Cateheza a 21-a

A aceluiași, la cinstita tăiere a preafericitului cap al Sfântului Proroc, Înaintemergător și Botezător Ioan, și despre dumnezeiasca îndelunga răbdare

Binecuvântează, părinte,

1. Frați și părinți, oare să laud mai întâi îndelunga răbdare a Stăpânului nostru și Dumnezeu, să admir răbdarea credinciosului și viteazului rob și uimitoarea lui îndrăznire, sau mai degrabă să pun la stâlpul infamiei fărădelegea diavolului și celui mai fărădelege rege? Fiecare dintre acestea se presează una pe alta care să fie spusă cea dintâi. Între acestea este drept să lăudăm mai întâi dumnezeiasca îndelungă răbdare și suferire și să o mărim după putere, fiindcă a răbdat și a suferit ca pe îngerul pe care Tatăl l-a trimis înaintea feței[1] Fiului, ca să pregătească calea Lui înaintea Lui[2], pe cel născut din făgăduință în chip străin din pântece sterp, pe cel ce umbla în Duhul și cu puterea lui Ilie[3], pe cel ce întoarce inimile părinților către copii[4], pe cel ce a gătit Domnului un popor pregătit[5], pe cel mai mare între cei născuți din femeie, pe cel ce este mai mult decât prorocii, pe sfeșnicul, pe glasul, pe Înainte-Mergătorul, pe Botezătorul, să îl predea astfel unui rege cu totul fărădelege spre mustrarea fărădelegii și să devină jucăria unor femei destrăbălate.

2. O, adâncul judecăților lui Dumnezeu și nesfârșita Lui îndelungă răbdare! O, bogăție a îngăduinței[6], adâncul cunoștinței și suflet de rob viteaz! Căci a preferat mai degrabă să i se taie capul decât să vadă un amestec atât de fărădelege și nelegiuit. Nu-ți este ție îngăduit să o ai[7], zicea. Pentru ce faci fărădelege în deșert, rege fiind, ca să devii pildă fărădelegii poporului condus de tine? Nu-ți este ție îngăduit să o ai pe ea[8]. Acesta nesuferind mustrările dreptului bărbat, în loc să se îndrepte, s-a întors spre mai rău, și, prinzându-l pe el, l-a aruncat în închisoare în paza unei femei destrăbălate și, închis fiind, i s-a tăiat capul. Cel mort cu sufletul îl ucide pe cel vrednic de viața cea nemuritoare. Și când i se părea că a scăpat de mustrările lui, atunci s-a făcut mai ales stâlpare nemuritoare a fărădelegii, și îndrăznirea aceluia cea bineplăcută lui Dumnezeu se încununează și se propovăduiește, iar desfrânarea nelegiuită a acestuia este învinuită. Așa cum stăpânirea cea rea adaugă rană la răni, învârtoșându-se prin putere spre cele fărădelege, tot așa și păcatul, încât, chiar dacă nu este nimeni care să-l mustre, să rămână ascuns pentru multă vreme nu poate. Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe față și necunoscut care să nu se cunoască și să vină la arătare[9]. Și iarăși ori de câte ori cineva pătimește pe nedrept și cade în felurite ispite, nu trebuie să deznădăjduiască[10]. Căci cine este mai mare sau egal cu marele acesta proroc, Înainte-Mergător și Botezător Ioan? Care nu numai că a fost aruncat în închisoare și i s-a tăiat capul, ci capul lui cel purtător de Dumnezeu a fost dat drept plată pe tipsie dănțuirii, jucăria unor femei desfrânate, și a răbdat deocamdată Dumnezeu și nici nu i-a trimis să-i înghită pământul, nici nu i-a ars cu trăsnet, ca de aici trei lucruri bune să învățăm noi, adică îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pocăința și răbdarea, că și Dumnezeu îndelung rabdă și nu lovește pe cei ce păcătuiesc în ceasul păcatului, și dacă nu se vor pocăi, îi va judeca pe ei când va fi vremea. De aceea, nici pe Irod, nici pe adulterele lui nu le-a judecat de îndată, fiindcă pentru orice om alta este vremea păcatului, întru care și pocăința urmează pentru cel ce o alege pe ea, și alta vremea judecății.

3. Aici este lucrarea a trei mai bunuri: îndelunga răbdare, pocăința și răbdarea cea după Dumnezeu, fie că pătimește cineva după dreptate, fie pe nedrept, și aceasta mi-o adeverește Petru, corifeul Apostolilor, care zice limpede: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. Căci ce laudă este dacă, pentru greșeală, primiți bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veți pătimi și veți răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu[11]. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau ca desfrânat, sau adulter, sau altul ca un făcător de rele, sau râvnitor de lucruri străine, iar de suferă ca creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu[12] pentru că a suferit pe nedrept. Căci spre aceasta ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui, Care n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui[13] și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate[14]. El a purtat păcatele noastre[15], în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății[16]. Și iarăși: Mare bucurie să socotiți, frații mei, zice dumnezeiescul Iacob, ruda Domnului când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit[17]. Cu acestea fiind în acord și Sfântul Pavel, zice: necazul lucrează răbdarea, răbdarea, încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează[18].

4. Asemenea îndemnuri având, iubiți frați, din Sfintele Scripturi cu privire la răbdare, iar la vreme de ispită să nu ne pierdem cu firea[19], știind că cei ce au fost încercați de aici au bineplăcut lui Dumnezeu, fie că vorbești despre acest dumnezeiesc Înaintemergător, fie despre întâiul mucenic Ștefan, fie că despre dumnezeiescul și marele între ierarhi Ioan Gură de Aur, fie despre altcineva, din Vechiul sau din Noul Testament, să ne punem fiecare dintre noi în rânduială viața spre a plăcea lui Dumnezeu, ca, izbăviți fiind de veșnica osândă, să fim mântuiți spre viață veșnică cu harul și cu iubirea de oameni ale lui Dumnezeu Cuvântul. Amin.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, insula Cipru, Scrieri II. Cateheze. Testamentul tipiconal, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 158)

[1] Mal. 3, 1; Mt. 11, 10.

[2] Is. 40, 3; Lc. 3, 4.

[3] III Rg. 17.

[4] Lc. 1, 17; Înț. Sir. 48, 10.

[5] Înț. Sir. 49, 12.

[6] Rom. 2, 4.

[7] Mt. 14, 4; Mc. 6, 18.

[8] Mt. 14, 4; Mc. 6, 18.

[9] Lc. 8, 17; Mc. 4, 22.

[10] Iac. 1, 3.

[11] I Pt. 2, 19-20.

[12] I Pt. 4, 15-16.

[13] Is. 53, 9.

[14] Ier. 11, 20.

[15] Is. 53, 4.

[16] I Pt. 2, 21-24.

[17] Iac. 1, 2-4.

[18] Rom. 5, 4.

[19] Gal. 6

Înainte de toate, trebuie să reținem motivul pentru care ziua de 29 august este trecută cu cruce roșie în calendar. Pe scurt, Sfântul Ioan Botezătorul îl critica mereu pe Irod din pricina faptului că și-a alungat soția și s-a căsătorit cu soția fratelui său, Irodiada. În acest context, în cadrul unei petreceri, Salomeea, la îndemnul mamei sale, care a dorit să „scape” cu orice preț de criticile repetate, a cerut ca răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul pe o tipsie (o tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată), iar Irod a încuviințat și aprobat dorința acesteia. Sinaxarul ne spune că, în urma uciderii, Salomeea a luat capul în mâini și, cuprinsă de teamă, l-a dus mamei sale. Irodiada, luându-l, într-un episod de furie, a început să înțepe cu acul limba care certa până acum fărădelegea lor. Apoi, nu a încuviințat ca trupul Sfântului Ioan să fie îngropat la un loc cu capul său, pentru că îi era frică să nu învieze din nou.

În amintirea acestui moment întunecat din istoria creștinismului, Sfinții Părinți ai Bisericii au hotărât ca ziua de 29 august să aibă o rânduială aparte, fiind zi de postire în orice zi a săptămânii ar cădea. Mineiul de pe luna august explică mai în detaliu motivul postirii din această zi, arătând că toți credincioșii ortodocși postesc pentru a nu fi asemenea împăratului Irod: „În tot chipul se cuvine să fim noi în această zi cu întristare și mâhnire, și nu a avea plăcerea pântecelui, pentru viața cea înfrânată a Sfântului și pentru vărsarea lui de sânge, cea prin necurata ucidere de către Irod. Căci capul Înaintemergătorului a fost tăiat la ospăț datorită jocurilor desfrânatei dansatoare și datorită îmbuibării pântecelui și junghierii și vărsării de sânge de diferite vietăți; iar nouă nu se cuvine a mânca nici una din aceste vietăți… ca să nu ne arătam a urma îmbuibărilor lui Irod. Căci cum vom putea cinsti slăvita tăiere a Botezătorului, dacă mâncam carne sau alte feluri de mâncăruri scumpe? Pentru că el a viețuit în pustie, unde nu numai roade de poame sau alte legume, ci nici apă, nici iarbă nu era. Și este dovedit că nici pâine nu mânca, nici masă nu avea. Vin să bem? Însă el niciodată n-a gustat vin, nici alte băuturi lumești”.

De ce „Crucea mică”?

În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul mai este cunoscută și sub denumirile de „Brumariul” sau „Crucea mică”. Dacă „Brumariul” ne trimite cu gândul la sfârșitul verii și începutul de toamnă, când temperaturile scad și începe să apară încet-încet bruma, rămâne un semn de întrebare la cel de-al doilea apelativ – „Crucea mică”. Din dorința de a vă oferi un răspuns relevant, am căutat diferite surse până am ajuns la volumul „Calendarele poporului român”, semnat de Antoaneta Olteanu. În paginile acestei cărți se menționează faptul că oamenii din satele românești de altădată țineau în această perioadă un post negru, numit și sec, intitulat „de la Cruce până la Cruce”, adică de pe 29 august („Crucea mică”) până pe 14 septembrie („Crucea mare” sau Înălțarea Sfintei Cruci. Denumirea de „Crucea mică”, dată zilei de 29 august, reflectă caracterul de doliu și austeritate al sărbătorii, întrucât Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul este văzută ca un moment de suferință și de jertfă, care amintește de Patimile lui Hristos și de Crucea Sa. De altfel, și Sinaxarul ne spune că, „Sfântul Ioan, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: «Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea… »”.

Se credea că, dacă respectau acest post, chiar și oamenii care aveau păcate mari (furturi, ucideri, lepădarea pruncilor) își puteau mântui sufletele. Deosebit de interesant este și modul în care trebuia ținut acest post: în fiecare zi, persoana care postea trebuia să consume o turtă din grâu sau mălai, coaptă direct în spuză (pe cărbuni), pe care chiar ea trebuia să o pregătească, să o coacă și numai ea să o atingă. Apoi, tot volumul menționat mai sus este consemnat faptul că „nu este permis să o taie (n.n. turta), ci totdeauna, mâncând, să o frângă, păstrându-se restul rămas de la mâncare jos, pe pământ, sub o icoană sfântă şi, dacă se poate, să fie icoana Preacuratei. La păcate mai uşoare se pot mânca şi poame. Asemenea este oprită dormirea pe aşternut ridicat (în pat), ci pe pământ şi, de se poate, fără aşternut, numai la căpătâi o perină umplută cu paie de grâu şi neacoperit cu nimic (…). La sfârşitul postului, mergând la biserică, duce pomană menită celui care posteşte: colac, struguri, untdelemn, o chită de flori (n.n mănunchi, buchet) în al cărei mijloc este o luminare de ceară curată”.

În data de 27 august a fiecărui an, creștinii ortodocși de pretutindeni îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Fanurie, Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni, ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Bisericii noastre .

Sfântul născut într-o familie de păgâni.

Înainte de a explica motivul acestei reprezentări inedite, se cuvine să reținem câteva detalii legate de biografia Sfântului Fanurie. Astfel, Sinaxarul ne spune că Sfântul Fanurie s-a născut în Rodos într-o familie bogată de păgâni, fiind cel mai mare dintre cei 13 copii. După moartea neașteptată a tatălui său, familia a căzut în sărăcie, iar mama Sfântului Fanurie a început a duce, în secret, o viață păcătoasă. După ce fiul ei a descoperit acest lucru, ea a murit, iar Fanurie a părăsit orașul, retrăgându-se în locuri pustii. Acolo, prin rânduiala lui Dumnezeu, a întâlnit un pustnic care l-a învățat despre Sfintele Evanghelii și l-a botezat, îndrumându-l să trăiască după poruncile lui Hristos. După un timp, simțind chemarea lui Dumnezeu, Sfântul Fanurie a început să predice despre Hristos în cetățile păgâne din apropiere, unde a fost capturat de idolatri și supus la torturi.

În ceea ce privește martiriul său, în acatistul închinat Sfântului, la icosul al 9-lea, citim astfel: „Bucură-te, că pe tiran l-ai înspăimântat; Bucură-te, că fiarelor mâncare ai fost dat; Bucură-te, că ai fost numit noul Daniel al darului […]”. Într-adevăr, se pare că, după ce a fost schingiuit în multe feluri, înțepat cu sulița și lovit cu palmele, fiecare păgân dintre cei prezenți la momentul martiriului său propuneau cum să-l chinuiască călăii mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului ca și întâiul Mucenic Ștefan spunând: „Iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească, pentru care eu le mulțumesc”. A fost bătut cu pietre, i s-au smuls dinţii din gură, a fost înţepat cu suliţa şi apoi i s-au turnat sare şi oţet pe răni. I-au fost tăiate mâinile şi degetele de la picioare, precum şi urechile. Iar poporul, văzând aceste imagini atât de dureroase, se mira de ce sfântul nu le spune să înceteze. În cele din urmă, s-a hotărât să i se aplice pedeapsa capitală: Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe un butuc și un călău i l-a retezat fără milă.

Se spune că, înainte să primească mucenicia, Sfântul Fanurie a cerut voie să-şi facă ultima rugăciune și a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai miluit pe cei care au strigat către Tine, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahăr sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă”. Atunci s-a auzit glasul Domnului: „Fie, Fanurie, după cuvântul tău şi tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine şi tu vei fi ajutorul celor din nevoi”. Astfel, credincioșii au ținut minte și au perpetuat obiceiul de a împărți turte săracilor de ziua Sfântului Fanurie, care mereu făcea milostenie pentru iertarea sufletului mamei sale.

Sfântul cu o lumânare în mână

Se spune, deci, că nimeni nu a știut ce s-a întâmplat cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie până când, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe când insula Rodos din Marea Mediterană era sub controlul cavalerilor ioaniți, autoritățile au inițiat lucrări de restaurare a zidurilor cetății. În timpul săpăturilor, au descoperit o veche biserică în care, sub pământ, se aflau mai multe icoane, dintre care una era într-o stare excelentă de conservare. Câțiva credincioși mai evlavioși au dus această icoană la arhiepiscopul Nil (1355-1369), care a descifrat inscripția de pe ea și a descoperit că era, de fapt, icoana Sfântului Mucenic Fanurie, despre care nu se știa nimic până atunci. Icoana înfățișa un tânăr ostaș, cu o cruce și o lumânare aprinsă în mâna dreaptă, înconjurat de 12 scene reprezentând suferințele din timpul martiriului său. Înțelegând că Dumnezeu le-a descoperit un sfânt din vechime, care fusese uitat, credincioșii au reconstruit biserica în cinstea Sfântului Fanurie, care a devenit ocrotitorul insulei Rodos.

Apoi, în jurul anului 1500, într-o zonă muntoasă și greu accesibilă, cațiva păstori, în timp ce își pășteau turmele de oi, au observat că noaptea, pe muntele din apropiere, se vede o lumină care arde până dimineața. Curioși, s-au întrebat ce ar putea fi acolo și s-au gândit că ar trebui să urce să verifice, gândindu-se că a dat norocul peste ei și că ar putea găsi acolo o comoară.

Timpul a trecut, ei s-au luat cu treburile zilnice, însă și-au amintit de lumina strălucitoare odată cu venirea toamnei, când se pregăteau să coboare în vale, iar drumul lor spre sat trecea prin apropierea acelui munte. Astfel, cei mai curajoși dintre ei au decis să urce pe munte și, după mari eforturi, au ajuns la o peșteră. Apropiidu-se, au observat acolo o făclie aprinsă, ca un soi de lumânare, care ardea neîncetat. Lângă lumânare, păstorii au găsit moaştele Sfântului şi o piele de animal pe care era scrisă viaţa sa. O bucată de piele pe care era relatat tot binele pe care Sfântul Fanurie l-a adus oamenilor și animalelor, cum le-a fost alături în suferință și cum s-a rugat Domnului în nopțile de priveghere și în Liturghiile de zi pentru vindecarea lor. Astfel, întorși în sat, păstorii s-au mirat că în icoana care exista deja și pe care mulți o știau, Sfântul Fanurie ținea o lumânare în mână – și au înțeles că, nu întâmplător, lumânarea din icoane era, de fapt, făclia pe care au văzut-o aprinsă atâtea nopți la rând și că, prin rânduiala Bunului Dumnezeu, ei au fost aleșii care au adus la lumină moaștele Sfântului Fanurie și le-au lăsat ca moștenire duhovnicească întregii creștinătăți.

Părintele arhimandrit Teofilact Marinakis spunea într-unul dintre volumele sale că sunt multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, icoane mici și icoane mari: pe câmpuri, în munti, în vâlcele, pe plaje, în insule, în mănăstiri, înmiresmând toate în jurul lor: „mireasma lor este pretutindeni însoțită de cântările pe care i le înalță nevoitorii și creștinii smeriți ca uneia ce este „Preaplină de har”, începutul „tainei dreptei credințe” (I Timotei 3, 16) și începutul voii celei vechi și adevarate a lui Dumnezeu”. Reținem cuvântul „plajă” din descrierea părintelui Teofilact pentru că termenul acesta este un soi de început al poveștii icoanei „Panaghia Xenia”. Citind Acatistul închinat ei, ajungem la condacul al doilea și rostim următoarele cuvinte: „Ca o străină ai fost, Maica Domnului, când în secolul VI, în perioada de mare prigoană a icoanelor, Icoana a fost pusă într-un cufăr pe mare pentru a fi salvată de la distrugere, iar cinstitorii de Dumnezeu s-au rugat să ajungi la bun liman: Aliluia!”.

„Cinstitorii de Dumnezeu s-au rugat” și a ajuns Maica Domnului la liman. A ajuns, de fapt, la țărmul vechii așezări a actualului port Ahilio, după ce a mers, la propriu, pe mare. Conform tradiției mănăstirii Kato Xenia, icoana datează din perioada iconoclastă (cuprinsă între anii 726-843), în timpul căreia împărații iconoclaști bizantini au interzis închinarea la icoane și, mai mult decât atât, au ordonat distrugerea acestora și disciplinarea celor ce li se închinau. Titulatura acestei „mișcări” religioase și politice provine din limba greacă, de la termenii „eikon” (imagine sau înfățișare) și „klasma” (a distruge). În contextul acelor vremuri dificile, se spune că mulți monahi, monahii sau simpli creștini obișnuiau să arunce în mare sfintele icoane, lăsându-le în voia lui Dumnezeu. Gândeau, pe bună dreptate, că în mare mai au o șansă de supreviețuire, spre deosebire de calvarul care ar fi supuse în cazul în care cad în mâinile prigonitorilor.

Astfel, pentru a fi salvată din mâna prigonitorilor, și icoana „Panaghia Xenia” a fost supusă aceluiași destin: a fost pusă într-un cufăr din lemn și aruncată pe mare. Voia Domnului și a Preasfintei Sale Maici a fost ca icoana aceasta să ajungă în apropierea vechiului port Ahilio, unde Sfânta Icoană a început să strălucească cu raze de lumină. Întrebându-se ce obiect e acolo, localnicii au alergat și așa au văzut minunea: icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe era luminoasă asemenea unei comori de mare preț. Neștiind cum să o numească și mai ales neștiind din ce parte a mării și a lumii a venit spre ei, localnicii din acea vreme au numit-o „Panaghia Xenia”. „Panaghia” (sau „Panagia”) este un termen grec care se traduce în mod literal prin „Preasfânta”, iar „Xenia” înseamnă „Străină”.

În locul în care Bunul Dumnezeu și Maica Domnului au rânduit să fie găsită icoana, localnicii au ridicat o mănăstire, ca să amintească urmașilor lor despre minunea pe care s-au învrednicit să o trăiască. De nenumărate ori, fiind așezată chiar pe malul mării, mănăstirea a fost atacată de pirații care o umpleau de paie și îi dădeau foc. Însă, deși așezarea a ars complet, icoana a rămas neatinsă de flăcări, doar înnegrindu-se puțin din cauza fumului – un martor al minunii peste veacuri.

Ano Xenia și Kato Xenia

Pentru a o feri de incursiunile repetate ale piraților, călugării care formaseră deja o obște în acest loc au luat icoana Maicii Domnului și s-au refugiat la Mănăstirea Panaghia Chisiotisa, care astăzi poartă numele de „Ano Xenia” (Străina de sus). Icoana Maicii Domnului a stat aici până în anul 1750, când, din cauza atacurilor turcilor asupra mănăstirii, monahii au luat icoana și au construit un metoc (o mănăstire mică, subordonată administrativ mănăstirii principale) la 12 kilometri mai jos, așezând-o sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae și dându-i numele Kato Xenia (Xenia de Jos).

Din voia lui Dumnezeu, în anul 1980, Mănăstirea Kato Xenia a fost distrusă complet de un cutremur, dar și de această dată icoana Maicii Domnului a rămas neatinsă, fiind găsită întreagă printre dărâmături. Pentru că terenul era instabil, autoritățile au hotărât refacerea mănăstirii pe un alt loc, cu 1 kilometru mai jos de mănăstirea dărâmată.

Până astăzi, Mănăstirea Kato Xenia este unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din întreaga Grecie, atât pentru icoana făcătoare de minuni „Panaghia Xenia”, cât și datorită faptului că adăpostește, din secolul al VI-lea, și două bucăți din Cinstitul Brâu pe care Maica Domnului l-a purtat pe când era în viață. Acesta a fost adus de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos și este păstrat în racla din argint făurită în Țara Românească în secolul al XVIII-lea. Hramul mănăstirii este pe 23 august, ziua în care se sărbătorește icoana Maicii Domnului „Panaghia Xenia”, când mii de pelerini din toată lumea, care caută mila Maicii Domnului și mijlocirea ei la Tronul lui Dumnezeu, vin să-i aducă cinstire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cei dintre dumneavoastră care ați fost la vecinii noști bulgari sau le-ați tranzitat țara în drumul către Grecia și ați făcut cumpărături, ați observant cu siguranță o imagine interesantă sau, mai bine spus, neobișnuită pe banii lor. Dacă în mod normal noi suntem familiarizați să vedem pe monedele ori pe bancnotele românești imaginile oamenilor de cultură sau ale personalităților reprezentative pentru țara noastră, bulgarii au ales imaginea Sfântului Ioan de la Rila, cunoscut ca sfântul patron al Bulgariei. Mai exact, din 2002, pe reversul monedei de 1 leva, Sfântul Ioan de Rila este reprezentat în postura sa tradițională de sfânt, iar pe bancnote apare într-o formă similară, într-un cadru care subliniază contribuția sa la cultura bulgară.

Leva este moneda oficială a Bulgariei și are o istorie bogată, reflectând dezvoltarea economică și politică a țării. Prima leva a fost introdusă în 1881, la scurt timp după obținerea independenței Bulgariei de sub dominația otomană în 1878. Denumirea „leva” provine de la cuvântul slavon „lev”, care înseamnă leu. La început, leva a fost echivalentă cu francul francez, însă de-a lungul timpului, leva a trecut prin mai multe redenominări din cauza inflației și a schimbărilor economice. Bancnotele și monedele bulgărești sunt bogat decorate cu imagini și simboluri naționale, reflectând istoria și cultura țării. Astfel, pe lângă Sfântul Ioan de Rila, alte figuri importante precum Ivan Vazov și Hristo Botev sunt prezente pe bancnotele bulgare.

Cu adevărat interesant este faptul că, în contextul în care Bulgaria își propune să adere la moneda euro în 2025, reprezentanții statului au creat deja designul pentru noii bani care vor fi emiși. Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, doi sfinți vor fi reprezentanți pe monede de largă circulație: Sfântul Ioan de Rila (pe monedele de 1 euro) și Sfântul Paisie de la Hilandar (pe monedele de 2 euro). Totodată, modelul propus al monedei de doi euro prezintă inscripția „God save Bulgaria” („Dumnezeu salvează” sau „mântuiește” Bulgaria) pe marginea monedei. Cunoscut și ca Paisii Hilendarski, Sfântul Paisie a fost un călugăr athonit, istoric și scriitor bulgar, născut în 1722 și trecut la Domnul în 1773. Este considerat una dintre cele mai importante figuri ale Renașterii Naționale Bulgare, o mișcare culturală și spirituală care a contribuit la trezirea conștiinței naționale a poporului bulgar în secolul al XVIII-lea.

Odată cu apariția acestei vești, în mediul on-line s-au creat două tabere. Unii susțineau că utilizarea imaginii sfinților pe bani ar putea fi percepută ca o desacralizare a chipurilor lor, amestecând sacralitatea cu profanul și arătând prin aceasta o lipsă de respect. Alții, mai mulți la număr, au fost de părere că reprezentarea sfinților pe bani poate servi și ca un mod de a educa populația despre istoria religioasă și culturală a țării, mai ales într-o epocă în care cunoștințele despre figuri istorice religioase sunt tot mai puțin vizibile.

Într-adevăr, aceste reprezentări subliniază respectul și cinstea pe care bulgarii – popor ortodox – le-o poartă sfinților, ca cei care și-au adus o contribuție aparte în creșterea duhovnicească a întregului neam bulgar. E un mod special de a aprecia și onora moștenirea națională și religioasă totodată, sfinții fiind pe bună dreptate simboluri ale identității naționale și ale valorilor spirituale ale unei țări.

În concluzie, dincolo de imaginea de pe banii bulgarilor, Sfântul Ioan de Rila rămâne chipul smereniei transfigurate, icoana vie a unui popor care și-a găsit în el nu doar un sfânt, ci un părinte și un ocrotitor. Un pustnic al iubirii dumnezeiești, care a îmbrățișat pustiul ca pe un altar al smereniei. Un ascet care, în tăcerea munților, a sculptat cu rugăciunea drumuri către cer și care astăzi, de acolo, din Împărăția cea Cerească, veghează asupra tuturor celor care vin să i se închine la Mănăstirea Rila, zidită în duhul său, o oază de liniște și de credință neclintită, un bastion al nădejdii credincioșilor de pretutindeni în mijlocul încercărilor din lume.

Însă, să știți că termenii „bani” și „sfințenie” nu sunt întotdeauna contrari, iar acest lucru ni-l amintește, în cea de-a doua parte a lunii august, în ziua de 18, Sfântul Ioan de Rila. Cu siguranță, mulți dintre dumneavoastră știți că este cinstit ca ocrotitor al bulgarilor de pretutindeni și că este cel mai mare sfânt al acestui neam ortodox, unii poate v-ați și închinat la sfintele sale moaște în cadrul pelerinajelor la care ați participat, însă cu siguranță, puțini cunoașteți faptul că Sfântul Ioan de Rila este reprezentat pe o monedă și o bancnotă emise de Banca Națională a Bulgariei, arătând cum sfințenia poate fi „integrată” în viața cotidiană, dar și cum patrimoniul spiritual poate influența și modela cultura materială.

Primul pustnic bulgar

Sfântul Ioan de Rila a fost primul eremit bulgar. S-a născut în jurul anului 876 în satul Skrino, situat în actuala regiune a Bulgariei. Părinții săi erau oameni simpli, se ocupau cu munca pământului, iar Sfântul Ioan îi însoțea deseori pe câmp. Cu toate acestea, de tânăr, Ioan a fost atras de viața monahală și a căutat să trăiască o viață de ascetism și rugăciune. După ce a renunțat la bunurile lumești, Ioan a trăit ca pustnic în munții din apropierea Rilei, dedicându-se rugăciunii și vieții simple. A trăit în peșteri și în alte locuri izolate, dorind să fie cât mai departe de oameni și de agitația lumii și cât mai aproape de Hristos.

În jurul anului 900, viețuirea sa aleasă a început să atragă alți tot mai mulți ucenici și astfel a reușit să formeze o comunitate monahală. În mod firesc, comunitatea avea nevoie de un spațiu de rugăciune zilnică, de o organizare pe măsură și astfel a luat naștere Mănăstirea Rila, care a devenit rapid un centru important al vieții religioase și culturale din zonă. Mănăstirea a fost construită în apropierea locului unde Sfântul Ioan își trăia viața pustnicească și a devenit în scurtă vreme un loc de pelerinaj pentru mulți credincioși. De altfel, Sfântul Ioan a fost cinstit ca sfânt încă din viaţă şi istoria vieţii sale vorbeşte despre puterea pe care o avea asupra naturii: animalele sălbatice veneau la el şi păsările îi mâncau din palmă.

În perioada ocupației otomane, mănăstirea a jucat un rol crucial în păstrarea identității naționale și religioase a bulgarilor. A servit nu doar ca un centru religios, ci și ca un loc de educație și cultură. La scurt timp după trecerea la Domnul, sfintele sale moaște au fost transferate la Sofia în timpul domniei țarului Petru I (927-969), iar după ce, în 1183, regele maghiar Bela al III-lea a cucerit oraşul, luând sfintele moaște ca pradă de război, acestea au fost duse la Esztergom, capitala Ungariei de atunci, fiind readuse la Sofia în 1187. Astăzi, sfintele sale moaşte sunt în mănăstirea Rila, unde zeci de mii de credincioși i se închină în fiecare an, unii dintre ei participând la manifestările organizate pe 19 octombrie (ziua aflării moaștelor), pe 18 august (ziua adormirii) și 1 iulie (readucerea moaștelor la Rila).

Apoi, luând Sfinții Apostoli Trupul Maicii Domnului, l-au așezat pe el într-un fel de pat mortuar și, scoțându-l din casă, s-au îndreptat către locul stabilit pentru îngropare, precum a lăsat Ea în testament: să fie îngropată lângă Sfinţii ei Părinţi, în grădina Ghetsimani, la aproape 150 de metri de locul în care s-a rugat Mântuitorul.

Meliton de Sardes, unul dintre cei mai ispirați și apreciați scriitori creștini ai epocii sale (sec. II d. Hr.) povestește într-una dintre operele sale că un preot iudeu, pe nume Afthonie, fiind rău intenţionat, a încercat să-i răstoarne sicriul, „gândind în mintea lui să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc”. Însă, nu și-a putut duce planul la capăt pentru că o mare minune s-a întâmplat: în clipa în care s-a atins de sicriu, mâinile lui Afthonie au rămas lipite de el și i-au fost tăiate printr-o putere nevăzută. Văzând aceasta, Afthonie și-a dat seama de greșeala sa și, cu mare căință, a început să ceară ajutorul Maicii Domnului.

Sinaxarul ne spune că Sfântul Apostol Petru, văzând că Aftonie plânge în hohote, s-a apropiat de el și i-a zis: „Crede din toată inima ta că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Care s-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale”. Iar el cu lacrimi a răspuns, spunând: „Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că, cu adevărat şi fără de stricăciune, ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui”. Atunci, Sfântul Apostol Petru i-a apropiat mâinile cele tăiate, şi punându-le pe la locul lor, acestea s-au lipit în mod minunat, după cum tot prin minune au fost tăiate. După această experiență minunată, se spune că preotul Afthonie, s-a convertit la creștinism și a devenit un susținător fervent al noii sale credințe. Transformarea sa a fost atât de profundă și de evidentă încât a reușit să inspire și să convingă pe mulți dintre conaționalii săi.

Acest episod al vindecării preotului Afthonie este văzut ca un exemplu al puterii și milei Maicii Domnului, care chiar și în momentul plecării Sale din această lume, a continuat să lucreze mari minuni în viețile celor care s-au căit sincer și au chemat-o în rugăciunile lor să le fie aproape. Întâmplarea aceasta a fost transmisă de-a lungul generațiilor, este consemnată atât în paginile Sinaxarului cât și în volumele care cuprind minunile Maicii Domnului și rămâne pe veci un simbol al credinței, al puterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu dar și al iubirii pe care o poartă Ea pentru întreg neamul omenesc.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit în Sfântul Munte Athos, spunea că „Maica Domnului nu ne lasă, ci ne poartă în spate, numai noi să vrem aceasta şi să nu dăm din picioare, ca şi copiii neastâmpăraţi”. De aceea, după tradiția moștenită de la străbuni, până în zilele noastre, din catedralele marilor orașe și până în bisericuțele uitate de vreme din vârf de munte, de la mic la mare, bunici și nepoți se lasă „duși în spate” și se roagă într-un glas Maicii Domnului în ajunul Adormirii ei și-n toate celelalte zile, cerându-i să îi păzească de tot necazul și să îi ocrotească în tot ceasul.

Prohodul reprezintă, de asemenea, un element care deschide larg „porțile curiozității” și ale înțelegerii pentru mulți credincioși, oferind detalii legate de momentul Adormirii Maicii Domnului, precum sunt versurile: „Se întărâtară/ În zadar Iudeii/ Asupra ta, Fecioară/ Gânduri pângărite,/ Cugetat-au, Doamnă,/ Asupra trupului tău”. Despre ce fel de „întărâtare” este vorba și ce episod dă mărturie despre acest aspect? Aflați în rândurile de mai jos!

A aflat cu trei zile înainte că va merge la Fiul Ei

Potrivit Sinaxarului, atunci când Mântuitorul a rânduit să o ia la Sine pe Sfânta sa Maică, cu trei zile mai înainte, într-o vineri, i-a transmis acest lucru, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil care, oferindu-i o ramură de finic, i-a spus: „Fiul și Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, așa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, așa vei bucura de oștirile cerești prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă și mai mult sufletele sfinților”. Fiind marcată de aflarea acestei vești, Maica Domnului s-a bucurat pentru că Își va vedea din nou Fiul și, din acel moment, timpul rămas pe acest pământ l-a petrecut în priveghere, meditaţie şi rugăciune. Apoi, rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a gătit patul și toate cele necesare pentru îngroparea ei. Până și ultimele lucruri pe care le mai avea le-a dat celor nevoiași iar cele două veșminte ale sale a rânduit să le poarte două văduve sărace, care-i erau prietene.

Astfel, aflându-se Ea în mijlocul celor apropiați spre a-i întări și încuraja, s-a petrecut o minune: Sfinții Apostolii, aflați în acel moment în diferite zone ale lumii pentru vestirea Evangheliei, au fost aduși pe nori pentru a fi prezenți la înmormântarea Maicii Domnului, spunându-i: „De vreme ce cu voia Fiului și Dumnezeului tău te muți spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi și lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Iertându-se, apoi, cu toți, s-a culcat pe pat și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Se spune că multe vindecări s-au săvârșit atunci și s-au vindecat mulți dintre bolnavii de față, prin binecuvântarea ei.

Iudeul și sicriul Maicii Domnului

Să răspundem la cele două întrebări pe rând. Legat de perioada istorică în care a apărut Postul Sfintei Mării, Părintele Ene Branişte, fostul mare profesor de teologie liturgică, subliniază în volumul său intitulat „Liturgica generală” faptul că, în ceea ce privește vechimea postului, acesta este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată din cadrul Bisericii noastre. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început să capete o mai mare importanță.

Cultul Maicii Domnului a cunoscut o dezvoltare semnificativă în secolul al V-lea din mai multe motive. Mai întâi, Conciliul de la Efes din anul 431 a jucat un rol crucial. La acest conciliu, Maica Domnului a fost declarată oficial „Theotokos” (Născătoarea de Dumnezeu). Această proclamare a confirmat și a întărit importanța Fecioarei Maria în teologia creștină, stabilind clar că cele două naturi, umană și divină, au fost unite ipostatic într-o singură persoană a lui Isus Hristos. Titlul de „Theotokos” a fost un punct central în combaterea ereziei nestoriene, care separa natura divină și umană a lui Hristos. Apoi, s-au dezvoltat numeroase sărbători închinate ei, cum ar fi Bunavestire, Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică și, desigur, Adormirea Maicii Domnului. Totodată, dezvoltarea și răspândirea icoanelor Maicii Domnului au jucat un rol important în întărirea evlaviei și, nu în ultimul rând, o contribuție majoră au avut-o Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Ioan Damaschin, care au scris extins despre Fecioara Maria, subliniind rolul ei în planul mântuirii. Aceste scrieri au influențat profund teologia și spiritualitatea creștină, „promovând” – dacă putem să ne exprimăm astfel – cultul și cinstirea Maicii Domnului.

Luca Crysoverghi și Postul Sfintei Mării

Legat de modul în care a apărut Postul Sfintei Mării, sunt câteva detalii care merită a fi reținute. Mai întâi, trebuie să menționăm că, așa cum s-a întâmplat cu Postul Nașterii Domnului, dar și cu cel al Sfintelor Paști, nici perioada din an, nici durata și nici modul de postire nu erau uniforme în toată lumea creștină. Spre exemplu, credincioșii din Antiohia posteau o singură zi (pe 6 august), alții mai multe zile (4 zile la Constantinopol, 8 zile la Ierusalim). În Răsărit, oamenii posteau în luna august, de aceea postul era numit și „Postul lui august”, iar în Apus, unii posteau în septembrie (cum se face și astăzi), în timp ce alții nu posteau deloc, considerând că sărbătoarea Adormirii este o zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amăraciunea pământească la bucuria cerească, unde se află aproape de Fiul ei iubit.

Data și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul al XII-lea, la Sinodul Local din Constantinopol, ținut în 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi (Hrisoverghi). Termenul teologic de „sinod” provine din cuvântul grecesc σγνοδος, care înseamnă „adunare”, înțelegând că acesta presupune adunarea unei comunități a Bisericii pentru a decide asupra unor subiecte de doctrină sau administrative ale acelei comunități.

Despre Luca Crysoverghi reținem că a fost Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului în secolul al XII-lea, ocupând această funcție între anii 1156 și 1169. În timpul patriarhatului său, Biserica Ortodoxă a traversat o perioadă de consolidare doctrinară și liturgică. Acest sinod a avut ca scop condamnarea poziției lui Dimitrie din Lampi, localitate din Frigia, despre legătura dintre Fiu și Tatăl Ceresc din Sfânta Treime, dar și rezolvarea divergențelor legate de practicile de postire din diferitele părți ale lumii ortodoxe.

Astfel, existența Postului Sfintei Mării – așa cum îl știm noi astăzi – se datorează patriarhului Luca Crysoverghi și Sinodului Local din Constantinopol. De atunci și până astăzi, postul începe la 1 august și durează 14 sau 15 zile, până la Sărbătoarea Adormirii (15 august), așa cum se practica deja în unele locuri. Postul începe în seara zilei de 31 iulie, iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, începe cu o zi mai devreme; de asemenea, postul se prelungește și în ziua sărbătorii dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne îndeamnă să respectăm cu toții acest post închinat Maicii Domnului, arătând că el este necesar pentru a cinsti şi mai mult cele două mari praznice care cad în această perioadă, adică Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului, căci „primul dintre acestea ne este pricinuitor de lumină, iar al doilea, pricinuitor de milostivire şi solire pentru noi”.

În loc de concluzie, un singur gând sau, mai degrabă, o recomandare valabilă pentru fiecare dintre noi: dacă aproape la finalul fiecărei zile ne rezervăm câteva (zeci de) minute ca să ne relaxăm, privind un film sau ascultând muzică, oare la finalul Postului închinat Maicii Domnului, în seara zilei de 14 august, nu se cuvine să înlocuim „rutina zilnică” cu o altă cântare? Oare ce ar alege Maica lui Dumnezeu dacă ar fi în locul nostru? Să aducem, deci, mulțumirea noastră Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru toate darurile și bucuriile din viața noastră, în seara dinaintea mutării sale la Ceruri, rugându-ne în această zi specială precum înaintașii noștri odinioară: „Mergi la cer si te aşază, lângă Fiul tău ceresc, și de-acolo priveghează, peste cei ce te iubesc. De dureri și de primejdii, tu ne scapă orişicând, iar în braţele nădejdii, tu ne ține pe pământ!”.

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 7-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) - 11 AUGUST 2024

Pr. Prof. Vasile Gordon

În duminica, a 7-a după Rusalii, să zăbovim asupra Apostolului care s-a citit azi. Prin aceasta nu vrem să neglijăm Evanghelia rânduită, de la Matei 9, 27-35, în care, aţi auzit, s-a pomenit de vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum.
Vrem să arătăm legătura între mesajul Sfântului Apostol Pavel adresat romanilor, dar şi nouă, tuturor şi una din temele desprinse din Evanghelia de azi, anume importanţa şi roadele credinţei.
Am auzit că Mântuitorul a spus orbilor în timp ce s-a atins de ochii lor: „Fie vouă după credinţa voastră!”. Ei bine, Sfântul Apostol Pavel va scrie romanilor: „Iar dreptul din credinţă va fi viu!”, cuvânt preluat din prorocia lui Avacum (2, 4).
Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinţei şi a credinţei personale, fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Întrucât la Roma credinţa creştină abia se născuse, fiind în multe privinţe amestecată cu elemente păgâne, totodată cu obiceiuri iudaice care nu mai erau necesare, Sfântul Apostol Pavel formulează lămuririle şi îndemnurile ce se impuneau.
Desigur, ar trebui să citim toată epistola spre o înţelegere deplină a problemelor. Noi ne rezumăm acum doar la pericopa de astăzi din Romani 15, 1-7 şi nu vom zăbovi asupra tuturor versetelor, ci a unuia singur, care credem că are o strânsă legătură cu viaţa noastră de acum: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi...”.
Cine erau cei tari şi cine cei neputincioşi? Ce se întâmpla la Roma în acea perioadă? Cum aminteam mai sus, creştinii proveniţi dintre iudei pretindeau ca cei proveniţi dintre păgâni să ţină cu stricteţe anumite prescripţii ale Legii iudaice, fapt care îngreuna mult cultul şi viaţa creştină, iar cei proveniţi dintre păgâni erau adesea intoleranţi cu iudeo-creştinii care mai erau încă tributari prescripţiilor vechi, în special cu privire la mâncăruri, băuturi şi sărbători.
„Cei tari” erau creştinii proveniţi dintre păgâni, iar „cei neputincioşi” iudeo-creştinii în general (pr. prof. Nicolae Petrescu, în Explicarea Apostolelor Duminicale, Bucureşti, 1975, p. 122).
Ei bine, Sfântul Pavel îndeamnă la toleranţă şi sprijin, pentru ca „fiecare să i se facă plăcut aproapelui la ceea ce este bun spre zidire...”.
Iar la sfârşitul pericopei îndeamnă: „...cu o singură gură să-L slăviţi pe Dumnezeu...” şi „Primiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v-a primit pe voi...”. Adică fiţi uniţi, fiţi îngăduitori, toleranţi, cu cei care sunt începători în cele ce privesc credinţa creştină!
Vom încerca să vedem acum dacă aceste sfaturi mai sunt azi valabile. Fără îndoială, da. Ne gândim la situaţia de la noi creată după evenimentele din decembrie ’89, când mulţi dintre conaţionalii noştri, în special din rândurile tineretului, până atunci creştini doar cu numele, s-au apropiat cu multă râvnă de Sfânta Biserică.
Desigur, nu erau deprinşi cu anumite reguli, să le zicem elementare. De aceea, creştinii practicanţi, „cei tari” cum i-ar numi Sfântul Apostol Pavel, trebuie să fie foarte înţelegători şi îngăduitori, adică toleranţi, cu cei care s-au apropiat mai târziu de viaţa religioasă... .
Am avut din nefericire situaţii când anumite persoane, în special de genul feminin, au plecat plângând din Sfântul Lăcaş, pentru că un creştin dintre cei „vechi”, aşa-zis „tari” au făcut observaţii tăioase, uneori de-a dreptul jignitoare. În principiu, desigur, credinciosul „vechi” avea dreptate, dar este vorba şi de felul cum afirmi această dreptate... .
De unde să ştie începătorul că n-are voie să treacă prin faţa Sfintelor Uşi, sau că trebuie să stea în partea stângă, sau în partea dreaptă etc. etc.? Iată cât de actuale sunt cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „Fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său”.
Dacă ştim nişte reguli şi este bine să le ştim, nu trebuie să le afirmăm ostentativ. Acelaşi Apostol Pavel spune „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte! (I Cor. 8, 1).
Cel vechi, statornic şi tare în credinţă trebuie să se coboare la înţelegerea celor începători spre a-i urca treptat, spre a-i cuceri, astfel, prin tact şi răbdare. Căci spune Sfântul Pavel, din proprie experienţă: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii...” (I Cor. 9, 22).
De aceea Sfântul Apostol Pavel subliniază: „Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi”. Cu alte cuvinte, dacă Hristos v-a primit pe voi cei tari, aşa cum eraţi, cu stângăcii, cu fel de fel de lacune în privinţa normelor cultice, fiţi şi voi toleranţi şi îngăduitori cu alţii care sunt acum aşa cum eraţi voi odinioară.
Căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdare a celor mari“ (I Tes., Omilia X-a). Dar şi invers: se întâmplă de multe ori ca, în urma unei greşeli pe care o observăm la cineva şi atrăgându-i luarea aminte într-un mod respectuos, cu totală buna credinţă, cel care a greşit să riposteze într-un mod cu totul ireverenţios.
Înainte de a încheia, socotim necesar să amintim că se întâmplă adesea ca unii dintre creştinii practicanţi, dintre cei care pretind că ştiu bine rânduielile, tradiţiile etc., să se grăbească a da sfaturi „liturgice” celor începători, dintre cele mai bizare.
Observăm aceasta mai ales pe la înmormântări, parastase, cununii, dar şi cu alte prilejuri... .
Creştinul începător este adesea asaltat de astfel de sfaturi greşite, iar cei care le susţin o fac de multe ori într-un mod foarte agresiv şi insistent. Acest mod de a sfătui pe cineva duce la o părere deformată despre viaţa liturgică.
De aceea este bine ca în astfel de cazuri să cerem sfatul preoţilor, sau să consultăm cărţi autorizate... .
Așadar, să luăm aminte la cuvintele atât de înţelepte ale Sfântul Apostol Pavel: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi....şi fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui său la ceea ce este de folos spre zidire”.

O duminică binecuvântată!

SFÂNTA EVANGHELIE (Matei 9, 27-35) care se citește în DUMINICA a 7-a după RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)
- 11 AUGUST 2024

"În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor."

Trebuie să menționăm de la bun început că, în ziua de astăzi, „Teodora” e unul dintre numele de fete pe care tot mai puțini părinți din țara noastră îl aleg pentru copiii lor. Asta, poate și din cauză că mulți nu cunosc adevărata lui semnificație.

Din punct de vedere etimologic, numele „Teodora” provine din grecescul „Theodora” (Θεοδώρα), care este compus din două elemente:

„Theo-” (Θεός): care înseamnă „Dumnezeu”. Cuvântul „Theo-” este prezent în multe nume și termeni teologici, indicând o legătură directă cu divinitatea. În limba greacă veche, „Theos” înseamnă chiar „divinitate”.
„dora” (δῶρον): Aceasta înseamnă „dar” sau „cadou”. Cuvântul „dora” provine din „doron”, care în greacă veche înseamnă „dar” sau „ofrandă”.
Așadar, combinația acestor două elemente, „Theo-” și „-dora”, dă naștere numelui „Teodora”, care poate fi tradus ca „darul lui Dumnezeu” sau „dar de la Dumnezeu”. Numele a fost folosit pe scară largă în lumea creștină, mai ales în Imperiul Bizantin, datorită semnificației sale religioase și culturale. Numele „Teodora” are diverse variante și forme în diferite limbi și culturi. De exemplu, în limba engleză apare ca „Theodora”, în spaniolă ca „Teodora”, iar în rusă ca „Feodora” (Феодора). Masculinul echivalent al numelui este „Teodor” sau „Theodor”, care poartă aceeași semnificație de „dar al lui Dumnezeu”.

Pe lângă Sfânta Teodora de la Sihla, au mai purtat acest nume cu semnificație profundă:

Sfânta Teodora din Alexandria: Trăind în secolul al V-lea, ea este cunoscută pentru pocăința și viața sa ascetică. După ce a păcătuit, s-a deghizat în bărbat și a trăit într-o mănăstire de călugări sub numele de Teodor, unde a dus o viață de pocăință și rugăciune.
Sfânta Teodora împărăteasa: A fost soția împăratului bizantin Iustinian I, trăind în secolul al VI-lea. Este cunoscută pentru sprijinul său acordat creștinismului și pentru reformele sociale și religioase pe care le-a susținut.
Sfânta Teodora din Tesalonic: S-a născut într-o familie evlavioasă și a în Tesalonic, în secolul al IX-lea. În timpul vieții sale, Sfânta Teodora a fost cunoscută pentru minunile pe care le săvârșea și pentru vindecările miraculoase. Credincioșii o căutau pentru sfaturi duhovnicești și pentru ajutor în necazuri.

Mai întâi, se cuvine să facem o scurtă radiografie a Cuvioasei Teodora, pe care fiecare dintre noi am chemat-o în rugăciunile noastre, fără îndoială, măcar o dată, ca să ne fie sprijin în suferință și tămăduitoare în neputință. Astfel, reținem că Sfânta Teodora s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânatori-Neamt, din părinti binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Ştefan Joldea, tatăl ei, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang înalt și armaș al Cetății Neamț.

Ajungând la vârsta rânduită, deși nu-și dorea foarte mult acest lucru, s-a căsătorit cu un tânăr evlavios din Ismail. Trecând un timp și neavând copii, dar și pentru că dorea să trăiască o viață cu totul curată și închinată lui Hristos, se retrage la Schitul Vărzărești-Focșani și îl convinge și pe soțul ei să facă același lucru. El o ascultă întocmai, călugărindu-se la Schitul Poiana Mărului cu numele de Elefterie. Fiind vremuri grele, de cotropire otomană, maicile de la Vărzărești fug din calea turcilor în Munţii Vrancei, iar la scurt timp stareţa Cuvioasei Teodora, pe nume Paisia, moare în pustiul pădurilor. Fără sprijin și călăuză duhovnicească, Sfânta Teodora are o vedenie dumnezeiască și se retrage acasă, „la rădăcini”, în padurile neumblate din jurul Schitului Sihla.

În post, în rugăciuni, în viforul și crivățul iernii, în privegheri de toată noaptea și multe încercări și ispitiri, a petrecut Cuvioasa Teodora mulți ani, fiind împărtășită din când în când de către cuviosul Pavel din Sihăstria. Simțind că sfârșitul vieții ei pământești se apropie, Cuvioasa Teodora se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o spovedească și să o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru ultima oară. Într-o zi, egumenul Mănăstirii Sihastria a observat cum păsările luau firimituri de pâine în ciocuri și le duceau în pădure. Bănuind că nu e o simplă coincidență și că puii de păsări nu au nevoie de atâta pâine, a trimis doi frați să vadă unde merg. Noaptea, aceștia au ajuns lângă peștera Sfintei Teodora și au văzut-o rugându-se, înconjurată de flăcări. Când le-a strigat numele, călugării au rămas fără cuvinte. Le-a spus să nu se teamă, dorindu-și doar să-i transmită starețului că îi este dor de Euharistie și că ar vrea ca cineva să i-o aducă înainte de a-și încredința sufletul lui Dumnezeu. A numit pe cei doi pe care îi dorea pentru ultima spovedanie și împărtășanie: Antonie și Lavrentie. După ce a primit Împărtășania, și-a dat sufletul Domnului. Călugării i-au făcut slujba înmormântării și i-au îngropat trupul în peștera unde se nevoise.

Există mai multe episoade din viața Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care îl „califică” drept ocrotitor al celor care îi îngrijesc pe bolnavi. Mai întâi, citim în viața sa că, după ce a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României, l-a primit cu multă dragoste, după care l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală. Apoi, i-a rânduit ascultare la biblioteca mănăstirii, dar și la infirmerie. Ascultarea de la bolniță i-a oferit pentru prima dată ocazia să își manifeste iubirea față de aproapele în mod concret, îngrijindu-se de cei bolnavi și neputincioși.

Apoi, după câteva luni, a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. Aflându-se în armată că vine din mănăstire și că a împlinit ascultarea de infirmier, a fost repartizat și în acest loc să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la Mănăstirea Neamț, chemat de fostul său stareț, devenit între timp mitropolit al Moldovei, dându-i-se de această dată doar ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar și să pună în rânduială mulțimea de cărți și manuscrise care se găseau acolo.

Însă, pentru că își dorea o viață duhovnicească îmbunătățită, Sfântul Ioan Iacob a plecat în Țara Sfântă. A intrat în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului, unde s-a nevoit timp de zece ani, primind ascultarea de paraclisier, apoi – din nou – de infirmier al mănăstirii. Îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. În viața Sfântului Ioan este consemnat și un episod deosebit de interesant, legat de această ascultare de infirmier, pe care și-a asumat-o pe deplin în vremea în care s-a nevoit în Pustiul Hozevei. Mai exact, se spune că într-o zi, pe când se aflau la Mănăstirea „Sfântul Sava”, Părintele Ioanichie Pârâială, monah român și ucenic al Sfântului Ioan Iacob, ar fi suferit un accident destul de grav la cotul drept și, din acească cauză, după mai mulți ani de chin, a dezvoltat TBC osos. Avea o rană deschisă la cot și, prin această leziune infectată, pe lângă puroiul care se scurgea constant, începeau să se elimine fragmente de os aflate în stare de descompunere.

În această situație, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un spital din Ierusalim, unde medicii au decis că brațul părintelui trebuie amputat. Confruntat cu această decizie, părintele a declarat: „Dacă din asta va fi să mor, vreau să plec din această lume cu toate mădularele întregi”, refuzând orice intervenție medicală și părăsind spitalul. După ce s-a întors la mănăstire, Sfântul Ioan Iacob a început să-i trateze rana, spălând-o și bandajând-o cu ceaiuri din plante, iar după câteva astfel de tratamente, rana s-a închis și s-a vindecat. Părintele Ioanichie povestea că doar simțind mâna Părintelui Ioan pe el, se liniștea, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.

Monah îmbunătățit, bibliotecar desăvârșit dar și infirmier priceput, Sfântul Ioan Iacob ne-a lăsat ca moștenire numeroase scrieri și poezii care reflectă adâncimea spirituală și dragostea sa față de Dumnezeu și față de semenii aflați în suferință. În scrierile sale, el vorbește deseori despre importanța ascultării și a smereniei, arătând cum acestea sunt „cărările” sigure care duc spre mântuire.

Așadar, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, prin exemplul său de viață, ne oferă un model de urmat care transcende granițele monahismului. Compasiunea, smerenia, rugăciunea și dăruirea sunt valori care pot îmbogăți viețile noastre, ale tuturor, indiferent de statutul social sau profesional pe care îl avem. Urmând exemplul său, putem deveni mai atenți la durerile și suferințele celor din jurul nostru, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu și de aproapele nostru. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul nu este doar patronul infirmierilor, ci și un adevărat far călăuzitor pentru toți cei care caută să trăiască o viață plină de virtute.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, s-a născut în data de 23 iulie 1913, în localitatea Crăiniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu. La Botez a primit numele de Ilie. Când a împlinit frageda vârstă de șase luni de zile, mama sa, Ecaterina, a trecut la Domnul, în urma unei boli infecţioase, iar tatăl său, pe nume Maxim, a urmat-o întru Împărăția cea Veșnică imediat, murind ca erou în toamna anului 1916, în Primul Război Mondial, în Ungaria.

După ce a absolvit cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Cernăuți, în vara anului 1933 a hotărât să intre în obștea Mănăstirii Neamț. După aproape trei ani, înainte de Paștile anului 1936 este tuns în monahism alături de alți 15 frați ai lavrei nemțene. În toamna aceluiași an, pleacă într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Mormântul Domnului, și simțind că aparține acestui loc binecuvântat, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Sava, unde se nevoiește timp de zece ani de zile, împlinind diferite ascultări. Dorind să înainteze pe drumul vieții duhovnicești, Sfântul Ioan Iacob se retrage în pustie alături de un ucenic român, într-o peșteră din pustia Qumranului, în apropiere de Marea Moartă. Tot în acest loc îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, cel care avea să îi slujească ca ucenic până la sfârșitul vieții. După ce a fost numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, în anul 1952, intră alături de ucenicul său în obştea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din pustiul Hozeva. Simțind că viața pustnicească este cea care îl împlinește în mod desăvârșit, se retrage alături de ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită „Chilia Sfintei Ana”.

Timp de peste 7 ani de zile s-au nevoit în acest loc, ajungând la o și mai înaltă statură duhovnicească, până în ziua de 5 august 1960, când Preamilostivul Dumnezeu l-a chemat pe robul Său, Ioan, la viața cea veșnică. Avea doar 47 de ani. Trupul său a fost înmormântat în peșteră de către arhim. Amfilohie, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, aflată în apropierea peșterii.

SFÂNTA EVANGHELIE (Matei 9, 1-8) care se citește în DUMINICA a 6-a după RUSALII (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) - 4 AUGUST 2024

"În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere."

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 6-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea slăbănogului din Capernaum), 4 AUGUST 2024

Pr. Prof. Dr. Constantin Valer NECULA

Abia desprins din „episodul Gadara” (Matei 8, 28-34), pe cealaltă parte a Mării Galileei, Domnul întors în „cetatea Sa” – Capernaum – constată că nici aici, unde propovăduia deja de multă vreme, oamenii nu prețuiesc omul. Mi se pare a fi relevant că în acest episod evanghelic Hristos se numește pe sine Fiul Omului. Atrage atenția fundamental și definitiv că între noi avem a ne purta ca oameni, nu ca instituții. Înțepeniți în părerea de sine – asemeni nouă, deseori – oamenii cetății Sale nu mai văd oamenii. Vindecarea suferinței unui om – un slăbănog înseamnă mai mult decât un simplu paralitic, înseamnă un om neglijat total în boala sa – este redusă la grilele de lectură ale legii. E un slăbănog adus dinaintea Lui – putem bănui că este unul și același cu cel purtat de cei patru bărbați (Luca 5, 18-26), purtat tocmai slăbănogelii sale – și credința celor ce-l poartă entuziasmează pe Hristos. O credință prin fapte. Asumată prin prietenie, prin empatia firii umane către firea umană. Nu are nici o legătură cu legile, cu ifosele fariseice, cu rigorile ori dezlegările din miezul Legii celei Vechi. Are legătură cu oamenii, cu dorința lor de a fi dinaintea lui Dumnezeu fratele aproapelui. Reacția Mântuitorului este una duhovnicească. Cum nu le place unora să vadă dinaintea bolii pe care o văd tratată doar prin medicamente ori acte medicale. Ei cred că numai intervenția de acest fel vindecă. Ori Domnul Hristos ne arată, simplu, concis, că vindecarea omului începe dinspre suflet, din interior. Cine a deschis anii trecuți ochii pe drama celor bolnavi de Covid-19 și se încăpățânează să nu vadă realitatea a înțeles aceasta. Unde a existat cuvânt bun, încurajare, sprijin moral, vindecarea a fost mereu mai aproape. Și chiar celor ce au plecat, mâna întinsă, căldura vocii ori pur și simplu rugăciunea susurată în liniștea așteptării le-a dovedit că suntem printre oameni și nu în lumea diformă a robotizării sufletelor.
Hristos, Doctorul cel mare – cum îl numește o cântare de demult – încalcă protocolul. Cărturarii îl prind că hulește – și o vor ține așa până în dimineața Învierii. Hulea pentru că ierta, obicei care nu era inserat deloc în concepția oamenilor din vechime. De ce? Uitase Dumnezeu să le spună asta, nu avea sens în contextul unei lumi pe care azi o socotim sălbăticite – ea strălucind deseori de civilizație în raport cu propria noastră sălbăticie? Dacă recitim atent Poruncile Vechiului Testament vom descoperi că în fiecare poruncă este ascunsă iertarea. Ea este sămânța ținerii Legii, fără de iertare nici una dintre liniile morale cele dăruite de Dumnezeu prin Moise nu se poate împlini, nu poate rodi. Întruparea Domnului Hristos are și această motivare. Nevoia de a le redescoperi oamenilor adâncul de iertare al moralei dumnezeiești. Uneori semănăm și noi cu oamenii – cărturari. Mai atenți la litere decât la duh, la păreri decât la dogme ca atare. Și facem des din „părerologie” știință teologică. Mai ales că azi Capernaumul este întreaga rețea de comunicare, cu bunele și relele ei. Domnul Hristos le-ar auzi de la mulți postaci „Acesta hulește” fie și numai că nu le împărtășește părerile lor despre multele, prea multele subiecte din social transformate în subiecte de reflecție teologică.
Domnul se vădește că știe gândurile ascunse ale cărturarilor. Și nu numai ale acestora. Nu-i ceartă cât îi pune dinaintea logicii lor găunoase de adevăr. „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale!, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (Matei 9, 4-5). De fapt pentru ei nimic nu era ușor. Se sufocau în analize omenești. Și deseori tonul dezbaterilor era ridicat, agitat, lipsit de tot ceea ce ar fi însemnat, în fapt, reflecția la conținutul Legii. Poate de aceea mi-i închipui de când eram mic pe cărturari, pe farisei, pe toți oponenții Domnului răgușiți, cu vocea arsă de ură. Și de aceea diavolul este tot timpul prezentat în iconologia socială drept un șuierător, fără a articula total cuvintele, suflând vorbele. Mântuitorul îi lămurește. Nu poate huli în raport cu ceva care nu era trecut în Lege că nici nu se putea închipui în logica lor legalistă. El explică simplu: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!” (Matei 9, 6). Ceea ce făcea diferența era puterea. Puterea Fiului Omului. Aceea pe care o va dărui Ucenicilor din foișorul de sus, strânși acolo din frică, surprinși de iertarea Lui. Nu vă închipuiți că slăbănogului îi va fi fost ușor să fie iertat. E impresionantă consemnarea din Scriptură: „Și, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 7). Simți un pic din șocul revenirii la viață. Pentru că Părinții Bisericii – Sfântul Ioan Gură de Aur ca și Asterie al Amasiei – văd în această vindecare o înviere. Mai ales că imaginea din Evanghelia de la Luca aduce aminte de prezența unei năsălii – targă din care se va dezvolta sicriul de azi – pe care paraliticul își trăiește agonia, moartea socială. Omul ajutat de Fiul Omului. E de fapt mesajul absolut al Evangheliei. Acela că Hristos a venit în mijlocul nostru pentru a vindeca prin iertare.
Deseori suntem asemeni cărturarilor și fariseilor. Îi tot cerem lui Hristos dovezi, semne. Încă unul și încă unul și încă unul... Se simte în aer că nu mai dăm doi bani pe iertarea lui Dumnezeu până când nu ne lovește agonia vreunei frici, ori boala aducătoare de moarte. Dacă am învăța să ne trăim iertarea în fiecare clipă a vieții noastre, călătoria virtuților propusă de Dumnezeu vieților noastre s-ar transforma în călătoria iertării. Știm că e așa, dar tot mai vrem o dovadă, o motivare, o întărire... Privind atent la întâlnirea de astăzi ar trebui să înțelegem în ce mod, prin minuni, Domnul Hristos ne cheamă, ne vrea trăitori cu El întru Împărăție. Autorul Evangheliei, de la care am aflat aceste amănunte, așează chemarea sa îndată după această vindecare de slăbănog. Domnul Iisus merge în vamă și-i cere să-L urmeze. Și Matei vameșul se scoală și merge după El. Din paralitic – om viu, din vameș – Apostol. Totul la o chemare. La o poruncă prietenească. La un îndemn de ridicare. Mântuitorul mereu ne cheamă, ne ridică, ne cere să fim vii. Nu poate altfel decât cu noi. Fapta noastră, răspuns chemării Lui, arată că încă mai credem în iertarea Lui, în modul Său de a face pacea socială prin pacea fiecărei persoane ce alcătuiește societatea. Iertarea Sa care ne ridică!
Fie nouă după credința noastră!

Aceste zile de post de la începutul lunii august, ne amintesc tuturor de virtuţile și darurile Maicii Domnului. Fericitul Ieronim menționează că, încă de când se afla la templu, Maica Domnului postea și „îşi petrecea viaţa foarte cu rânduială. Pentru că de dimineaţă până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărţilor sfinte”. Acest lucru sugerează hărnicia, dar și trezvia permanentă a Maicii lui Dumnezeu. În tradiția creștină, precum și în multe dintre operele Sfinților Părinți există mărturii care fac referire la momentul Adormirii Maicii Domnului și subliniază pregătirea ei prin post și rugăciune înainte de a fi ridicată la Ceruri. Tradiția spune că, într-o zi de vineri, Mântuitorul i-a transmis că viața ei pământească este aproape de final, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil care, oferindu-i o ramură de finic, i-a spus: „Fiul și Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, așa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, așa vei bucura de oștirile cerești prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă și mai mult sufletele sfinților”.

Astfel, postind în aceste zile, noi ne amintim și de postul pe care Maica lui Dumnezeu l-a ţinut înainte de mutarea ei din această viaţă. Despre acest aspect citim și în Sinaxarul de la slujba Utreniei din ziua praznicului, unde se spune că, înainte de a trece la cele veşnice, Maica Domnului a petrecut câteva zile în rugăciune și post: „S-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi insufletite !

Postim mai mult cu o zi în acest an?

Cei dintre dumneavoastră care ați consultat calendarul ortodox pe care îl aveți acasă, ați observat, cu siguranță, că lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului este trecut în dreptul zilei de 30 iulie, iar nu pe 31, așa cum suntem noi obișnuiți. Explicația este una cât se poate se simplă și de logică. Știm că, în mod normal, Postul Sfintei Mării începe pe 1 august și durează două săptămâni (1-14 august), iar lăsatul secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului se face pe data de 31 iulie. Însă, există o excepție de la această regulă: în anii în care această zi a lăsatului de sec cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte și postul se prelungește cu o zi, așa cum se întâmplă și în acest an, 2024. Totodată, „regula” aceasta este valabilă și pentru finalul perioadei de postire: postul se prelungeşte şi în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, dacă acesta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare doar la untdelemn, peşte şi vin.

Cum se ține Postul Sfintei Mării?

Părintele Ene Branişte, fostul mare profesor de teologie liturgică, subliniază în volumul său intitulat „Liturgica generală” faptul că, în ceea ce privește vechimea postului, acesta este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată din cadrul Bisericii noastre. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început să capete o mai mare importanță.

Legat de modul în care trebuie să ținem Postul Sfintei Mării, e necesar că acesta este mai ușor decât cel al Sfintelor Paști, dar mai aspru decât al Nașterii Domnului și al Sfinților Apostoli. Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, precum și Învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare prescriu ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin. La 6 august (sărbătoarea Schimbării la Față), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, pește și vin, dar în Pravila Mare (glava 385) se dă dezlegare la vin și untdelemn nu numai pentru sâmbete și duminici, ci și pentru marți și joi. În timpul acestui post se citesc în biserici și mai ales în mănăstiri, zilnic (alternativ), cele două Paraclise ale Maicii Domnului din Ceaslov.

Așadar, această perioadă așezată de Biserica noastră la început de august devine o experiență duhovnicească valoroasă, care aduce binecuvântări și împlinire în viețile tuturor celor care se străduiesc să își „taie voia” și să pășească pe calea postului. Nu va fi ușor, cu siguranță, dar bucuria va fi pe măsură! Să avem curaj și nădejde !

Scoaterea Sfintei Cruci (sinaxar)
Sărbătoarea Scoaterii Sfintei Cruci coincide cu Postul Adormirii Maicii Domnului și începe de regula 1 august. La această dată, în cetatea Constantinopol era scos în procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial, până la Catedrala Sfânta Sofia. Participau o mulțime de preoți și diaconi, care o tămâiau pe toată durata procesiunii. Vreme de doua săptămâni, până pe 15 august, din Biserica Sfânta Sofia se făceau zilnic procesiuni, în diferite zone ale cetății.

Fiecare procesiune se oprea la câte o fântână, care avea baptisteriu (loc pentru botezul persoanelor mature), pentru a savarți sfințirea apei. La întoarcere, Sfânta Cruce era așezată iarăși pe Sfânta Masa. Precesiunile se făceau în toate cartierele orașului, pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei de epidemiile ce se puteau răspândi ușor în timpul căldurilor din luna august.

În vechiul Ceaslov grec scrie: "Datorită mulțimii slăbiciunilor și bolilor molipsitoare din popor, în august, potrivit unui obicei străvechi, se face procesiune cu Lemnul Sfintei Cruci din Constantinopol, pe străzi, spre sfințirea locurilor și alungarea bolilor. În ajun, pe 31 iulie, Lemnul Crucii se scoate din trezoreria imperiala și se duce pe sfânta masă a marii biserici, Sfânta Sofia. De la această dată și până la Adormirea Maicii Domnului, este purtata prin oraș, după săvârșirea Litiei, spre a fi venerata de popor."

Ziua de 1 august constituie un prim pas în cinstirea Mântuitorului în luna august, fiind urmată de Schimbarea la Față a Domnului(6 august) și de venerarea Sfintei Marahme a Domnului (16 august). Cele trei sărbători erau considerate în legătură.
Această sărbătoare este legată și de eliberarea grecilor de sub sarazini, care a avut loc în timpul împăratului Manuel Comnenul (1143-1180), fapt care s-a realizat cu ajutorul Sfintei Cruci. În unele biserici rusești se obișnuiește ca în aceasta zi sa se săvârșească sfințirea Apei Mici.

Sfânta Cruce rezumă în ea însăși întreaga operă mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Crucea înseamnă renunțare, înfrânare, despătimire, eliberare și înălțare la Dumnezeu, iar în asumarea Crucii ni S-a făcut model Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfintei Cruci, de-a lungul anului bisericesc, îi sunt închinate mai multe zile de prăznuire: Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie; Duminica Sfintei Cruci, a treia duminică din Postul Mare; Scoaterea cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, pe 1 august; Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer, în Ierusalim, pe 7 mai.

Icoana Sfintei Cruci
Dionisie din Furna în "Erminia picturii bizantine" nu ne furnizează detalii despre felul în care trebuie să fie pictat icoana la "Scoaterea Sfintei Cruci" prăznuită astăzi. El însă ne vorbește despre înălțarea Sfintei Cruci, serbată pe de 14 septembrie: "o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon.
Rugăciunea Sfintei Cruci a Părintelui Episcop Macarie
Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.

Sfântă Cruce armă tare,
Feri-mă de supărare;
Sfântă Cruce armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce;

Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.

Dumnezeu îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă

Și pe noi toți ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu îi la capul nost,
Dumnezeu ne-o apărat,

De vrăjmașul necurat,
De șarpele înveninat,
De iadul întunecat.

Sfântă Cruce, păzește-mă
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezește-mă,
Doamne, mântuiește-mă. Amin!

Rugăciunea Sfintei Cruci
Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară diavolii de la fața celor ce iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul crucii și zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită și de viață făcătoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, și S-a pogorât la iad și a călcat puterea diavolului și te-a dăruit nouă pe Tine, cinstită Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmașul. O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, și cu toți sfinții în veci. Amin.

Rugăciune către Domnul Hristos
Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele. De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei.
Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei.
Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești. Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta.
Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.
Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică. Și, de vreme ce este așa, înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla. Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Cântări Liturgice
Troparul Sfintei Cruci, glasul 1
Mântuieste, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condacul Sfintei Cruci, glasul 1
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe binecredincioșii creștini, dăruindu-le lor biruință asupra celui potrivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

Scoaterea Sfintei Cruci (Viețile Sfinților)
Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a așezat în această zi în anii binecredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici, de către preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostoyului. Și s-a așezat această prăznuire pentru o pricină ca aceasta: împăratul Manuil și marele domn al Rusiei petrecând în pace și iubire de frați, s-a întâmplat într-o zi de au ieșit la război: cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar acesta din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov. Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau așa după râul Volga, fiindcă petreceau în josul acestui râu. Și le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruință împotriva potrivnicilor. Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari și i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.

Iar marele cneaz Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmașilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care are în brațele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul nostru. El mai lua încă și cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoți îmbrăcați în veșminte sfințite. Astfel ieșea la război, cu aducere de multe rugăciuni cu lacrimi către Hristos Dumnezeu și către Preacurata Lui Maică, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Cu niște arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile și cu sulițele, și nădăjduia mai mult spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia și puterea oștirii sale, știind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului bine îi va plăcea. Bine va voi Domnul întru cei ce se tem de Dânsul și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Încă și pe oastea sa, acest binecredincios domn pe de o parte o întărea cu pilda cucerniciei sale întru rugăciuni, iar pe de alta o deștepta cu porunca sa spre rugăciuni. Deci toți căzând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Iar marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: "O, Stăpână, ceea ce ai născut pe Hristos, Dumnezeul nostru! Tot cel ce nădăjduiește spre tine nu va pieri; și eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid și acoperământ, iar Crucea Fiului tău, armă ascuțită împotriva vrăjmașilor. Deci roagă pe Mântuitorul lumii, pe Care îl ții în brațele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc, arzând fețele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar sprijinul tău cel atotputernic să ne ajute nouă și să calce pe vrăjmașii noștri". Iar după multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstita Cruce, toți mergeau cu îndrăzneală împotriva vrăjmașilor și astfel le ajuta lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le ajuta cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.

Un obicei ca acesta având marele domn totdeauna, a ieșit cu astfel de rânduială cu oastea sa împotriva bulgarilor - precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei - și, mergând la câmp, s-a luptat cu oștirea bulgărească. Deci, biruindu-i, a gonit după dânșii și a luat patru cetăți ale lor, precum și a cincea, anume Brehimul, la râul Kamii. Și când s-a întors în cortul său de la lupta cu păgânii, a văzut ieșind din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele. Aceasta a fost în luna august, în ziua întâi. De aceea, marele domn, luând iarăși mai mare bărbăție și mai multă îndrăzneală, și-a întors puterea sa împotriva păgânilor și a ars cetățile acelea cu foc, încât a făcut pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăți ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.
Asemenea și Manuil, împăratul grecilor, care ieșise cu oastea sa împotriva turcilor, a văzut tot atunci o minune ca aceea, adică niște raze de foc ce ieșeau din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstita Cruce în ostile sale, și a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci s-au înștiințat unul pe altul prin scrisori de biruința lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au proslăvit pe Dumnezeu. Și sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au așezat prăznuire în ziua întâi a lui august, dând mulțumire lui Hristos Mântuitorul și Preacuratei Lui Maici. Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind înarmați, au biruit pe vrăjmași, au poruncit ca să scoată preoții cu mâinile lor cinstita Cruce din Sfântul Altar și să o pună în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creștine și cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dânsa. Încă arhiereii au mai poruncit să se facă și sfințirea apei, și s-a numit prăznuirea aceasta "Scoaterea Cinstitei Cruci", căci se scoate cu slăvită umblare Crucea Domnului împreună și cu sfintele icoane, la pârăie, la fântâni și la izvoare.

Deci să prăznuim, fraților, lăudând și mulțumind Preamilostivului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpâna noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, și slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă credință. Și să prăznuim cu cucernicie și cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace și dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile cele rele și luând aminte la frica de Dumnezeu, pentru ca astfel plăcând Ziditorului și Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veșnice, împreună cu toți sfinții, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă și cu putere multă, a judecătorului viilor și al morților, și va străluci pe toți drepții cu străluciri luminoase și dătătoare de bucurie. Iar după săvârșirea judecății, va merge înaintea tuturor cetelor sfinților, povățuindu-i în Împărăția Cerului. Atunci vor prăznui, dănțuind în vecii cei fără de sfârșit, toți sfinții, cu care și pe noi, păcătoșii, să ne numere Preamilostivul Hristos Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.
Calendar ortodox - Sfinții de astăzi 1 august

În aceasta luna, în ziua întâia, pomenirea scoaterii cinstitului lemn al Cinstitei și de viata făcătoarei Cruci;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților șapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim și Marcel, a Maicii lor Solomonia și a dascălului lor Eleazar;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților noua Mucenici care au mărturisit în Perga Pamfiliei: Leontie, Attu, Alexandru, Chindeu, Mnisiteu, Chiriac, Mineu, Catun și Evcleu;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Papa cel tânăr, care în sac băgat și legat la gura și în mare aruncat s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eleazar, care s-a săvârșit ars cu foc;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Chiriac, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Polieuct, care s-a săvârșit fiind îngropat în gunoi;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Mucenici Mini, Mineu și ceilalți, de la Viglentie, aproape de poarta de Tetrapilu Halcu;
Tot în aceasta zi, pomenirea aflării moaștelor Sfintei Cuvioase Sofia de Suzdal.

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi! Amin.

Sursă: pravila.ro, facebook