Cuviosul Onufrie Pustnicul, de la Schitul Sihăstria Voronei († 1789)

Acest mare sihastru era împreună nevoitor şi sfetnic al stareţului Paisie de la Neamţ, fiind de o măsură şi de o vârstă cu dânsul. Înainte de a intra în nevoinţa monahală, a fost guvernator al unei provincii din Rusia, în jurul anului 1749. La început s-a nevoit în Schitul Poiana Voronei. Apoi, retrăgându-se la linişte în codrii din jurul Schitului Sihăstria Voronei, a ajuns sihastru desăvârşit şi s-a odihnit cu pace în vara anului 1789.

Cuviosul Onufrie, auzind de marii sihaştri moldoveni din Poiana şi codrii Voronei şi fiind chemat de Hristos, a intrat în obştea acestui schit, unde s-a nevoit, după voia lui Dumnezeu, mai mult de 25 de ani. Iar nevoinţa lui era desăvârşita ascultare, în tăcere şi neîncetată rugăciune. Mâncare primea după apusul soarelui, iar noaptea aţipea pe scaun până la două sau trei ore. Şi atât de mult a crescut în viaţa duhovnicească, încât toţi se foloseau de trăirea lui şi îi cereau să se roage pentru ei.

Cea mai aleasă faptă bună a Cuviosului Onufrie era neîncetata rugăciune, pe care în puţină vreme o deprinsese în chip desăvârşit. În obştea schitului din Poiana Voronei nu era în acea vreme un lucrător al rugăciunii lui Iisus mai iscusit ca smeritul schimonah Onufrie. Dobândise încă şi darul lacrimilor şi, cu harul lui Hristos, avea mare bucurie şi mângâiere duhovnicească. Însă despre toate acestea nu vorbea niciodată nimănui.
Învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Onufrie era slujitor ales al celor sfinte şi duhovnic al multor sihaştri din pădurile Voronei. Şi era înţelept în cuvânt, blând şi cunoştea mai mult decât toţi ispitele vrăjmaşului. Astfel, numele lui se făcuse cunoscut peste tot şi însuşi stareţul Paisie îl cerceta din timp în timp, pentru cuvânt de folos.

Fiind încredinţat prin oarecare semne dumnezeieşti, în anul 1764, Cuviosul Onufrie s-a retras la pustie în codrii seculari ai Sihăstriei Voronei. Acolo, făcându-şi chilie din lemn şi pământ, s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti timp de 25 de ani, ajungând făcător de minuni şi înainte-văzător. Apoi, săvârşind călătoria acestei vieţi şi cunoscând dinainte ceasul mutării sale, şi-a dat fericitul său suflet în braţele lui Hristos şi a fost înmormântat alături de chilie, în livadă, sub un măr.

Odată, mergând la vânătoare în pădurile Voronei, un boier din sfatul ţării, care avea o fiică bolnavă de epilepsie, a ajuns până la chilia marelui sihastru Onufrie. Deci, fiindu-i sete, a luat câteva mere căzute jos pe mormântul cuviosului. Din acestea mâncând acasă copila bolnavă, îndată s-a vindecat de boală. Asemenea şi alţi bolnavi, care veneau la mormântul lui, se făceau sănătoşi. Din această pricină, credincioşii din partea locului îl cinsteau ca pe un sfânt pe pustnicul Onufrie.
Auzindu-se până la mitropolit şi la domnul ţării despre Cuviosul Onufrie, în anul 1846 i s-au scos din mormânt moaştele şi s-au aşezat cu cinste în altarul bisericii din Mănăstirea Vorona. Iar din anul 1856, moaştele lui au fost aşezate în altarul bisericii din Sihăstria Voronei. Despre acestea se scriu următoarele pe sicriaşul în care se păstrează:

„1846, mai 9. În vremea egumeniei părintelui Rafail, arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Vorona, pe moşia acestei mănăstiri, în fundul moşiei, spre hotar în pădure, se găseşte o sihăstrie de o sumă de bani însemnată, unde s-au nevoit mulţi din părinţii călugări, din care cel mai însemnat s-a aflat părintele nostru, Onufrie. În anul 1846, când au venit înălţimea sa Mihail, domnitorul ţării, la noi la mănăstire aici, şi aceasta nu ne este cunoscut cum s-au înţeles sfinţia sa Rafael stareţul cu domnitorul din pricina dezgropării oaselor Cuviosului Onufrie, ci deodată m-am pomenit cu o poruncă în care mi se poruncea că eu dimpreună cu părinţii duhovnici Gavriil, Irinarh şi Onisifor şi un vătaf bătrân să ajungem pe taină la numita Sihăstrie mai din sus. Mergând, am început a săpa mormântul şi la o adâncime de patru palme am aflat oasele. Toate erau învăluite cu muşchi de pământ şi, scoţându-le afară, la cap am aflat o lespegioară de piatră, în care arăta de când a răposat cuviosul: 57 de ani în mormânt. Şi, aducându-le la mănăstire, ni s-a poruncit să facem panihidă pentru cuvios în fiinţa domnitorului, şi aceste oase de atunci stau neîngropate până acum”.

În zilele noastre, un ierodiacon a adus mai mulţi credincioşi să se închine la Schitul Sihăstria Voronei. Deci, voind să arate moaştele Cuviosului Onufrie şi, apucându-le fără evlavie, îndată s-a spart sicriul şi au căzut jos în altar, că nu era niciodată voia cuviosului să fie lăudat şi văzut de oameni. De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să le scoată din sfântul altar.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 286-288)

Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău, unul dintre marii sfinți ai neamului nostru românesc care a rămas în conștiința poporului, este Sfântul Cuvios Chiriac, ostenitor în peștera din muntele Măgura. Printr-o viață aleasă, închinată în întregime lui Dumnezeu, petrecută în nevoință și neîncetată rugăciune, Cuviosul Chiriac s-a arătat un vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.

S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioși din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinți la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simțit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinerețe în obștea Mănăstirii Tazlău. A deprins viața monahicească în mănăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el dă dovadă de multă dragoste și râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate și al postirii îndelungate. După puțină vreme a fost hirotonit fără voia lui, diacon și preot, devenind apoi un iscusit povățuitor de suflete. Dorul de o nevoință mai aspră îl face să se retragă în pustnicie într-o peșteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului, unde se ostenește în privegheri de toată noaptea, răbdând și biruind frigul cumplit și ispitele diavolești. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor și al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulțimile de călugări și credincioși, dornici să se împărtășească din sfințenia vieții sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el se constituie într-un adevărat apărător și mărturisitor al dreptei credințe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ținutul Neamțului.
Prin acestea el s-a arătat următor dreptei credințe a Sfinților Părinți ai Bisericii și râvnitor în a urma pilda vieții lor.

Râvnind vieții îmbunătățite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Chiriac a cercetat mănăstirile Moldovei, culegând cu hărnicie sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine pentru a-I urma lui Hristos și, mai ales, învățând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută a lui Dumnezeu: rugăciunea neîncetată. Fără îndoială, se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeiești și primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaș neprihănit Mântuitorului Hristos, va fi binecuvântat întru adâncul ei cu mari bucurii și mângâieri duhovnicești, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Și urcând în scurt timp pe treptele sfințeniei, pe mulți îi folosea cu viețuirea sa aleasă, cu rugăciunea și cu sfatul său, căci a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul discernerii gândurilor. Și atât monahii, cât și credincioșii de rând îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea sa, și pe mulți a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmașilor și arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieții.
Faptele cele mai alese ale vieții Cuviosului Chiriac de la Tazlău sunt: dragostea și râvna duhovnicească, nevoința pustnicească, smerenia, desăvârșita ascultare, tăcerea, postirea îndelungată și neîncetata rugăciune.
Trece la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii.

Încă din timpul vieții, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit și de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut și, apoi, i-a sărutat moaștele, după cum însuși mărturisește: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinților moldo-români, din anul 1888 se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și desăvârșit i-a biruit și se prăznuiește (la) decembrie 31 de zile”.

Una dintre mărturiile viețuirii sale sfinte și minunate este și aceea că după moarte (1660), fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărțit, iar o parte ar fi rămas în mormântul său. Cu adâncă credință și nădejde vin și astăzi să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Distinsă doamnă directoare, dragi dascăli, iubiți elevi ,dragi părinți,

După o vacanță,pentru unii scurtă, pentru alții lungă, care a trecut cât bați din palme, și a fost foarte frumoasă și plăcută, mâine, 09.09.2024 ,ne vom afla la debutul noului an școlar 2024-2025 .Este un nou an școlar, cu o semnificație deosebită pentru cei care îi trec pragul cuprinși de dorința cunoașterii și acumulării de cât mai mai multe cunoștințe folositoare pentru viața de zi cu zi .Este un moment emoționant pentru toți factorii implicați în buna desfășurare a actului educational în toate școlile din România!
Practic, un nou an școlar înseamnă pentru cei mai mici ,încercați de o stare necunoscută, a noutății și ineditului , este o primă legătură cu cartea , o primă treaptă urcata pe acest drum de lumină, iar pentru cei din clasele următoare, înnodând firul rupt al Școlii, noi trepte, cei înalță an de an spre strălucirea culturii, științei, și cunoașterii în general ,ei își conturează personalitatea, valoarea și utilitatea, atât pentru ei cât și pentru semeni .
Avem o poruncă în Decalog care spune să ne iubim, din Vechiul Testament,în Noul Testamment ,Mântuitorul continuă și spune:,,Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții precum eu v-am iubit pe voi ", ,,prin aceasta vor cunoaște toți ca sunteți fii Tatălui din ceruri "; așadar să nu uitați să vă iubiți, să vă respectați unii pe alții ,nu uitați că aveți sprijin și ajutor pentru acest urcuș în primul rând pe părinții voștri, care vă ocrotesc ,tot ei vă învață în permanență multe lucruri folositoare ,alături de sfaturile primite și ajutorul care vă sunt oferite de școală și carte,alături de voi stau și dascălii voștri, pe care îi ascultați ca părinții.
Munca dascălilor stă la temelia formării voastre și ea vine nu numai din obligația profesională, din știința lor ,ci din bucuria determinată de constatare că cele împărtășite cu dragoste,pasiune și râvnă de către ei ,au avut ecou în sufletele și mințile voastre.
Vă îndemn în calitate de profesor de religie ortodoxă, slujitor al lui Dumnezeu de la catedră, să ascultați de toți profesorii voștri, să vă atașați sufletește de ei, împreună să constituim o altă familie, o comuniune de suflet și de sfințenie, crescând ca niște mlădițe sănătoase și puternice ,pentru a putea fi folositori Patriei România, Bisericii ,pentru a putea urma cuvântul Mântuitorului: ,,Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine ,dacă nu rămâne în viță,tot așa nici voi ,dacă nu rămâneți în Mine .Eu sunt vița, voi mlădițele "(Ioan XVI,4-5)
Mâine este slujba de Tedeum ,început de nou an școlar, binecuvântarea bisericii prin preoții slujitori,stând de față nu numai profesorul de religie, vrednic slujitor al lui Hristos de la catedră, ci și întreaga comunitate, domnul primar,viceprimar, contabili, secretari de primărie, doamna director, distinșii mei colegi de catedră cu care am o colaborare desăvârșită spre a împlini cele încredințate de Dumnezeu , spre bucuria și slava lui Dumnezeu.
Stați voi dragi elevi,împreună cu părinții voștri, bunici/bunice!
Vă rog să fiți cu luare aminte la această slujbă de Tedeum, început de nou an școlar, să luați aminte la Evanghelie și Apostol,este prima slujbă de binecuvântare a începutului de nou an școlar, după binecuvîntarea noului început de an bisericesc 1 septembrie 2024.
Primiți prin gura preotului , binecuvântarea lui Dumnezeu,Tatăl nostru din ceruri ,care ne este dată pentru întreg anul calendaristic 2024-2025.
Vă rog să nu uitați de sfătuitorii voștri sufletești, care cu Duhul blândeții și al Sfintelor Scripturi ,vă îndeamnă să fiți ascultători,buni ,drepți, cinstiți,cu spirit de înțelegere față de colegi, față de aproapele vostru ,ca în felul acesta să fie realizată înțelegerea dintre oameni, propovăduita de Biserică.
Dacă uneori vă simțiți constrânși de rigorile Școlii, de exigențele dascălilor voștri și de cerințele părinților să nu uitați că Evanghelia nu obligă, ci sfătuiește, zicând: ,,Cine are urechi de auzit, să audă "( Matei ,XI,15 )

Vă rog să fiți deschiși la tot ce este bun ,frumos,înălțător, folositor, spre îndemnul către faptă bună și lucrul temeinic făcut, plăcut oamenilor și lui Dumnezeu ,pentru că numai așa vă veți împlini ca oameni desăvârșiți, veți fi bucuria și mângâierea părinților voștri, iar pe noi dascălii voștri ne veți face bucuroși și mândri de misiunea noastră, iar voi dragi elevi deveniți cetățenii responsabili de mâine ai tarii,ai Europei și ai lumii .
Vă împărtășesc dragostea mea ,în calitate de profesor de religie ortodoxă, vă doresc tuturor un nou an școlar 2024-2025 plin de bucurii ,de realizări pe măsura muncii și așteptărilor voastre ,totodată mă rog la Milostivul Dumnezeu ,care este izvorul iubirii și al înțelepciunii, ca prin parintele Paroh să vă binecuvinteze pe toți elevii, educatorii, învățătorii, profesorii,și părinții ca împreună sa ne bucurăm de lumina vie și creatoare a educației îngrijite ce cultivă demnitatea umană și comuniunea frățească în societatea de azi .
An nou școlar 2024-2025 binecuvântat de Dumnezeu !
Cu drag ,
Prof.gr.did.I
Religie Ortodoxă
Codilă Adrian Petru

În fiecare an, pe data de 8 septembrie, creștinii ortodocși de pretutindeni se bucură de marea sărbătoare a Nașterii Maicii Domnului. „Sfânta Maria Mică”, așa cum mai este numită în popor, este prima dintre sărbătorile Anului bisericesc, dedicată celui dintâi eveniment din viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea care ni l-a adus pe Fiul lui Dumnezeu, în lume, ca Om, pentru a răscumpăra păcatele noastre.

Știm că sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului este una foarte veche. Încă din primele secole creștine, credincioșii au cinstit-o pe Maica Domnului și i-au acordat o importanță deosebită în cadrul cultului, pomenind-o mai des decât pe orice alt sfânt. Însă, cum și când s-a stabilit ca sărbătoarea aceasta să fie prăznuită chiar pe data de 8 septembrie și de ce s-a ales tocmai această zi?

Nașterea Maicii Domnului – rod binecuvântat al rugăciunii stăruitoare

Sfânta Scriptură nu ne oferă detalii despre Nașterea Maicii Domnului, acest eveniment fiind cunoscut doar prin Sfânta Tradiție a Bisericii, cărțile de cult și unele scrieri religioase. Aflăm, astfel, că părinții Fecioarei Maria, Ioachim și Ana, deși erau în vârstă, nu aveau copii, iar acest lucru îi făcea să fie priviți ca fiind pedepsiți de Dumnezeu. Ioachim a fost chiar respins la templu când a încercat să aducă ofrande. Într-o zi, Ioachim i-a spus Anei că va merge în munte să postească și să se roage, nădăjduind că Dumnezeu le va dărui un copil. În timpul separării lor, Arhanghelul Gavriil le-a apărut fiecăruia, anunțându-le că rugăciunile lor au fost auzite și că vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Așa s-a întâmplat. Maica Domnului s-a născut ca rod al rugăciunilor lor fierbinți și pline de credință. Încă din copilărie, Fecioara Maria a manifestat o sfințenie deosebită. Înainte de nașterea ei, părinții săi au promis să o închine lui Dumnezeu, astfel că la vârsta de trei ani, Ana a dus-o la templul din Ierusalim, unde a fost încredințată arhiereului Zaharia. Acesta a așezat-o în Sfânta Sfintelor, un loc sfânt, unde numai arhiereul intra o dată pe an. Acolo, Maica Domnului s-a pregătit în curăție, rugăciune, citirea Scripturilor și smerenie.

Când și cum a apărut sărbătoarea?

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului a fost stabilită la începutul secolului al V-lea, între anii 431-451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au clarificat problema mariologică, adică cea care se referă la dezbaterile și controversele teologice legate de statutul, rolul și învățăturile despre Fecioara Maria în cadrul doctrinei creștine.

Sărbătoarea este legată de o tradiție conform căreia Împărăteasa Eudoxia, soția împăratului Teodosie al II-lea, a construit o biserică pe locul casei părinților Fecioarei Maria, în Ierusalim, la începutul secolului al V-lea. Această biserică a fost ridicată pentru a marca locul nașterii Fecioarei Maria și, odată cu sfințirea sa, s-a stabilit și o sărbătoare anuală dedicată acestui eveniment: Nașterea Maicii Domnului. Începând din Ierusalim, sărbătoarea s-a răspândit treptat în întreaga lume creștină. În Răsărit, sărbătoarea a fost adoptată și integrată în calendarul liturgic ortodox și a fost prăznuită cu mare solemnitate. Până în secolul al VII-lea, această sărbătoare a ajuns să fie celebrată și în Roma, fiind adoptată în calendarul liturgic al Bisericii Romano-Catolice.

De ce pe 8 septembrie?

Cu siguranță, când a fost stabilită data sărbătorii, Sfinții Părinți nu s-au bazat nici pe vreun certificat de naștere și nici pe date exacte extrase din vreun registru. Dacă ținem cont că pe 9 decembrie sărbătorim zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, putem înțelege că, după trecerea celor nouă luni, Sfânta Ana a putut să-și țină în brațe copilul mult așteptat. De ce a fost aleasă, deci, ziua de 8 septembrie? Răspunsul este unul deosebit de interesant, și are legătură cu cifra 8, un simbol cu adânci reverberații în creștinism.

Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia, iar Maica Domnului nu este altceva decât „ușa” prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cel veșnic, a intrat în această lume și în istorie. Cifra 8, în acest sens, nu este doar un număr, ci un simbol al trecerii de la vechi la nou, de la moarte la viață, de la păcat la mântuire. Cifra 8 simbolizează, deci, veşnicia (ziua a opta a creaţiei este ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu). „Prin Fecioara Maria, Hristos-Domnul, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, a venit în lume şi biruind moartea prin Înviere ne-a dăruit viaţă veşnică. Cifra 8 simbolizează veşnicia şi infinitul, dar mai ales viaţa veşnică. Cel veşnic, Fiul lui Dumnezeu, Se naşte din Fecioara Maria şi aduce lumii viaţa veşnică”, arăta Patriarhul României într-una dintre predicile sale.

În teologia creștină, Fecioara Maria este adesea numită „noua Evă”. După cum Eva a fost cea prin care păcatul a intrat în lume, Maica Domnului este văzută ca cea prin care mântuirea a fost adusă în lume. Nașterea ei este un punct crucial în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, căci prin ea vine în lume Hristos, care restaurează întreaga umanitate.

De asemenea, tot în creștinism, cifra 8 este asociată cu „regenerarea” duhovnicească sau cu un nou început, sugerând tranziția de la vechi la nou, de la moarte la viață. Spre exemplu, pentru creștinul ortodox, ziua Domnului sau duminica este prima zi a săptămânii. Adesea, mai este numită și ziua a opta, în cinstea Învierii Domnului și a vieții noi pe care El ne-a adus-o. În acest sens, tocmai din anul 2011, după o decizie a Sfântului Sinod, în calendarul nostru ortodox duminica nu mai apare barată cu două linii roşii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă. Acest lucru subliniază și confirmă adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră.

Așadar, prin stabilirea sărbătorii Nașterii Maicii Domnului pe 8 septembrie, Biserica noastră Ortodoxă subliniază faptul că această zi nu este doar o simplă amintire sau o comemorare istorică, ci un moment de reflecție duhovnicească asupra începutului mântuirii noastre. Cifra 8 în acest context vine să ne amintescă de faptul că ea este un simbol al învierii, înnoirii și al vieții veșnice. Nașterea Maicii Domnului este cel dintâi praznic din Noul An Bisericesc și sărbătoarea care deschide drumul pentru venirea lui Hristos, Mântuitorul lumii. Astfel, lumea este restaurată, iar noi suntem invitați să devenim „parteneri ai Mântuitorului” pentru propria noastră mântuire, trăind într-o stare de permanentă înnoire duhovnicească.

Preluare articol, Bizanticons Art !

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLȚĂRII SFINTEI CRUCI - 8 SEPTEMBRIE 2024

PĂRINTELE PATRIARH DANIEL

Sfânta Evanghelie (Ioan 3, 13-17) a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci face o legătură între șarpele care a fost înălțat de către Moise în pustie și înălțarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.
Se știe că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulți oameni mureau fiindcă erau atacați de serpi veninoși. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalțe un sarpe de aramă și oricine se va uita la șarpele de aramă, înălțat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau mușcați de șerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. [...]
În Antichitate crucea era un instrument de tortură și de ocară pentru răufăcători. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni și luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară și de tortură, în simbol al iubirii de viață făcătoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul și moartea, iar prin Învierea Sa din morți a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfințitoare și de viață făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: "Iată, prin cruce, a venit mântuire la toată lumea".
Evanghelia ne spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (In. 3, 16). Apoi Iisus spune că "Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El" (In. 3, 17). Asadar, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârșite și mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu față de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar și atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primește.
De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii și a violenței mai-marilor cărturarilor și fariseilor, care Îl invidiau și Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulțimile Îl iubeau pe El, credeau în El și Îl urmau. La răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos au participat și păgânii, adică soldații romani, care ocupaseră Ţara Sfântă și erau conduși de procuratorul Ponțiu Pilat. Dar atat de mare a fost iubirea lui Dumnezeu arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la dispreț cu dispreț, ci S-a smerit și a răbdat umilința și suferința până la moarte, și încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să nimicească pe vrăjmașii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu răutate, ci a zis: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!" (Lc. 23, 34). Această putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, în loc de a te răzbuna, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos.
Smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă nebiruită și semn de înfricoșare pentru demoni, care sunt mândri și răi. Smerenia Lui și bunătatea Lui îi înfricoșează pe demonii mândri și răi. În acest sens, spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, că Hristos Domnul a dezbrăcat (dezvăluit, demascat) puterile diavolești și le-a țintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adică demonii, care au îndemnat pe oamenii răi să Îl răstignească pe Hristos, au fost biruiți prin smerenia și răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică și mai presus de înțelegere. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură și de răutate pentru a o vindeca de păcat și moarte, este iubire mântuitoare și făcătoare de viață. Întrucât Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca plată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, iar El a biruit cu moartea Sa puterea morții înviind din mormânt. În noaptea de Paști, noi ridicăm cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugăm lumânarea de Înviere la ea și spunem: "Hristos a Înviat!", apoi ni se răspunde: "Adevărat a Înviat!", deoarece Hristos Cel răstignit este Hristos Cel Înviat, Care și după moartea Sa poartă în trupul Său semnele Crucii, adică semnele cuielor din mâini și picioare, precum și semnul lăsat de lancea care L-a străpuns [...]
De aceea, Sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o prețuieste. El nu prețuiește iubirea posesivă și mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu și pe semeni. Evanghelia de astăzi ne mai spune că "Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El" (In. 3, 17). Deci, Mântuitorul vine să mântuiască, nu să osândească lumea. El vine să cheme, să vindece pe cei bolnavi, să hrănească pe cei săraci, să îndrepte pe cei rătăciti, să ridice pe cei păcătoși și căzuți, vine să dăruiască viata adevărată. Crucea este semnul credinței în iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decât moartea. De aceea, noi am făcut din Cruce semnul mântuirii, iar când spunem "Doamne, ajută-ne", "Doamne, mântuiește-ne", "Doamne, miluiește-ne", ne însemnăm cu Sfânta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să Îl iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de câte ori vedem Sfânta Lui Cruce, pe biserică și în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână. Oriunde vedem Sfânta Cruce, să ne aducem aminte cât de mult ne iubește Dumnezeu pe noi și așteaptă răspunsul nostru. Purtăm crucea cu lănțișor la gât de când suntem botezați, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineața când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă și după masă. Mamele noastre făceau semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar țăranii noștri încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfințit, prin rugăciune și fapte bune. Noi așezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața" (In. 14, 6). Când vedem Sfânta Cruce lângă un izvor sau lângă o fântână sau pe acoperișul fântânii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: "Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va înseta niciodată" (cf. In. 4,14). Această apă este harul lui Hristos prezent în noi prin lucrarea Sfântului Duh. Sfânta Cruce stă de strajă și la mormintele celor adormiți în Domnul, pentru a ne aminti că rugăciunea noastră pentru ei este mai tare decât moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai noștri trecuți la Domnul ori de câte ori îi pomenim în rugăciune ori săvârșim un parastas în amintirea lor, dăm de pomană săracilor în numele lor sau sădim flori pe mormintele lor și le îngrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovnicești care este mai tare decât moartea și bucuria Învierii stă de veghe pe mormintele celor dragi ai noștri, părinți, frați și cunoscuți, care au trecut la Domnul, întrucât noi așteptăm învierea morților și viața veșnică. Crucea de pe mormintele lor ne spune că ne vom întâlni cu ei, în iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl va iubi și în veșnicie, pentru că și Dumnezeu ne iubește veșnic. Iată cât de prezentă este iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viața noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptățește și ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea și să ne păzească de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Simțind noi că din Crucea lui Hristos vine bucuria Învierii, ne vom ruga mai mult în fața Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau mănăstire, deoarece biserica este purtătoare a luminii și harului Sfintei Cruci, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin!

Sursa: Ziarul "Lumina", 9 septembrie 2010

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, 8 SEPTEMBRIE 2024

Cea dintâi mare sărbătoare din anul bisericesc ortodox, este Naşterea Maicii Domnului, prăznuită la 8 septembrie.
Se şi cuvenea, de altfel, să întâlnim sfinţenia Maicii Domnului din cele dintâi zile ale anului nou bisericesc, Maica Domnului fiind sfinţenia omenească cea mai înaltă, cunoscută şi preacinstită în Biserică.
Sărbătoarea a fost stabilită în a opta zi din anul bisericesc, pentru că cifra opt simbolizează ziua veșniciei, viața fără de sfârșit, iar datorită ei, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu S-a întrupat, a biruit moartea și a dăruit oamenilor viața veșnică în Împărăția Cerurilor.
Sfânta Scriptură nu ne oferă informaţii despre Naşterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat numai de Tradiția Bisericii, consemnată în cărțile de cult și în unele scrieri, precum Protoevanghelia lui Iacov, din secolul al II-lea. Din Sfânta Tradiţie ştim că părinţii Maicii Domnului erau Drepţii Ioachim şi Ana. Ei erau sterpi şi înaintaţi în vârstă, dar își doreau un copil.
Ioachim era din seminția lui Iuda, iar Ana din seminţia lui Levi, fiind fiica preotului Matan și a soției lui, Mariam. Erau în vârstă și, fiind lipsiți de copii, erau priviți de ceilalţi ca blestemați. Odată, din această pricină, dreptului Ioachim i-au fost refuzate darurile aduse la templu. De aceea el a zis către soţia sa, Ana: Mă duc la munte și acolo voi posti și mă voi ruga lui Dumnezeu să ne dăruiască un copil.
Apoi a plecat în peștera Prorocului Ilie de la Hozeva. Iar Ana se ruga lui Dumnezeu cu durere și cu multe lacrimi acasă, zicând: Doamne, Atotțiitorule, Cel ce numai cu cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd; Cel ce ai zis făpturilor Tale să trăiască și să se înmulțească; Cel ce ai binecuvântat pe Sarra, soția lui Avraam și ea a născut pe Isaac la bătrânețe și ai dăruit Anei fiu pe Samuel prorocul, dă-mi și mie roadă pântecelui și nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că, de voi naște fiu sau fiică, îl voi închina Ție cu toată inima și-l voi da să slujească în biserica slavei Tale.
Arhanghelul Gavriil s-a arătat apoi fiecăruia dintre ei, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea și că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa. Tot el le-a vestit că acest prunc se va umple de Duh Sfânt și va fi un vas ales lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin spune că firea celor doi s-a biruit prin har și a rămas supusă acestuia. Nu a luat-o înaintea harului. A așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul. Astfel, deși născută în chip firesc din Drepții Ioachim și Ana, Maica Domnului a fost și rodul rugăciunilor, făcute cu lacrimi şi cu frângerea inimii, de către părinţii ei, un rod al îndurării lui Dumnezeu, un copil dorit, cerut şi dobândit prin rugăciune.
Un copil cu o chemare dumnezeiască: chemarea de a fi mama care a dat trup de om lui Dumnezeu-Fiul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Părinții i-au pus numele Maria, care înseamnă Doamnă sau Stăpână, arătând mai înainte strălucirea vredniciei ei de Maică a Stăpânului tuturor.
La împlinirea vârstei de trei ani, părinții și-au împlinit făgăduința și au adus-o la templul din Ierusalim, eveniment prăznuit ca "Intrarea în biserică a Maicii Domnului", la 21 noiembrie.
Astfel a venit pe lume aceea care a fost, este şi va fi, fiica Părintelui Ceresc, Mama Fiului şi mireasa Duhului Sfânt, Împărăteasa tuturor Sfinţilor, sprijinitoarea păcătoşilor, atotputernică ajutătoare şi rugătoare pentru toţi oamenii, Maica mântuirii noastre a tuturor, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii, pe care o lăudăm în vecii vecilor.
(sursa: basilica.ro; 8.09.2021)

Vă doresc prăznuire cu bucurie!

La mulți ani binecuvântați tuturor celor care astăzi își serbează ziua onomastică!

SFÂNTA EVANGHELIE (LUCA 1, 39-56) care se citește la NAȘTEREA MAICII DOMNULUI - DUMINICĂ, 8 SEPTEMBRIE 2024

39.Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda.
40.Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta.
41.Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
42.Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43.Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
44.Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
45.Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
46.Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
47.Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48.Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
49.Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.
50.Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.
51.Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.
52.Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,
53.Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.
54.A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa,
55.Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.
56.Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa.

Unele dintre cele mai frumoase cuvinte creștine care s-au scris vreodată despre rolul și sensul familiei în viața omului și despre relațiile ce trebuie să existe între soți îi aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur (+407), care poate fi socotit un adevărat „rapsod” al familiei creștine, al frumuseților și culmilor viețuirii dintre cei doi parteneri și, alături de aceștia, dintre ei și copiii cu care Dumnezeu le binecuvintează familia.

Una dintre caracterizările și comparațiile pe care o face Sfântul Părinte soției creștine este aceea de a fi „tovarășul vieții noastre și al corabiei acesteia” și aceasta trebuie înțeleasă în cugetul Bisericii și în duhul scrierilor Părinților de Dumnezeu inspirați. În literatura patristică, este des folosit „motivul mării”, comparația vieții umane cu o călătorie, o navigare pe o mare. Uneori marea aceasta este mai liniștită, pentru că și evenimentele vieții noastre sunt mai echilibrate. Alteori, furtuni și uragane lovesc corabia aflată în valuri, căutând să o scufunde, periclitând viața navigatorilor.

Dacă pe mare, lucrurile sunt adeseori mișcătoare, nu totdeauna este liniște și pe corabie. Dacă marinarii nu sunt căliți prin încercări și primejdii, pentru a le depăși, dacă nici căpitanul nu are discernământ și dragoste de echipaj, tulburările de pe punte sau din interiorul echipajului nu sunt mai puțin dăunătoare decât apele cele mai periculoase și primejdiile cele mai mari.

Lucrurile stau oarecum similar și în cadrul familiei. Viața fiecăruia dintre noi are suișurile și coborâșurile ei, bucuriile, dar și umilințele și înfrângerile sale, și din acest motiv, de mare importanță este persoana pe care o avem ca tovarăș al vieții noastre. Valurile vieții par a se ridica necontenit tot mai înalte și tot mai periculoase, căutând să scufunde corabia familiei creștine. Amânarea până la refuz a întemeierii căsniciei, relațiile promiscui și păcătoase între tineri, folosirea unor false criterii de selectare a „tovarășului” de viață, violența verbală și fizică, lipsa de comunicare, practici sexuale bizare, căutarea exclusivă a plăcerii, prin care celalaltă persoană este transformată într-o simplă jucărie, menită să satisfacă poftele și plăcerile bolnave, aflate într-o permanentă progresie, a unui partener egoist, evitarea nașterii de copii și avortul, abandonul și divorțul, sunt câteva dintre aceste valuri ce caută să îndepărteze corabia aceasta de la destinația ei esențială – țărmul fericit al veșniciei.

Însă, precum certurile dintre membrii echipajului periclitează călătoria, la fel și relațiile încordate, devitalizate, lipsite de afecțiune și prețuire, de dragoste și sacrificiu, dintre cei doi soți, afectează, în egală măsură, buna navigare pe marea vieții acesteia.

De aceea, o mare importanță în trăinicia și împlinirea unei căsnicii creștine o au calitățile fiecăruia dintre cei doi soți. Or, experiența general umană demonstrează faptul că, într-o familie, rolul duhovnicesc al soției este unul covârșitor. Gândindu-se la aceasta, Sfântul Apostol Pavel consideră că, într-adevăr, „o femeie credincioasă mântuiește un bărbat necredincios“ (I Corinteni, 7, 14). Dacă tovarășul de viață al bărbatului – soția sa – este o persoană calmă, caldă, echilibrată, temperată, care nu își pierde liniștea și cumpătul nici chiar în cele mai mari încercări din viața sa și ale familiei sale, căsnicia aceasta se aseamănă unei călătorii line și liniștite, pe valurile unei mări, ale cărei primejdii și locuri periculoase sunt cunoscute și înțelept evitate (acest lucru este valabil și în cazul bărbatului, n. r.).

Dacă dimpotrivă, acest tovarăș este unul mereu revoltat și agitat, dacă nu se înțelege și nu se suportă nici măcar pe sine totdeauna, întreg „echipajul” familiei are de suferit, pentru că atmosfera din sufletul unuia se răspândește și asupra celorlalți și se lărgește asupra întregului mediu.

Dacă atmosfera din familie, relațiile dintre soți, pe de o parte, iar pe de altă parte, dintre părinți și copii, dintre rude și apropiați, dintre prieteni și confidenți, sunt unele frumoase și armonioase, viața aceastora, unii alături de ceilalți, în dragoste și comuniune, în ajutor și prețuire, este una fericită, iar călătoria lor prin lumea și prin existența aceasta efemeră are o finalitate profund duhovnicească, oferă bucurii și împliniri variate încă de aici, dar mai ales fericire și răsplată veșnică, proporțională cu eforturile fiecăruia.

Dacă, dimpotrivă, relațiile dintre ei sunt dizarmonice, tulburate și frământate, căsnicia care are în centrul ei astfel de persoane este una învolburată, marcată de disfuncționalități și dezechilibre și conduce adesea spre naufragiu și scufundare în valurile lumii acesteia, dar și în întunericul veșnic al iadului, în care suferința cea mai mare va fi, potrivit Sfântului Isaac Sirul, „biciul iubirii”, adică absența acesteia și viețuirea veșnică în Imperiul urii și al singurătății.

Dacă pentru cei dintâi, cei trăind în credință și armonie, această călătorie se încheie prin ancorarea la țărmul raiului, pentru cei care nu au descoperit și cultivat adevăratul sens al iubirii, familiei și căsniciei, conviețuirea și însăși viața lor se transformă într-un naufragiu, într-o scufundare și pieire veșnică.
Una dintre caracterizările și comparațiile pe care o face Sfântul Părinte soției creștine este aceea de a fi „tovarășul vieții noastre și al corabiei acesteia” și aceasta trebuie înțeleasă în cugetul Bisericii și în duhul scrierilor Părinților de Dumnezeu inspirați. În literatura patristică, este des folosit „motivul mării”, comparația vieții umane cu o călătorie, o navigare pe o mare. Uneori marea aceasta este mai liniștită, pentru că și evenimentele vieții noastre sunt mai echilibrate. Alteori, furtuni și uragane lovesc corabia aflată în valuri, căutând să o scufunde, periclitând viața navigatorilor.

Dacă pe mare, lucrurile sunt adeseori mișcătoare, nu totdeauna este liniște și pe corabie. Dacă marinarii nu sunt căliți prin încercări și primejdii, pentru a le depăși, dacă nici căpitanul nu are discernământ și dragoste de echipaj, tulburările de pe punte sau din interiorul echipajului nu sunt mai puțin dăunătoare decât apele cele mai periculoase și priĂ

Însă, precum certurile dintre membrii echipajului periclitează călătoria, la fel și relațiile încordate, devitalizate, lipsite de afecțiune și prețuire, de dragoste și sacrificiu, dintre cei doi soți, afectează, în egală măsură, buna navigare pe marea vieții acesteia.

Puţin mai sus de izvorul Maicii Domnului din Ein Karem este aşezată o biserică închinată Sfintei Elisabeta şi întâlnirii acesteia cu Maica Domnului.

Aflat în proprietatea călugărilor franciscani, aşezământul e format din două biserici suprapus.

Biserica de jos, construită în perioada bizantină, este închinată Sfintei Elisabeta. Alături de fântâna din interior, într-o nişă, se păstrează piatra după care, potrivit tradiţiei, Sfânta Elisabeta l-ar fi ascuns pe pruncul Ioan în timp ce soldaţii trimişi de Irod căutau copii pentru a-i ucide. Episodul e relatat de Evanghelia apocrifă a Sfântului Iacob (secolul al II-lea).

Deasupra primei biserici, cruciaţii au construit o a doua biserică. După ce a fost distrus de arabi, locașul a fost abandonat şi transformat în locuinţă. În anul 1679, franciscanii l-au răscumpărat. Biserica actuală a fost construită în anul 1939, după proiectul lui Antonio Barluzzi.

Sfântul proroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturisește de dânșii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-și calea vieții fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile și dreptățile fără de prihană, iar dovadă a vieții celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul și slăvitul proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Scris este că „din rodurile lor îi veți cunoaște”, că și rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt și ramurile”. Ramură cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povestește că împăratul David, văzând că se înmulțise seminția lui Aaron într-așa de mare număr, încnt nu era cu putință ca toți să slujească împreună în Biserică, a împărțit-o pe ea în douăzeci și patru de rânduri sau de cete, ca unii după alții să slujească toți ținându-și săptămâna în biserică.

Și au ales dintre dânșii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoți mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânșii ceartă, care preot cu ceata să vă ține întâia săptămână, care a doua, care a treia până la douăzeci și patru, aruncau sorți și după sorți primea rândul său. Și s-a ținut o rânduială ca aceasta până la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminții își avea rândul său, după soarta strămoșului său. Deci a ieșit al optulea sorțul părintelui Avia, din a cărui seminție a fost născut Sfântul Zaharia, și acesta ținea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoții seminției sale.

Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoției a trebuit să tămnieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulțime de popor. Și iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămnierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: „Nu te teme, Zaharie!”. Și l-a mângâiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu și a plecat pe Dumnezeu spre milă, și a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă și dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin nașterea sa a făcut bucurie nu numai părinților, ci și la multe popoare. Mulți se vor bucura de nașterea lui.

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creșterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat și de postitor a fost, încât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit spre dânsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, și nici vin bând. Și se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul și cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârșit”.

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira și nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau bătrâni de ani. Și a zis către înger: „După ce voi cunoaște această? Pentru că eu sunt bătrân și femeia mea trecută în zilele ei”. Și răspunzând îngerul, i-a zis lui: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, și sunt trimis să grăiesc către tine și să-ți vestesc ție aceasta. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce așteptau în biserică se minunau. Ieșind, Zaharia le făcu semn că era mut și poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârșindu-și slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorțului Iudei. (Luca 1).

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească și născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliță, îndată i s-a deschis gura lui și i s-a dezlegat limba și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și umplându-se de Duhul Sfânt, a prorocit, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său și a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinților celor din veac proroci ai lui. Și tu, pruncule, proroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, să gătești calea lui”.

Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curînd născut. Atunci Irod, trimițând ostași în Betleem, ca să ucidă acolo pe toți pruncii, și-a adus aminte și de Ioan, fiul Zahariei, de care știa bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea nașterii lui Ioan, pentru că a cuprins frică pe toți cei ce locuiau împrejur și în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare și i s-au spus chiar și lui Irod. Și toți cei ce auzeau își ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?”. Aducându-și aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?”. Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigași la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimișii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul și țipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era așa departe, și pricina țipetului aceluia s-a știut. Și, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an și jumătate, a fugit în munte.

Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se rugă cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea și pruncul. Când a văzut de sus pe ostași cu dinadinsul căutând-o și apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu pruncul!”. Și îndată s-a desfăcut muntele și a primit-o pe ea înăuntrul său și a ascuns-o de ucigașii cei ce o căutau.

Ostașii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deșerți la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l știu unde este”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, de nu-și va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Și s-au dus niște ucigași sălbatici că fiarele, sîrguindu-se să-și săvârșească porunca și ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că poruncește împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuți vei muri”. A răspuns Sfântul Zaharia: „Voi veți ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Și îndată ucigașii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu și altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat și s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod și spre veșnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peșteră și curgea izvor de apă. Și a crescut un finic deasupra peșterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dîndu- și spre mâncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua aratarii sale către Israel.

Început de toamnă și început de An Bisericesc… Câteva zile, numai, și clopoțelul va suna, vestind că porțile școlilor s-au (re)deschis, așteptându-i pe toți, de la mare la mic, de la părinți și profesori la elevi de toate vârstele, să-și îndrepre pașii către școală – locul învățării și-al devenirii. De cealaltă parte, clopotul mare al Bisericii a sunat deja, anunțându-ne că tocmai a început Noul An Bisericesc. Cea dintâi zi a lui septembrie e ziua în care, în bisericile și mănăstirile noastre, preoții și credincioșii aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru binecuvântările de peste an și se roagă ca anul care urmează să fie unul la fel de roditor.

Până la marele și slăvitul praznic al Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie, calendarul Bisericii noastre ne amintește de o altă sărbătoare, în cea de-a treia zi a lunii, sărbătoare care deschide ușa toamnei: Mutarea moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei și unul dintre cei mai iubiți sfinți contemporani. Despre ce mutare este vorba și ce s-a întâmplat atunci, în ziua de 3 septembrie 1953? Aflați în rândurile de mai jos!

Cine a fost Sfântul Ierarh Nectarie?

Înainte de a răspunde, vă invităm să trecem în revistă câteva informații biografice. Astfel, reținem că Sfântul Nectarie s-a născut pe 1 octombrie 1846 în Silivria, un oraș mic din Tracia, în nordul Greciei. Provenind dintr-o familie săracă, dar foarte credincioasă, el a primit la botez numele Anastasie. După ce a urmat primele clase, s-a mutat la Constantinopol, unde a studiat teologia și a citit operele Sfinților Părinți, muncind în același timp pentru a se întreține. La 20 de ani, simțind chemarea lui Dumnezeu, s-a îndreptat spre insula Hios, unde a fost învățător, iar mai târziu a intrat în viața monahală, devenind călugăr sub numele de Lazăr în 1876. În scurt timp, a fost hirotonit diacon și a primit numele Nectarie, pe care l-a purtat toată viața.

După finalizarea studiilor teologice în 1886, Sfântul Nectarie a plecat în Alexandria, Egipt, unde a fost hirotonit preot și, la scurt timp, arhimandrit. În 1889, a fost numit mitropolit de Pentapole de către patriarhul Sofronie. În această calitate, a slujit în Cairo, devenind un păstor îndrăgit și respectat de credincioși, cunoscut pentru smerenia, răbdarea și blândețea sa. Din cauza invidiei, a fost eliberat din funcție în 1890 și a fost nevoit să părăsească Egiptul. S-a retras la Atena, unde a predicat și a fost profesor la școala teologică Rizarion până în 1894, formând duhovnicește mulți tineri.

Dorind să se retragă, între 1904 și 1907, Sfântul Nectarie a construit o mănăstire de maici pe insula Eghina, unde a dus o viață de smerenie și rugăciune. Numeroși săraci și bolnavi au găsit alinare la el, primind ajutor și vindecare prin rugăciunile sale. Datorită vieții sale sfinte, a fost respectat și iubit de toți cei care îl cunoșteau. În ciuda calomniilor și persecuțiilor la care a fost supus de-a lungul vieții, Sfântul Nectarie a rămas neclintit în credința sa. Cu puțin timp înainte de a muri, și-a anunțat ucenicii despre apropierea sfârșitului său. După o boală îndelungată, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos pe 8 noiembrie 1920.

Ce s-a întâmplat pe 3 septembrie 1953?

Sfântul Nectarie a fost înmormântat în biserica pe care a construit-o. Scurgându-se mai mai mulți ani de la trecerea sa la cele veșnice, trupul Sfântului Nectarie a fost găsit în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. Astfel, la 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. În viața Sfântului Nectarie, acele momente care au născut sărbătoarea din data de 3 septembrie sunt descrise în detaliu.

Citim, așadar, că rânduiala mutării cinstitelor și de-mir-izvorâtoarelor lui moaște a fost săvârșită de către Mitropolitul Procopie al Hydrei, Spetsei și Eghinei. Împreună cu dânsul au slujit fostul Mitropolit de Ilia, Antonie, și preoţi veniţi din toată Eghina, autorităţi, monahii de la alte mănăstiri și mulţime de credincioși evlavioși. Seara, pe 2 septembrie, s-a ţinut priveghere în biserica mănăstirii, cu mulţime de clerici și mireni.

A doua zi, pe 3 septembrie, a avut loc dezgroparea, de față stând oameni de vază ai Bisericii și ai țării. Cu evlavie deosebită, a fost deschis mormântul din care a iesit dintr-o dată negrăită bună mireasmă „mai presus de toate miresmele”, iar sfintele lui oseminte, de culoarea cerii curate, adunate „de mâini cuvioase”, au fost puse astfel: sfântul cap într-un chivot aurit, în chipul mitrei arhierești, făcut din ofrandele aduse de credincioși și dintr-alte daruri, iar celelalte sfinte oseminte într-un chivot de argint, așezat în paraclisul Sfantului. În toate zilele care au urmat, ca și până astăzi, sfintele lui moaște răspândesc neîncetat negrăită mireasmă cerească, mărturisind harul pe care Sfântul l-a luat de la Domnul pentru curăția vieții lui.

De atunci și până astăzi, an de an, slujbele din zilele de 2 și 3 septembrie fac din insula Eghina un o adevărată capitală a Ortodoxiei, atrăgând mii de credincioși din toate colțurile Greciei și din alte țări, care vin să se bucure de binecuvântările și darurile duhovnicești ale Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul.

În această zi de aleasă sărbătoare și prăznuire, să ne rugăm Sfântului Nectarie ca să trimită asupra noastră și asupra familiei noastre binecuvântarea sa, păzindu-ne de boli și de încercări în toți anii pe care îi avem de trăit aici, pe pământ, după rânduiala Domnului.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri. Înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și între noi, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o Ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor!
Amin.

Datorita Sfantului Dionisie Exiguul afirmam astazi ca suntem in anul 2024 "dupa Hristos“, deoarece el a propus numararea anilor incepand cu Intruparea Domnului. Astfel, el abandoneaza era lui Diocletian, si accepta anul 753 a.u.c. ca an al Intruparii Domnului si punctul de la care incepe era crestina. Chiar daca in calculul propus de el intalnim si o eroare, ideea in sine a fost cu adevarat revolutionara. Calendarul stabilit de el a fost adoptat in Italia in anul 527, mai tarziu in Franta si in Anglia (Sinodul de la Whitby, 664), extinzandu-se cu vremea in intreaga lume crestina.

Calificativul de "cel Mic" sau "Exiguus" si l-a luat el insusi ca gest de smerenie. S-a nascut in jurul anului 470 in Scitia Mica si a intrat de tanar in viata monahala. Dupa finalizarea studiilor in una din scolile manastiresti din Dobrogea, ajunge ca pelerin in Orient. Din cauza monofizismului este nevoit sa mearga la Constantinopol si de aici la Roma. Va lucra sub ascultarea a zece papi, incepand cu Atanasie al II-lea (496-498) si incheind in timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555).

Datorita traducerilor pe care le-a facut din diversi scriitori si Parinti ai Bisericii crestine din Orient, cum au fost Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nysa, etc, el a facut cunoscuta teologia rasariteana in mediul latin. A fost si profesor la o scoala din Vivarium, intemeiata de Casiodor, unde a predat Dialectica.

Al doilea mare merit care ii revine lui Dionisie cel Mic, se leaga de activitatea de traducere in latina si de colectionare a canoanelor bisericesti, fixate la diferite sinoade sau concilii si care fusesera redactate in limba greaca.

Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele vesnice in Italia, la Vivarium, pe la 545-550.

Despre Sfantul Dionisie Exiguul, Casiodor marturisea: "A fost in zilele noastre calugarul Dionisie, scit de neam, dar dupa caracter cu totul roman, foarte invatat in amandoua limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care il invatase in Cartile Domnului.

A cercetat Scripturile cu o ravna atat de mare si le-a inteles astfel incat ori de unde ar fi fost intrebat avea raspunsul pregatit, dandu-l fara nici o intarziere. (…) In el era multa simplitate impreuna cu intelepciune, smerenie impreuna cu invatatura, moderatie impreuna cu talentul de a vorbi, incat se socotea un nimic, sau unul dintre cei din urma slujitori, desi era vrednic, fara indoiala, de societatea regilor. (…)

El se folosea cu o pricepere atat de mare de latina si de greaca, incat orice carti grecesti lua in maini, le traducea fara poticnire in latineste si, la fel, pe cele latinesti le citea pe greceste, incat credeai ca aceasta este scrisa asa cum pronunta gura lui cu o iuteala nestavilita.

Este lung sa spun cu de-amanuntul toate despre acel barbat care intre celelalte virtuti este dovedit ca a avut si acest lucru admirabil, anume ca desi se daruise lui Dumnezeu in intregime, nu refuza sa ia parte la intalniri cu oameni de lume. Era de o castitate rara, desi vedea zilnic sotiile altora; bland, desi manat de firea patimasa a celor maniosi".

Anul Nou bisericesc incepe pe 1 septembrie si se incheie pe 31 august. Potrivit traditiei iudaice, in aceasta zi Dumnezeu a inceput lucrarea de creare a lumii si tot in aceasta zi, Mantuitorul a pus inceput activitatii Sale de propovaduire a Evangheliei.

În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica noastră sărbătorește începutul noului an bisericesc. Stabilirea acestei date de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost „împrumutată” de la evrei, care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Minei. Potrivit rânduielii liturgice, În această zi, în Bisericile noastre, ierarhii, preoții și credincioșii deopotrivă înalță lui Dumnezeu rugăciuni în cadrul unei rânduieli speciale care poartă numele de slujba de „Te Deum”.

Stâlpnicii, nevoitorii care au îndurat „ploaie, vânt, ger și arșiță”

Sinaxarul Bisericii noastre reprezintă o comoară inestimabilă, un loc în care sunt consemnate viețile sfinților care au suferit chinuri groaznice, precum arderi în foc sau alte torturi, sfinți care au îmblânzit animale sălbatice și le-au transformat în prieteni, sau sfinți care au ales o formă neobișnuită de rugăciune, urcându-se pe stâlpi înalți. Datorită acestui mod de viață, Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt menționați numeroși stâlpnici, printre care Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care a trăit pe coasta europeană a Bosforului, și Sfântul Alipie, prăznuit pe 26 noiembrie, care a petrecut 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.

Această formă de nevoință ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul locuia într-un spațiu foarte îngust, fără acoperiș, unde putea să stea doar în picioare sau îngenuncheat, expus la soare, vânt, ploaie și la privirile oricui trecea pe acolo, așa cum este menționat în Acatistul sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.

Hrana stâlpnicilor era limitată la ceea ce oamenii le ofereau cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul, într-una dintre scrierile sale, afirmă că sfinții stâlpnici stăteau la slujbă până foarte târziu și se trezeau foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.

47 de ani pe vârful unui stâlp

Un astfel de sfânt, de fapt primul cuvios care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este – așa cum am spus – Sfântul Simeon Stâlpnicul. Sfântul Simeon s-a născut în Asia Mică, în satul Sisa, pe vremea împăratului Leon cel Mare, în secolul al V-lea. Născându-se într-o familie simplă de păstori, multă vreme a păscut oile tatălui său, însă încă din copilărie, a arătat o înclinare deosebită spre viața duhovnicească.

Potrivit Sinaxarului, la vârsta de 13 ani, într-o iarnă grea, pentru că oile nu au fost scoase la pășune din cauza zăpezilor, Simeon a mers la biserică împreună cu părinții săi într-o zi de Duminică. Acolo, a auzit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie, în care se spune că Domnul îi binecuvântează pe cei săraci, blânzi și cu inima curată. Impresionat de aceste învățături, l-a întrebat pe un bătrân respectat ce înseamnă acele cuvinte. Bătrânul, călăuzit de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre urmarea lui Hristos prin curăție, prin renunțarea la cele lumești și prin dedicarea vieții rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. O cale strâmtă ce duce la împlinirea fericită a vieții.

Astfel, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită „Mandra”, adică „Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. După doi ani, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, s-a mutat la Mănăstirea Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. A trăit o perioadă de timp într-o peșteră, însă după ce vestea despre darurile sale a început să se răspândească, mulțimi de oameni veneau la el pentru vindecări sau alinare, și nimeni nu pleca nemângâiat. Ca să scape de asediul continuu al oamenilor, Sfântul Simeon a luat o decizie neobișnuită: a construit un stâlp pe care s-a urcat pentru a sta departe de oameni, dar mai aproape de Hristos.

Inițial, stâlpul avea aproximativ trei metri și jumătate, însă ulterior, Sfântul a ridicat și alți stâlpi, cel din urmă având 16 metri, pe care și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață. A trăit acolo expus la intemperii, rugându-se și vorbind mulțimilor de două ori pe zi. Hrana lui era limitată la linte înmuiată și apă.

Viața sa neobișnuită a atras atenția părinților din pustie, care au trimis reprezentanți să vadă dacă viața lui era condusă de un duh bun. Aceștia l-au testat, cerându-i să coboare de pe stâlp, iar când el a acceptat imediat, l-au lăsat să continue, recunoscând că faptele lui sunt binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Simeon a trăit astfel până în anul 459, când Domnul l-a chemat întru Împărăția Sa. Trupul i-a fost dus în Antiohia, unde a continuat să facă minuni, iar în 467, împăratul Leon cel Mare a mutat moaștele Sfântului la Constantinopol, unde a fost construită o biserică în numele său.

Părticele din moaștele Sfântului Simeon se află astăzi în Mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, precum și în diverse biserici din România, inclusiv la Catedrala din Constanța și Biserica Sfânta Vineri-Pajura din București.

În loc de încheiere, ce ar trebui să reținem noi din viețuirea Sfântului Simeon? Că întreaga sa nevoință a fost un soi de testament al curajului și al credinței neclintite, un exemplu de dăruire absolută către Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și prin rugăciunea neîncetată, Sfântul Simeon ne arată până astăzi că adevărata măreție nu vine din lucrurile pământești, ci din înălțarea sufletului deasupra tuturor celor lumești. Viețuirea sa ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi să căutăm în noi înșine puterea de a ne ridica deasupra greutăților vieții și să rămânem statornici în credință, cu nădejdea că Dumnezeu ne va fi mereu alături. Numai cu El aproape, vom reuși, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să îndurăm și noi vântul, ploaia și arșița ispitelor acestei vieți!

Folositi aceasta zona pentru o scurta descriere a mesajului.

Vizualizare in browser.

Secrete din Sinaxare: Simeon Stâlpnicul, sfântul care a trăit 47 de ani în vârful unui stâlp

În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica noastră sărbătorește începutul noului an bisericesc. Stabilirea acestei date de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost „împrumutată” de la evrei, care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Minei. Potrivit rânduielii liturgice, În această zi, în Bisericile noastre, ierarhii, preoții și credincioșii deopotrivă înalță lui Dumnezeu rugăciuni în cadrul unei rânduieli speciale care poartă numele de slujba de „Te Deum”.

Dacă în anii trecuți am explicat pe larg ce este această slujbă și de unde vine tradiția ca ea să fie săvârșită an de an în ziua de 1 septembrie, sau v-am povestit despre Cuviosul Dionisie Exiguul, și v-am spus de ce este numit de scrierile bisericești, „părintele erei creștine”, anul acesta ne-am gândit să dedicăm cel dintâi articol din luna septembrie unui cuvios prăznuit chiar în această primă zi: Sfântul Simeon Stâlpnicul. De ce poartă acest apelativ și cum a reușit practica sa unică să inspire o întreagă mișcare ascetică? Aflați în rândurile de mai jos!

Stâlpnicii, nevoitorii care au îndurat „ploaie, vânt, ger și arșiță”

Sinaxarul Bisericii noastre reprezintă o comoară inestimabilă, un loc în care sunt consemnate viețile sfinților care au suferit chinuri groaznice, precum arderi în foc sau alte torturi, sfinți care au îmblânzit animale sălbatice și le-au transformat în prieteni, sau sfinți care au ales o formă neobișnuită de rugăciune, urcându-se pe stâlpi înalți. Datorită acestui mod de viață, Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt menționați numeroși stâlpnici, printre care Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care a trăit pe coasta europeană a Bosforului, și Sfântul Alipie, prăznuit pe 26 noiembrie, care a petrecut 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.

Această formă de nevoință ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul locuia într-un spațiu foarte îngust, fără acoperiș, unde putea să stea doar în picioare sau îngenuncheat, expus la soare, vânt, ploaie și la privirile oricui trecea pe acolo, așa cum este menționat în Acatistul sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.

Hrana stâlpnicilor era limitată la ceea ce oamenii le ofereau cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul, într-una dintre scrierile sale, afirmă că sfinții stâlpnici stăteau la slujbă până foarte târziu și se trezeau foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.

47 de ani pe vârful unui stâlp

Un astfel de sfânt, de fapt primul cuvios care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este – așa cum am spus – Sfântul Simeon Stâlpnicul. Sfântul Simeon s-a născut în Asia Mică, în satul Sisa, pe vremea împăratului Leon cel Mare, în secolul al V-lea. Născându-se într-o familie simplă de păstori, multă vreme a păscut oile tatălui său, însă încă din copilărie, a arătat o înclinare deosebită spre viața duhovnicească.

Potrivit Sinaxarului, la vârsta de 13 ani, într-o iarnă grea, pentru că oile nu au fost scoase la pășune din cauza zăpezilor, Simeon a mers la biserică împreună cu părinții săi într-o zi de Duminică. Acolo, a auzit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie, în care se spune că Domnul îi binecuvântează pe cei săraci, blânzi și cu inima curată. Impresionat de aceste învățături, l-a întrebat pe un bătrân respectat ce înseamnă acele cuvinte. Bătrânul, călăuzit de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre urmarea lui Hristos prin curăție, prin renunțarea la cele lumești și prin dedicarea vieții rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. O cale strâmtă ce duce la împlinirea fericită a vieții.

Astfel, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită „Mandra”, adică „Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. După doi ani, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, s-a mutat la Mănăstirea Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. A trăit o perioadă de timp într-o peșteră, însă după ce vestea despre darurile sale a început să se răspândească, mulțimi de oameni veneau la el pentru vindecări sau alinare, și nimeni nu pleca nemângâiat. Ca să scape de asediul continuu al oamenilor, Sfântul Simeon a luat o decizie neobișnuită: a construit un stâlp pe care s-a urcat pentru a sta departe de oameni, dar mai aproape de Hristos.

Inițial, stâlpul avea aproximativ trei metri și jumătate, însă ulterior, Sfântul a ridicat și alți stâlpi, cel din urmă având 16 metri, pe care și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață. A trăit acolo expus la intemperii, rugându-se și vorbind mulțimilor de două ori pe zi. Hrana lui era limitată la linte înmuiată și apă.

Viața sa neobișnuită a atras atenția părinților din pustie, care au trimis reprezentanți să vadă dacă viața lui era condusă de un duh bun. Aceștia l-au testat, cerându-i să coboare de pe stâlp, iar când el a acceptat imediat, l-au lăsat să continue, recunoscând că faptele lui sunt binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Simeon a trăit astfel până în anul 459, când Domnul l-a chemat întru Împărăția Sa. Trupul i-a fost dus în Antiohia, unde a continuat să facă minuni, iar în 467, împăratul Leon cel Mare a mutat moaștele Sfântului la Constantinopol, unde a fost construită o biserică în numele său.

Părticele din moaștele Sfântului Simeon se află astăzi în Mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, precum și în diverse biserici din România, inclusiv la Catedrala din Constanța și Biserica Sfânta Vineri-Pajura din București.

În loc de încheiere, ce ar trebui să reținem noi din viețuirea Sfântului Simeon? Că întreaga sa nevoință a fost un soi de testament al curajului și al credinței neclintite, un exemplu de dăruire absolută către Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și prin rugăciunea neîncetată, Sfântul Simeon ne arată până astăzi că adevărata măreție nu vine din lucrurile pământești, ci din înălțarea sufletului deasupra tuturor celor lumești. Viețuirea sa ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi să căutăm în noi înșine puterea de a ne ridica deasupra greutăților vieții și să rămânem statornici în credință, cu nădejdea că Dumnezeu ne va fi mereu alături. Numai cu El aproape, vom reuși, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să îndurăm și noi vântul, ploaia și arșița ispitelor acestei vieți!

A grăit Domnul cu Moise și a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbițelor și adunare sfîntă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25).
Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat și a sfințit ziua a șaptea, odihnindu-Se întru dânsa, așa i-a poruncit și omului, zicând: „Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci niciun fel de lucru în această zi”. La fel și ziua
întâi din luna a șaptea a binecuvântat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, când vă strângeți roadele pământului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile...” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-și fața prealuminată și aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.

În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducând ardere de tot Domnului.În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curățirii să trîmbițezi cu trîmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toți locuitorii lui... să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pămînt... Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mînca fiarele cîmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea „sîmbătă” (sabat), adică odihnă.Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. ...Iar de veți zice: Dar ce să mîncăm în anul al șaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor și pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie și Cleopatra care stăpîneau
Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului, a rînduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și au despărțit Indictionul în trei părți a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la romani.

Astfel a primit și Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor și sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmați, ușurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizînd și dînd cartea, a început să învețe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți „Îl mărturiseau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19). Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinînd praznicele păgînești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbînd înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creștinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Așadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus și purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele
trupești. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sînteți voi este sfîntă”.

Pentru toate acestea, dînd mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe și negrăite bunătăți, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David, zicînd către dînsul: „Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile (darurile) mele”. El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinților Mucenici care au fost chinuiți pentru credința creștină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui.De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinților noștri strămoși, care „prin credință au biruit împărății, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă...” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viața cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește ca toate bunătățile din lume să le cîștige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogățit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîștiga cele dorite. De acum el va viețui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare pînă la sfîrșit, acela degrabă sărăcind, se lipsește de pîine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.
Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobîndit cununile”.
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama și fierul, tot așa și dragostea este mai cinstită decît nădejdea și credința. „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezînd și cu gura mărturisind, ci și în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primește spre înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.
Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicînd: „Întru înnoirea vieții să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: „De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pămîntul își va da roadele sale. Și voi da pace în pămîntul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi și vă voi binecuvînta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel...”.
Sunt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii și le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

SFÂNTA EVANGHELIE (MATEI 17, 14-23) care se citește la SFÂNTA LITURGHIE în Duminica a 10 - a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
- 1 SEPTEMBRIE 2024

"În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte."

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 10-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA LUNATICULUI)
- 1 SEPTEMBRIE 2024

PĂRINTELE PATRIARH DANIEL

Vindecarea lunaticului a avut loc după ce Mântuitorul S-a schimbat la față în muntele Taborului. După marea bucurie, după momentele de transfigurare, Mântuitorul coboară de pe munte și vede pe un copil desfigurat de durere. Iisus Hristos este primit cu rugăminți, dar și cu vorbe de reproș de tatăl copilului aflat în suferință, care Îi spune că ucenicii Săi nu au putut să-l ajute. În mod surprinzător, Mântuitorul S-a tulburat și a zis „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”. Mântuitorul Iisus Hristos și-a dat seama că atât suferința copilului, cât și neputința ucenicilor de a-l vindeca se datorează slăbirii credinței în popor. Poporul aștepta minuni, dar nu avea credință fierbinte și nici ucenicii nu aveau o credință destul de puternică. Iisus a evitat să-l critice pe tatăl copilului, spunându-i că are credință puțină sau slabă, și a evitat, de asemenea, să critice în public pe ucenicii Săi, spunându-le că au credință puțină, ci a zis în general, adresându-se poporului. Suferința se înmulțește în popor atunci când credința slăbește. Foarte adesea, suferința este urmarea păcatelor și păcatele sunt, în general, urmare a slăbirii în credință, și anume a slăbirii legăturii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al sănătății. Dar, cu toate că mustră poporul pentru necredință, Iisus rămâne statornic în iubirea Sa față de cei aflați în suferință. Critică, în general, poporul pentru credința lui slabă, dar este sensibil la suferința copilului nevinovat.
Iisus răspunde la rugămintea tatălui copilului lunatic și acest lucru arată cât de important este ca părinții să fie credincioși și să se roage lui Dumnezeu pentru vindecarea copiilor lor care suferă de orice boală fizică sau sufletească. Ucenicii nu erau suficient de întăriți în credință pentru că nu primiseră încă pe Duhul Sfânt. Dar după ce au primit pe Duhul Sfânt la Rusalii, ucenicii devin mai puternici în credință, atât de puternici încât săvârșesc minuni și sunt în stare să moară martiri pentru Hristos. Fiecare om, chiar dacă e credincios, are nevoie de întărirea credinței, de înmulțirea credinței, de adâncirea credinței, de îmbogățirea credinței. Și aceasta se face, în primul rând, prin rugăciune mai intensă, mai deasă, prin post și fapte bune. Demonii, în general, nu se tem de cuvinte frumoase nici de cuvinte aspre, ci se tem doar de prezența Duhului Sfânt în omul care se roagă. De ce se tem ei de Duhul Sfânt prezent în omul care se roagă și postește? Pentru că duhurile rele sunt duhuri necurate. Diavolii sunt duhuri rele, mândre și necurate, iar Duhul Sfânt este curat și bun. Este Mângâietor. Îndeamnă la fapta cea bună, la cuvântul bun, la gândul bun. De prezența Duhului smerit și sfânt, curat în om se tem demonii. Nu de cuvintele exterioare, ci de lucrarea duhovnicească a prezenței harului în omul rugător și smerit. Duhurile rele sunt mândre. Demonii sunt inteligenți, dar nu se pot pocăi, nu pot recunoaște răutatea și necurăția lor pentru că sunt aroganți și mândri și de aceea, smerenia lui Hristos îi dezarmează. Ei sunt urâtori de oameni, iar Hristos este iubitor de oameni. Și când ei simt smerenia iubirii milostive a lui Hristos, pleacă din omul posedat. Biserica noastră a învățat din Evanghelia de astăzi că sunt necesare rugăciunile pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. De aceea, are slujbe pentru cei bolnavi. În mod special, avem Taina Sfântului Maslu, dar și rugăciunile de alungare a demonilor, Molitfele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Acestea nu se citesc ca o lectură magică, mecanică, ci în stare de rugăciune și de post, cum spune Evanghelia. Dacă cel care le citește nu are în el prezența iubirii milostive și smerite a lui Hristos, dobândită prin rugăciune stăruitoare și prin postire, atunci nu are efect simpla citire a molitfelor. Trebuie să fim foarte atenți că în creștinism nu poate fi biruință prin eliminarea crucii, prin lipsa de osteneală. Noi avem tendința de a obține orice repede, aproape magic, fără osteneală, fără rugăciune stăruitoare și fără postire. De aceea unii credincioși cu credință mai slabă au ajuns să zică preotului: Părinte, descântă și dumneata ceva aici ca să se facă bine copilul! Da preotul nu descântă. El se roagă. Slăbirea credinței din popor aduce multă suferință, întărirea credinței aduce multă biruință duhovnicească.

Sursa: basilica.ro

După tradiție, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului a fost țesut din fire de cămilă de însăși Fecioara Maria. Sinaxarului zilei de 31 august menționează că cinstitul Brâu a fost mutat din Ierusalim în cetatea Constantinopolului în timpul împăratului Arcadie (395-408), fiul lui Teodosie cel Mare. Sfântul Brâu a fost așezat într-un sipet ce s-a numit „racla sfântă”.

Mănăstirea Kato Xenia – Grecia
Istoria Sfântului Brâu al Maicii Domnului
Brâul Maicii Domnului vindecă infertilitatea
Maica Domnului face minuni pentru nașterea de prunci
Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului
De atunci, racla n-a mai fost deschisă decât în vremea împăratului bizantin Leon cel Înțelept (886-912), când a avut loc vindecarea minunată a împărătesei Zoe, care era chinuită de un duh necurat. Drept mulțumire, împărăteasa a brodat Brâul Maicii Domnului cu fir de aur, așa cum se păstrează până astăzi, și l-a reașezat în racla dăruită de împăratul Arcadie.

În a doua parte a secolului al XII-lea, Sfântul Brâu a fost tăiat în fragmente, iar fragmentele au fost dăruite mai multor biserici din Constantinopol. Cea mai mare parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului avea să ajungă la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos.

În anul 1522, Mănăstirea Vatoped a dăruit două bucăți din Brâul Maicii Domnului Mănăstirii Kato Xenia, în timpul unei mari epidemii de ciumă. Imediat după aducerea cinstitului Brâu, oamenii s-au însănătoșit.

Mănăstirea Kato Xenia se află în apropierea orașului Almyros din Grecia. A fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul, ca metoc al Mănăstirii Ano Xenia. Numele Mănăstirii Kato Xenia, însemnând „Străina de Jos”, provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Străina” (Panaghia Xenia), ajunsă aici în mod miraculos.

În perioada 12-15 octombrie 2001, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, racla cu Brâul Maicii Domnului de la mănăstirea Kato Xenia a fost adus la Iași, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. Peste un milion de credincioși au cinstit atunci Brâul Maicii Domnului, împreună cu moaștele Sfintei Parascheva.

De atunci, Brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Kato Xenia a fost adus spre închinare de numeroase ori în diverse locuri din țară.