Privesc către cer cu ochii deschiși,
Și simt cum în mine se naște o rugă,
Sub bolta albastră rămân tot mai mici,
Dar inima crește și parcă se suie.

Ce-i omul, Doamne? O umbră sub soare,
Un fir de lumină pe fruntea pustiei,
Dar când se topește în marea chemare,
Devine cuvântul și viața veșniciei.

Nu cer bogăție, nici slavă, nici nume,
Ci doar să rămân cu ochii spre cer,
Să știu că în noapte și-n zori și-n lume,
Ești Tu, Cel ce mă iubește în fiecare zi.

Cu ochii spre cer, cu suflet curat,
Aștept izbăvirea, tăcut, ne-nfricat.
Sunt ochii mei ,cei ce Tu Doamne i-ai creat,
Să privească spre cerul pe care l-ai creat.