După tradiția și sinaxarul Bisericii noastre, Sfântul Mucenic Efrem cel Nou s-a născut în Grecia, la 14 septembrie 1384, chiar în ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Rămas orfan de tată încă din fragedă copilărie, a fost crescut, împreună cu ceilalți șase frați ai săi, de mama sa, care i-a sădit în inimă taina credinței celei drepte și dragostea pentru Dumnezeu.

În anul 1393, după ce Imperiul Bizantin a pierdut Tesalia în fața otomanilor, temându-se să nu fie silit să slujească în oastea păgână, tânărul Efrem a ales să-și închine viața Domnului, intrând ca monah în Mănăstirea „Buna Vestire” a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aflată pe Colina Neprihăniților din regiunea Attica, aproape de localitatea Nea Makri. După o vreme, a fost hirotonit preot, viețuind în nevoință, rugăciune și smerenie până la sfârșitul vieții sale pământești, în anul 1426.

În anul 1416, turcii otomani au năvălit în regiunea Attica, prădând satele și jefuind locuitorii. Au ajuns și la Mănăstirea „Buna Vestire”, unde au ucis pe toți monahii și au jefuit tot ce era de preț. Doar Sfântul Efrem a scăpat atunci, retrăgându-se într-o peșteră din apropiere, unde a continuat să se roage și să se nevoiască în taină.

Martiriul de la 9 dimineața

Însă în ziua de 14 septembrie 1425, chiar când împlinise 41 de ani, Sfântul Efrem a fost prins de păgâni și dus legat în mănăstire. Acolo a fost supus unor chinuri cumplite vreme de opt luni și jumătate, fiind îndemnat să se lepede de Hristos. Dar, întărit de harul lui Dumnezeu, a rămas statornic în mărturisire.

Văzând că nici bătăile, nici torturile nu-l clintesc, chinuitorii l-au spânzurat cu capul în jos de un dud, bătându-i trupul cu piroane grele de fier. Apoi i-au străpuns trupul rănit cu un lemn înroșit în foc. Astfel, în ziua de marți, 5 mai 1426, la ora 9 dimineața, Sfântul Mucenic Efrem și-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa muceniciei.

După moartea sa mucenicească, mănăstirea a rămas pustiită vreme de 500 de ani, iar locul a fost acoperit de pietre, vlăstari și… uitare. Însă, după rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1945, o monahie cu numele Macaria a ridicat o mică chilie și, cu multă osteneală și rugăciune, a început să repare biserica dărâmată. Într-una dintre seri, Sfântul Efrem i s-a arătat în vedenie, povățuind-o spre locul unde erau ascunse sfintele sale moaște. Săpând întocmai, după îndemnul sfântului, maica a aflat sfintele oseminte neputrezite, răspândind o mireasmă cerească, ca o mărturie a sfințeniei și a binecuvântării dumnezeiești.

Câinele din icoanele Sfântului Efrem

Cei dintre dumneavoastră care v-ați închinat la icoanele Sfântului Efrem cel Nou — fie în mănăstirile și paraclisele din țara noastră sau din alte părți ale lumii, care l-au ales ca ocrotitor, fie în pelerinajele binecuvântate prin Grecia — ați observat, poate, și v-ați mirat de un detaliu aparte: prezența unui câine în unele dintre reprezentările sale iconografice. Ei bine, se pare că vechii iconografi greci au ales să-l zugrăvească pentru a păstra vie pentru totdeauna o minune întâmplată după ce Sfântul Efrem a primit cununa muceniciei și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel, potrivit tradiției, unei monahii de la Sfânta Mănăstire a Bunei Vestiri din Nea Makri i s-a descoperit prin vedenie ce s-a întâmplat în ultimele clipe ale vieții Sfântului Efrem și în momentele imediat-următoare.

Potrivit maicii, când trupul îi era istovit de chinuri și durerile îl copleșiseră, Sfântul Efrem cel Nou și-a ridicat ochii către Cer și a rostit cu glas liniștit: „Doamne, în mâinile Tale încredințez duhul meu.” Într-o ultimă tresărire a suferinței, degetele sale s-au înfipt în pământ, iar în acea clipă sufletul său s-a despărțit de trupul purtător de răni. Un înger al Domnului s-a pogorât din Cer, purtând în mâinile sale o pernă roșie, de catifea, pe care a așezat sufletul Sfântului. Cu evlavie și cinstire, l-a ridicat spre înălțimi, urcând pe o cărare cerească minunată, străjuită de mulțime de îngeri așezați de-a dreapta și de-a stânga, ca o catedrală vie a slavei dumnezeiești. Prin mijlocul lor a trecut Îngerul Domnului, ducându-l pe Sfântul Efrem înaintea tronului Celui Preaînalt. Iar Domnul L-a întâmpinat cu iubire și slavă, zicându-i: „Vrednic ești, Efrem, căci pe Hristos L-ai mărturisit!”

Apoi, măicuța a văzut cum un câine alb cu pete negre, care trăise în acele vremuri la mănăstire, se ținea aproape de copacul scorburos – dudul pe care Sfântul Efrem cel Nou fusese spânzurat. Acest dud există și astăzi, iar în jurul său a fost construit un mic paraclis. Câinele părea extrem de neliniștit și parcă lacrimile îi curgeau din ochi, ca o mărturie a suferinței sale. În acel moment, trei țărani intrară în mănăstire, iar câinele începu să se miște agitat între aceștia și copacul scorburos, lătrând cu insistență. Unul dintre bărbați, simțind că se întâmplă ceva neobișnuit, se apropie și descoperă, astfel, trupul strivit, vătămat și plin de sânge al Sfântului Efrem. Creștini fiind, au săpat o groapă și au așezat trupul în ea, pentru a nu fi pângărit în vreun fel.

Vedenia maicii, consemnată în viața Sfântului Efrem, are un epilog pe cât de neașteptat, pe atât de minunat și de ținut minte: „După ce au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară”.

Inainte de încheiere, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi vin în minte cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici, care spunea că „nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ decât prietenia dintre sfânt şi fiarele sălbatice. Şi, cu toate acestea, sfântul priveşte asupra întregii naturi ca omul în vârstă la magazinul cu jucării pentru copii. O privire, un zâmbet de milă, o amintire plăcută, şi călătorul trebuie să meargă înainte şi să urce prin furtună”. Cuvinte pline de emoție, care ne deschid o fereastră spre o înțelegere mai profundă a adevăratei armonii dumnezeiești care poate exista între om și natura înconjurătoare, restaurată prin sfințenie.

Această prietenie nu este doar una simbolică, ci este o manifestare a harului lui Dumnezeu care, prin curăția și smerenia sfinților, reînvie acea unitate originală, din Rai, dintre om și întreaga creație, pe care păcatul a stricat-o. Sfinții nu doar că trăiesc în pace și comuniune cu Dumnezeu, dar și cu lumea înconjurătoare, reîntorcându-se la acea stare de armonie primordială în care omul și animalele trăiau într-o perfectă comuniune.

www.bizanticons.ro