SFÂNTA EVANGHELIE (Matei 9, 27-35) care se citește în DUMINICA a 7-a după RUSALII (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)
- 11 AUGUST 2024

"În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor."

Trebuie să menționăm de la bun început că, în ziua de astăzi, „Teodora” e unul dintre numele de fete pe care tot mai puțini părinți din țara noastră îl aleg pentru copiii lor. Asta, poate și din cauză că mulți nu cunosc adevărata lui semnificație.

Din punct de vedere etimologic, numele „Teodora” provine din grecescul „Theodora” (Θεοδώρα), care este compus din două elemente:

„Theo-” (Θεός): care înseamnă „Dumnezeu”. Cuvântul „Theo-” este prezent în multe nume și termeni teologici, indicând o legătură directă cu divinitatea. În limba greacă veche, „Theos” înseamnă chiar „divinitate”.
„dora” (δῶρον): Aceasta înseamnă „dar” sau „cadou”. Cuvântul „dora” provine din „doron”, care în greacă veche înseamnă „dar” sau „ofrandă”.
Așadar, combinația acestor două elemente, „Theo-” și „-dora”, dă naștere numelui „Teodora”, care poate fi tradus ca „darul lui Dumnezeu” sau „dar de la Dumnezeu”. Numele a fost folosit pe scară largă în lumea creștină, mai ales în Imperiul Bizantin, datorită semnificației sale religioase și culturale. Numele „Teodora” are diverse variante și forme în diferite limbi și culturi. De exemplu, în limba engleză apare ca „Theodora”, în spaniolă ca „Teodora”, iar în rusă ca „Feodora” (Феодора). Masculinul echivalent al numelui este „Teodor” sau „Theodor”, care poartă aceeași semnificație de „dar al lui Dumnezeu”.

Pe lângă Sfânta Teodora de la Sihla, au mai purtat acest nume cu semnificație profundă:

Sfânta Teodora din Alexandria: Trăind în secolul al V-lea, ea este cunoscută pentru pocăința și viața sa ascetică. După ce a păcătuit, s-a deghizat în bărbat și a trăit într-o mănăstire de călugări sub numele de Teodor, unde a dus o viață de pocăință și rugăciune.
Sfânta Teodora împărăteasa: A fost soția împăratului bizantin Iustinian I, trăind în secolul al VI-lea. Este cunoscută pentru sprijinul său acordat creștinismului și pentru reformele sociale și religioase pe care le-a susținut.
Sfânta Teodora din Tesalonic: S-a născut într-o familie evlavioasă și a în Tesalonic, în secolul al IX-lea. În timpul vieții sale, Sfânta Teodora a fost cunoscută pentru minunile pe care le săvârșea și pentru vindecările miraculoase. Credincioșii o căutau pentru sfaturi duhovnicești și pentru ajutor în necazuri.

Mai întâi, se cuvine să facem o scurtă radiografie a Cuvioasei Teodora, pe care fiecare dintre noi am chemat-o în rugăciunile noastre, fără îndoială, măcar o dată, ca să ne fie sprijin în suferință și tămăduitoare în neputință. Astfel, reținem că Sfânta Teodora s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânatori-Neamt, din părinti binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Ştefan Joldea, tatăl ei, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang înalt și armaș al Cetății Neamț.

Ajungând la vârsta rânduită, deși nu-și dorea foarte mult acest lucru, s-a căsătorit cu un tânăr evlavios din Ismail. Trecând un timp și neavând copii, dar și pentru că dorea să trăiască o viață cu totul curată și închinată lui Hristos, se retrage la Schitul Vărzărești-Focșani și îl convinge și pe soțul ei să facă același lucru. El o ascultă întocmai, călugărindu-se la Schitul Poiana Mărului cu numele de Elefterie. Fiind vremuri grele, de cotropire otomană, maicile de la Vărzărești fug din calea turcilor în Munţii Vrancei, iar la scurt timp stareţa Cuvioasei Teodora, pe nume Paisia, moare în pustiul pădurilor. Fără sprijin și călăuză duhovnicească, Sfânta Teodora are o vedenie dumnezeiască și se retrage acasă, „la rădăcini”, în padurile neumblate din jurul Schitului Sihla.

În post, în rugăciuni, în viforul și crivățul iernii, în privegheri de toată noaptea și multe încercări și ispitiri, a petrecut Cuvioasa Teodora mulți ani, fiind împărtășită din când în când de către cuviosul Pavel din Sihăstria. Simțind că sfârșitul vieții ei pământești se apropie, Cuvioasa Teodora se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o spovedească și să o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru ultima oară. Într-o zi, egumenul Mănăstirii Sihastria a observat cum păsările luau firimituri de pâine în ciocuri și le duceau în pădure. Bănuind că nu e o simplă coincidență și că puii de păsări nu au nevoie de atâta pâine, a trimis doi frați să vadă unde merg. Noaptea, aceștia au ajuns lângă peștera Sfintei Teodora și au văzut-o rugându-se, înconjurată de flăcări. Când le-a strigat numele, călugării au rămas fără cuvinte. Le-a spus să nu se teamă, dorindu-și doar să-i transmită starețului că îi este dor de Euharistie și că ar vrea ca cineva să i-o aducă înainte de a-și încredința sufletul lui Dumnezeu. A numit pe cei doi pe care îi dorea pentru ultima spovedanie și împărtășanie: Antonie și Lavrentie. După ce a primit Împărtășania, și-a dat sufletul Domnului. Călugării i-au făcut slujba înmormântării și i-au îngropat trupul în peștera unde se nevoise.

Există mai multe episoade din viața Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care îl „califică” drept ocrotitor al celor care îi îngrijesc pe bolnavi. Mai întâi, citim în viața sa că, după ce a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României, l-a primit cu multă dragoste, după care l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală. Apoi, i-a rânduit ascultare la biblioteca mănăstirii, dar și la infirmerie. Ascultarea de la bolniță i-a oferit pentru prima dată ocazia să își manifeste iubirea față de aproapele în mod concret, îngrijindu-se de cei bolnavi și neputincioși.

Apoi, după câteva luni, a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. Aflându-se în armată că vine din mănăstire și că a împlinit ascultarea de infirmier, a fost repartizat și în acest loc să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la Mănăstirea Neamț, chemat de fostul său stareț, devenit între timp mitropolit al Moldovei, dându-i-se de această dată doar ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar și să pună în rânduială mulțimea de cărți și manuscrise care se găseau acolo.

Însă, pentru că își dorea o viață duhovnicească îmbunătățită, Sfântul Ioan Iacob a plecat în Țara Sfântă. A intrat în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului, unde s-a nevoit timp de zece ani, primind ascultarea de paraclisier, apoi – din nou – de infirmier al mănăstirii. Îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. În viața Sfântului Ioan este consemnat și un episod deosebit de interesant, legat de această ascultare de infirmier, pe care și-a asumat-o pe deplin în vremea în care s-a nevoit în Pustiul Hozevei. Mai exact, se spune că într-o zi, pe când se aflau la Mănăstirea „Sfântul Sava”, Părintele Ioanichie Pârâială, monah român și ucenic al Sfântului Ioan Iacob, ar fi suferit un accident destul de grav la cotul drept și, din acească cauză, după mai mulți ani de chin, a dezvoltat TBC osos. Avea o rană deschisă la cot și, prin această leziune infectată, pe lângă puroiul care se scurgea constant, începeau să se elimine fragmente de os aflate în stare de descompunere.

În această situație, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un spital din Ierusalim, unde medicii au decis că brațul părintelui trebuie amputat. Confruntat cu această decizie, părintele a declarat: „Dacă din asta va fi să mor, vreau să plec din această lume cu toate mădularele întregi”, refuzând orice intervenție medicală și părăsind spitalul. După ce s-a întors la mănăstire, Sfântul Ioan Iacob a început să-i trateze rana, spălând-o și bandajând-o cu ceaiuri din plante, iar după câteva astfel de tratamente, rana s-a închis și s-a vindecat. Părintele Ioanichie povestea că doar simțind mâna Părintelui Ioan pe el, se liniștea, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.

Monah îmbunătățit, bibliotecar desăvârșit dar și infirmier priceput, Sfântul Ioan Iacob ne-a lăsat ca moștenire numeroase scrieri și poezii care reflectă adâncimea spirituală și dragostea sa față de Dumnezeu și față de semenii aflați în suferință. În scrierile sale, el vorbește deseori despre importanța ascultării și a smereniei, arătând cum acestea sunt „cărările” sigure care duc spre mântuire.

Așadar, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, prin exemplul său de viață, ne oferă un model de urmat care transcende granițele monahismului. Compasiunea, smerenia, rugăciunea și dăruirea sunt valori care pot îmbogăți viețile noastre, ale tuturor, indiferent de statutul social sau profesional pe care îl avem. Urmând exemplul său, putem deveni mai atenți la durerile și suferințele celor din jurul nostru, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu și de aproapele nostru. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul nu este doar patronul infirmierilor, ci și un adevărat far călăuzitor pentru toți cei care caută să trăiască o viață plină de virtute.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, s-a născut în data de 23 iulie 1913, în localitatea Crăiniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu. La Botez a primit numele de Ilie. Când a împlinit frageda vârstă de șase luni de zile, mama sa, Ecaterina, a trecut la Domnul, în urma unei boli infecţioase, iar tatăl său, pe nume Maxim, a urmat-o întru Împărăția cea Veșnică imediat, murind ca erou în toamna anului 1916, în Primul Război Mondial, în Ungaria.

După ce a absolvit cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Cernăuți, în vara anului 1933 a hotărât să intre în obștea Mănăstirii Neamț. După aproape trei ani, înainte de Paștile anului 1936 este tuns în monahism alături de alți 15 frați ai lavrei nemțene. În toamna aceluiași an, pleacă într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Mormântul Domnului, și simțind că aparține acestui loc binecuvântat, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Sava, unde se nevoiește timp de zece ani de zile, împlinind diferite ascultări. Dorind să înainteze pe drumul vieții duhovnicești, Sfântul Ioan Iacob se retrage în pustie alături de un ucenic român, într-o peșteră din pustia Qumranului, în apropiere de Marea Moartă. Tot în acest loc îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, cel care avea să îi slujească ca ucenic până la sfârșitul vieții. După ce a fost numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, în anul 1952, intră alături de ucenicul său în obştea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din pustiul Hozeva. Simțind că viața pustnicească este cea care îl împlinește în mod desăvârșit, se retrage alături de ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită „Chilia Sfintei Ana”.

Timp de peste 7 ani de zile s-au nevoit în acest loc, ajungând la o și mai înaltă statură duhovnicească, până în ziua de 5 august 1960, când Preamilostivul Dumnezeu l-a chemat pe robul Său, Ioan, la viața cea veșnică. Avea doar 47 de ani. Trupul său a fost înmormântat în peșteră de către arhim. Amfilohie, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, aflată în apropierea peșterii.

SFÂNTA EVANGHELIE (Matei 9, 1-8) care se citește în DUMINICA a 6-a după RUSALII (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) - 4 AUGUST 2024

"În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere."

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ la DUMINICA A 6-A DUPĂ RUSALII (Vindecarea slăbănogului din Capernaum), 4 AUGUST 2024

Pr. Prof. Dr. Constantin Valer NECULA

Abia desprins din „episodul Gadara” (Matei 8, 28-34), pe cealaltă parte a Mării Galileei, Domnul întors în „cetatea Sa” – Capernaum – constată că nici aici, unde propovăduia deja de multă vreme, oamenii nu prețuiesc omul. Mi se pare a fi relevant că în acest episod evanghelic Hristos se numește pe sine Fiul Omului. Atrage atenția fundamental și definitiv că între noi avem a ne purta ca oameni, nu ca instituții. Înțepeniți în părerea de sine – asemeni nouă, deseori – oamenii cetății Sale nu mai văd oamenii. Vindecarea suferinței unui om – un slăbănog înseamnă mai mult decât un simplu paralitic, înseamnă un om neglijat total în boala sa – este redusă la grilele de lectură ale legii. E un slăbănog adus dinaintea Lui – putem bănui că este unul și același cu cel purtat de cei patru bărbați (Luca 5, 18-26), purtat tocmai slăbănogelii sale – și credința celor ce-l poartă entuziasmează pe Hristos. O credință prin fapte. Asumată prin prietenie, prin empatia firii umane către firea umană. Nu are nici o legătură cu legile, cu ifosele fariseice, cu rigorile ori dezlegările din miezul Legii celei Vechi. Are legătură cu oamenii, cu dorința lor de a fi dinaintea lui Dumnezeu fratele aproapelui. Reacția Mântuitorului este una duhovnicească. Cum nu le place unora să vadă dinaintea bolii pe care o văd tratată doar prin medicamente ori acte medicale. Ei cred că numai intervenția de acest fel vindecă. Ori Domnul Hristos ne arată, simplu, concis, că vindecarea omului începe dinspre suflet, din interior. Cine a deschis anii trecuți ochii pe drama celor bolnavi de Covid-19 și se încăpățânează să nu vadă realitatea a înțeles aceasta. Unde a existat cuvânt bun, încurajare, sprijin moral, vindecarea a fost mereu mai aproape. Și chiar celor ce au plecat, mâna întinsă, căldura vocii ori pur și simplu rugăciunea susurată în liniștea așteptării le-a dovedit că suntem printre oameni și nu în lumea diformă a robotizării sufletelor.
Hristos, Doctorul cel mare – cum îl numește o cântare de demult – încalcă protocolul. Cărturarii îl prind că hulește – și o vor ține așa până în dimineața Învierii. Hulea pentru că ierta, obicei care nu era inserat deloc în concepția oamenilor din vechime. De ce? Uitase Dumnezeu să le spună asta, nu avea sens în contextul unei lumi pe care azi o socotim sălbăticite – ea strălucind deseori de civilizație în raport cu propria noastră sălbăticie? Dacă recitim atent Poruncile Vechiului Testament vom descoperi că în fiecare poruncă este ascunsă iertarea. Ea este sămânța ținerii Legii, fără de iertare nici una dintre liniile morale cele dăruite de Dumnezeu prin Moise nu se poate împlini, nu poate rodi. Întruparea Domnului Hristos are și această motivare. Nevoia de a le redescoperi oamenilor adâncul de iertare al moralei dumnezeiești. Uneori semănăm și noi cu oamenii – cărturari. Mai atenți la litere decât la duh, la păreri decât la dogme ca atare. Și facem des din „părerologie” știință teologică. Mai ales că azi Capernaumul este întreaga rețea de comunicare, cu bunele și relele ei. Domnul Hristos le-ar auzi de la mulți postaci „Acesta hulește” fie și numai că nu le împărtășește părerile lor despre multele, prea multele subiecte din social transformate în subiecte de reflecție teologică.
Domnul se vădește că știe gândurile ascunse ale cărturarilor. Și nu numai ale acestora. Nu-i ceartă cât îi pune dinaintea logicii lor găunoase de adevăr. „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale!, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (Matei 9, 4-5). De fapt pentru ei nimic nu era ușor. Se sufocau în analize omenești. Și deseori tonul dezbaterilor era ridicat, agitat, lipsit de tot ceea ce ar fi însemnat, în fapt, reflecția la conținutul Legii. Poate de aceea mi-i închipui de când eram mic pe cărturari, pe farisei, pe toți oponenții Domnului răgușiți, cu vocea arsă de ură. Și de aceea diavolul este tot timpul prezentat în iconologia socială drept un șuierător, fără a articula total cuvintele, suflând vorbele. Mântuitorul îi lămurește. Nu poate huli în raport cu ceva care nu era trecut în Lege că nici nu se putea închipui în logica lor legalistă. El explică simplu: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!” (Matei 9, 6). Ceea ce făcea diferența era puterea. Puterea Fiului Omului. Aceea pe care o va dărui Ucenicilor din foișorul de sus, strânși acolo din frică, surprinși de iertarea Lui. Nu vă închipuiți că slăbănogului îi va fi fost ușor să fie iertat. E impresionantă consemnarea din Scriptură: „Și, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 7). Simți un pic din șocul revenirii la viață. Pentru că Părinții Bisericii – Sfântul Ioan Gură de Aur ca și Asterie al Amasiei – văd în această vindecare o înviere. Mai ales că imaginea din Evanghelia de la Luca aduce aminte de prezența unei năsălii – targă din care se va dezvolta sicriul de azi – pe care paraliticul își trăiește agonia, moartea socială. Omul ajutat de Fiul Omului. E de fapt mesajul absolut al Evangheliei. Acela că Hristos a venit în mijlocul nostru pentru a vindeca prin iertare.
Deseori suntem asemeni cărturarilor și fariseilor. Îi tot cerem lui Hristos dovezi, semne. Încă unul și încă unul și încă unul... Se simte în aer că nu mai dăm doi bani pe iertarea lui Dumnezeu până când nu ne lovește agonia vreunei frici, ori boala aducătoare de moarte. Dacă am învăța să ne trăim iertarea în fiecare clipă a vieții noastre, călătoria virtuților propusă de Dumnezeu vieților noastre s-ar transforma în călătoria iertării. Știm că e așa, dar tot mai vrem o dovadă, o motivare, o întărire... Privind atent la întâlnirea de astăzi ar trebui să înțelegem în ce mod, prin minuni, Domnul Hristos ne cheamă, ne vrea trăitori cu El întru Împărăție. Autorul Evangheliei, de la care am aflat aceste amănunte, așează chemarea sa îndată după această vindecare de slăbănog. Domnul Iisus merge în vamă și-i cere să-L urmeze. Și Matei vameșul se scoală și merge după El. Din paralitic – om viu, din vameș – Apostol. Totul la o chemare. La o poruncă prietenească. La un îndemn de ridicare. Mântuitorul mereu ne cheamă, ne ridică, ne cere să fim vii. Nu poate altfel decât cu noi. Fapta noastră, răspuns chemării Lui, arată că încă mai credem în iertarea Lui, în modul Său de a face pacea socială prin pacea fiecărei persoane ce alcătuiește societatea. Iertarea Sa care ne ridică!
Fie nouă după credința noastră!

Aceste zile de post de la începutul lunii august, ne amintesc tuturor de virtuţile și darurile Maicii Domnului. Fericitul Ieronim menționează că, încă de când se afla la templu, Maica Domnului postea și „îşi petrecea viaţa foarte cu rânduială. Pentru că de dimineaţă până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărţilor sfinte”. Acest lucru sugerează hărnicia, dar și trezvia permanentă a Maicii lui Dumnezeu. În tradiția creștină, precum și în multe dintre operele Sfinților Părinți există mărturii care fac referire la momentul Adormirii Maicii Domnului și subliniază pregătirea ei prin post și rugăciune înainte de a fi ridicată la Ceruri. Tradiția spune că, într-o zi de vineri, Mântuitorul i-a transmis că viața ei pământească este aproape de final, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil care, oferindu-i o ramură de finic, i-a spus: „Fiul și Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, așa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, așa vei bucura de oștirile cerești prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă și mai mult sufletele sfinților”.

Astfel, postind în aceste zile, noi ne amintim și de postul pe care Maica lui Dumnezeu l-a ţinut înainte de mutarea ei din această viaţă. Despre acest aspect citim și în Sinaxarul de la slujba Utreniei din ziua praznicului, unde se spune că, înainte de a trece la cele veşnice, Maica Domnului a petrecut câteva zile în rugăciune și post: „S-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi insufletite !

Postim mai mult cu o zi în acest an?

Cei dintre dumneavoastră care ați consultat calendarul ortodox pe care îl aveți acasă, ați observat, cu siguranță, că lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului este trecut în dreptul zilei de 30 iulie, iar nu pe 31, așa cum suntem noi obișnuiți. Explicația este una cât se poate se simplă și de logică. Știm că, în mod normal, Postul Sfintei Mării începe pe 1 august și durează două săptămâni (1-14 august), iar lăsatul secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului se face pe data de 31 iulie. Însă, există o excepție de la această regulă: în anii în care această zi a lăsatului de sec cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte și postul se prelungește cu o zi, așa cum se întâmplă și în acest an, 2024. Totodată, „regula” aceasta este valabilă și pentru finalul perioadei de postire: postul se prelungeşte şi în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, dacă acesta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare doar la untdelemn, peşte şi vin.

Cum se ține Postul Sfintei Mării?

Părintele Ene Branişte, fostul mare profesor de teologie liturgică, subliniază în volumul său intitulat „Liturgica generală” faptul că, în ceea ce privește vechimea postului, acesta este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată din cadrul Bisericii noastre. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început să capete o mai mare importanță.

Legat de modul în care trebuie să ținem Postul Sfintei Mării, e necesar că acesta este mai ușor decât cel al Sfintelor Paști, dar mai aspru decât al Nașterii Domnului și al Sfinților Apostoli. Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, precum și Învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare prescriu ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin. La 6 august (sărbătoarea Schimbării la Față), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, pește și vin, dar în Pravila Mare (glava 385) se dă dezlegare la vin și untdelemn nu numai pentru sâmbete și duminici, ci și pentru marți și joi. În timpul acestui post se citesc în biserici și mai ales în mănăstiri, zilnic (alternativ), cele două Paraclise ale Maicii Domnului din Ceaslov.

Așadar, această perioadă așezată de Biserica noastră la început de august devine o experiență duhovnicească valoroasă, care aduce binecuvântări și împlinire în viețile tuturor celor care se străduiesc să își „taie voia” și să pășească pe calea postului. Nu va fi ușor, cu siguranță, dar bucuria va fi pe măsură! Să avem curaj și nădejde !

Scoaterea Sfintei Cruci (sinaxar)
Sărbătoarea Scoaterii Sfintei Cruci coincide cu Postul Adormirii Maicii Domnului și începe de regula 1 august. La această dată, în cetatea Constantinopol era scos în procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial, până la Catedrala Sfânta Sofia. Participau o mulțime de preoți și diaconi, care o tămâiau pe toată durata procesiunii. Vreme de doua săptămâni, până pe 15 august, din Biserica Sfânta Sofia se făceau zilnic procesiuni, în diferite zone ale cetății.

Fiecare procesiune se oprea la câte o fântână, care avea baptisteriu (loc pentru botezul persoanelor mature), pentru a savarți sfințirea apei. La întoarcere, Sfânta Cruce era așezată iarăși pe Sfânta Masa. Precesiunile se făceau în toate cartierele orașului, pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei de epidemiile ce se puteau răspândi ușor în timpul căldurilor din luna august.

În vechiul Ceaslov grec scrie: "Datorită mulțimii slăbiciunilor și bolilor molipsitoare din popor, în august, potrivit unui obicei străvechi, se face procesiune cu Lemnul Sfintei Cruci din Constantinopol, pe străzi, spre sfințirea locurilor și alungarea bolilor. În ajun, pe 31 iulie, Lemnul Crucii se scoate din trezoreria imperiala și se duce pe sfânta masă a marii biserici, Sfânta Sofia. De la această dată și până la Adormirea Maicii Domnului, este purtata prin oraș, după săvârșirea Litiei, spre a fi venerata de popor."

Ziua de 1 august constituie un prim pas în cinstirea Mântuitorului în luna august, fiind urmată de Schimbarea la Față a Domnului(6 august) și de venerarea Sfintei Marahme a Domnului (16 august). Cele trei sărbători erau considerate în legătură.
Această sărbătoare este legată și de eliberarea grecilor de sub sarazini, care a avut loc în timpul împăratului Manuel Comnenul (1143-1180), fapt care s-a realizat cu ajutorul Sfintei Cruci. În unele biserici rusești se obișnuiește ca în aceasta zi sa se săvârșească sfințirea Apei Mici.

Sfânta Cruce rezumă în ea însăși întreaga operă mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Crucea înseamnă renunțare, înfrânare, despătimire, eliberare și înălțare la Dumnezeu, iar în asumarea Crucii ni S-a făcut model Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfintei Cruci, de-a lungul anului bisericesc, îi sunt închinate mai multe zile de prăznuire: Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie; Duminica Sfintei Cruci, a treia duminică din Postul Mare; Scoaterea cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, pe 1 august; Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer, în Ierusalim, pe 7 mai.

Icoana Sfintei Cruci
Dionisie din Furna în "Erminia picturii bizantine" nu ne furnizează detalii despre felul în care trebuie să fie pictat icoana la "Scoaterea Sfintei Cruci" prăznuită astăzi. El însă ne vorbește despre înălțarea Sfintei Cruci, serbată pe de 14 septembrie: "o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon.
Rugăciunea Sfintei Cruci a Părintelui Episcop Macarie
Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.

Sfântă Cruce armă tare,
Feri-mă de supărare;
Sfântă Cruce armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce;

Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.

Dumnezeu îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă

Și pe noi toți ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu îi la capul nost,
Dumnezeu ne-o apărat,

De vrăjmașul necurat,
De șarpele înveninat,
De iadul întunecat.

Sfântă Cruce, păzește-mă
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezește-mă,
Doamne, mântuiește-mă. Amin!

Rugăciunea Sfintei Cruci
Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară diavolii de la fața celor ce iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul crucii și zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită și de viață făcătoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, și S-a pogorât la iad și a călcat puterea diavolului și te-a dăruit nouă pe Tine, cinstită Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmașul. O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, și cu toți sfinții în veci. Amin.

Rugăciune către Domnul Hristos
Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele. De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei.
Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei.
Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești. Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta.
Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.
Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică. Și, de vreme ce este așa, înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla. Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Cântări Liturgice
Troparul Sfintei Cruci, glasul 1
Mântuieste, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condacul Sfintei Cruci, glasul 1
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe binecredincioșii creștini, dăruindu-le lor biruință asupra celui potrivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

Scoaterea Sfintei Cruci (Viețile Sfinților)
Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a așezat în această zi în anii binecredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici, de către preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostoyului. Și s-a așezat această prăznuire pentru o pricină ca aceasta: împăratul Manuil și marele domn al Rusiei petrecând în pace și iubire de frați, s-a întâmplat într-o zi de au ieșit la război: cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar acesta din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov. Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau așa după râul Volga, fiindcă petreceau în josul acestui râu. Și le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruință împotriva potrivnicilor. Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari și i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.

Iar marele cneaz Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmașilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care are în brațele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul nostru. El mai lua încă și cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoți îmbrăcați în veșminte sfințite. Astfel ieșea la război, cu aducere de multe rugăciuni cu lacrimi către Hristos Dumnezeu și către Preacurata Lui Maică, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Cu niște arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile și cu sulițele, și nădăjduia mai mult spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia și puterea oștirii sale, știind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului bine îi va plăcea. Bine va voi Domnul întru cei ce se tem de Dânsul și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Încă și pe oastea sa, acest binecredincios domn pe de o parte o întărea cu pilda cucerniciei sale întru rugăciuni, iar pe de alta o deștepta cu porunca sa spre rugăciuni. Deci toți căzând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Iar marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: "O, Stăpână, ceea ce ai născut pe Hristos, Dumnezeul nostru! Tot cel ce nădăjduiește spre tine nu va pieri; și eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid și acoperământ, iar Crucea Fiului tău, armă ascuțită împotriva vrăjmașilor. Deci roagă pe Mântuitorul lumii, pe Care îl ții în brațele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc, arzând fețele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar sprijinul tău cel atotputernic să ne ajute nouă și să calce pe vrăjmașii noștri". Iar după multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstita Cruce, toți mergeau cu îndrăzneală împotriva vrăjmașilor și astfel le ajuta lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le ajuta cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.

Un obicei ca acesta având marele domn totdeauna, a ieșit cu astfel de rânduială cu oastea sa împotriva bulgarilor - precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei - și, mergând la câmp, s-a luptat cu oștirea bulgărească. Deci, biruindu-i, a gonit după dânșii și a luat patru cetăți ale lor, precum și a cincea, anume Brehimul, la râul Kamii. Și când s-a întors în cortul său de la lupta cu păgânii, a văzut ieșind din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele. Aceasta a fost în luna august, în ziua întâi. De aceea, marele domn, luând iarăși mai mare bărbăție și mai multă îndrăzneală, și-a întors puterea sa împotriva păgânilor și a ars cetățile acelea cu foc, încât a făcut pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăți ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.
Asemenea și Manuil, împăratul grecilor, care ieșise cu oastea sa împotriva turcilor, a văzut tot atunci o minune ca aceea, adică niște raze de foc ce ieșeau din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstita Cruce în ostile sale, și a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci s-au înștiințat unul pe altul prin scrisori de biruința lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au proslăvit pe Dumnezeu. Și sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au așezat prăznuire în ziua întâi a lui august, dând mulțumire lui Hristos Mântuitorul și Preacuratei Lui Maici. Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind înarmați, au biruit pe vrăjmași, au poruncit ca să scoată preoții cu mâinile lor cinstita Cruce din Sfântul Altar și să o pună în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creștine și cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dânsa. Încă arhiereii au mai poruncit să se facă și sfințirea apei, și s-a numit prăznuirea aceasta "Scoaterea Cinstitei Cruci", căci se scoate cu slăvită umblare Crucea Domnului împreună și cu sfintele icoane, la pârăie, la fântâni și la izvoare.

Deci să prăznuim, fraților, lăudând și mulțumind Preamilostivului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpâna noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, și slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă credință. Și să prăznuim cu cucernicie și cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace și dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile cele rele și luând aminte la frica de Dumnezeu, pentru ca astfel plăcând Ziditorului și Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veșnice, împreună cu toți sfinții, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă și cu putere multă, a judecătorului viilor și al morților, și va străluci pe toți drepții cu străluciri luminoase și dătătoare de bucurie. Iar după săvârșirea judecății, va merge înaintea tuturor cetelor sfinților, povățuindu-i în Împărăția Cerului. Atunci vor prăznui, dănțuind în vecii cei fără de sfârșit, toți sfinții, cu care și pe noi, păcătoșii, să ne numere Preamilostivul Hristos Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.
Calendar ortodox - Sfinții de astăzi 1 august

În aceasta luna, în ziua întâia, pomenirea scoaterii cinstitului lemn al Cinstitei și de viata făcătoarei Cruci;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților șapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim și Marcel, a Maicii lor Solomonia și a dascălului lor Eleazar;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților noua Mucenici care au mărturisit în Perga Pamfiliei: Leontie, Attu, Alexandru, Chindeu, Mnisiteu, Chiriac, Mineu, Catun și Evcleu;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Papa cel tânăr, care în sac băgat și legat la gura și în mare aruncat s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eleazar, care s-a săvârșit ars cu foc;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Chiriac, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Polieuct, care s-a săvârșit fiind îngropat în gunoi;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Mucenici Mini, Mineu și ceilalți, de la Viglentie, aproape de poarta de Tetrapilu Halcu;
Tot în aceasta zi, pomenirea aflării moaștelor Sfintei Cuvioase Sofia de Suzdal.

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi! Amin.

Sursă: pravila.ro, facebook

Rugăciunea care se spune în timpul Postului Sfintei Maria

S-a făcut aceasta pentru a sărbători victoriile din două confruntări militare simultane, ruşii asupra bulgarilor şi grecii asupra turcilor, comandanţii celor două armate, purtând cu ei în luptă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Cruce, s-au înştiinţat unul pe altul "prin epistolă de biruinţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmaşilor, şi de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieşind din chipul Mântuitorului şi au preamărit pe Dumnezeu". (Vieţile Sfinţilor)

Şi sfătuindu-se cu arhiereii lor, au aşezat praznicul de astăzi. De atunci s-a numit sărbătoarea: Scoaterea Sfintei Cruci.

Când se scoate la pâraie, la fântâni şi la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună şi cu sfintele icoane.

Sfânta Cruce este prăznuită de-a lungul anului bisericesc de mai multe ori: Duminica Sfintei Cruci, a 3-a duminică din Postul Mare; Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim, pe 7 mai; Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

* Sfinţii 7 fraţi Mucenici Macabei au suferit chinuri mari şi moarte martirică pentru că s-au opus încercărilor de întoarcere a poporului iudeu de la credinţa în Dumnezeu la închinarea la idoli.

Prigoana a început în timpul regelui Antioh al IV-lea (175-164 î.Hr.), care se chema şi Epifanis, adică luminos, "dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcându-se chip al lui Antihrist". (Vieţile Sfinţilor)

Pe fondul tulburărilor lumii iudaice, regele Antioh, care domnea într-o parte a imperiului întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) (336-323 î.Hr.), a dispus ca toate popoarele din toate seminţiile aflate sub conducerea sa să adopte valorile elenistice şi în mod obligatoriu cultul zeilor să fie singurul practicat.

În Ierusalim aplicarea acestei dispoziţii a fost favorizată "de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpânire", între care s-a aflat şi marele arhiereu, Menelae.

Hotărâţi să se împotrivească lui Antioh, "ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii dintr-înşii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu". (Vieţile Sfinţilor)

"De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întâmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrâni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi dintre acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei şi al legii". (Vieţile Sfinţilor)

Atunci când nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta, au fost prinşi, împreună cu mama lor, şi cei şapte fraţi Macabei.

Astăzi , ne stă înainte nevoinţă duhovnicească de taină spre câştigarea iertării greşelilor noastre şi spre împăcare cu DUMNEZEU.
Astăzi , să lepădăm vălul răutăţii şi să secăm izvoarele gândurilor celor rele , apropiindu-ne cu dragoste şi de cei ce ne urăsc pe noi.
Astăzi , să curăţim haina cea murdară de păcate a sufletelor noastre şi să încetăm a mai judeca şi osândi pe aproapele nostru, ca să nu fim noi osândiţi în focul cel veşnic.

Astăzi, să privim cu milă spre cei săraci şi să ne ostenim , după putere , spre lucrarea faptelor celor bune ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti.
Astăzi, să ne spălăm în baia gândurilor de umilinţă veşmântul sufletului şi să plângem pentru căderea noastră şi pentru alunecarea de pe Calea Mântuirii.
Astăzi, să acoperim mulţimea păcatelor noastre cu rugăciunea cea fierbinte către Hristos , ca să treacă cu vederea anii pribegiei noastre departe de Drumul Ascultării.

Pe Tine, Maică a lui DUMNEZEU, Te punem Solitoare Pocăinţei şi Mântuirii noastre , ca pe Una Ce ai Indrăzneală Tare către Cel pe Care în Braţele Tale ca pe Un Prunc L-ai Tinut , ca să scoţi Lumea ceea ce zăcea în vicleşug din adâncul păcatului şi să o aduci la nevinovăţia pruncilor.
Cu lapte ai Hrănit pe Cel ce Poartă de Grijă de cei flămânzi şi cu Căldura Dragostei Tale de Maică L-ai Acoperit. Deci , nu ne părăsi nici pe noi, fiii Tăi cei căzuţi şi pierduţi în negura greşelilor, ci ne străluceşte Lumina Pocăinţei mai înainte de apusul vieţii noastre pământeşti.
Cu lacrimi ai adăpat pământul, văzând Răstignit pe Cruce pe Rodul Cel Preacurat al Pântecelui Tău. Cu lacrimile Tale întoarce-ne pe noi cei împovăraţi de păcat la Calea Adevărului lui Hristos, ca să nu fim prinşi de fiarele cele înţelegătoare ale patimilor şi aruncaţi în adâncul cel mai de jos al păcatelor.
Precum ai săltat de Bucurie la Invierea Fiului Tău , Roagă-Te să se facă bucurie în Cer şi pentru noi , întorcându-ne la pocăinţă prin Stăruinţa Ta de Iertare a noastră la Tronul Stăpânului.

Mâinile noastre le întăreşte la rugăciune, gândurile le curăţeşte, sufletele le îmbracă cu smerită cugetare şi de toate primejdiile ne izbăveşte degrab..
Ca Un Paznic de veselie este credincioşilor Postul cel aşezat în Cinstea Adormirii Tale.

Trezeşte-ne pe noi la lucrarea faptelor bune, adormind patimile noastre cele nenumărate şi întărindu-ne spre căutarea Mântuirii , ca să slăvim cu glasuri neîncetate ale inimii pe Tatăl , pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în veci. Amin!

Într-un hotar din părțile Italiei, care se numește Umbria, în cetatea care se chema Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor și, tămăduind toate neputințele și bolile oamenilor cu rugăciunea și cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, îi întorcea pe cei necredincioși de la păgânătatea închinării de idoli spre Dumnezeu; căci atunci credința idolească cuprindea încă multă lume și împărații păgâni stăpâneau Apusul și Răsăritul și prigoneau pe creștini. In acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul și cu credința elini, cu numele Procul, Efiv și Apolonie, au mers la Roma pentru învățătură, vrând să deprindă bine limba și filosofia romană.

Și, aflând pe un ritor preaînțelept și iscusit în amândouă limbile - latină și elină -, cu numele Craton, s-au încredințat aceluia spre învățătură și petreceau în casa lui. Și unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare și în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui era între genunchi și nu putea să se întindă deloc. Și au chemat mulți doctori și nu puteau să aducă bolnavului nici un folos; deci a pătimit trei ani, fără nădejde de la doctori. Dar s-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe cel bolnav, a zis: „O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate bun al meu și l-a tămăduit un episcop creștin, care se numește Valentin și care petrece în cetatea Interamna”. Spunând aceasta tribunul, a sfătuit pe Craton să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă și aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste.
Auzind acestea Craton, a trimis niște bărbați cinstiți, prieteni de-ai săi, la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putință să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Iar omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema și de care a fost primit cu cinste. Și arătând Craton arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit și pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: „De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!”. Craton a zis: „Jumătate din avuția mea o voi da, de vei putea să tămăduiești pe fiul meu”.

Sfântul a zis: „Mă minunez de tine că ești dascăl înțelept și nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci iarăși îți spun, că de vei vrea tu, se va tămădui bolnavul; că, de vei crede în Hristos, toate se vor putea credinciosului, căci credinciosul este mult mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios, care își pune nădejdea sa în cele deșarte și în lucruri proaste, iar pe idolii făcuți din lemn, din piatră și din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe niște zei. Au doar se poate crede că sunt zei aceia care, tăvălindu-se în lucruri prea spurcate și îndeletnicindu-se cu munciri cumplite, nu au nici un ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credința la care eu te sfătuiesc, și, lepădându-te de păgânătatea zeilor, îți vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut și atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum dorești. Iar jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduiești, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine și pentru fiul tău. Iar pe mine cu nici un chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singură credința îmi trebuie. Deci să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este adevăratul Dumnezeu și să te lepezi de toți idolii tăi și atunci vei vedea sănătos pe fiul tău”.

Craton i-a zis: „Deși nu știu cu ce fel de rânduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit că fiecare se mântuiește cu credința sa. Căci nu poate credința unuia să ajute altuia, nici necredința cuiva să vatăme pe altcineva”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt unele lucruri în viețile omenești, care nu pot nici să ajute, nici să vatăme pe altul; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpânul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sunt și alte multe pilde în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovadă cum credința unuia poate să ajute altora. Insă se întâmplă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus felurite pedepse asupra Egiptului, iar la urmă și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred întru Cel propovăduit de tine că este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El, care poruncește bolilor și morții și acelea fug. El poruncește vieții și vine”. Iar Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credința?”. Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mâini și să primești Sfântul Botez, ca să te rânduiești între fiii lui Dumnezeu!”. Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele păcatele?”. Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește în taină într-însa pe Sfântul Duh, Care curățește toate păcatele omului ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea, pe care n-ai putut să le auzi și să le vezi vreodată, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.
Craton i-a zis: „Deși nu știu cu ce fel de rânduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit că fiecare se mântuiește cu credința sa. Căci nu poate credința unuia să ajute altuia, nici necredința cuiva să vatăme pe altcineva”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt unele lucruri în viețile omenești, care nu pot nici să ajute, nici să vatăme pe altul; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpânul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sunt și alte multe pilde în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovadă cum credința unuia poate să ajute altora. Insă se întâmplă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus felurite pedepse asupra Egiptului, iar la urmă și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred întru Cel propovăduit de tine că este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El, care poruncește bolilor și morții și acelea fug. El poruncește vieții și vine”. Iar Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credința?”. Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mâini și să primești Sfântul Botez, ca să te rânduiești între fiii lui Dumnezeu!”. Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele păcatele?”. Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește în taină într-însa pe Sfântul Duh, Care curățește toate păcatele omului ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea, pe care n-ai putut să le auzi și să le vezi vreodată, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.
Craton a zis: „Care este aceea, pe care eu n-am putut nici să o aud și nici să o văd?”. Arhiereul a zis: „Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea care neîntinată a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut și după naștere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat și cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare de Același, Care mai în urmă a fost răstignit, mort și îngropat și a treia zi a înviat din morți și apoi S-a înălțat la cer în vreme ce mulți priveau la aceasta? Și la a Cărui înălțare îngerii în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăși va veni din cer ca să judece viii și morții? De le crezi acestea că sunt așa, apropie-te și te botează, ca să câștigi sănătatea fiului tău și singur să te învrednicești vieții celei veșnice”. Ritorul a zis: „Toate câte mi le grăiești le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos”. Atunci episcopul a zis: „De vreme ce înțelepciunea lumii acesteia, al cărei dascăl ți se pare că ești, este nebunie la Dumnezeu și nu poți crede atât de desăvârșit, pe cât credința are trebuință, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău va câștiga sănătate prin credința mea, te vei întoarce spre Hristos și te vei boteza împreună cu toată casa ta”.

Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa și pe toți casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toți se vor face creștini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau și tinerii cei pomeniți mai sus: Procul, Efiv și Apolonie, care și ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creștini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră osebită și în ziua aceea și în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Și era bolnavul acela rotund cu tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi și picioarele pe umeri și peste spate, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nici nu putea vorbi cu limba, ci numai gemea. Deci nici unul dintre doctori nu putea să cunoască și să vindece neputința lui. Iar Sfântul Valentin episcopul a așternut pe pământ rasa de păr, pe care obișnuia a se ruga, și punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toată noaptea lui Dumnezeu. Iar la miezul nopții a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li se părea că s-a aprins foc înăuntru.
Iar după ce a trecut miezul nopții, copilul s-a sculat sănătos cu tot trupul și a început cu glas mare a lăuda pe Dumnezeu. Atunci părinții lui și toți care erau cu dânșii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte tare, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în ușă, rugând pe sfânt să le deschidă și să vadă pe Herimon. Insă sfântul le-a răspuns lor: „Până ce nu voi săvârși obișnuitele mele rugăciuni și cântări de laudă, nu vă voi deschide”. Deci, așteptând ei cu bucurie până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis ușa și scoțând pe copil sănătos cu trupul, ca și cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinților lui. Atunci ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos și s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.

Iar Herimon, copilul cel tămăduit, după primirea Sfântului Botez, nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea și cei trei tineri, pomeniți mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au lipit cu toată osârdia de duhovnicescul învățător, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu și s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieții lui cele sfinte și căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe scolasticii cei de o vârstă cu dânșii, tineri și copii, îi aduceau la credința în Hristos și la Sfântul Botez prin îndemnările lor și cu pilda vieții celei cinstite și înțelepte. Și se adunau la dânșii mulțime de scolastici, care, ascultând învățătura lor cea insuflată de Dumnezeu, se învățau la cereasca înțelepciune și se povățuiau la calea cea adevărată.

Iar când fiul eparhului cetății, cu numele Avundie, crezând în Hristos, s-a botezat și aprinzându-se de dragoste dumnezeiască mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos, atunci tatăl lui și ceilalți senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învățătorul credinței creștine, pe Sfântul Valentin și bătându-l fără cruțare, îl sileau la închinarea de idoli. Iar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au închis în temniță. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său și, înfrumuse-țându-se cu rănile cele suferite pentru El ca și cu niște podoabe scumpe se lăuda apostolește, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port și împlinesc lipsirea patimilor lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când ședea în temniță, îi întărea în sfânta credință. De acest lucru înștiințându-se eparhul, s-a mâniat foarte tare și, trimițând noaptea, l-a scos din temniță și i-a tăiat capul.

Astfel și-a sfârșit nevoința sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv și Apolonie, luând cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna și acolo, înaintea cetății, cumpărând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Și petreceau lângă mormânt ziua și noaptea, în post și rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. Și se adunau la dânșii toți credincioșii câți erau în cetate și mulți din cei necredincioși veneau și, ascultând cuvintele lor cele mântuitoare de suflet și propovăduirea lui Hristos, se luminau cu credința.

Iar după o vreme oarecare, înștiințându-se de acestea Leontie, dregătorul cetății, i-a prins pe cei trei sfinți și i-a băgat în temniță. Dar, de vreme ce a văzut pe popor gâlcevind și jelindu-i pe ei, pentru că erau tuturor iubiți, a poruncit să-i ucidă pe dânșii noaptea, pentru că se temea să-i osândească pe dânșii la moarte ziua, ca să nu fie liberați de mâinile poporului ce gâlcevea.

Deci sfinții mucenici au fost tăiați noaptea și s-au dus la lumina cea neînserată a cereștii împărății. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiții săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învățătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază și împărătește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ pentru DUMINICĂ, 28 IULIE 2024

În Duminica a 5-a după Rusalii Sfânta Evanghelie ne relatează Vindecarea -celor doi demonizați din ținutul Gadarei. (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Vedem din relatarea biblică cum puterea celui rău poate pune stăpânire pe oameni, dar și lucrarea lui Dumnezeu care nu lasă omul să fie strivit de ispita vicleanului. Să ne aducem aminte de Dreptul Iov, cel care a fost cerut de diavolul pentru a fi ispitit și pentru a-i proba credința. Dumnezeu l-a lăsat în ispită, dar a adăugat: „Numai nu te atinge de viața lui” (Iov 2, 6). Providența veghează, așadar, asupra oamenilor, protejându-i de răutatea cea mai mare, care vine din lucrarea duhurilor necurate.
Mai trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu acționează în viața noastră cu forța. Cel mai important dar pe care Creatorul ni-l dă este libertatea. Ne lasă chiar libertatea de a alege răul și a ne adânci în el, fiindcă, dacă nu ar face așa, atunci nimeni nu s-ar mântui. Am fi cu toții aduși „cu forța” în Împărăția lui Dumnezeu, iar astfel nu am mai putea vorbi de fericirea Raiului. Voința noastră liberă de a alege binele constituie aportul nostru la drumul mântuitor, pe care gadarenii din Evanghelia acestei duminici, L-au refuzat de dragul confortului material.
Doamne, apără-ne de puterea duhurilor rele!

Se spune că, din capul său căzut la pământ a curs nu sânge, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat a înverzit din nou și a început să rodească. Conform tradiției, o creștină mai curajoasă din Nicomidia a luat pământul amestecat cu sânge din locul în care Sfântul Mare Mucenic Pantelimon a fost decapitat și l-a păstrat multă vreme în casa ei. Între secolele IX-XI, locuitorii din Ravello, care era pe atunci o mare putere maritimă și comercială, făceau comerț cu locuitorii din Antiohia și Constantinopol. Așa se face că, din Nicomidia, câțiva comercianți din Republica Amalfi, au reușit să ia pământul amestecat cu sângele Sfântului Pantelimon și să-l aducă în Italia. Se spune că, în drumul lor spre casă au fost surprinși de o furtună si au fost nevoiti să se adăpostească în Ravello. Cand vremea s-a îmbunătățit, au plecat din nou pe mare, însă o altă furtună, și mai violentă, i-a prins iarăși în mijlocul mării. Astfel, ei s-au gândit că acesta este un semn și că ar fi mai bine să lase sângele Sfântului Pantelimon aici, în Ravello.

Episcopul Alfons Maria de Liguori a fost printre primii care a sesizat minunea care se petrece anual cu sângele Sfântului Pantelimon și a consemnat-o într-unul dintre volumele sale: „La Ravello, un oraș din Regatul Neapolelui, există un flacon din sângele său (n.n. al Sfântului Pantelimon), care se transformă în fiecare an în ziua prăznuirii sale și poate fi văzut în această stare amestecat cu lapte, așa cum și eu, autorul acestei lucrări, l-am văzut”. Într-adevăr, se pare că minunea aceasta se petrece până în zilele noastre: sângele își schimbă culoarea din maro în roșu purpuriu și se lichefiază, rămânând astfel încă 6-7 săptămâni, după care revine la starea sa solidă, de culoare maro, pentru restul anului.

În acest recipient, sângele este clar împărțit în patru straturi. Nivelul cel mai de jos pare să fie format din nisip sau pământ amestecat cu sânge, deoarece este dens și închis la culoare. Al doilea strat, care este cât lățimea unui deget, pare să fie compus de asemenea din particule mici de praf sau nisip, dar cu o cantitate mai mare de sânge. Al treilea strat este sânge pur, de culoare rubinie când este lichid, strat care se află sub nivelul cel mai înalt, care arată ca un fel de spumă albicioasă. Sângele ocupă doar jumătate din recipient atunci când este „inactiv”, în porțiunile goale observându-se urme de grăsime și sânge. Când are loc lichefierea, stratul de sânge pur devine transparent și de culoare rubinie, în timp ce bulele mici ajung aproape până la vârful recipientului.

Acest proces nu poate avea o explicație fiziologică sau medicală, deși a fost studiat în repetate rânduri de către chimiști, biologi sau medici. Fiola care păstrează sângele este destul de veche, iar urmele de pe ea vorbesc despre „peripețiile” prin care a trecut. Spre exemplu, crăpătura sticlei din partea stângă a flaconului datează din 1759 și a fost produsă de către un preot care ținea o lumânare prea aproape în timp ce examina starea conținutului. Temându-se că sângele se va scurge pe jos, preotul i-a promis Sfântului Pantelimon că, dacă nu se va scurge niciun strop, îi va construi o statuetă religioasă. Ceea ce a și făcut, după cum este notat pe inscripția de pe placa atașată.

Dincolo de acest aspect, reținem cu toții că Sfântul Pantelimon este numit în multe rânduri „doctor fără de arginti”, fapt care înseamnă că în viața sa el n-a căutat vreo răsplată și nici n-a urmărit să adune averi și alte foloase materiale pentru vindecările și tămăduirile pe care le săvârșea. Nu cerea de la nimeni să-i plătească pentru binefacerile făcute. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si creștin următor lui Hristos.

Fragmente din moaștele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon au fost împărțite în toată lumea ortodoxă, spre vindecarea tuturor oamenilor. Capul Sfântului Pantelimon se află la Mănăstirea Rusikon din Sfântul Munte Athos, însă părticele din sfintele sale moaște se păstrează și la noi în țară: la Catedralele din Iași, Galați și Constanța, dar și în Capitală, la Mănăstirea Plumbuita. De-a lungul timpului, multe biserici, capele, schituri, mănăstiri, spitale și organizații medicale din întreaga lume l-au luat ca patron și ocrotitor pe Sfântul Pantelimon.

Mai întâi, se cuvine să facem o scurtă radiografie a vieții acestui prieten al Mântuitorului, pe care fiecare dintre noi l-am chemat în rugăciunile noastre, fără îndoială, măcar o dată, ca să ne fie sprijin în suferință și tămăduitor în neputință. Astfel, reținem că Sfântul Pantelimon a venit pe lume în anul 284 în Nicomidia. Părinții lui i-au pus numele de „Pantoleon”, care se traduce prin „cel puternic ca un leu”. Cât timp a trăit mama sa, Pantoleon a învățat de la ea tainele creștinismului, însă după ce ea a trecut la Domnul, uitând învățătura cea dreaptă, a ajuns, ca și tatăl său, să se închine la idoli. După clasele primare, a mers să studieze medicina la Eufrosin, un medic cunoscut pentru cercetările sale în domeniu, astfel încât Pantoleon a ajuns, cu timpul, să stăpânească bine tainele medicinei. Auzind de capacitățile sale profesionale, împăratul Maximian hotărăște să îl ia la palat ca medic particular. Pantoleon acceptă propunerea împăratului și, într-una dintre zile, în drumul său spre palat, se întâlnește cu preotul Ermolae, care l-a întrebat cine este și cu ce se ocupă. I-a spus bătrânul, apoi, că știința medicală nu poate decât să aducă ușurarea suferințelor trupului și că numai Hristos este singurul Doctor adevarat, care nu cere niciun ban pentru vindecările Sale. Pantoleon ascultă, nu spune nimic, dar rămâne cu gândul și cu inima aproape de cele pe care le auzise, promițând să revină la bătrânul preot.

Într-o altă zi, găsește într-o margine de cărare un copil mort, mușcat de o viperă și, realizând că medicina nu mai are niciun sens în fața unui trup fără de viață, se gândește să „probeze” sfaturile preotului Ermolae. Privind, deci, către cer, s-a rugat lui Dumnezeu și minunea s-a înfăptuit: copilul s-a trezit ca dintr-un somn lung, iar vipera s-a despărțit în două şi a rămas moartă. După acest eveniment, se întoarce în fugă la Ermolae și cere să fie botezat, iar bătrânul îi schimbă numele în „Pantelimon”, care se traduce prin „cel milostiv”. Pentru că vindeca infecții, boli incurabile și neputințe prin harul primit în rugăciune, împăratul a dat ordin ca Sfântul să fie prins și supus unor chinuri groaznice, pentru a se lepăda de Hristos. În cele din urmă, a fost legat de un măslin și I s-a tăiat capul, dându-și sufletul în mâinile Domnului și primind cununa muceniciei.

Olimpiada diaconitaFericita Olimpiada s-a nascut la Constantinopol (intre 361 si 368) intr-o familie din marea aristocratie imperiala. Tatal sau, contele Seleucos, si mama sa murind atunci când ea era inca copil, Olimpiada a fost data spre a fi crescuta de una din rudeniile sale, Procopiu (Procopie), governator de Constantinipol, care a insarcinat cu educatia sfintei pe Teodosia, sora sfântului Amfilohie de Iconium (cf. 23 noiembrie). Astfel, Olimpiada a avut relatii prietenesti si familiare cu sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie de Nyssa (care i-a si dedicat Comentariul sau la Cântarea Cântarilor) si cu alti barbati de seama ai Bisericii, pe care mai târziu i-a si ajutat, ori de cate ori au venit la Constantinopol, chiar daca unii, ca Teofil al Alexandriei (385-412), s-au intors mai târziu împotriva ei .

Din tinerete Olimpiada a stralucit nu doar prin frumusetea trupeasca, dar si prin intelepciunea si credinta ei. In anul 386 s-a maritat cu Nebridios, prefectul Constantinopolului, dar acesta a murit inainte ca ei sa traiesca impreuna. Acum Olimpiada a decis sa isi daruiasca viata ei Domnului, ca vaduva si fecioara in acelasi timp, si de a pune imensa ei bogatie in slujba Bisericii. Dar in momentul in care ea a refuzat o a doua casatorie, cu Elpidios, ruda a împaratului Teodosie, Statul i-a confiscat toate bunurile si a fost impiedicata sa frecventeze pe oamenii Bisericii pâna când avea sa se supuna dorintei imparatului. Dar, la intoarcea din campania militara contra lui Maxim (388), imparatul, din admiratie pentru zelul ei in asceza si virtute, i-a restituit toate bunurile. Imediat, sfânta Olimpiada a inceput sa dea milostenie si sa faca opere de binefacere cu imensele sale bogatii. Si-a vândut poprietatile ce avea Tracia, in Bitinia, in Galatia si in Capadocia, ca sa somptuasele locuinte de la Constantinopol si a facut peste tot case de primire pentru calatori, spitale, biserici si o manastire, in spatele porticului meridional al Sfintei Sofia, care a juns sa adaposteasca mai mult de 250 de vietuitoare: mai intai slujnicele sale si alte rudenii, la care s-au adaugat apoi multe femei din inalta societate a imperiului.

Pentru viata ei dedicata in intregime lui Hristos, Sfantul Patriarh Nectarie (381-397, praznuit la 11 octombrie) a numarat-o pe dansa in randul diaconitelor, slujire pe care a implinit cu cinstire si fara de cusur. Diaconitele, alese dintre fecioarele sau vaduvele de o vârsta inaintata (60 de ani in acea vreme, apoi 40 ani), erau hirotonite prin punerea mâinilor si puteau sa intre in altar, insa ele nu erau considerate ca facând parte din cler. Slujirea lor consta in principal in vizitarea si ajutorarea bolnavilor, asistarea preotului la botezul femeilor si alte câteva sarcini auxiliare. Ele nu puteau nici sa invete in public nici sa boteze (cf. Constitutiilor Apostolice 3, 6, 1-2). Slujirea diaconitelor ca cazut incet-incet in desuetudine odata cu disparitia aproape completa a botezurilor de adulti, in secolul al XII-lea.

In anul 398, când Sfântul Ioan Gura de Aur (praznuit la 13 noiembrie) s-a urcat pe tronul patriarhal de la Constantinopol, Olimpiada a gasit in el nu doar pe parintele duhovnicesc pe care si-l dorea, autoritatea in materie de interpretare a Scripturii, pastorul care se îngrijea de turma sa mai mult decât de propriul sau trup, ci si un prieten, atât pentru zile bune, cât si pentru dificultatile ce le intampina adesea din cauza corectitudinii si verticalitatii ei. Olimpiada s-a pus deci in slujba sfântului patriarh cu ardoare, suportând toate cheltuielile lui materiale si facând din belsug milostenie, asa cum sfântul o sfatuia. De altfel, singura persoana masculina admisa in Manastirea ei era Sfântul Episcop, care venea adeseori si le intruia pe surori cu invataturile sale. Pe câteva din ucenitele sale din aceasta manastire le-a si hirotonit diaconite, de altfel.

Olimpiada ConstantinopolSfantul Ioan Gura de Aur a avut multa lauda pentru Sfanta Olimpiada, drept pentru care a aratat catre dansa mare bunavointa si dragoste duhovniceasca. Cand Sfantul Ierarh a fost pe nedrept trimis in surghiun (in Armenia, la anul 404), Sfanta Olimpiada si celelalte diaconite au primit aceasta cu mare tristete. Ultima oara cand a parasit biserica sfantul le-a chemat la sine pe diaconite: Olimpiada, Pentadia, Proklia and Salbina, le-a spus cum ca indarjitele acuze care i se aduc or sa ajunga la un sfarsit, dar de vazut nu o sa mai vada aproape de loc. Le-a rugat sa nu paraseasca acea biserica, ci sa slujeasca pe mai departe celui de ii va urma. Sfintele femei au cazut inaintea sfantului varsand lacrimi.

In ciuda sfaturilor sfântului, Olimpiada a refuzat sa-l recunoasca pe succesorul lui si chiar a purces la apararea cauzei Sfântului Ioan Gura de Aur. In aceasta vreme, un incendiu a izbucnit in catedrala Sfânta-Sofia si o parte din palatul imperial a fost distrusa de flacari. Atunci, toti sustinatorii Sfantului Ioan Hrisostom au cazut sub banuiala incendierii, si au fost adusi pentru cercetari in fata prefetului Optat. Au chemat-o si pe Sfanta Olimpiada la judecata supunand-o la o riguroasa cercetare. Au amendat-o la plata unei mari sume de bani pentru crima de incendiere, cu toata nevinovatia sa si lipsa de probe. Dupa aceasta sfanta a parasit Constantinopolul si s-a stabilit la Cizic (la marea Marmara). Dar nici aici persecutorii nu i-au dat pace, astfel ca, dupa inca un interogatoriu, in anul 405 sfânta a fost trimisa in exil la Nicomedia, unde sfanta a indurat multa suferinta si lipsuri. Sfantul Ioan i-a scris din surghiun 17 scrisori, mangaindu-o in durerea ei si indemnând-o la rabdare pentru Domnul. La 25 iulie 408 Sfanta Olimpiada a trecut la cele vesnice, incoronata impreuna cu masturisitorii pentru credinta.

Sfanta Olimpiada a aparut in vis episcopului de Nicomedia si cerand ca trupul sa ii fie pus intr-un sicriu de lemn si aruncat in mare:"Acolo unde valurile vor purta cosciugul acolo lasa trupul meu sa fie ingropat".Cosciugul a fost adus de valuri intr-un loc numit Briktoi aproape de Constantinopole. Locuitorii acelor locuri, cunoscand ca acestea sunt de la Dumnezeu, au loat moastele si le-au asezat in biserica inchinata Sfantului Apostol Toma, unde au inceput a faca multe minuni si vindecari. Dar in timpul unei invazii a persilor, biserica a fost arsa dar moastele s-au aflat intregi. Sub Patriarhul Serghie (610-638), moastele au fost mutate la Constantinopole si puse in manastirea de maici ctitorita de Sfanta Olimpiada, distrusa in timpul revoltei lui Niceta (anul 532), dar reconstruita de imparatul Iustinian.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Eupraxia din Tabena, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Sact, Matur, Atal si Blandina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

sus

Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu "se facuse" om ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua "persoane" ; de aceea el era considerat ca "tata al nestorianismului". Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret si Ibas.

La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret si Ibas, dupa lungi tergiversari, au acceptat sa arunce anatema asupra lui Nestorie si au fost reprimiti in comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea si modul in care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat nastere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de imparatul Zenon ("Hénotikon") si de Patriarhul Acachie pentru a-i face sa se impace pe cei ce se opuneau Sinodului au esuat lamentabil si au provocat chiar o schisma de 40 de ani (484-519) intre Rasarit si Occident care, printr-un puternic atasament la litera Sinodului, trecea drept aparatorul celor Trei-Capitole.

Dupa ce împaratul Iustin pus capat acestei schisme, Justinian - hotarât sa lupte impotriva tendintei nestorianizante in interpretarea dogmei din Calcedon - a editat un decret impotriva celor trei, care provoca din nou reactii violente in Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat dupa intronarea sa, ca intentiona sa rupa comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf. 25 august), care raspunse cu aceeasi sentinta. Dupa multe tratative, Vigilius accepta sa se impace cu Mina si edita un document (Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa si Acvileea ca o tradare si ele provocara diviziunea neplacuta si de durata in sânul Bisericii Occidentale, iar Rasaritul, la rândul sau, il considera prea slab.

Cum se luase hotarârea de a intruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capat acestei neintelegeri, Iustinian edita o Marturie de Credinta, in care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combateau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document si incepând de atunci nu inceta sa puna piedici intrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese in plus intârziata de moartea Sfântului Mina ; când Parintii incepura sesiunile sub presidentia succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei isi marturisira tristetea fata de opozitia Papei iar Vigilius declara ca el sustinea din plin ortodoxia lui Teodoret si Ibas. In cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul ii condamna totusi pe cei trei si arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apara, dar fara sa il condamne nominal pe papa. In decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul sau pe cele Trei-capitole (555).

Cu ocazia unei conferinte precedând Sinodul, Parintii condamnara pe de alta parte doctrina lui Origen, Evagrie si Didim din Alexandria despre o pre-existenta a sufletelor, caderea lor in trup si "restaurarea universala" (apocatastaza), ceea ce ar insemna negarea libertatii umane.

Evitând deci shisma intre Rasarit si Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol puse capat curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia si marturisi deplina conformitate a Sinodului din Calcedon cu credinta marturisita de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe buna dreptate este considerat drept sinodul "ecleziastic prin excelenta", caci respingând speculatia filozofica in chestiunile de dogma (fie sub forma rationalista si aristotelica a lui Teodor din Mopsuestia fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirma ca Biserica are modul sau propriu - apostolic - de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorita caruia ea pastreaza integritatea libertatii umane si posibilitatea ei de a fi pe deplin unita cu Dumnezeu in persoana Mântuitorului.

Dupa ce a nascut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curata ca sa primeasca in ea pe Mântuitorul lumii, si dupa ce a incredintat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofranda pura si neprihanita, Sfânta Ana si-a petrecut restul vietii sale in post, rugaciune si faceri de bine celor lipsiti, asteptând sa se indeplineasca ceea ce promisese Dumnezeu. Si-a dat sufletul in pace in mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se stie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Traditia Bisericii este ca Prea Sfânta Maica Domnului isi pierduse deja parintii la vârsta de 11 ani pe când era inca in Templu.

An de an, în ziua de 23 iulie, pomenim mutarea de la Sinope la Constantinopol a cinstitelor moaște ale Sfântului Sfințit Mucenic Foca. Se spune că acest Sfânt Foca era un om foarte cunoscut în Sinope. Motivul? O grădină aproape de țărmul mării, pe care sfântul o îngrijea și sădea în ea tot felul de legume și verdețuri. Urmând cuvântul Domnului, o parte dintre ele le dona celor săraci, o alta o păstra pentru sine, iar a treia parte o scotea, pur și simplu, lângă drum, de unde luau cei care treceau pe acolo. Un gest care astăzi ar ține, poate, primele titluri ale buletinelor de știri, într-o lume consuleristă și din ce în ce mai egoistă. Nici timpurile în care a viețuit Sfântul Foca n-au fost diferite, din acest punct de vedere, căci vestea despre prea-multă bunătatea sa, despre ajutorul dezinteresat dat celor în nevoie și despre munca sa închinată nevoii săracilor a străbătut întreaga cetate, ajungând în cele din urmă la mai-marele cetății. Era timpul în care stăpânitorii, oriunde descopereau creştini, îi persecutau, îi prindeau şi îi executau fără drept de apel și de apărare.

Astfel, conformându-se ordinului, soldații au plecat în căutarea milostivului Foca. Ajungând aproape de grădina sa, sfântul i-a întâmpinat și i-a întrebat pe cine caută și care este motivul. Iar soldații i-au răspuns că pe un așa-numit Foca îl caută, pentru că nu cinsteşte zeii, ci se închină Celui Răstignit. Auzid aceasta, Sfântul Foca le-a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiţi până mâine în casa mea mâncând şi bând şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Consuldându-se între ei, soldații au înțeles că este un „târg” avantajos. În timpul nopții, el și-a săpat propria groapă, a împărțit avuția săracilor și s-a rugat. A doua zi, le-a spus soldaților că el este Foca. Impresionați de ospitalitatea și curajul său, soldații au vrut să-l cruțe, dar Foca i-a implorat să-l omoare, pentru a se alătura lui Hristos. În cele din urmă, unul dintre soldați i-a tăiat capul.

Locul unde a fost îngropat a devenit un loc de pelerinaj, unde oamenii primeau vindecări și ajutor prin mijlocirea Sfântului Foca. Deasupra gropii a fost construită o biserică în amintirea martiriului său.
Ce ne recomandă Biserica?

Cu toate că ziua de 23 iulie nu este marcată în calendar cu cruce roșie, în lumea rurală oamenii o respectă pentru a fi ocrotiți de incendii. Persoanele mai vârstnice, care au moștenit la rândul lor de la părinți vechile credințe populare, afirmă că Sfântul Foca este cel care pedepsește oamenii fie cu caniculă, fie cu grindină dacă sărbătoarea sa nu este respectată și, de aceea, în această zi nu se aprinde focul și nu se coace pâine în cuptor. Tradiția spune că Sfântul Foca călătorește prin cer într-un car de foc, ținând în mână un bici în flăcări, așteptând nerăbdător ziua pomenirii sale. De aceea, Dumnezeu îi dezvăluie data doar după ce a trecut, pentru ca el să nu ardă pământul. În realitate, deși numele sfântului ne duce cu gândul la ideea de foc sau de incendiu, acesta provine din limba greacă din punct de vedere etimologic și face trimitere la denumirea golfului corintic Phokeos, iar termenul de „phoke” înseamnă sigiliu.

În contextul tuturor acestor tradiții, care mai de care mai autentice, ne întrebăm, evident, care este părerea Bisericii despre ele? Le respectăm, sau nu le acordăm importanță? Ce le spunem părinților și bunicilor noștri, care nu mișcă un pai în aceste zile, pentru ca fânul și restul agoniselii din timpul verii să nu fie sortite focului? Răspunsul ni-l oferă un articol publicat numărul 4 al revistei „Biserica Ortodoxă Română” din anul 1907, publicația oficială a Patriarhiei Române, în care se amintește de o decizie a Sinodului din anul 1874, în care sunt notate următoarele:

„Deoarece mulţi săteni ţin încă şi astăzi obiceiuri şi sărbători idoleşti, cu toate că ierarhii Bisericii dintotdeauna n-au încetat a sfătui pe creştinii noştri să se ferească de ele, însuşi Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici autocefale ortodoxe Române a votat, în şedinţa din 29 mai anul 1874, un regulament împotriva sărbătorilor de origină idolatră […]. Orice alte sărbători superstiţioase precum: Joile după Paşti, Rusăliile, Ilie Pălie, Foca, Pintilie Călătorul, Răpotinul, Drăgaica, Paparuda, Circovii, Filipii, Chirică Şchiopul, sunt oprite a se serba, ca nişte rămăşiţe din timpul idolatriei şi care nu aduc nici un folos sufletesc, ci numai pagube celor ce le serbează, împiedecându-i de la lucrări folositoare şi dând prilejul la petreceri deşarte şi vătămătoare. Preoţilor le recomandăm a sfătui pe enoriaşi de a părăsi asemenea sărbători păgânești, care nu sunt potrivite cu demnitatea de creştin şi cu învăţăturile Sfintei Evanghelii şi ale Bisericii”.

Așadar, decizia Sinodului din 1874 subliniază clar că multe dintre aceste obiceiuri sunt rămășițe ale idolatriei și nu aduc niciun beneficiu sufletesc, ci doar pagube. Conform acestei decizii, Biserica recomandă credincioșilor să renunțe la sărbătorile menționate și la obiceiuri superstițioase legate de acestea. În contextul actual și din punct de vedere practic, pentru a răspunde părinților și bunicilor dar și tuturor celor apropiați, care țin la aceste obiceiuri, putem apela la aceste îndemnuri ale Bisericii, explicându-le că, deși aceste tradiții pot părea importante din punct de vedere cultural sau familial, ele nu sunt conforme cu învățăturile creștine și nu aduc un beneficiu spiritual real. Este important să fie prezentate argumentele într-un mod respectuos și empatic, subliniind dorința de a urma o cale duhovnicească corectă și care să nu înlocuiască dogma creștină cu astfel de credințe strămoșești.

Concluzia este una cât se poate de clară: în centrul învățăturilor creștine se află adevărul revelat prin Sfânta Scriptură și prin tradiția Bisericii. Aceste învățături sunt menite în mod sigur să ne conducă spre o viață virtuoasă și spre mântuire. Credințele populare și păgâne, pe de altă parte, sunt adesea bazate pe superstiții și practici care nu au un fundament spiritual autentic. Astfel, este important să fim cu toții atenți și să discernem între practicile autentice și cele superstițioase, rămânând fideli învățăturilor Bisericii și astfel trăind o viață care reflectă adevărata noastră credință întru Hristos cel Înviat din morți.

Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Mucenic Foca să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.