Apoi, luând Sfinții Apostoli Trupul Maicii Domnului, l-au așezat pe el într-un fel de pat mortuar și, scoțându-l din casă, s-au îndreptat către locul stabilit pentru îngropare, precum a lăsat Ea în testament: să fie îngropată lângă Sfinţii ei Părinţi, în grădina Ghetsimani, la aproape 150 de metri de locul în care s-a rugat Mântuitorul.

Meliton de Sardes, unul dintre cei mai ispirați și apreciați scriitori creștini ai epocii sale (sec. II d. Hr.) povestește într-una dintre operele sale că un preot iudeu, pe nume Afthonie, fiind rău intenţionat, a încercat să-i răstoarne sicriul, „gândind în mintea lui să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc”. Însă, nu și-a putut duce planul la capăt pentru că o mare minune s-a întâmplat: în clipa în care s-a atins de sicriu, mâinile lui Afthonie au rămas lipite de el și i-au fost tăiate printr-o putere nevăzută. Văzând aceasta, Afthonie și-a dat seama de greșeala sa și, cu mare căință, a început să ceară ajutorul Maicii Domnului.

Sinaxarul ne spune că Sfântul Apostol Petru, văzând că Aftonie plânge în hohote, s-a apropiat de el și i-a zis: „Crede din toată inima ta că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Care s-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale”. Iar el cu lacrimi a răspuns, spunând: „Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că, cu adevărat şi fără de stricăciune, ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui”. Atunci, Sfântul Apostol Petru i-a apropiat mâinile cele tăiate, şi punându-le pe la locul lor, acestea s-au lipit în mod minunat, după cum tot prin minune au fost tăiate. După această experiență minunată, se spune că preotul Afthonie, s-a convertit la creștinism și a devenit un susținător fervent al noii sale credințe. Transformarea sa a fost atât de profundă și de evidentă încât a reușit să inspire și să convingă pe mulți dintre conaționalii săi.

Acest episod al vindecării preotului Afthonie este văzut ca un exemplu al puterii și milei Maicii Domnului, care chiar și în momentul plecării Sale din această lume, a continuat să lucreze mari minuni în viețile celor care s-au căit sincer și au chemat-o în rugăciunile lor să le fie aproape. Întâmplarea aceasta a fost transmisă de-a lungul generațiilor, este consemnată atât în paginile Sinaxarului cât și în volumele care cuprind minunile Maicii Domnului și rămâne pe veci un simbol al credinței, al puterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu dar și al iubirii pe care o poartă Ea pentru întreg neamul omenesc.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit în Sfântul Munte Athos, spunea că „Maica Domnului nu ne lasă, ci ne poartă în spate, numai noi să vrem aceasta şi să nu dăm din picioare, ca şi copiii neastâmpăraţi”. De aceea, după tradiția moștenită de la străbuni, până în zilele noastre, din catedralele marilor orașe și până în bisericuțele uitate de vreme din vârf de munte, de la mic la mare, bunici și nepoți se lasă „duși în spate” și se roagă într-un glas Maicii Domnului în ajunul Adormirii ei și-n toate celelalte zile, cerându-i să îi păzească de tot necazul și să îi ocrotească în tot ceasul.