La Alba Iulia, când clopote băteau,
Și-ntreg pământul parcă se oprea,
O sută mii de suflete cântau
Un vis născut în lacrimă și stea.

Sub cerul rece-al iernii românești
Ardeau în piepturi dorul de hotar,
Și glasuri vechi, de neamuri strămoșești,
Cereau unire, drept și sfânt altar.

Țărani cu fruntea arsă de sudoare,
Ostași cu pașii grei și ochii-aprins,
Preoți purtând lumină și iertare,
Un neam întreg în Dumnezeu cuprins.

Atunci s-a frânt al robiei durător,
S-a scris pe veci un legământ de foc:
România una, liberă, cu dor,
Sub crucea Sfântă, sub același loc.

Și azi, când steagul flutură pe cer,
Auzi ecoul pașilor de-atunci,
Un neam întreg jurând, cu glas sincer:
„Pe veci suntem români, pe veci suntem supuși!”

🇷🇴 Poezia a II-a – „107 ani de lumină” Autor : Prof.gr.did.I Religie Ortodoxă. Codilă Adrian Petru
Se scutură peste țară ani de jertfă,
Și Unirea din trecut ne ține-n piept,
Un vis sădit în sânge și-n credință,
Pe care-l ducem, fiecare, drept.

O sută șapte ani de biruință,
De lacrimi sfinte, de pământ iubit,
De rugăciuni șoptite-n miez de noapte
Pentru un vis de neam întregit.

La Alba Iulia încă răsună
Pașii străbunilor, pe drumul sfânt,
Și-n fiecare inimă română
Arde o candelă pe acest pământ.

Să nu uităm nici jertfa, nici durerea,
Nici glasul celor scriși în nemuriri,
Căci suntem fii ai Crucii și-ai Unirii,
Păstrând trecutul, construim vii.

România e o mamă ce ne poartă
Cu brațe largi, prin timpuri, prin furtuni,
Și cât va bate-un clopot peste țară,
Vor fi români, vor fi și rugăciuni.