numele lui este pomenit în rugăciunile celor care se roagă pentru luminarea celor rătăciți, pentru vindecare și pentru curajul în mărturisirea credinței.

Biserica Ortodoxă Română îl pomenește la 9 iulie, în rândul sfinților mucenici și episcopi. În acest context, exemplul său rămâne viu în inimile creștinilor care caută curaj, tărie în prigoană și râvnă apostolică.

„Fiți treji, vegheați! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Stați împotrivă lui, tari în credință!” (1 Petru 5, 8-9)

VI. Concluzie .
Viața Sfântului Mucenic Pangratie ne arată că adevărul lui Hristos nu poate fi înfrânt de sabie sau moarte. El a fost un apostol al dragostei și al curajului, un episcop care a semănat Cuvântul în ținuturi întunecate și a rodit prin jertfa sa.

Într-o vreme în care creștinismul este adesea ignorat sau relativizat, modelul său ne îndeamnă să ne păstrăm credința cu statornicie și să fim mărturisitori ai lui Hristos în mijlocul lumii.

Bibliografie .
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2018
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. IBMO, București
Pr. Prof. Ene Braniște – Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic, București
Arhim. Ioanichie Bălan – Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria
Viețile Sfinților – 9 iulie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor
Sinaxar – Biserica Ortodoxă Română, Editura IBMO, 2020
https://doxologia.ro/ – Articole despre Sfântul Pangratie

Autor:
Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă,
Codilă Adrian Petru
Școala Gimnazială Băuțar + Școala Gimnazială „Traian Lalescu”, Cornea + Școala Gimnazială „Trandafir Tămaș”, Marga, Caraș-Severin

I. Introducere – Chemarea lui Hristos către sufletul copilului .
Printre cele mai profunde și duioase cuvinte ale Mântuitorului se numără chemarea Sa adresată copiilor:
„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” (Matei 19,14). Aceste cuvinte nu sunt doar o afirmație teologică, ci o chemare vie adresată fiecărei generații de creștini, părinți, educatori, preoți și conducători.

Copilul, în curăția și simplitatea sa, este icoana smereniei, a încrederii și a dragostei sincere – trăsături pe care Mântuitorul le pune drept condiții pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu:
„Adevărat zic vouă: de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18,3).

II. Cadrul istoric și cultural al afirmației Mântuitorului .
În contextul iudaic al secolului I, copiii nu aveau un statut social ridicat. Erau considerați incompleți spiritual și juridic, iar atenția era rezervată adulților, bărbaților în special. Gestul lui Hristos de a-i binecuvânta și de a-i primi în brațele Sale era, pentru contemporani, scandalos, dar revoluționar în iubire.

Spre deosebire de liderii religioși ai vremii, care credeau că numai cei inițiați pot avea acces la sfințenie, Iisus rupe acest tipar și arată că copiii sunt moștenitori direcți ai Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, El transformă inocența copilului într-un model de sfințenie și criteriu al mântuirii.

III. Teologia copilăriei și valoarea pedagogică a cuvintelor lui Hristos .

Învățătura lui Hristos este clară: copilăria este o stare de har. Nu doar o etapă biologică, ci o realitate duhovnicească. Copiii au darul smereniei, al încrederii și al dragostei necondiționate – esențe ale Evangheliei.

De aceea, Biserica a prețuit mereu copilăria și a îndemnat la educarea timpurie în spiritul credinței. Încă din vechime, Părinții Bisericii s-au adresat copiilor:

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sufletul copilului este ca o ceară caldă: ce se imprimă în el, aceea rămâne.”
Sfântul Vasile cel Mare: „Educația începe din leagăn; cum îl deprinzi de mic, așa va fi și când va fi mare.”
Sfântul Clement Alexandrinul scria în lucrarea Paedagogus (Pedagogul) despre Hristos ca dascăl al sufletelor tinere.
Astăzi, aceste învățături se regăsesc în misiunea educațională a Bisericii și în școala creștină, acolo unde copiii sunt învățați nu doar să scrie sau să socotească, ci să iubească, să ierte și să trăiască în Adevăr.

IV. Responsabilitatea adulților: părinți, profesori și preoți .
Porunca „Lăsați copiii să vină la Mine” este adresată în mod direct celor care pot – prin exemplu sau neglijență – să fie piedici în calea mântuirii copiilor. Astfel, avem de-a face cu o dublă responsabilitate:

Familia creștină, în care părinții sunt primii dascăli ai credinței.
Sfântul Pavel îndeamnă: „Creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6,4).

Profesorii și educatorii, care modelează caractere și influențează destine.
Școala, ca spațiu al formării intelectuale și morale, are datoria de a nu separa rațiunea de suflet, ci de a uni cunoașterea cu credința.

Preotul, păstorul sufletelor, este chemat să apropie copilul de Hristos prin Botez, Spovedanie, Împărtășanie și educație religioasă constantă.

Dacă aceste trei elemente – familia, școala și Biserica – colaborează, atunci copilul este cu adevărat „lăsat să vină la Hristos”.

V. Copiii și Împărăția cerurilor – un model eshatologic .
Mântuitorul nu doar că primește copiii, ci afirmă că a unora „ca aceștia” este Împărăția cerurilor. Aceasta înseamnă că nu vârsta biologică este importantă, ci dispoziția sufletească: smerenie, curăție, încredere, iubire.

Sfinți ca Sfânta Filofteia (12 ani), Sfântul Cuvios Ioanichie cel Tânăr de la Muscel (copil monah) sau Sfântul Iosif de la Văratec, crescuți în curăție, mărturisesc că sfințenia poate începe din copilărie.

Mai mult, educația religioasă oferită în copilărie influențează toată viața:
„Învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6).

VI. Concluzii .
Cuvintele Mântuitorului „Lăsați copiii să vină la Mine...” sunt o poruncă, o chemare și o responsabilitate. Ele fundamentează întreaga misiune a Bisericii în raport cu tinerii și justifică eforturile făcute în cadrul educației religioase.

Într-o societate care deseori îndepărtează copilul de credință și adevăr, Biserica și școala au datoria sfântă de a-i aduce la Hristos, nu doar cu vorba, ci mai ales prin exemplu viu.

📚 Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, IBMBOR, București, 2001.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Editura IBMBOR.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei.
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul.
Pr. Constantin Necula, Despre copiii care ne mântuiesc, Ed. Agnos.
Mitropolit Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, Ed. Renașterea.
Catehismul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR.

Autor:
Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă,
Codilă Adrian Petru
Școala Gimnazială Băuțar + Școala Gimnazială „Traian Lalescu”, Cornea + Școala Gimnazială „Trandafir Tămaș”, Marga, Caraș-Severin

I. Introducere – Adevărul divin într-o lume instabilă .
Într-o lume tot mai cufundată în relativism și incertitudine, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Adevărat, adevărat zic vouă...” (Ioan 3,5; 5,24; 6,47 ș.a.) se ridică precum un stâlp de lumină și adevăr absolut. Repetarea cuvântului „adevărat” (gr. amen, amen) nu este întâmplătoare, ci semnalează o revelație crucială pentru viața duhovnicească a credinciosului. Când Hristos vorbește astfel, El Se prezintă nu doar ca un învățător moral, ci ca Adevărul întrupat (Ioan 14,6).

II. Cadrul istoric al expresiei „Adevărat, adevărat zic vouă” .
Expresia își are originea în cultura iudaică a Vechiului Testament, unde termenul „amin” era folosit în rugăciuni și jurăminte, pentru a întări ceea ce se spusese. Spre exemplu, în Deuteronom 27,15-26, poporul răspunde fiecărui cuvânt rostit de Moise cu „Amin!” – semn de angajament și recunoaștere a adevărului.

În epoca romană și elenistică, în care a trăit Hristos, filozofi ca Platon și Aristotel discutau despre „adevăr” (aletheia) ca realitate obiectivă, dar niciunul nu putea afirma, precum Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Adevărul devine, în cuvintele Sale, nu o idee, ci o persoană divină.

III. Adevărul revelat – între Scriptură și Tradiție .
În Evanghelia după Ioan, expresia „Adevărat, adevărat zic vouă...” este un refren teologic și dogmatic. Ea apare de peste 25 de ori, marcând învățături fundamentale despre:

Nașterea din apă și din Duh: „Adevărat, adevărat zic ție: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5);
Învierea celor morți: „Adevărat, adevărat zic vouă: vine ceasul când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” (Ioan 5,25);
Viața veșnică: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvintele Mele... are viață veșnică” (Ioan 5,24);
Euharistie și Trupul Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă: de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6,53).
Prin aceste cuvinte, Hristos face legătura dintre istorie și veșnicie, dintre viața pământească și împărăția cerurilor. Cuvintele Sale sunt nu doar adevărate, ci dătătoare de viață.

IV. Adevărul în istoria Bisericii .
Biserica, întemeiată pe piatra credinței în Hristos – Adevărul –, a apărat aceste cuvinte de-a lungul secolelor în fața prigoanelor, ereziilor și atacurilor ideologice.

În primele veacuri creștine, martirii au murit rostind cu convingere cuvintele lui Hristos. În fața minciunii idolatre, ei mărturiseau: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viață veșnică.” Astfel, sângele lor a devenit sămânța creștinismului.

În epoca Sfinților Părinți (sec. IV-V), mari teologi ca Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur sau Sf. Grigorie Teologul au interpretat aceste expresii ale Mântuitorului în sens dogmatic, afirmând dumnezeirea Sa și unicitatea Evangheliei Sale. În fața arienilor și altor erezii, Biserica a rostit: „Adevăratul Dumnezeu din Dumnezeu Adevărat” (Crezul niceo-constantinopolitan, 381).

V. Actualizarea mesajului în viața credinciosului .
Pentru omul contemporan, obosit de relativism, minciună politică și lipsă de sens, cuvintele: „Adevărat, adevărat zic vouă...” sunt o chemare la întoarcere, la pocăință, la asumarea Adevărului – Hristos. Ele ne provoacă să trăim în lumină, nu în compromis, și să predicăm tinerilor, în școală și familie, nu doar informații, ci valori și adevăruri mântuitoare.

A spune „amin” înseamnă a crede cu inima. A asculta Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a-L urma pe Hristos și a trăi în adevăr. După cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32).

VI. Concluzii .
Cuvintele Mântuitorului „Adevărat, adevărat zic vouă...” reprezintă mărturia supremă a Dumnezeirii Sale și a iubirii față de om. Ele sunt un apel la convertire, la credință neclintită și la viață trăită în lumina Adevărului. Într-o lume în care se confundă binele cu răul, aceste cuvinte luminează, vindecă și călăuzesc.

📚 Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, București, 2001.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București.
Arhim. Sofronie Saharov, Cuvânt despre Viață și Adevăr, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.
Pr. prof. Ioan G. Coman, Introducere în Teologia Patristică, Editura IBMBOR, București.
Pr. Petre Semen, Tâlcuiri la Evanghelia după Ioan, Editura Doxologia, Iași.
Florovsky, Georges, Biblia și Istoria Bisericii, Ed. Sophia, București.

Autor: Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă, Codilă Adrian Petru

I. Introducere
Răutatea este una dintre cele mai tulburătoare realități ale lumii în care trăim. De la conflictele dintre indivizi până la războaie mondiale, de la invidie și ură la violență și dezbinare, răutatea oamenilor își face simțită prezența dureros în istorie, în societate și în relațiile personale. Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu constată cu durere: „Răutatea omului era mare pe pământ și toate cugetele din inima lui se îndreptau neîncetat spre rău” (Facerea 6, 5).

În acest referat, ne propunem să analizăm răutatea oamenilor dintr-o perspectivă biblică, morală și educațională, cu scopul de a înțelege cauzele, consecințele și soluțiile duhovnicești pentru vindecarea inimii omenești.

II. Rădăcina răului – Păcatul și libertatea greșit înțeleasă
Răul nu este o creație divină, ci o alegere a libertății umane, un abuz al darului pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nimic nu este mai primejdios pentru suflet decât voința liberă care slujește patimilor.” Omul, fiind creat liber, poate alege binele sau răul, iubirea sau ura, iertarea sau răzbunarea.

Răutatea își face loc în sufletul omului prin mândrie, invidie, lăcomie și dorința de a domina pe celălalt. Prima crimă din istoria omenirii – uciderea lui Abel de către Cain – este un exemplu clasic al răutății izvorâte din invidie. Dumnezeu îl întreabă pe Cain: „Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Căci dacă ai fi făcut binele, ai fi fost bine primit” (Facerea 4, 6-7).

Răutatea este astfel o alegere, nu o predestinare. Nimeni nu se naște rău, dar prin mediu, educație greșită și slăbirea legăturii cu Dumnezeu, omul poate cădea într-o viață dominată de răutate.

III. Răutatea în istorie și societate
Istoria omenirii abundă în exemple de răutate manifestată la scară mare: persecuții, războaie, genocid, sclavie, minciună și corupție. Ideologii întemeiate pe ură au dus la Holocaust, Gulaguri și alte forme de dezumanizare.

Totodată, răutatea nu este doar un fenomen colectiv, ci și unul personal: bârfa, minciuna, gelozia, invidia, calomnia și indiferența față de suferința celorlalți sunt forme ale răului cotidian.

Sfântul Apostol Pavel avertizează că: „În zilele cele de apoi vor veni vremuri grele. Căci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, trufași, hulitori, nemulțumitori, lipsiți de evlavie” (II Timotei 3, 1-2). Această descriere pare mai actuală ca niciodată, într-o lume în care egoismul și ura se propagă rapid, mai ales prin mediile digitale.

IV. Efectele răutății asupra sufletului și comunității
Răutatea distruge atât sufletul celui care o poartă, cât și viețile celor asupra cărora se revarsă. Sfântul Serafim de Sarov ne amintește: „Dobândește pacea și mii din jurul tău se vor mântui.” Invers, cel care răspândește răutate devine pricină de tulburare și suferință.

Efectele răutății includ:

Întunecarea rațiunii și a discernământului moral;
Distrugerea încrederii între oameni;
Erodarea comunității și a familiei;
Îndepărtarea de Dumnezeu și închiderea sufletului față de har.
Un om rău este asemenea unei fântâni otrăvite din care nimeni nu mai poate bea apă curată.

V. Vindecarea răutății prin iubire, iertare și educație religioasă
Soluția pentru răutatea omenească este întoarcerea la Hristos, care ne învață iubirea jertfelnică. În Predica de pe Munte, El spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44).

Educația religioasă joacă un rol esențial în formarea unui suflet blând, curat și iubitor. Copiii și tinerii au nevoie de modele pozitive, de învățătura Evangheliei și de sprijinul unei comunități vii.

În familie, la școală, în biserică, trebuie să cultivăm:

Virtutea iertării;
Puterea rugăciunii și a spovedaniei;
Practica faptelor bune;
Exemplul personal al iubirii necondiționate.
Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Chiar și cel mai rău om se poate întoarce la Dumnezeu dacă primește iubire, rugăciune și o șansă de schimbare.

VI. Concluzie
Răutatea oamenilor este o realitate dureroasă, dar nu un destin implacabil. Prin întoarcerea la Hristos, prin educație morală și prin iubire concretă, putem vindeca sufletele și înnoi lumea. Cuvintele Mântuitorului rămân far călăuzitor: „Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Este datoria fiecăruia dintre noi – profesori, părinți, preoți, copii – să luptăm cu răul din noi și din lume, nu cu ură, ci cu puterea luminii.

Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură – Ediția Sinodală, 2019.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere.
Sfântul Serafim de Sarov, Învățături duhovnicești.
Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Charisma.
Nichita Stănescu, Eseu despre omul rău – reflecții literare asupra răului.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II.
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și nădejdea iubirii dumnezeiești, Ed. Deisis.

Autor: Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă, Codilă Adrian Petru

I. Introducere.
Mierea de albine este unul dintre cele mai vechi și prețioase daruri ale naturii, fiind folosită de mii de ani atât ca aliment, cât și ca medicament și simbol spiritual. Albinele, aceste ființe mici și organizate, sunt adevărate binecuvântări pentru omenire. În toate timpurile, mierea a fost considerată o hrană vie, cu o valoare nutritivă și terapeutică deosebită, dar și un element deosebit de prezent în viața religioasă și spirituală a oamenilor.

II. Mierea în istorie.
Încă din cele mai vechi timpuri, mierea era folosită în alimentație și în medicina populară. Primele dovezi arheologice ale colectării mierii provin din picturi rupestre datând de peste 8000 de ani, găsite în Spania (pictura de la „La Araña”, lângă Valencia), unde o figură umană este înfățișată recoltând miere dintr-un stup natural.

Egiptenii o foloseau în ritualurile de îmbălsămare, dar și în alimentație și îngrijirea corpului. Era un produs de lux, oferit în dar regilor și zeilor. În Grecia Antică, Hipocrate recomanda mierea pentru tratarea rănilor și a bolilor respiratorii. Romanii o prețuiau pentru gustul său, dar și pentru capacitățile ei conservante.

În Evul Mediu, mierea era foarte importantă într-o perioadă în care zahărul era rar și scump. Mănăstirile produceau miere și ceară de albine, folosind-o în alimentație, medicină și iluminarea bisericilor. De asemenea, era un ingredient cheie în prepararea hidromelului – o băutură sacră în multe culturi.

III. Mierea în Sfânta Scriptură.
Mierea ocupă un loc special în Sfânta Scriptură. Este menționată de peste 60 de ori în Vechiul și Noul Testament, atât literal, cât și simbolic.

Una dintre cele mai frumoase imagini biblice este legată de Țara Făgăduinței, pe care Dumnezeu o descrie ca fiind „o țară unde curge lapte și miere” (Ieşirea 3, 8). Această expresie simbolizează abundența, binecuvântarea și grija divină față de poporul ales.

Psalmistul David exclamă: „Judecățile Domnului sunt adevărate, îndreptățite întru sine. Dorite mai mult decât aurul și decât piatra cea de mult preț și mai dulci decât mierea și fagurele.” (Psalmul 18, 10-11)

În Cartea Proverbelor, înțeleptul Solomon avertizează cu echilibru: „Fiule, dacă ai găsit miere, mănâncă atât cât îți trebuie, ca să nu te saturi de ea și s-o verși.” (Proverbe 25, 16), subliniind importanța cumpătării.

În Evanghelii, Sfântul Ioan Botezătorul este descris ca având o viață ascetică, hrănindu-se cu „lăcuste și miere sălbatică” (Marcu 1, 6), ceea ce sugerează puritatea și simplitatea traiului său.

IV. Mierea – simbol teologic și duhovnicesc.
Mierea nu este doar un aliment, ci și un simbol puternic în teologia creștină. Ea reprezintă dulceața cuvântului lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt și viața duhovnicească plină de lumină și bucurie.

Sfinții Părinți ai Bisericii o folosesc adesea ca metaforă: Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre învățătura dulce ca mierea, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „omul duhovnicesc trebuie să fie ca o albină, adunând ceea ce este bun și folositor din toate lucrurile.”

De asemenea, albinele au fost mereu un simbol al comunității bine organizate, al hărniciei și al curăției. În mănăstiri, viața comunitară era adesea comparată cu un stup în care fiecare își are rostul său. Acest model de ordine divină a inspirat nu doar viețile monahale, ci și organizarea comunităților creștine.

V. Mierea – aliment complet și medicament natural.
Din punct de vedere științific, mierea este un produs 100% natural, alcătuit din glucoză, fructoză, enzime, minerale, vitamine și antioxidanți. Ea are proprietăți antimicrobiene, antiinflamatoare și energizante.

Este recomandată în tratarea rănilor, tusei, insomniei, durerilor de gât, dar și ca fortifiant general. De asemenea, are un rol important în menținerea sănătății inimii și sistemului digestiv. Pentru copii, este o sursă de energie naturală, iar pentru vârstnici – un tonic blând și eficient.

Totodată, consumul de miere românească, din surse locale, contribuie la susținerea apicultorilor și la protejarea mediului înconjurător.

VI. Concluzii.
Mierea de albine nu este doar un aliment, ci un simbol viu al binecuvântării lui Dumnezeu. Prezentă în Scriptură, în istorie, în viețile sfinților și în cultura populară, mierea ne învață echilibrul, hărnicia, dulceața cuvântului bun și grija față de aproapele.

Într-o lume agitată și artificială, redescoperirea valorilor simple, precum consumul de miere naturală, poate fi un pas către o viață mai sănătoasă, mai liniștită și mai aproape de Dumnezeu. Așa cum spunea Sfântul Isaac Sirul: „Dulce este mierea, dar și mai dulce este pacea inimii.”

Bibliografie.
Sfânta Scriptură – Ediția Sinodală, București, 2019.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Ed. IBMBOR, București.
Dr. Ovidiu Bojor – Plante și miere – sănătate din stup, Ed. Fiat Lux, București, 2007.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Predici la Mănăstirea Radu Vodă, Ed. Anastasia, București.
Părintele Arsenie Boca – Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva.
Elena Niță Ibrian – Hrana vie cu miere de albine, Ed. Venus, București.
Muzeul Apiculturii Românești, Buletine și publicații tematice.

Autor : prof.gr.did.I Religie Ortodoxă

Codilă Adrian Petru

Distribuție (6 personaje principale + cor de copii):
Bunica Ana – personaj narator, bătrână înțeleaptă.
Maria – fetiță curajoasă, 11 ani.
Andrei – băiat curios, 12 ani.
Luca – băiat obraznic, dar cu suflet bun.
Inima (personaj simbolic) – un copil îmbrăcat în roșu cu inimă mare din carton.
Îngerul Păzitor – personaj luminos, îmbrăcat în alb.
Corul copiilor (opțional) – 4-6 elevi care cântă și susțin momentele cheie.
Durată estimată: 20–25 minute
Temă: valoarea bunătății și a credinței
Scenografia:
Decor simplu: o bancă, o căsuță desenată pe fundal, un copac (din carton), cer înstelat pentru final.
Costumele: haine simple de copii, îngerul în alb cu aripi, „Inima” cu o inimă mare prinsă pe piept.
ACTUL I – „Povestea începe”
(Decor: o bancă sub un copac. Bunica Ana stă pe bancă, croșetează.)

BUNICA ANA (cu voce caldă, privind spre public):
Dragi copii, ați auzit vreodată de comoara care nu ruginește, nu se pierde și nu se fură? Nu e aur, nu e argint... E o comoară ce crește în inimile voastre. Ascultați povestea Mariei și a prietenilor ei...

(Intră Maria și Andrei, ținând o hartă desenată.)

MARIA:
Uite, Andrei! Harta spune că aici e ascunsă comoara!

ANDREI:
Dar aici nu e decât o bancă și copacul bunicii...

(Intră Luca, râzând ironic.)

LUCA:
Hahaha! Sunteți copii! Nu există comori! Doar povești!

(Dintr-o parte a scenei apare „Inima” – copilul simbol, în roșu, cu pași ușori, muzică de fundal blândă.)

INIMA: (cu voce blândă)
Comoara nu e în pământ... ci în faptele voastre bune.

(Copiii se uită mirați.)

ACTUL II – „Încercările comorii”
(Decorul se schimbă ușor: o scenă cu o bătrână cerșetoare – interpretată de un elev mascat, un copil căzut, o bisericuță desenată în fundal.)

NARATOR (BUNICA ANA):
Maria, Andrei și Luca încep să ajute oamenii din sat. Dar fiecare faptă bună aduce lumină doar celui cu inimă deschisă...

(Maria ajută bătrâna – îi oferă o eșarfă.)

MARIA:
Vă e frig? Luați eșarfa mea.

(Inima luminează – se aprinde un bec mic în inimă.)

(Andrei ridică un copil căzut și îl duce la marginea scenei.)

(Luca, ezită, apoi oferă un măr unei femei.)

LUCA:
Poftim... scuze că am fost rău.

(Inima îi îmbrățișează pe toți.)

ACTUL III – „Darul ceresc”
(Decor: cer înstelat. Îngerul Păzitor coboară – elev în alb, lumina se schimbă în albastru deschis.)

ÎNGERUL:
Domnul vede inimile voastre! Ați găsit comoara – iubirea, credința și bunătatea! Ele sunt comori care strălucesc în ceruri!

(Toți copiii privesc în sus. Corul de copii cântă un cântec creștin simplu – de exemplu: „Doamne, ocrotește-i pe copii”)

(Se sting luminile treptat, rămâne Inima în centru, luminată.)

INIMA (cu glas înălțător):
Când dăruiești, primești. Când iubești, trăiești. Când crezi… comoara e în tine!

EPILOG – Naratorul încheie
BUNICA ANA:
Și de atunci, satul a fost mai bun. Iar comoara... n-a dispărut niciodată, fiindcă era chiar în inima lor. Așa e și în viața voastră, copii!

(Toți copiii vin în față și fac o plecăciune.)

Sugestii regizorale:
Lumini: alb cald pentru început, galben pentru momentele bune, albastru pal pentru apariția îngerului.
Sunet: fundal blând cu muzică de harfă sau pian când apare Inima. Cântecul final – cântat de corul de copii (ex. „Învăț să fiu lumină” sau „Înger, îngerașul meu”).
Mișcare scenică: mișcări lente și simbolice pentru personajele Inima și Îngerul. Copiii trebuie să fie naturali, ca într-o poveste spusă între prieteni.
Mesaj final:
„Comoara nu e în aur sau argint, ci în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele tău.” – inspirat din Matei 6:21:
„Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.”

Autor: Prof. gr. did. I Religie Ortodoxă, Codilă Adrian Petru

Introducere
Trăim vremuri în care lumea se află la răscruce: pe de o parte, progresele uriașe ale tehnologiei, iar pe de altă parte, tensiuni internaționale, conflicte deschise și frică. O întrebare planează asupra umanității: va fi pace sau va veni al Treilea Război Mondial?

Într-o astfel de realitate tensionată, răspunsul nu poate veni doar din geostrategie sau tehnologie, ci mai ales din conștiința și inima omului. Iar în mijlocul acestei crize, două realități se ridică în contrast: Inteligența Artificială (AI) și Rugăciunea.

1. Un timp al amenințărilor globale
Lumea de azi este mai conectată ca oricând, dar și mai vulnerabilă:

Războaie regionale (Ucraina, Gaza, Sudan),
înarmare nucleară și retorică agresivă între marile puteri,
criză morală și spirituală,
inteligență artificială folosită în scopuri militare și de control.
Albert Einstein, după Hiroshima, avertiza:

„Dacă oamenii nu învață să trăiască în pace, vor dispărea ca specie.”

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul spune:

„Veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie. Luați seama să nu vă înspăimântați...” (Matei 24, 6)

Dar El nu ne-a îndemnat la panică, ci la veghe, rugăciune și credință.

2. Inteligența Artificială – un dar sau o sabie cu două tăișuri?
AI-ul poate fi o unealtă extraordinară pentru bine:

diagnosticare medicală rapidă,
protecția mediului,
optimizarea educației.
Însă, fără etică și fără Dumnezeu, poate deveni:

o unealtă de supraveghere și manipulare,
armă autonomă în război,
amenințare la adresa libertății umane.
Aici intervine discernământul duhovnicesc. Așa cum spunea Pr. Dumitru Stăniloae:

„Tehnica nu e rea în sine. Devine rea când e folosită fără iubire și fără Dumnezeu.”

3. Rugăciunea – forța nevăzută care poate opri un război
De-a lungul istoriei, popoarele s-au salvat prin rugăciune.
În 1917, la Fatima, Maica Domnului a spus clar:

„Războaiele vin pentru că oamenii nu se roagă și nu se pocăiesc.”

Sfântul Paisie Aghioritul spunea:

„Dacă toți oamenii s-ar ruga măcar o oră pe zi pentru pace, s-ar schimba mersul lumii.”

Rugăciunea nu este doar vorbire cu Dumnezeu, ci act de rezistență spirituală împotriva urii, fricii și haosului.
Este „armă nevăzută”, mai puternică decât orice AI sau rachetă.

4. Ce putem face noi – oameni simpli, dar liberi
Mulți se întreabă: „Ce putem face noi, simpli cetățeni, profesori, părinți?”

Răspunsul este: mult mai mult decât credem.

Să formăm copiii în spiritul păcii și al credinței.
Să promovăm adevărul, nu manipularea.
Să educăm în iubire, nu în ură.
Să ne rugăm în fiecare zi:
„Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici…”

Pacea lumii începe în inima fiecărui om. Acolo unde este Hristos, este și pacea. Acolo unde este rugăciune, nu poate fi război.

5. Concluzie: alegerea e a noastră
Viitorul omenirii nu este predestinat. El se scrie prin faptele noastre, prin rugăciunile noastre, prin felul în care ne raportăm la Dumnezeu și la aproapele.
AI-ul este un instrument. Războiul e o opțiune. Pacea e o poruncă.
Așa cum spunea Părintele Arsenie Boca:

„Viitorul nu vine de la sine. Viitorul îl aducem noi.”

Să alegem, așadar, să aducem un viitor al păcii, al credinței și al sfințeniei. Cu Hristos înainte, cu rugăciunea în inimă și cu mintea trează, putem opri orice război.

Bibliografie
Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, București, 2013.
Dumitru Stăniloae – „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. I-III, Ed. Institutului Biblic, București.
Arsenie Boca – „Cărarea Împărăției”, Ed. Charisma, Deva, 2006.
Sfântul Paisie Aghioritul – „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, Ed. Evanghelismos, 2007.
Nicolae Steinhardt – „Dăruind vei dobândi”, Ed. Mănăstirea Rohia, 2003.
Albert Einstein – „Scrisori și eseuri”, Ed. Humanitas, 2002.

În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.