Sfântul proroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturisește de dânșii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-și calea vieții fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile și dreptățile fără de prihană, iar dovadă a vieții celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul și slăvitul proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Scris este că „din rodurile lor îi veți cunoaște”, că și rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt și ramurile”. Ramură cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povestește că împăratul David, văzând că se înmulțise seminția lui Aaron într-așa de mare număr, încnt nu era cu putință ca toți să slujească împreună în Biserică, a împărțit-o pe ea în douăzeci și patru de rânduri sau de cete, ca unii după alții să slujească toți ținându-și săptămâna în biserică.

Și au ales dintre dânșii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoți mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânșii ceartă, care preot cu ceata să vă ține întâia săptămână, care a doua, care a treia până la douăzeci și patru, aruncau sorți și după sorți primea rândul său. Și s-a ținut o rânduială ca aceasta până la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminții își avea rândul său, după soarta strămoșului său. Deci a ieșit al optulea sorțul părintelui Avia, din a cărui seminție a fost născut Sfântul Zaharia, și acesta ținea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoții seminției sale.

Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoției a trebuit să tămnieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulțime de popor. Și iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămnierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: „Nu te teme, Zaharie!”. Și l-a mângâiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu și a plecat pe Dumnezeu spre milă, și a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă și dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin nașterea sa a făcut bucurie nu numai părinților, ci și la multe popoare. Mulți se vor bucura de nașterea lui.

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creșterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat și de postitor a fost, încât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit spre dânsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, și nici vin bând. Și se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul și cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârșit”.

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira și nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau bătrâni de ani. Și a zis către înger: „După ce voi cunoaște această? Pentru că eu sunt bătrân și femeia mea trecută în zilele ei”. Și răspunzând îngerul, i-a zis lui: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, și sunt trimis să grăiesc către tine și să-ți vestesc ție aceasta. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce așteptau în biserică se minunau. Ieșind, Zaharia le făcu semn că era mut și poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârșindu-și slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorțului Iudei. (Luca 1).

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească și născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliță, îndată i s-a deschis gura lui și i s-a dezlegat limba și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și umplându-se de Duhul Sfânt, a prorocit, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său și a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinților celor din veac proroci ai lui. Și tu, pruncule, proroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, să gătești calea lui”.

Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curînd născut. Atunci Irod, trimițând ostași în Betleem, ca să ucidă acolo pe toți pruncii, și-a adus aminte și de Ioan, fiul Zahariei, de care știa bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea nașterii lui Ioan, pentru că a cuprins frică pe toți cei ce locuiau împrejur și în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare și i s-au spus chiar și lui Irod. Și toți cei ce auzeau își ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?”. Aducându-și aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?”. Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigași la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimișii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul și țipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era așa departe, și pricina țipetului aceluia s-a știut. Și, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an și jumătate, a fugit în munte.

Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se rugă cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea și pruncul. Când a văzut de sus pe ostași cu dinadinsul căutând-o și apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu pruncul!”. Și îndată s-a desfăcut muntele și a primit-o pe ea înăuntrul său și a ascuns-o de ucigașii cei ce o căutau.

Ostașii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deșerți la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l știu unde este”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, de nu-și va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Și s-au dus niște ucigași sălbatici că fiarele, sîrguindu-se să-și săvârșească porunca și ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că poruncește împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuți vei muri”. A răspuns Sfântul Zaharia: „Voi veți ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Și îndată ucigașii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu și altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat și s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod și spre veșnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peșteră și curgea izvor de apă. Și a crescut un finic deasupra peșterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dîndu- și spre mâncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua aratarii sale către Israel.

Început de toamnă și început de An Bisericesc… Câteva zile, numai, și clopoțelul va suna, vestind că porțile școlilor s-au (re)deschis, așteptându-i pe toți, de la mare la mic, de la părinți și profesori la elevi de toate vârstele, să-și îndrepre pașii către școală – locul învățării și-al devenirii. De cealaltă parte, clopotul mare al Bisericii a sunat deja, anunțându-ne că tocmai a început Noul An Bisericesc. Cea dintâi zi a lui septembrie e ziua în care, în bisericile și mănăstirile noastre, preoții și credincioșii aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru binecuvântările de peste an și se roagă ca anul care urmează să fie unul la fel de roditor.

Până la marele și slăvitul praznic al Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie, calendarul Bisericii noastre ne amintește de o altă sărbătoare, în cea de-a treia zi a lunii, sărbătoare care deschide ușa toamnei: Mutarea moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei și unul dintre cei mai iubiți sfinți contemporani. Despre ce mutare este vorba și ce s-a întâmplat atunci, în ziua de 3 septembrie 1953? Aflați în rândurile de mai jos!

Cine a fost Sfântul Ierarh Nectarie?

Înainte de a răspunde, vă invităm să trecem în revistă câteva informații biografice. Astfel, reținem că Sfântul Nectarie s-a născut pe 1 octombrie 1846 în Silivria, un oraș mic din Tracia, în nordul Greciei. Provenind dintr-o familie săracă, dar foarte credincioasă, el a primit la botez numele Anastasie. După ce a urmat primele clase, s-a mutat la Constantinopol, unde a studiat teologia și a citit operele Sfinților Părinți, muncind în același timp pentru a se întreține. La 20 de ani, simțind chemarea lui Dumnezeu, s-a îndreptat spre insula Hios, unde a fost învățător, iar mai târziu a intrat în viața monahală, devenind călugăr sub numele de Lazăr în 1876. În scurt timp, a fost hirotonit diacon și a primit numele Nectarie, pe care l-a purtat toată viața.

După finalizarea studiilor teologice în 1886, Sfântul Nectarie a plecat în Alexandria, Egipt, unde a fost hirotonit preot și, la scurt timp, arhimandrit. În 1889, a fost numit mitropolit de Pentapole de către patriarhul Sofronie. În această calitate, a slujit în Cairo, devenind un păstor îndrăgit și respectat de credincioși, cunoscut pentru smerenia, răbdarea și blândețea sa. Din cauza invidiei, a fost eliberat din funcție în 1890 și a fost nevoit să părăsească Egiptul. S-a retras la Atena, unde a predicat și a fost profesor la școala teologică Rizarion până în 1894, formând duhovnicește mulți tineri.

Dorind să se retragă, între 1904 și 1907, Sfântul Nectarie a construit o mănăstire de maici pe insula Eghina, unde a dus o viață de smerenie și rugăciune. Numeroși săraci și bolnavi au găsit alinare la el, primind ajutor și vindecare prin rugăciunile sale. Datorită vieții sale sfinte, a fost respectat și iubit de toți cei care îl cunoșteau. În ciuda calomniilor și persecuțiilor la care a fost supus de-a lungul vieții, Sfântul Nectarie a rămas neclintit în credința sa. Cu puțin timp înainte de a muri, și-a anunțat ucenicii despre apropierea sfârșitului său. După o boală îndelungată, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos pe 8 noiembrie 1920.

Ce s-a întâmplat pe 3 septembrie 1953?

Sfântul Nectarie a fost înmormântat în biserica pe care a construit-o. Scurgându-se mai mai mulți ani de la trecerea sa la cele veșnice, trupul Sfântului Nectarie a fost găsit în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. Astfel, la 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. În viața Sfântului Nectarie, acele momente care au născut sărbătoarea din data de 3 septembrie sunt descrise în detaliu.

Citim, așadar, că rânduiala mutării cinstitelor și de-mir-izvorâtoarelor lui moaște a fost săvârșită de către Mitropolitul Procopie al Hydrei, Spetsei și Eghinei. Împreună cu dânsul au slujit fostul Mitropolit de Ilia, Antonie, și preoţi veniţi din toată Eghina, autorităţi, monahii de la alte mănăstiri și mulţime de credincioși evlavioși. Seara, pe 2 septembrie, s-a ţinut priveghere în biserica mănăstirii, cu mulţime de clerici și mireni.

A doua zi, pe 3 septembrie, a avut loc dezgroparea, de față stând oameni de vază ai Bisericii și ai țării. Cu evlavie deosebită, a fost deschis mormântul din care a iesit dintr-o dată negrăită bună mireasmă „mai presus de toate miresmele”, iar sfintele lui oseminte, de culoarea cerii curate, adunate „de mâini cuvioase”, au fost puse astfel: sfântul cap într-un chivot aurit, în chipul mitrei arhierești, făcut din ofrandele aduse de credincioși și dintr-alte daruri, iar celelalte sfinte oseminte într-un chivot de argint, așezat în paraclisul Sfantului. În toate zilele care au urmat, ca și până astăzi, sfintele lui moaște răspândesc neîncetat negrăită mireasmă cerească, mărturisind harul pe care Sfântul l-a luat de la Domnul pentru curăția vieții lui.

De atunci și până astăzi, an de an, slujbele din zilele de 2 și 3 septembrie fac din insula Eghina un o adevărată capitală a Ortodoxiei, atrăgând mii de credincioși din toate colțurile Greciei și din alte țări, care vin să se bucure de binecuvântările și darurile duhovnicești ale Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul.

În această zi de aleasă sărbătoare și prăznuire, să ne rugăm Sfântului Nectarie ca să trimită asupra noastră și asupra familiei noastre binecuvântarea sa, păzindu-ne de boli și de încercări în toți anii pe care îi avem de trăit aici, pe pământ, după rânduiala Domnului.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri. Înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și între noi, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o Ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor!
Amin.

Datorita Sfantului Dionisie Exiguul afirmam astazi ca suntem in anul 2024 "dupa Hristos“, deoarece el a propus numararea anilor incepand cu Intruparea Domnului. Astfel, el abandoneaza era lui Diocletian, si accepta anul 753 a.u.c. ca an al Intruparii Domnului si punctul de la care incepe era crestina. Chiar daca in calculul propus de el intalnim si o eroare, ideea in sine a fost cu adevarat revolutionara. Calendarul stabilit de el a fost adoptat in Italia in anul 527, mai tarziu in Franta si in Anglia (Sinodul de la Whitby, 664), extinzandu-se cu vremea in intreaga lume crestina.

Calificativul de "cel Mic" sau "Exiguus" si l-a luat el insusi ca gest de smerenie. S-a nascut in jurul anului 470 in Scitia Mica si a intrat de tanar in viata monahala. Dupa finalizarea studiilor in una din scolile manastiresti din Dobrogea, ajunge ca pelerin in Orient. Din cauza monofizismului este nevoit sa mearga la Constantinopol si de aici la Roma. Va lucra sub ascultarea a zece papi, incepand cu Atanasie al II-lea (496-498) si incheind in timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555).

Datorita traducerilor pe care le-a facut din diversi scriitori si Parinti ai Bisericii crestine din Orient, cum au fost Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nysa, etc, el a facut cunoscuta teologia rasariteana in mediul latin. A fost si profesor la o scoala din Vivarium, intemeiata de Casiodor, unde a predat Dialectica.

Al doilea mare merit care ii revine lui Dionisie cel Mic, se leaga de activitatea de traducere in latina si de colectionare a canoanelor bisericesti, fixate la diferite sinoade sau concilii si care fusesera redactate in limba greaca.

Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele vesnice in Italia, la Vivarium, pe la 545-550.

Despre Sfantul Dionisie Exiguul, Casiodor marturisea: "A fost in zilele noastre calugarul Dionisie, scit de neam, dar dupa caracter cu totul roman, foarte invatat in amandoua limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care il invatase in Cartile Domnului.

A cercetat Scripturile cu o ravna atat de mare si le-a inteles astfel incat ori de unde ar fi fost intrebat avea raspunsul pregatit, dandu-l fara nici o intarziere. (…) In el era multa simplitate impreuna cu intelepciune, smerenie impreuna cu invatatura, moderatie impreuna cu talentul de a vorbi, incat se socotea un nimic, sau unul dintre cei din urma slujitori, desi era vrednic, fara indoiala, de societatea regilor. (…)

El se folosea cu o pricepere atat de mare de latina si de greaca, incat orice carti grecesti lua in maini, le traducea fara poticnire in latineste si, la fel, pe cele latinesti le citea pe greceste, incat credeai ca aceasta este scrisa asa cum pronunta gura lui cu o iuteala nestavilita.

Este lung sa spun cu de-amanuntul toate despre acel barbat care intre celelalte virtuti este dovedit ca a avut si acest lucru admirabil, anume ca desi se daruise lui Dumnezeu in intregime, nu refuza sa ia parte la intalniri cu oameni de lume. Era de o castitate rara, desi vedea zilnic sotiile altora; bland, desi manat de firea patimasa a celor maniosi".

Anul Nou bisericesc incepe pe 1 septembrie si se incheie pe 31 august. Potrivit traditiei iudaice, in aceasta zi Dumnezeu a inceput lucrarea de creare a lumii si tot in aceasta zi, Mantuitorul a pus inceput activitatii Sale de propovaduire a Evangheliei.

În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica noastră sărbătorește începutul noului an bisericesc. Stabilirea acestei date de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost „împrumutată” de la evrei, care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Minei. Potrivit rânduielii liturgice, În această zi, în Bisericile noastre, ierarhii, preoții și credincioșii deopotrivă înalță lui Dumnezeu rugăciuni în cadrul unei rânduieli speciale care poartă numele de slujba de „Te Deum”.

Stâlpnicii, nevoitorii care au îndurat „ploaie, vânt, ger și arșiță”

Sinaxarul Bisericii noastre reprezintă o comoară inestimabilă, un loc în care sunt consemnate viețile sfinților care au suferit chinuri groaznice, precum arderi în foc sau alte torturi, sfinți care au îmblânzit animale sălbatice și le-au transformat în prieteni, sau sfinți care au ales o formă neobișnuită de rugăciune, urcându-se pe stâlpi înalți. Datorită acestui mod de viață, Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt menționați numeroși stâlpnici, printre care Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care a trăit pe coasta europeană a Bosforului, și Sfântul Alipie, prăznuit pe 26 noiembrie, care a petrecut 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.

Această formă de nevoință ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul locuia într-un spațiu foarte îngust, fără acoperiș, unde putea să stea doar în picioare sau îngenuncheat, expus la soare, vânt, ploaie și la privirile oricui trecea pe acolo, așa cum este menționat în Acatistul sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.

Hrana stâlpnicilor era limitată la ceea ce oamenii le ofereau cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul, într-una dintre scrierile sale, afirmă că sfinții stâlpnici stăteau la slujbă până foarte târziu și se trezeau foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.

47 de ani pe vârful unui stâlp

Un astfel de sfânt, de fapt primul cuvios care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este – așa cum am spus – Sfântul Simeon Stâlpnicul. Sfântul Simeon s-a născut în Asia Mică, în satul Sisa, pe vremea împăratului Leon cel Mare, în secolul al V-lea. Născându-se într-o familie simplă de păstori, multă vreme a păscut oile tatălui său, însă încă din copilărie, a arătat o înclinare deosebită spre viața duhovnicească.

Potrivit Sinaxarului, la vârsta de 13 ani, într-o iarnă grea, pentru că oile nu au fost scoase la pășune din cauza zăpezilor, Simeon a mers la biserică împreună cu părinții săi într-o zi de Duminică. Acolo, a auzit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie, în care se spune că Domnul îi binecuvântează pe cei săraci, blânzi și cu inima curată. Impresionat de aceste învățături, l-a întrebat pe un bătrân respectat ce înseamnă acele cuvinte. Bătrânul, călăuzit de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre urmarea lui Hristos prin curăție, prin renunțarea la cele lumești și prin dedicarea vieții rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. O cale strâmtă ce duce la împlinirea fericită a vieții.

Astfel, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită „Mandra”, adică „Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. După doi ani, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, s-a mutat la Mănăstirea Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. A trăit o perioadă de timp într-o peșteră, însă după ce vestea despre darurile sale a început să se răspândească, mulțimi de oameni veneau la el pentru vindecări sau alinare, și nimeni nu pleca nemângâiat. Ca să scape de asediul continuu al oamenilor, Sfântul Simeon a luat o decizie neobișnuită: a construit un stâlp pe care s-a urcat pentru a sta departe de oameni, dar mai aproape de Hristos.

Inițial, stâlpul avea aproximativ trei metri și jumătate, însă ulterior, Sfântul a ridicat și alți stâlpi, cel din urmă având 16 metri, pe care și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață. A trăit acolo expus la intemperii, rugându-se și vorbind mulțimilor de două ori pe zi. Hrana lui era limitată la linte înmuiată și apă.

Viața sa neobișnuită a atras atenția părinților din pustie, care au trimis reprezentanți să vadă dacă viața lui era condusă de un duh bun. Aceștia l-au testat, cerându-i să coboare de pe stâlp, iar când el a acceptat imediat, l-au lăsat să continue, recunoscând că faptele lui sunt binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Simeon a trăit astfel până în anul 459, când Domnul l-a chemat întru Împărăția Sa. Trupul i-a fost dus în Antiohia, unde a continuat să facă minuni, iar în 467, împăratul Leon cel Mare a mutat moaștele Sfântului la Constantinopol, unde a fost construită o biserică în numele său.

Părticele din moaștele Sfântului Simeon se află astăzi în Mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, precum și în diverse biserici din România, inclusiv la Catedrala din Constanța și Biserica Sfânta Vineri-Pajura din București.

În loc de încheiere, ce ar trebui să reținem noi din viețuirea Sfântului Simeon? Că întreaga sa nevoință a fost un soi de testament al curajului și al credinței neclintite, un exemplu de dăruire absolută către Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și prin rugăciunea neîncetată, Sfântul Simeon ne arată până astăzi că adevărata măreție nu vine din lucrurile pământești, ci din înălțarea sufletului deasupra tuturor celor lumești. Viețuirea sa ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi să căutăm în noi înșine puterea de a ne ridica deasupra greutăților vieții și să rămânem statornici în credință, cu nădejdea că Dumnezeu ne va fi mereu alături. Numai cu El aproape, vom reuși, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să îndurăm și noi vântul, ploaia și arșița ispitelor acestei vieți!

Folositi aceasta zona pentru o scurta descriere a mesajului.

Vizualizare in browser.

Secrete din Sinaxare: Simeon Stâlpnicul, sfântul care a trăit 47 de ani în vârful unui stâlp

În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica noastră sărbătorește începutul noului an bisericesc. Stabilirea acestei date de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost „împrumutată” de la evrei, care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Minei. Potrivit rânduielii liturgice, În această zi, în Bisericile noastre, ierarhii, preoții și credincioșii deopotrivă înalță lui Dumnezeu rugăciuni în cadrul unei rânduieli speciale care poartă numele de slujba de „Te Deum”.

Dacă în anii trecuți am explicat pe larg ce este această slujbă și de unde vine tradiția ca ea să fie săvârșită an de an în ziua de 1 septembrie, sau v-am povestit despre Cuviosul Dionisie Exiguul, și v-am spus de ce este numit de scrierile bisericești, „părintele erei creștine”, anul acesta ne-am gândit să dedicăm cel dintâi articol din luna septembrie unui cuvios prăznuit chiar în această primă zi: Sfântul Simeon Stâlpnicul. De ce poartă acest apelativ și cum a reușit practica sa unică să inspire o întreagă mișcare ascetică? Aflați în rândurile de mai jos!

Stâlpnicii, nevoitorii care au îndurat „ploaie, vânt, ger și arșiță”

Sinaxarul Bisericii noastre reprezintă o comoară inestimabilă, un loc în care sunt consemnate viețile sfinților care au suferit chinuri groaznice, precum arderi în foc sau alte torturi, sfinți care au îmblânzit animale sălbatice și le-au transformat în prieteni, sau sfinți care au ales o formă neobișnuită de rugăciune, urcându-se pe stâlpi înalți. Datorită acestui mod de viață, Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt menționați numeroși stâlpnici, printre care Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care a trăit pe coasta europeană a Bosforului, și Sfântul Alipie, prăznuit pe 26 noiembrie, care a petrecut 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.

Această formă de nevoință ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul locuia într-un spațiu foarte îngust, fără acoperiș, unde putea să stea doar în picioare sau îngenuncheat, expus la soare, vânt, ploaie și la privirile oricui trecea pe acolo, așa cum este menționat în Acatistul sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.

Hrana stâlpnicilor era limitată la ceea ce oamenii le ofereau cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul, într-una dintre scrierile sale, afirmă că sfinții stâlpnici stăteau la slujbă până foarte târziu și se trezeau foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.

47 de ani pe vârful unui stâlp

Un astfel de sfânt, de fapt primul cuvios care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este – așa cum am spus – Sfântul Simeon Stâlpnicul. Sfântul Simeon s-a născut în Asia Mică, în satul Sisa, pe vremea împăratului Leon cel Mare, în secolul al V-lea. Născându-se într-o familie simplă de păstori, multă vreme a păscut oile tatălui său, însă încă din copilărie, a arătat o înclinare deosebită spre viața duhovnicească.

Potrivit Sinaxarului, la vârsta de 13 ani, într-o iarnă grea, pentru că oile nu au fost scoase la pășune din cauza zăpezilor, Simeon a mers la biserică împreună cu părinții săi într-o zi de Duminică. Acolo, a auzit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie, în care se spune că Domnul îi binecuvântează pe cei săraci, blânzi și cu inima curată. Impresionat de aceste învățături, l-a întrebat pe un bătrân respectat ce înseamnă acele cuvinte. Bătrânul, călăuzit de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre urmarea lui Hristos prin curăție, prin renunțarea la cele lumești și prin dedicarea vieții rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. O cale strâmtă ce duce la împlinirea fericită a vieții.

Astfel, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită „Mandra”, adică „Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. După doi ani, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, s-a mutat la Mănăstirea Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. A trăit o perioadă de timp într-o peșteră, însă după ce vestea despre darurile sale a început să se răspândească, mulțimi de oameni veneau la el pentru vindecări sau alinare, și nimeni nu pleca nemângâiat. Ca să scape de asediul continuu al oamenilor, Sfântul Simeon a luat o decizie neobișnuită: a construit un stâlp pe care s-a urcat pentru a sta departe de oameni, dar mai aproape de Hristos.

Inițial, stâlpul avea aproximativ trei metri și jumătate, însă ulterior, Sfântul a ridicat și alți stâlpi, cel din urmă având 16 metri, pe care și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață. A trăit acolo expus la intemperii, rugându-se și vorbind mulțimilor de două ori pe zi. Hrana lui era limitată la linte înmuiată și apă.

Viața sa neobișnuită a atras atenția părinților din pustie, care au trimis reprezentanți să vadă dacă viața lui era condusă de un duh bun. Aceștia l-au testat, cerându-i să coboare de pe stâlp, iar când el a acceptat imediat, l-au lăsat să continue, recunoscând că faptele lui sunt binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Simeon a trăit astfel până în anul 459, când Domnul l-a chemat întru Împărăția Sa. Trupul i-a fost dus în Antiohia, unde a continuat să facă minuni, iar în 467, împăratul Leon cel Mare a mutat moaștele Sfântului la Constantinopol, unde a fost construită o biserică în numele său.

Părticele din moaștele Sfântului Simeon se află astăzi în Mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, precum și în diverse biserici din România, inclusiv la Catedrala din Constanța și Biserica Sfânta Vineri-Pajura din București.

În loc de încheiere, ce ar trebui să reținem noi din viețuirea Sfântului Simeon? Că întreaga sa nevoință a fost un soi de testament al curajului și al credinței neclintite, un exemplu de dăruire absolută către Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și prin rugăciunea neîncetată, Sfântul Simeon ne arată până astăzi că adevărata măreție nu vine din lucrurile pământești, ci din înălțarea sufletului deasupra tuturor celor lumești. Viețuirea sa ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi să căutăm în noi înșine puterea de a ne ridica deasupra greutăților vieții și să rămânem statornici în credință, cu nădejdea că Dumnezeu ne va fi mereu alături. Numai cu El aproape, vom reuși, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să îndurăm și noi vântul, ploaia și arșița ispitelor acestei vieți!

A grăit Domnul cu Moise și a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbițelor și adunare sfîntă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25).
Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat și a sfințit ziua a șaptea, odihnindu-Se întru dânsa, așa i-a poruncit și omului, zicând: „Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci niciun fel de lucru în această zi”. La fel și ziua
întâi din luna a șaptea a binecuvântat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, când vă strângeți roadele pământului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile...” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-și fața prealuminată și aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.

În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducând ardere de tot Domnului.În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curățirii să trîmbițezi cu trîmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toți locuitorii lui... să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pămînt... Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mînca fiarele cîmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea „sîmbătă” (sabat), adică odihnă.Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. ...Iar de veți zice: Dar ce să mîncăm în anul al șaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor și pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie și Cleopatra care stăpîneau
Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului, a rînduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și au despărțit Indictionul în trei părți a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la romani.

Astfel a primit și Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor și sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmați, ușurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizînd și dînd cartea, a început să învețe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți „Îl mărturiseau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19). Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinînd praznicele păgînești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbînd înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creștinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Așadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus și purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele
trupești. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sînteți voi este sfîntă”.

Pentru toate acestea, dînd mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe și negrăite bunătăți, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David, zicînd către dînsul: „Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile (darurile) mele”. El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinților Mucenici care au fost chinuiți pentru credința creștină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui.De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinților noștri strămoși, care „prin credință au biruit împărății, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă...” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viața cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește ca toate bunătățile din lume să le cîștige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogățit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîștiga cele dorite. De acum el va viețui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare pînă la sfîrșit, acela degrabă sărăcind, se lipsește de pîine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.
Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobîndit cununile”.
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama și fierul, tot așa și dragostea este mai cinstită decît nădejdea și credința. „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezînd și cu gura mărturisind, ci și în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primește spre înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.
Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicînd: „Întru înnoirea vieții să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: „De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pămîntul își va da roadele sale. Și voi da pace în pămîntul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi și vă voi binecuvînta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel...”.
Sunt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii și le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

SFÂNTA EVANGHELIE (MATEI 17, 14-23) care se citește la SFÂNTA LITURGHIE în Duminica a 10 - a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
- 1 SEPTEMBRIE 2024

"În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte."

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 10-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA LUNATICULUI)
- 1 SEPTEMBRIE 2024

PĂRINTELE PATRIARH DANIEL

Vindecarea lunaticului a avut loc după ce Mântuitorul S-a schimbat la față în muntele Taborului. După marea bucurie, după momentele de transfigurare, Mântuitorul coboară de pe munte și vede pe un copil desfigurat de durere. Iisus Hristos este primit cu rugăminți, dar și cu vorbe de reproș de tatăl copilului aflat în suferință, care Îi spune că ucenicii Săi nu au putut să-l ajute. În mod surprinzător, Mântuitorul S-a tulburat și a zis „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”. Mântuitorul Iisus Hristos și-a dat seama că atât suferința copilului, cât și neputința ucenicilor de a-l vindeca se datorează slăbirii credinței în popor. Poporul aștepta minuni, dar nu avea credință fierbinte și nici ucenicii nu aveau o credință destul de puternică. Iisus a evitat să-l critice pe tatăl copilului, spunându-i că are credință puțină sau slabă, și a evitat, de asemenea, să critice în public pe ucenicii Săi, spunându-le că au credință puțină, ci a zis în general, adresându-se poporului. Suferința se înmulțește în popor atunci când credința slăbește. Foarte adesea, suferința este urmarea păcatelor și păcatele sunt, în general, urmare a slăbirii în credință, și anume a slăbirii legăturii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al sănătății. Dar, cu toate că mustră poporul pentru necredință, Iisus rămâne statornic în iubirea Sa față de cei aflați în suferință. Critică, în general, poporul pentru credința lui slabă, dar este sensibil la suferința copilului nevinovat.
Iisus răspunde la rugămintea tatălui copilului lunatic și acest lucru arată cât de important este ca părinții să fie credincioși și să se roage lui Dumnezeu pentru vindecarea copiilor lor care suferă de orice boală fizică sau sufletească. Ucenicii nu erau suficient de întăriți în credință pentru că nu primiseră încă pe Duhul Sfânt. Dar după ce au primit pe Duhul Sfânt la Rusalii, ucenicii devin mai puternici în credință, atât de puternici încât săvârșesc minuni și sunt în stare să moară martiri pentru Hristos. Fiecare om, chiar dacă e credincios, are nevoie de întărirea credinței, de înmulțirea credinței, de adâncirea credinței, de îmbogățirea credinței. Și aceasta se face, în primul rând, prin rugăciune mai intensă, mai deasă, prin post și fapte bune. Demonii, în general, nu se tem de cuvinte frumoase nici de cuvinte aspre, ci se tem doar de prezența Duhului Sfânt în omul care se roagă. De ce se tem ei de Duhul Sfânt prezent în omul care se roagă și postește? Pentru că duhurile rele sunt duhuri necurate. Diavolii sunt duhuri rele, mândre și necurate, iar Duhul Sfânt este curat și bun. Este Mângâietor. Îndeamnă la fapta cea bună, la cuvântul bun, la gândul bun. De prezența Duhului smerit și sfânt, curat în om se tem demonii. Nu de cuvintele exterioare, ci de lucrarea duhovnicească a prezenței harului în omul rugător și smerit. Duhurile rele sunt mândre. Demonii sunt inteligenți, dar nu se pot pocăi, nu pot recunoaște răutatea și necurăția lor pentru că sunt aroganți și mândri și de aceea, smerenia lui Hristos îi dezarmează. Ei sunt urâtori de oameni, iar Hristos este iubitor de oameni. Și când ei simt smerenia iubirii milostive a lui Hristos, pleacă din omul posedat. Biserica noastră a învățat din Evanghelia de astăzi că sunt necesare rugăciunile pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. De aceea, are slujbe pentru cei bolnavi. În mod special, avem Taina Sfântului Maslu, dar și rugăciunile de alungare a demonilor, Molitfele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Acestea nu se citesc ca o lectură magică, mecanică, ci în stare de rugăciune și de post, cum spune Evanghelia. Dacă cel care le citește nu are în el prezența iubirii milostive și smerite a lui Hristos, dobândită prin rugăciune stăruitoare și prin postire, atunci nu are efect simpla citire a molitfelor. Trebuie să fim foarte atenți că în creștinism nu poate fi biruință prin eliminarea crucii, prin lipsa de osteneală. Noi avem tendința de a obține orice repede, aproape magic, fără osteneală, fără rugăciune stăruitoare și fără postire. De aceea unii credincioși cu credință mai slabă au ajuns să zică preotului: Părinte, descântă și dumneata ceva aici ca să se facă bine copilul! Da preotul nu descântă. El se roagă. Slăbirea credinței din popor aduce multă suferință, întărirea credinței aduce multă biruință duhovnicească.

Sursa: basilica.ro

După tradiție, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului a fost țesut din fire de cămilă de însăși Fecioara Maria. Sinaxarului zilei de 31 august menționează că cinstitul Brâu a fost mutat din Ierusalim în cetatea Constantinopolului în timpul împăratului Arcadie (395-408), fiul lui Teodosie cel Mare. Sfântul Brâu a fost așezat într-un sipet ce s-a numit „racla sfântă”.

Mănăstirea Kato Xenia – Grecia
Istoria Sfântului Brâu al Maicii Domnului
Brâul Maicii Domnului vindecă infertilitatea
Maica Domnului face minuni pentru nașterea de prunci
Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului
De atunci, racla n-a mai fost deschisă decât în vremea împăratului bizantin Leon cel Înțelept (886-912), când a avut loc vindecarea minunată a împărătesei Zoe, care era chinuită de un duh necurat. Drept mulțumire, împărăteasa a brodat Brâul Maicii Domnului cu fir de aur, așa cum se păstrează până astăzi, și l-a reașezat în racla dăruită de împăratul Arcadie.

În a doua parte a secolului al XII-lea, Sfântul Brâu a fost tăiat în fragmente, iar fragmentele au fost dăruite mai multor biserici din Constantinopol. Cea mai mare parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului avea să ajungă la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos.

În anul 1522, Mănăstirea Vatoped a dăruit două bucăți din Brâul Maicii Domnului Mănăstirii Kato Xenia, în timpul unei mari epidemii de ciumă. Imediat după aducerea cinstitului Brâu, oamenii s-au însănătoșit.

Mănăstirea Kato Xenia se află în apropierea orașului Almyros din Grecia. A fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul, ca metoc al Mănăstirii Ano Xenia. Numele Mănăstirii Kato Xenia, însemnând „Străina de Jos”, provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Străina” (Panaghia Xenia), ajunsă aici în mod miraculos.

În perioada 12-15 octombrie 2001, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, racla cu Brâul Maicii Domnului de la mănăstirea Kato Xenia a fost adus la Iași, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. Peste un milion de credincioși au cinstit atunci Brâul Maicii Domnului, împreună cu moaștele Sfintei Parascheva.

De atunci, Brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Kato Xenia a fost adus spre închinare de numeroase ori în diverse locuri din țară.

Cateheza a 21-a

A aceluiași, la cinstita tăiere a preafericitului cap al Sfântului Proroc, Înaintemergător și Botezător Ioan, și despre dumnezeiasca îndelunga răbdare

Binecuvântează, părinte,

1. Frați și părinți, oare să laud mai întâi îndelunga răbdare a Stăpânului nostru și Dumnezeu, să admir răbdarea credinciosului și viteazului rob și uimitoarea lui îndrăznire, sau mai degrabă să pun la stâlpul infamiei fărădelegea diavolului și celui mai fărădelege rege? Fiecare dintre acestea se presează una pe alta care să fie spusă cea dintâi. Între acestea este drept să lăudăm mai întâi dumnezeiasca îndelungă răbdare și suferire și să o mărim după putere, fiindcă a răbdat și a suferit ca pe îngerul pe care Tatăl l-a trimis înaintea feței[1] Fiului, ca să pregătească calea Lui înaintea Lui[2], pe cel născut din făgăduință în chip străin din pântece sterp, pe cel ce umbla în Duhul și cu puterea lui Ilie[3], pe cel ce întoarce inimile părinților către copii[4], pe cel ce a gătit Domnului un popor pregătit[5], pe cel mai mare între cei născuți din femeie, pe cel ce este mai mult decât prorocii, pe sfeșnicul, pe glasul, pe Înainte-Mergătorul, pe Botezătorul, să îl predea astfel unui rege cu totul fărădelege spre mustrarea fărădelegii și să devină jucăria unor femei destrăbălate.

2. O, adâncul judecăților lui Dumnezeu și nesfârșita Lui îndelungă răbdare! O, bogăție a îngăduinței[6], adâncul cunoștinței și suflet de rob viteaz! Căci a preferat mai degrabă să i se taie capul decât să vadă un amestec atât de fărădelege și nelegiuit. Nu-ți este ție îngăduit să o ai[7], zicea. Pentru ce faci fărădelege în deșert, rege fiind, ca să devii pildă fărădelegii poporului condus de tine? Nu-ți este ție îngăduit să o ai pe ea[8]. Acesta nesuferind mustrările dreptului bărbat, în loc să se îndrepte, s-a întors spre mai rău, și, prinzându-l pe el, l-a aruncat în închisoare în paza unei femei destrăbălate și, închis fiind, i s-a tăiat capul. Cel mort cu sufletul îl ucide pe cel vrednic de viața cea nemuritoare. Și când i se părea că a scăpat de mustrările lui, atunci s-a făcut mai ales stâlpare nemuritoare a fărădelegii, și îndrăznirea aceluia cea bineplăcută lui Dumnezeu se încununează și se propovăduiește, iar desfrânarea nelegiuită a acestuia este învinuită. Așa cum stăpânirea cea rea adaugă rană la răni, învârtoșându-se prin putere spre cele fărădelege, tot așa și păcatul, încât, chiar dacă nu este nimeni care să-l mustre, să rămână ascuns pentru multă vreme nu poate. Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe față și necunoscut care să nu se cunoască și să vină la arătare[9]. Și iarăși ori de câte ori cineva pătimește pe nedrept și cade în felurite ispite, nu trebuie să deznădăjduiască[10]. Căci cine este mai mare sau egal cu marele acesta proroc, Înainte-Mergător și Botezător Ioan? Care nu numai că a fost aruncat în închisoare și i s-a tăiat capul, ci capul lui cel purtător de Dumnezeu a fost dat drept plată pe tipsie dănțuirii, jucăria unor femei desfrânate, și a răbdat deocamdată Dumnezeu și nici nu i-a trimis să-i înghită pământul, nici nu i-a ars cu trăsnet, ca de aici trei lucruri bune să învățăm noi, adică îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pocăința și răbdarea, că și Dumnezeu îndelung rabdă și nu lovește pe cei ce păcătuiesc în ceasul păcatului, și dacă nu se vor pocăi, îi va judeca pe ei când va fi vremea. De aceea, nici pe Irod, nici pe adulterele lui nu le-a judecat de îndată, fiindcă pentru orice om alta este vremea păcatului, întru care și pocăința urmează pentru cel ce o alege pe ea, și alta vremea judecății.

3. Aici este lucrarea a trei mai bunuri: îndelunga răbdare, pocăința și răbdarea cea după Dumnezeu, fie că pătimește cineva după dreptate, fie pe nedrept, și aceasta mi-o adeverește Petru, corifeul Apostolilor, care zice limpede: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. Căci ce laudă este dacă, pentru greșeală, primiți bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veți pătimi și veți răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu[11]. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau ca desfrânat, sau adulter, sau altul ca un făcător de rele, sau râvnitor de lucruri străine, iar de suferă ca creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu[12] pentru că a suferit pe nedrept. Căci spre aceasta ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui, Care n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui[13] și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate[14]. El a purtat păcatele noastre[15], în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății[16]. Și iarăși: Mare bucurie să socotiți, frații mei, zice dumnezeiescul Iacob, ruda Domnului când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit[17]. Cu acestea fiind în acord și Sfântul Pavel, zice: necazul lucrează răbdarea, răbdarea, încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează[18].

4. Asemenea îndemnuri având, iubiți frați, din Sfintele Scripturi cu privire la răbdare, iar la vreme de ispită să nu ne pierdem cu firea[19], știind că cei ce au fost încercați de aici au bineplăcut lui Dumnezeu, fie că vorbești despre acest dumnezeiesc Înaintemergător, fie despre întâiul mucenic Ștefan, fie că despre dumnezeiescul și marele între ierarhi Ioan Gură de Aur, fie despre altcineva, din Vechiul sau din Noul Testament, să ne punem fiecare dintre noi în rânduială viața spre a plăcea lui Dumnezeu, ca, izbăviți fiind de veșnica osândă, să fim mântuiți spre viață veșnică cu harul și cu iubirea de oameni ale lui Dumnezeu Cuvântul. Amin.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, insula Cipru, Scrieri II. Cateheze. Testamentul tipiconal, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 158)

[1] Mal. 3, 1; Mt. 11, 10.

[2] Is. 40, 3; Lc. 3, 4.

[3] III Rg. 17.

[4] Lc. 1, 17; Înț. Sir. 48, 10.

[5] Înț. Sir. 49, 12.

[6] Rom. 2, 4.

[7] Mt. 14, 4; Mc. 6, 18.

[8] Mt. 14, 4; Mc. 6, 18.

[9] Lc. 8, 17; Mc. 4, 22.

[10] Iac. 1, 3.

[11] I Pt. 2, 19-20.

[12] I Pt. 4, 15-16.

[13] Is. 53, 9.

[14] Ier. 11, 20.

[15] Is. 53, 4.

[16] I Pt. 2, 21-24.

[17] Iac. 1, 2-4.

[18] Rom. 5, 4.

[19] Gal. 6

Înainte de toate, trebuie să reținem motivul pentru care ziua de 29 august este trecută cu cruce roșie în calendar. Pe scurt, Sfântul Ioan Botezătorul îl critica mereu pe Irod din pricina faptului că și-a alungat soția și s-a căsătorit cu soția fratelui său, Irodiada. În acest context, în cadrul unei petreceri, Salomeea, la îndemnul mamei sale, care a dorit să „scape” cu orice preț de criticile repetate, a cerut ca răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul pe o tipsie (o tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată), iar Irod a încuviințat și aprobat dorința acesteia. Sinaxarul ne spune că, în urma uciderii, Salomeea a luat capul în mâini și, cuprinsă de teamă, l-a dus mamei sale. Irodiada, luându-l, într-un episod de furie, a început să înțepe cu acul limba care certa până acum fărădelegea lor. Apoi, nu a încuviințat ca trupul Sfântului Ioan să fie îngropat la un loc cu capul său, pentru că îi era frică să nu învieze din nou.

În amintirea acestui moment întunecat din istoria creștinismului, Sfinții Părinți ai Bisericii au hotărât ca ziua de 29 august să aibă o rânduială aparte, fiind zi de postire în orice zi a săptămânii ar cădea. Mineiul de pe luna august explică mai în detaliu motivul postirii din această zi, arătând că toți credincioșii ortodocși postesc pentru a nu fi asemenea împăratului Irod: „În tot chipul se cuvine să fim noi în această zi cu întristare și mâhnire, și nu a avea plăcerea pântecelui, pentru viața cea înfrânată a Sfântului și pentru vărsarea lui de sânge, cea prin necurata ucidere de către Irod. Căci capul Înaintemergătorului a fost tăiat la ospăț datorită jocurilor desfrânatei dansatoare și datorită îmbuibării pântecelui și junghierii și vărsării de sânge de diferite vietăți; iar nouă nu se cuvine a mânca nici una din aceste vietăți… ca să nu ne arătam a urma îmbuibărilor lui Irod. Căci cum vom putea cinsti slăvita tăiere a Botezătorului, dacă mâncam carne sau alte feluri de mâncăruri scumpe? Pentru că el a viețuit în pustie, unde nu numai roade de poame sau alte legume, ci nici apă, nici iarbă nu era. Și este dovedit că nici pâine nu mânca, nici masă nu avea. Vin să bem? Însă el niciodată n-a gustat vin, nici alte băuturi lumești”.

De ce „Crucea mică”?

În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul mai este cunoscută și sub denumirile de „Brumariul” sau „Crucea mică”. Dacă „Brumariul” ne trimite cu gândul la sfârșitul verii și începutul de toamnă, când temperaturile scad și începe să apară încet-încet bruma, rămâne un semn de întrebare la cel de-al doilea apelativ – „Crucea mică”. Din dorința de a vă oferi un răspuns relevant, am căutat diferite surse până am ajuns la volumul „Calendarele poporului român”, semnat de Antoaneta Olteanu. În paginile acestei cărți se menționează faptul că oamenii din satele românești de altădată țineau în această perioadă un post negru, numit și sec, intitulat „de la Cruce până la Cruce”, adică de pe 29 august („Crucea mică”) până pe 14 septembrie („Crucea mare” sau Înălțarea Sfintei Cruci. Denumirea de „Crucea mică”, dată zilei de 29 august, reflectă caracterul de doliu și austeritate al sărbătorii, întrucât Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul este văzută ca un moment de suferință și de jertfă, care amintește de Patimile lui Hristos și de Crucea Sa. De altfel, și Sinaxarul ne spune că, „Sfântul Ioan, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: «Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea… »”.

Se credea că, dacă respectau acest post, chiar și oamenii care aveau păcate mari (furturi, ucideri, lepădarea pruncilor) își puteau mântui sufletele. Deosebit de interesant este și modul în care trebuia ținut acest post: în fiecare zi, persoana care postea trebuia să consume o turtă din grâu sau mălai, coaptă direct în spuză (pe cărbuni), pe care chiar ea trebuia să o pregătească, să o coacă și numai ea să o atingă. Apoi, tot volumul menționat mai sus este consemnat faptul că „nu este permis să o taie (n.n. turta), ci totdeauna, mâncând, să o frângă, păstrându-se restul rămas de la mâncare jos, pe pământ, sub o icoană sfântă şi, dacă se poate, să fie icoana Preacuratei. La păcate mai uşoare se pot mânca şi poame. Asemenea este oprită dormirea pe aşternut ridicat (în pat), ci pe pământ şi, de se poate, fără aşternut, numai la căpătâi o perină umplută cu paie de grâu şi neacoperit cu nimic (…). La sfârşitul postului, mergând la biserică, duce pomană menită celui care posteşte: colac, struguri, untdelemn, o chită de flori (n.n mănunchi, buchet) în al cărei mijloc este o luminare de ceară curată”.

În data de 27 august a fiecărui an, creștinii ortodocși de pretutindeni îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Fanurie, Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni, ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Bisericii noastre .

Sfântul născut într-o familie de păgâni.

Înainte de a explica motivul acestei reprezentări inedite, se cuvine să reținem câteva detalii legate de biografia Sfântului Fanurie. Astfel, Sinaxarul ne spune că Sfântul Fanurie s-a născut în Rodos într-o familie bogată de păgâni, fiind cel mai mare dintre cei 13 copii. După moartea neașteptată a tatălui său, familia a căzut în sărăcie, iar mama Sfântului Fanurie a început a duce, în secret, o viață păcătoasă. După ce fiul ei a descoperit acest lucru, ea a murit, iar Fanurie a părăsit orașul, retrăgându-se în locuri pustii. Acolo, prin rânduiala lui Dumnezeu, a întâlnit un pustnic care l-a învățat despre Sfintele Evanghelii și l-a botezat, îndrumându-l să trăiască după poruncile lui Hristos. După un timp, simțind chemarea lui Dumnezeu, Sfântul Fanurie a început să predice despre Hristos în cetățile păgâne din apropiere, unde a fost capturat de idolatri și supus la torturi.

În ceea ce privește martiriul său, în acatistul închinat Sfântului, la icosul al 9-lea, citim astfel: „Bucură-te, că pe tiran l-ai înspăimântat; Bucură-te, că fiarelor mâncare ai fost dat; Bucură-te, că ai fost numit noul Daniel al darului […]”. Într-adevăr, se pare că, după ce a fost schingiuit în multe feluri, înțepat cu sulița și lovit cu palmele, fiecare păgân dintre cei prezenți la momentul martiriului său propuneau cum să-l chinuiască călăii mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului ca și întâiul Mucenic Ștefan spunând: „Iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească, pentru care eu le mulțumesc”. A fost bătut cu pietre, i s-au smuls dinţii din gură, a fost înţepat cu suliţa şi apoi i s-au turnat sare şi oţet pe răni. I-au fost tăiate mâinile şi degetele de la picioare, precum şi urechile. Iar poporul, văzând aceste imagini atât de dureroase, se mira de ce sfântul nu le spune să înceteze. În cele din urmă, s-a hotărât să i se aplice pedeapsa capitală: Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe un butuc și un călău i l-a retezat fără milă.

Se spune că, înainte să primească mucenicia, Sfântul Fanurie a cerut voie să-şi facă ultima rugăciune și a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai miluit pe cei care au strigat către Tine, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahăr sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă”. Atunci s-a auzit glasul Domnului: „Fie, Fanurie, după cuvântul tău şi tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine şi tu vei fi ajutorul celor din nevoi”. Astfel, credincioșii au ținut minte și au perpetuat obiceiul de a împărți turte săracilor de ziua Sfântului Fanurie, care mereu făcea milostenie pentru iertarea sufletului mamei sale.

Sfântul cu o lumânare în mână

Se spune, deci, că nimeni nu a știut ce s-a întâmplat cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie până când, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe când insula Rodos din Marea Mediterană era sub controlul cavalerilor ioaniți, autoritățile au inițiat lucrări de restaurare a zidurilor cetății. În timpul săpăturilor, au descoperit o veche biserică în care, sub pământ, se aflau mai multe icoane, dintre care una era într-o stare excelentă de conservare. Câțiva credincioși mai evlavioși au dus această icoană la arhiepiscopul Nil (1355-1369), care a descifrat inscripția de pe ea și a descoperit că era, de fapt, icoana Sfântului Mucenic Fanurie, despre care nu se știa nimic până atunci. Icoana înfățișa un tânăr ostaș, cu o cruce și o lumânare aprinsă în mâna dreaptă, înconjurat de 12 scene reprezentând suferințele din timpul martiriului său. Înțelegând că Dumnezeu le-a descoperit un sfânt din vechime, care fusese uitat, credincioșii au reconstruit biserica în cinstea Sfântului Fanurie, care a devenit ocrotitorul insulei Rodos.

Apoi, în jurul anului 1500, într-o zonă muntoasă și greu accesibilă, cațiva păstori, în timp ce își pășteau turmele de oi, au observat că noaptea, pe muntele din apropiere, se vede o lumină care arde până dimineața. Curioși, s-au întrebat ce ar putea fi acolo și s-au gândit că ar trebui să urce să verifice, gândindu-se că a dat norocul peste ei și că ar putea găsi acolo o comoară.

Timpul a trecut, ei s-au luat cu treburile zilnice, însă și-au amintit de lumina strălucitoare odată cu venirea toamnei, când se pregăteau să coboare în vale, iar drumul lor spre sat trecea prin apropierea acelui munte. Astfel, cei mai curajoși dintre ei au decis să urce pe munte și, după mari eforturi, au ajuns la o peșteră. Apropiidu-se, au observat acolo o făclie aprinsă, ca un soi de lumânare, care ardea neîncetat. Lângă lumânare, păstorii au găsit moaştele Sfântului şi o piele de animal pe care era scrisă viaţa sa. O bucată de piele pe care era relatat tot binele pe care Sfântul Fanurie l-a adus oamenilor și animalelor, cum le-a fost alături în suferință și cum s-a rugat Domnului în nopțile de priveghere și în Liturghiile de zi pentru vindecarea lor. Astfel, întorși în sat, păstorii s-au mirat că în icoana care exista deja și pe care mulți o știau, Sfântul Fanurie ținea o lumânare în mână – și au înțeles că, nu întâmplător, lumânarea din icoane era, de fapt, făclia pe care au văzut-o aprinsă atâtea nopți la rând și că, prin rânduiala Bunului Dumnezeu, ei au fost aleșii care au adus la lumină moaștele Sfântului Fanurie și le-au lăsat ca moștenire duhovnicească întregii creștinătăți.

Părintele arhimandrit Teofilact Marinakis spunea într-unul dintre volumele sale că sunt multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, icoane mici și icoane mari: pe câmpuri, în munti, în vâlcele, pe plaje, în insule, în mănăstiri, înmiresmând toate în jurul lor: „mireasma lor este pretutindeni însoțită de cântările pe care i le înalță nevoitorii și creștinii smeriți ca uneia ce este „Preaplină de har”, începutul „tainei dreptei credințe” (I Timotei 3, 16) și începutul voii celei vechi și adevarate a lui Dumnezeu”. Reținem cuvântul „plajă” din descrierea părintelui Teofilact pentru că termenul acesta este un soi de început al poveștii icoanei „Panaghia Xenia”. Citind Acatistul închinat ei, ajungem la condacul al doilea și rostim următoarele cuvinte: „Ca o străină ai fost, Maica Domnului, când în secolul VI, în perioada de mare prigoană a icoanelor, Icoana a fost pusă într-un cufăr pe mare pentru a fi salvată de la distrugere, iar cinstitorii de Dumnezeu s-au rugat să ajungi la bun liman: Aliluia!”.

„Cinstitorii de Dumnezeu s-au rugat” și a ajuns Maica Domnului la liman. A ajuns, de fapt, la țărmul vechii așezări a actualului port Ahilio, după ce a mers, la propriu, pe mare. Conform tradiției mănăstirii Kato Xenia, icoana datează din perioada iconoclastă (cuprinsă între anii 726-843), în timpul căreia împărații iconoclaști bizantini au interzis închinarea la icoane și, mai mult decât atât, au ordonat distrugerea acestora și disciplinarea celor ce li se închinau. Titulatura acestei „mișcări” religioase și politice provine din limba greacă, de la termenii „eikon” (imagine sau înfățișare) și „klasma” (a distruge). În contextul acelor vremuri dificile, se spune că mulți monahi, monahii sau simpli creștini obișnuiau să arunce în mare sfintele icoane, lăsându-le în voia lui Dumnezeu. Gândeau, pe bună dreptate, că în mare mai au o șansă de supreviețuire, spre deosebire de calvarul care ar fi supuse în cazul în care cad în mâinile prigonitorilor.

Astfel, pentru a fi salvată din mâna prigonitorilor, și icoana „Panaghia Xenia” a fost supusă aceluiași destin: a fost pusă într-un cufăr din lemn și aruncată pe mare. Voia Domnului și a Preasfintei Sale Maici a fost ca icoana aceasta să ajungă în apropierea vechiului port Ahilio, unde Sfânta Icoană a început să strălucească cu raze de lumină. Întrebându-se ce obiect e acolo, localnicii au alergat și așa au văzut minunea: icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe era luminoasă asemenea unei comori de mare preț. Neștiind cum să o numească și mai ales neștiind din ce parte a mării și a lumii a venit spre ei, localnicii din acea vreme au numit-o „Panaghia Xenia”. „Panaghia” (sau „Panagia”) este un termen grec care se traduce în mod literal prin „Preasfânta”, iar „Xenia” înseamnă „Străină”.

În locul în care Bunul Dumnezeu și Maica Domnului au rânduit să fie găsită icoana, localnicii au ridicat o mănăstire, ca să amintească urmașilor lor despre minunea pe care s-au învrednicit să o trăiască. De nenumărate ori, fiind așezată chiar pe malul mării, mănăstirea a fost atacată de pirații care o umpleau de paie și îi dădeau foc. Însă, deși așezarea a ars complet, icoana a rămas neatinsă de flăcări, doar înnegrindu-se puțin din cauza fumului – un martor al minunii peste veacuri.

Ano Xenia și Kato Xenia

Pentru a o feri de incursiunile repetate ale piraților, călugării care formaseră deja o obște în acest loc au luat icoana Maicii Domnului și s-au refugiat la Mănăstirea Panaghia Chisiotisa, care astăzi poartă numele de „Ano Xenia” (Străina de sus). Icoana Maicii Domnului a stat aici până în anul 1750, când, din cauza atacurilor turcilor asupra mănăstirii, monahii au luat icoana și au construit un metoc (o mănăstire mică, subordonată administrativ mănăstirii principale) la 12 kilometri mai jos, așezând-o sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae și dându-i numele Kato Xenia (Xenia de Jos).

Din voia lui Dumnezeu, în anul 1980, Mănăstirea Kato Xenia a fost distrusă complet de un cutremur, dar și de această dată icoana Maicii Domnului a rămas neatinsă, fiind găsită întreagă printre dărâmături. Pentru că terenul era instabil, autoritățile au hotărât refacerea mănăstirii pe un alt loc, cu 1 kilometru mai jos de mănăstirea dărâmată.

Până astăzi, Mănăstirea Kato Xenia este unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din întreaga Grecie, atât pentru icoana făcătoare de minuni „Panaghia Xenia”, cât și datorită faptului că adăpostește, din secolul al VI-lea, și două bucăți din Cinstitul Brâu pe care Maica Domnului l-a purtat pe când era în viață. Acesta a fost adus de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos și este păstrat în racla din argint făurită în Țara Românească în secolul al XVIII-lea. Hramul mănăstirii este pe 23 august, ziua în care se sărbătorește icoana Maicii Domnului „Panaghia Xenia”, când mii de pelerini din toată lumea, care caută mila Maicii Domnului și mijlocirea ei la Tronul lui Dumnezeu, vin să-i aducă cinstire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cei dintre dumneavoastră care ați fost la vecinii noști bulgari sau le-ați tranzitat țara în drumul către Grecia și ați făcut cumpărături, ați observant cu siguranță o imagine interesantă sau, mai bine spus, neobișnuită pe banii lor. Dacă în mod normal noi suntem familiarizați să vedem pe monedele ori pe bancnotele românești imaginile oamenilor de cultură sau ale personalităților reprezentative pentru țara noastră, bulgarii au ales imaginea Sfântului Ioan de la Rila, cunoscut ca sfântul patron al Bulgariei. Mai exact, din 2002, pe reversul monedei de 1 leva, Sfântul Ioan de Rila este reprezentat în postura sa tradițională de sfânt, iar pe bancnote apare într-o formă similară, într-un cadru care subliniază contribuția sa la cultura bulgară.

Leva este moneda oficială a Bulgariei și are o istorie bogată, reflectând dezvoltarea economică și politică a țării. Prima leva a fost introdusă în 1881, la scurt timp după obținerea independenței Bulgariei de sub dominația otomană în 1878. Denumirea „leva” provine de la cuvântul slavon „lev”, care înseamnă leu. La început, leva a fost echivalentă cu francul francez, însă de-a lungul timpului, leva a trecut prin mai multe redenominări din cauza inflației și a schimbărilor economice. Bancnotele și monedele bulgărești sunt bogat decorate cu imagini și simboluri naționale, reflectând istoria și cultura țării. Astfel, pe lângă Sfântul Ioan de Rila, alte figuri importante precum Ivan Vazov și Hristo Botev sunt prezente pe bancnotele bulgare.

Cu adevărat interesant este faptul că, în contextul în care Bulgaria își propune să adere la moneda euro în 2025, reprezentanții statului au creat deja designul pentru noii bani care vor fi emiși. Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, doi sfinți vor fi reprezentanți pe monede de largă circulație: Sfântul Ioan de Rila (pe monedele de 1 euro) și Sfântul Paisie de la Hilandar (pe monedele de 2 euro). Totodată, modelul propus al monedei de doi euro prezintă inscripția „God save Bulgaria” („Dumnezeu salvează” sau „mântuiește” Bulgaria) pe marginea monedei. Cunoscut și ca Paisii Hilendarski, Sfântul Paisie a fost un călugăr athonit, istoric și scriitor bulgar, născut în 1722 și trecut la Domnul în 1773. Este considerat una dintre cele mai importante figuri ale Renașterii Naționale Bulgare, o mișcare culturală și spirituală care a contribuit la trezirea conștiinței naționale a poporului bulgar în secolul al XVIII-lea.

Odată cu apariția acestei vești, în mediul on-line s-au creat două tabere. Unii susțineau că utilizarea imaginii sfinților pe bani ar putea fi percepută ca o desacralizare a chipurilor lor, amestecând sacralitatea cu profanul și arătând prin aceasta o lipsă de respect. Alții, mai mulți la număr, au fost de părere că reprezentarea sfinților pe bani poate servi și ca un mod de a educa populația despre istoria religioasă și culturală a țării, mai ales într-o epocă în care cunoștințele despre figuri istorice religioase sunt tot mai puțin vizibile.

Într-adevăr, aceste reprezentări subliniază respectul și cinstea pe care bulgarii – popor ortodox – le-o poartă sfinților, ca cei care și-au adus o contribuție aparte în creșterea duhovnicească a întregului neam bulgar. E un mod special de a aprecia și onora moștenirea națională și religioasă totodată, sfinții fiind pe bună dreptate simboluri ale identității naționale și ale valorilor spirituale ale unei țări.

În concluzie, dincolo de imaginea de pe banii bulgarilor, Sfântul Ioan de Rila rămâne chipul smereniei transfigurate, icoana vie a unui popor care și-a găsit în el nu doar un sfânt, ci un părinte și un ocrotitor. Un pustnic al iubirii dumnezeiești, care a îmbrățișat pustiul ca pe un altar al smereniei. Un ascet care, în tăcerea munților, a sculptat cu rugăciunea drumuri către cer și care astăzi, de acolo, din Împărăția cea Cerească, veghează asupra tuturor celor care vin să i se închine la Mănăstirea Rila, zidită în duhul său, o oază de liniște și de credință neclintită, un bastion al nădejdii credincioșilor de pretutindeni în mijlocul încercărilor din lume.

Însă, să știți că termenii „bani” și „sfințenie” nu sunt întotdeauna contrari, iar acest lucru ni-l amintește, în cea de-a doua parte a lunii august, în ziua de 18, Sfântul Ioan de Rila. Cu siguranță, mulți dintre dumneavoastră știți că este cinstit ca ocrotitor al bulgarilor de pretutindeni și că este cel mai mare sfânt al acestui neam ortodox, unii poate v-ați și închinat la sfintele sale moaște în cadrul pelerinajelor la care ați participat, însă cu siguranță, puțini cunoașteți faptul că Sfântul Ioan de Rila este reprezentat pe o monedă și o bancnotă emise de Banca Națională a Bulgariei, arătând cum sfințenia poate fi „integrată” în viața cotidiană, dar și cum patrimoniul spiritual poate influența și modela cultura materială.

Primul pustnic bulgar

Sfântul Ioan de Rila a fost primul eremit bulgar. S-a născut în jurul anului 876 în satul Skrino, situat în actuala regiune a Bulgariei. Părinții săi erau oameni simpli, se ocupau cu munca pământului, iar Sfântul Ioan îi însoțea deseori pe câmp. Cu toate acestea, de tânăr, Ioan a fost atras de viața monahală și a căutat să trăiască o viață de ascetism și rugăciune. După ce a renunțat la bunurile lumești, Ioan a trăit ca pustnic în munții din apropierea Rilei, dedicându-se rugăciunii și vieții simple. A trăit în peșteri și în alte locuri izolate, dorind să fie cât mai departe de oameni și de agitația lumii și cât mai aproape de Hristos.

În jurul anului 900, viețuirea sa aleasă a început să atragă alți tot mai mulți ucenici și astfel a reușit să formeze o comunitate monahală. În mod firesc, comunitatea avea nevoie de un spațiu de rugăciune zilnică, de o organizare pe măsură și astfel a luat naștere Mănăstirea Rila, care a devenit rapid un centru important al vieții religioase și culturale din zonă. Mănăstirea a fost construită în apropierea locului unde Sfântul Ioan își trăia viața pustnicească și a devenit în scurtă vreme un loc de pelerinaj pentru mulți credincioși. De altfel, Sfântul Ioan a fost cinstit ca sfânt încă din viaţă şi istoria vieţii sale vorbeşte despre puterea pe care o avea asupra naturii: animalele sălbatice veneau la el şi păsările îi mâncau din palmă.

În perioada ocupației otomane, mănăstirea a jucat un rol crucial în păstrarea identității naționale și religioase a bulgarilor. A servit nu doar ca un centru religios, ci și ca un loc de educație și cultură. La scurt timp după trecerea la Domnul, sfintele sale moaște au fost transferate la Sofia în timpul domniei țarului Petru I (927-969), iar după ce, în 1183, regele maghiar Bela al III-lea a cucerit oraşul, luând sfintele moaște ca pradă de război, acestea au fost duse la Esztergom, capitala Ungariei de atunci, fiind readuse la Sofia în 1187. Astăzi, sfintele sale moaşte sunt în mănăstirea Rila, unde zeci de mii de credincioși i se închină în fiecare an, unii dintre ei participând la manifestările organizate pe 19 octombrie (ziua aflării moaștelor), pe 18 august (ziua adormirii) și 1 iulie (readucerea moaștelor la Rila).

Apoi, luând Sfinții Apostoli Trupul Maicii Domnului, l-au așezat pe el într-un fel de pat mortuar și, scoțându-l din casă, s-au îndreptat către locul stabilit pentru îngropare, precum a lăsat Ea în testament: să fie îngropată lângă Sfinţii ei Părinţi, în grădina Ghetsimani, la aproape 150 de metri de locul în care s-a rugat Mântuitorul.

Meliton de Sardes, unul dintre cei mai ispirați și apreciați scriitori creștini ai epocii sale (sec. II d. Hr.) povestește într-una dintre operele sale că un preot iudeu, pe nume Afthonie, fiind rău intenţionat, a încercat să-i răstoarne sicriul, „gândind în mintea lui să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc”. Însă, nu și-a putut duce planul la capăt pentru că o mare minune s-a întâmplat: în clipa în care s-a atins de sicriu, mâinile lui Afthonie au rămas lipite de el și i-au fost tăiate printr-o putere nevăzută. Văzând aceasta, Afthonie și-a dat seama de greșeala sa și, cu mare căință, a început să ceară ajutorul Maicii Domnului.

Sinaxarul ne spune că Sfântul Apostol Petru, văzând că Aftonie plânge în hohote, s-a apropiat de el și i-a zis: „Crede din toată inima ta că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Care s-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale”. Iar el cu lacrimi a răspuns, spunând: „Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că, cu adevărat şi fără de stricăciune, ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui”. Atunci, Sfântul Apostol Petru i-a apropiat mâinile cele tăiate, şi punându-le pe la locul lor, acestea s-au lipit în mod minunat, după cum tot prin minune au fost tăiate. După această experiență minunată, se spune că preotul Afthonie, s-a convertit la creștinism și a devenit un susținător fervent al noii sale credințe. Transformarea sa a fost atât de profundă și de evidentă încât a reușit să inspire și să convingă pe mulți dintre conaționalii săi.

Acest episod al vindecării preotului Afthonie este văzut ca un exemplu al puterii și milei Maicii Domnului, care chiar și în momentul plecării Sale din această lume, a continuat să lucreze mari minuni în viețile celor care s-au căit sincer și au chemat-o în rugăciunile lor să le fie aproape. Întâmplarea aceasta a fost transmisă de-a lungul generațiilor, este consemnată atât în paginile Sinaxarului cât și în volumele care cuprind minunile Maicii Domnului și rămâne pe veci un simbol al credinței, al puterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu dar și al iubirii pe care o poartă Ea pentru întreg neamul omenesc.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit în Sfântul Munte Athos, spunea că „Maica Domnului nu ne lasă, ci ne poartă în spate, numai noi să vrem aceasta şi să nu dăm din picioare, ca şi copiii neastâmpăraţi”. De aceea, după tradiția moștenită de la străbuni, până în zilele noastre, din catedralele marilor orașe și până în bisericuțele uitate de vreme din vârf de munte, de la mic la mare, bunici și nepoți se lasă „duși în spate” și se roagă într-un glas Maicii Domnului în ajunul Adormirii ei și-n toate celelalte zile, cerându-i să îi păzească de tot necazul și să îi ocrotească în tot ceasul.

Prohodul reprezintă, de asemenea, un element care deschide larg „porțile curiozității” și ale înțelegerii pentru mulți credincioși, oferind detalii legate de momentul Adormirii Maicii Domnului, precum sunt versurile: „Se întărâtară/ În zadar Iudeii/ Asupra ta, Fecioară/ Gânduri pângărite,/ Cugetat-au, Doamnă,/ Asupra trupului tău”. Despre ce fel de „întărâtare” este vorba și ce episod dă mărturie despre acest aspect? Aflați în rândurile de mai jos!

A aflat cu trei zile înainte că va merge la Fiul Ei

Potrivit Sinaxarului, atunci când Mântuitorul a rânduit să o ia la Sine pe Sfânta sa Maică, cu trei zile mai înainte, într-o vineri, i-a transmis acest lucru, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil care, oferindu-i o ramură de finic, i-a spus: „Fiul și Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, așa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, așa vei bucura de oștirile cerești prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă și mai mult sufletele sfinților”. Fiind marcată de aflarea acestei vești, Maica Domnului s-a bucurat pentru că Își va vedea din nou Fiul și, din acel moment, timpul rămas pe acest pământ l-a petrecut în priveghere, meditaţie şi rugăciune. Apoi, rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a gătit patul și toate cele necesare pentru îngroparea ei. Până și ultimele lucruri pe care le mai avea le-a dat celor nevoiași iar cele două veșminte ale sale a rânduit să le poarte două văduve sărace, care-i erau prietene.

Astfel, aflându-se Ea în mijlocul celor apropiați spre a-i întări și încuraja, s-a petrecut o minune: Sfinții Apostolii, aflați în acel moment în diferite zone ale lumii pentru vestirea Evangheliei, au fost aduși pe nori pentru a fi prezenți la înmormântarea Maicii Domnului, spunându-i: „De vreme ce cu voia Fiului și Dumnezeului tău te muți spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi și lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Iertându-se, apoi, cu toți, s-a culcat pe pat și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Se spune că multe vindecări s-au săvârșit atunci și s-au vindecat mulți dintre bolnavii de față, prin binecuvântarea ei.

Iudeul și sicriul Maicii Domnului

Să răspundem la cele două întrebări pe rând. Legat de perioada istorică în care a apărut Postul Sfintei Mării, Părintele Ene Branişte, fostul mare profesor de teologie liturgică, subliniază în volumul său intitulat „Liturgica generală” faptul că, în ceea ce privește vechimea postului, acesta este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată din cadrul Bisericii noastre. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început să capete o mai mare importanță.

Cultul Maicii Domnului a cunoscut o dezvoltare semnificativă în secolul al V-lea din mai multe motive. Mai întâi, Conciliul de la Efes din anul 431 a jucat un rol crucial. La acest conciliu, Maica Domnului a fost declarată oficial „Theotokos” (Născătoarea de Dumnezeu). Această proclamare a confirmat și a întărit importanța Fecioarei Maria în teologia creștină, stabilind clar că cele două naturi, umană și divină, au fost unite ipostatic într-o singură persoană a lui Isus Hristos. Titlul de „Theotokos” a fost un punct central în combaterea ereziei nestoriene, care separa natura divină și umană a lui Hristos. Apoi, s-au dezvoltat numeroase sărbători închinate ei, cum ar fi Bunavestire, Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică și, desigur, Adormirea Maicii Domnului. Totodată, dezvoltarea și răspândirea icoanelor Maicii Domnului au jucat un rol important în întărirea evlaviei și, nu în ultimul rând, o contribuție majoră au avut-o Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Ioan Damaschin, care au scris extins despre Fecioara Maria, subliniind rolul ei în planul mântuirii. Aceste scrieri au influențat profund teologia și spiritualitatea creștină, „promovând” – dacă putem să ne exprimăm astfel – cultul și cinstirea Maicii Domnului.

Luca Crysoverghi și Postul Sfintei Mării

Legat de modul în care a apărut Postul Sfintei Mării, sunt câteva detalii care merită a fi reținute. Mai întâi, trebuie să menționăm că, așa cum s-a întâmplat cu Postul Nașterii Domnului, dar și cu cel al Sfintelor Paști, nici perioada din an, nici durata și nici modul de postire nu erau uniforme în toată lumea creștină. Spre exemplu, credincioșii din Antiohia posteau o singură zi (pe 6 august), alții mai multe zile (4 zile la Constantinopol, 8 zile la Ierusalim). În Răsărit, oamenii posteau în luna august, de aceea postul era numit și „Postul lui august”, iar în Apus, unii posteau în septembrie (cum se face și astăzi), în timp ce alții nu posteau deloc, considerând că sărbătoarea Adormirii este o zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amăraciunea pământească la bucuria cerească, unde se află aproape de Fiul ei iubit.

Data și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul al XII-lea, la Sinodul Local din Constantinopol, ținut în 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi (Hrisoverghi). Termenul teologic de „sinod” provine din cuvântul grecesc σγνοδος, care înseamnă „adunare”, înțelegând că acesta presupune adunarea unei comunități a Bisericii pentru a decide asupra unor subiecte de doctrină sau administrative ale acelei comunități.

Despre Luca Crysoverghi reținem că a fost Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului în secolul al XII-lea, ocupând această funcție între anii 1156 și 1169. În timpul patriarhatului său, Biserica Ortodoxă a traversat o perioadă de consolidare doctrinară și liturgică. Acest sinod a avut ca scop condamnarea poziției lui Dimitrie din Lampi, localitate din Frigia, despre legătura dintre Fiu și Tatăl Ceresc din Sfânta Treime, dar și rezolvarea divergențelor legate de practicile de postire din diferitele părți ale lumii ortodoxe.

Astfel, existența Postului Sfintei Mării – așa cum îl știm noi astăzi – se datorează patriarhului Luca Crysoverghi și Sinodului Local din Constantinopol. De atunci și până astăzi, postul începe la 1 august și durează 14 sau 15 zile, până la Sărbătoarea Adormirii (15 august), așa cum se practica deja în unele locuri. Postul începe în seara zilei de 31 iulie, iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, începe cu o zi mai devreme; de asemenea, postul se prelungește și în ziua sărbătorii dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne îndeamnă să respectăm cu toții acest post închinat Maicii Domnului, arătând că el este necesar pentru a cinsti şi mai mult cele două mari praznice care cad în această perioadă, adică Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului, căci „primul dintre acestea ne este pricinuitor de lumină, iar al doilea, pricinuitor de milostivire şi solire pentru noi”.

În loc de concluzie, un singur gând sau, mai degrabă, o recomandare valabilă pentru fiecare dintre noi: dacă aproape la finalul fiecărei zile ne rezervăm câteva (zeci de) minute ca să ne relaxăm, privind un film sau ascultând muzică, oare la finalul Postului închinat Maicii Domnului, în seara zilei de 14 august, nu se cuvine să înlocuim „rutina zilnică” cu o altă cântare? Oare ce ar alege Maica lui Dumnezeu dacă ar fi în locul nostru? Să aducem, deci, mulțumirea noastră Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru toate darurile și bucuriile din viața noastră, în seara dinaintea mutării sale la Ceruri, rugându-ne în această zi specială precum înaintașii noștri odinioară: „Mergi la cer si te aşază, lângă Fiul tău ceresc, și de-acolo priveghează, peste cei ce te iubesc. De dureri și de primejdii, tu ne scapă orişicând, iar în braţele nădejdii, tu ne ține pe pământ!”.

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 7-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) - 11 AUGUST 2024

Pr. Prof. Vasile Gordon

În duminica, a 7-a după Rusalii, să zăbovim asupra Apostolului care s-a citit azi. Prin aceasta nu vrem să neglijăm Evanghelia rânduită, de la Matei 9, 27-35, în care, aţi auzit, s-a pomenit de vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum.
Vrem să arătăm legătura între mesajul Sfântului Apostol Pavel adresat romanilor, dar şi nouă, tuturor şi una din temele desprinse din Evanghelia de azi, anume importanţa şi roadele credinţei.
Am auzit că Mântuitorul a spus orbilor în timp ce s-a atins de ochii lor: „Fie vouă după credinţa voastră!”. Ei bine, Sfântul Apostol Pavel va scrie romanilor: „Iar dreptul din credinţă va fi viu!”, cuvânt preluat din prorocia lui Avacum (2, 4).
Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinţei şi a credinţei personale, fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Întrucât la Roma credinţa creştină abia se născuse, fiind în multe privinţe amestecată cu elemente păgâne, totodată cu obiceiuri iudaice care nu mai erau necesare, Sfântul Apostol Pavel formulează lămuririle şi îndemnurile ce se impuneau.
Desigur, ar trebui să citim toată epistola spre o înţelegere deplină a problemelor. Noi ne rezumăm acum doar la pericopa de astăzi din Romani 15, 1-7 şi nu vom zăbovi asupra tuturor versetelor, ci a unuia singur, care credem că are o strânsă legătură cu viaţa noastră de acum: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi...”.
Cine erau cei tari şi cine cei neputincioşi? Ce se întâmpla la Roma în acea perioadă? Cum aminteam mai sus, creştinii proveniţi dintre iudei pretindeau ca cei proveniţi dintre păgâni să ţină cu stricteţe anumite prescripţii ale Legii iudaice, fapt care îngreuna mult cultul şi viaţa creştină, iar cei proveniţi dintre păgâni erau adesea intoleranţi cu iudeo-creştinii care mai erau încă tributari prescripţiilor vechi, în special cu privire la mâncăruri, băuturi şi sărbători.
„Cei tari” erau creştinii proveniţi dintre păgâni, iar „cei neputincioşi” iudeo-creştinii în general (pr. prof. Nicolae Petrescu, în Explicarea Apostolelor Duminicale, Bucureşti, 1975, p. 122).
Ei bine, Sfântul Pavel îndeamnă la toleranţă şi sprijin, pentru ca „fiecare să i se facă plăcut aproapelui la ceea ce este bun spre zidire...”.
Iar la sfârşitul pericopei îndeamnă: „...cu o singură gură să-L slăviţi pe Dumnezeu...” şi „Primiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v-a primit pe voi...”. Adică fiţi uniţi, fiţi îngăduitori, toleranţi, cu cei care sunt începători în cele ce privesc credinţa creştină!
Vom încerca să vedem acum dacă aceste sfaturi mai sunt azi valabile. Fără îndoială, da. Ne gândim la situaţia de la noi creată după evenimentele din decembrie ’89, când mulţi dintre conaţionalii noştri, în special din rândurile tineretului, până atunci creştini doar cu numele, s-au apropiat cu multă râvnă de Sfânta Biserică.
Desigur, nu erau deprinşi cu anumite reguli, să le zicem elementare. De aceea, creştinii practicanţi, „cei tari” cum i-ar numi Sfântul Apostol Pavel, trebuie să fie foarte înţelegători şi îngăduitori, adică toleranţi, cu cei care s-au apropiat mai târziu de viaţa religioasă... .
Am avut din nefericire situaţii când anumite persoane, în special de genul feminin, au plecat plângând din Sfântul Lăcaş, pentru că un creştin dintre cei „vechi”, aşa-zis „tari” au făcut observaţii tăioase, uneori de-a dreptul jignitoare. În principiu, desigur, credinciosul „vechi” avea dreptate, dar este vorba şi de felul cum afirmi această dreptate... .
De unde să ştie începătorul că n-are voie să treacă prin faţa Sfintelor Uşi, sau că trebuie să stea în partea stângă, sau în partea dreaptă etc. etc.? Iată cât de actuale sunt cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „Fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său”.
Dacă ştim nişte reguli şi este bine să le ştim, nu trebuie să le afirmăm ostentativ. Acelaşi Apostol Pavel spune „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte! (I Cor. 8, 1).
Cel vechi, statornic şi tare în credinţă trebuie să se coboare la înţelegerea celor începători spre a-i urca treptat, spre a-i cuceri, astfel, prin tact şi răbdare. Căci spune Sfântul Pavel, din proprie experienţă: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii...” (I Cor. 9, 22).
De aceea Sfântul Apostol Pavel subliniază: „Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi”. Cu alte cuvinte, dacă Hristos v-a primit pe voi cei tari, aşa cum eraţi, cu stângăcii, cu fel de fel de lacune în privinţa normelor cultice, fiţi şi voi toleranţi şi îngăduitori cu alţii care sunt acum aşa cum eraţi voi odinioară.
Căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdare a celor mari“ (I Tes., Omilia X-a). Dar şi invers: se întâmplă de multe ori ca, în urma unei greşeli pe care o observăm la cineva şi atrăgându-i luarea aminte într-un mod respectuos, cu totală buna credinţă, cel care a greşit să riposteze într-un mod cu totul ireverenţios.
Înainte de a încheia, socotim necesar să amintim că se întâmplă adesea ca unii dintre creştinii practicanţi, dintre cei care pretind că ştiu bine rânduielile, tradiţiile etc., să se grăbească a da sfaturi „liturgice” celor începători, dintre cele mai bizare.
Observăm aceasta mai ales pe la înmormântări, parastase, cununii, dar şi cu alte prilejuri... .
Creştinul începător este adesea asaltat de astfel de sfaturi greşite, iar cei care le susţin o fac de multe ori într-un mod foarte agresiv şi insistent. Acest mod de a sfătui pe cineva duce la o părere deformată despre viaţa liturgică.
De aceea este bine ca în astfel de cazuri să cerem sfatul preoţilor, sau să consultăm cărţi autorizate... .
Așadar, să luăm aminte la cuvintele atât de înţelepte ale Sfântul Apostol Pavel: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi....şi fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui său la ceea ce este de folos spre zidire”.

O duminică binecuvântată!