Rugăciunea care se spune în timpul Postului Sfintei Maria

S-a făcut aceasta pentru a sărbători victoriile din două confruntări militare simultane, ruşii asupra bulgarilor şi grecii asupra turcilor, comandanţii celor două armate, purtând cu ei în luptă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Cruce, s-au înştiinţat unul pe altul "prin epistolă de biruinţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmaşilor, şi de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieşind din chipul Mântuitorului şi au preamărit pe Dumnezeu". (Vieţile Sfinţilor)

Şi sfătuindu-se cu arhiereii lor, au aşezat praznicul de astăzi. De atunci s-a numit sărbătoarea: Scoaterea Sfintei Cruci.

Când se scoate la pâraie, la fântâni şi la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună şi cu sfintele icoane.

Sfânta Cruce este prăznuită de-a lungul anului bisericesc de mai multe ori: Duminica Sfintei Cruci, a 3-a duminică din Postul Mare; Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim, pe 7 mai; Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

* Sfinţii 7 fraţi Mucenici Macabei au suferit chinuri mari şi moarte martirică pentru că s-au opus încercărilor de întoarcere a poporului iudeu de la credinţa în Dumnezeu la închinarea la idoli.

Prigoana a început în timpul regelui Antioh al IV-lea (175-164 î.Hr.), care se chema şi Epifanis, adică luminos, "dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcându-se chip al lui Antihrist". (Vieţile Sfinţilor)

Pe fondul tulburărilor lumii iudaice, regele Antioh, care domnea într-o parte a imperiului întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) (336-323 î.Hr.), a dispus ca toate popoarele din toate seminţiile aflate sub conducerea sa să adopte valorile elenistice şi în mod obligatoriu cultul zeilor să fie singurul practicat.

În Ierusalim aplicarea acestei dispoziţii a fost favorizată "de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpânire", între care s-a aflat şi marele arhiereu, Menelae.

Hotărâţi să se împotrivească lui Antioh, "ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii dintr-înşii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu". (Vieţile Sfinţilor)

"De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întâmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrâni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi dintre acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei şi al legii". (Vieţile Sfinţilor)

Atunci când nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta, au fost prinşi, împreună cu mama lor, şi cei şapte fraţi Macabei.

Astăzi , ne stă înainte nevoinţă duhovnicească de taină spre câştigarea iertării greşelilor noastre şi spre împăcare cu DUMNEZEU.
Astăzi , să lepădăm vălul răutăţii şi să secăm izvoarele gândurilor celor rele , apropiindu-ne cu dragoste şi de cei ce ne urăsc pe noi.
Astăzi , să curăţim haina cea murdară de păcate a sufletelor noastre şi să încetăm a mai judeca şi osândi pe aproapele nostru, ca să nu fim noi osândiţi în focul cel veşnic.

Astăzi, să privim cu milă spre cei săraci şi să ne ostenim , după putere , spre lucrarea faptelor celor bune ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti.
Astăzi, să ne spălăm în baia gândurilor de umilinţă veşmântul sufletului şi să plângem pentru căderea noastră şi pentru alunecarea de pe Calea Mântuirii.
Astăzi, să acoperim mulţimea păcatelor noastre cu rugăciunea cea fierbinte către Hristos , ca să treacă cu vederea anii pribegiei noastre departe de Drumul Ascultării.

Pe Tine, Maică a lui DUMNEZEU, Te punem Solitoare Pocăinţei şi Mântuirii noastre , ca pe Una Ce ai Indrăzneală Tare către Cel pe Care în Braţele Tale ca pe Un Prunc L-ai Tinut , ca să scoţi Lumea ceea ce zăcea în vicleşug din adâncul păcatului şi să o aduci la nevinovăţia pruncilor.
Cu lapte ai Hrănit pe Cel ce Poartă de Grijă de cei flămânzi şi cu Căldura Dragostei Tale de Maică L-ai Acoperit. Deci , nu ne părăsi nici pe noi, fiii Tăi cei căzuţi şi pierduţi în negura greşelilor, ci ne străluceşte Lumina Pocăinţei mai înainte de apusul vieţii noastre pământeşti.
Cu lacrimi ai adăpat pământul, văzând Răstignit pe Cruce pe Rodul Cel Preacurat al Pântecelui Tău. Cu lacrimile Tale întoarce-ne pe noi cei împovăraţi de păcat la Calea Adevărului lui Hristos, ca să nu fim prinşi de fiarele cele înţelegătoare ale patimilor şi aruncaţi în adâncul cel mai de jos al păcatelor.
Precum ai săltat de Bucurie la Invierea Fiului Tău , Roagă-Te să se facă bucurie în Cer şi pentru noi , întorcându-ne la pocăinţă prin Stăruinţa Ta de Iertare a noastră la Tronul Stăpânului.

Mâinile noastre le întăreşte la rugăciune, gândurile le curăţeşte, sufletele le îmbracă cu smerită cugetare şi de toate primejdiile ne izbăveşte degrab..
Ca Un Paznic de veselie este credincioşilor Postul cel aşezat în Cinstea Adormirii Tale.

Trezeşte-ne pe noi la lucrarea faptelor bune, adormind patimile noastre cele nenumărate şi întărindu-ne spre căutarea Mântuirii , ca să slăvim cu glasuri neîncetate ale inimii pe Tatăl , pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în veci. Amin!

Într-un hotar din părțile Italiei, care se numește Umbria, în cetatea care se chema Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor și, tămăduind toate neputințele și bolile oamenilor cu rugăciunea și cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, îi întorcea pe cei necredincioși de la păgânătatea închinării de idoli spre Dumnezeu; căci atunci credința idolească cuprindea încă multă lume și împărații păgâni stăpâneau Apusul și Răsăritul și prigoneau pe creștini. In acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul și cu credința elini, cu numele Procul, Efiv și Apolonie, au mers la Roma pentru învățătură, vrând să deprindă bine limba și filosofia romană.

Și, aflând pe un ritor preaînțelept și iscusit în amândouă limbile - latină și elină -, cu numele Craton, s-au încredințat aceluia spre învățătură și petreceau în casa lui. Și unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare și în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui era între genunchi și nu putea să se întindă deloc. Și au chemat mulți doctori și nu puteau să aducă bolnavului nici un folos; deci a pătimit trei ani, fără nădejde de la doctori. Dar s-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe cel bolnav, a zis: „O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate bun al meu și l-a tămăduit un episcop creștin, care se numește Valentin și care petrece în cetatea Interamna”. Spunând aceasta tribunul, a sfătuit pe Craton să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă și aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste.
Auzind acestea Craton, a trimis niște bărbați cinstiți, prieteni de-ai săi, la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putință să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Iar omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema și de care a fost primit cu cinste. Și arătând Craton arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit și pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: „De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!”. Craton a zis: „Jumătate din avuția mea o voi da, de vei putea să tămăduiești pe fiul meu”.

Sfântul a zis: „Mă minunez de tine că ești dascăl înțelept și nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci iarăși îți spun, că de vei vrea tu, se va tămădui bolnavul; că, de vei crede în Hristos, toate se vor putea credinciosului, căci credinciosul este mult mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios, care își pune nădejdea sa în cele deșarte și în lucruri proaste, iar pe idolii făcuți din lemn, din piatră și din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe niște zei. Au doar se poate crede că sunt zei aceia care, tăvălindu-se în lucruri prea spurcate și îndeletnicindu-se cu munciri cumplite, nu au nici un ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credința la care eu te sfătuiesc, și, lepădându-te de păgânătatea zeilor, îți vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut și atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum dorești. Iar jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduiești, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine și pentru fiul tău. Iar pe mine cu nici un chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singură credința îmi trebuie. Deci să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este adevăratul Dumnezeu și să te lepezi de toți idolii tăi și atunci vei vedea sănătos pe fiul tău”.

Craton i-a zis: „Deși nu știu cu ce fel de rânduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit că fiecare se mântuiește cu credința sa. Căci nu poate credința unuia să ajute altuia, nici necredința cuiva să vatăme pe altcineva”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt unele lucruri în viețile omenești, care nu pot nici să ajute, nici să vatăme pe altul; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpânul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sunt și alte multe pilde în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovadă cum credința unuia poate să ajute altora. Insă se întâmplă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus felurite pedepse asupra Egiptului, iar la urmă și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred întru Cel propovăduit de tine că este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El, care poruncește bolilor și morții și acelea fug. El poruncește vieții și vine”. Iar Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credința?”. Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mâini și să primești Sfântul Botez, ca să te rânduiești între fiii lui Dumnezeu!”. Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele păcatele?”. Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește în taină într-însa pe Sfântul Duh, Care curățește toate păcatele omului ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea, pe care n-ai putut să le auzi și să le vezi vreodată, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.
Craton i-a zis: „Deși nu știu cu ce fel de rânduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit că fiecare se mântuiește cu credința sa. Căci nu poate credința unuia să ajute altuia, nici necredința cuiva să vatăme pe altcineva”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt unele lucruri în viețile omenești, care nu pot nici să ajute, nici să vatăme pe altul; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpânul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sunt și alte multe pilde în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovadă cum credința unuia poate să ajute altora. Insă se întâmplă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus felurite pedepse asupra Egiptului, iar la urmă și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred întru Cel propovăduit de tine că este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El, care poruncește bolilor și morții și acelea fug. El poruncește vieții și vine”. Iar Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credința?”. Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mâini și să primești Sfântul Botez, ca să te rânduiești între fiii lui Dumnezeu!”. Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele păcatele?”. Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește în taină într-însa pe Sfântul Duh, Care curățește toate păcatele omului ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea, pe care n-ai putut să le auzi și să le vezi vreodată, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.
Craton a zis: „Care este aceea, pe care eu n-am putut nici să o aud și nici să o văd?”. Arhiereul a zis: „Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea care neîntinată a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut și după naștere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat și cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare de Același, Care mai în urmă a fost răstignit, mort și îngropat și a treia zi a înviat din morți și apoi S-a înălțat la cer în vreme ce mulți priveau la aceasta? Și la a Cărui înălțare îngerii în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăși va veni din cer ca să judece viii și morții? De le crezi acestea că sunt așa, apropie-te și te botează, ca să câștigi sănătatea fiului tău și singur să te învrednicești vieții celei veșnice”. Ritorul a zis: „Toate câte mi le grăiești le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos”. Atunci episcopul a zis: „De vreme ce înțelepciunea lumii acesteia, al cărei dascăl ți se pare că ești, este nebunie la Dumnezeu și nu poți crede atât de desăvârșit, pe cât credința are trebuință, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău va câștiga sănătate prin credința mea, te vei întoarce spre Hristos și te vei boteza împreună cu toată casa ta”.

Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa și pe toți casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toți se vor face creștini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau și tinerii cei pomeniți mai sus: Procul, Efiv și Apolonie, care și ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creștini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră osebită și în ziua aceea și în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Și era bolnavul acela rotund cu tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi și picioarele pe umeri și peste spate, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nici nu putea vorbi cu limba, ci numai gemea. Deci nici unul dintre doctori nu putea să cunoască și să vindece neputința lui. Iar Sfântul Valentin episcopul a așternut pe pământ rasa de păr, pe care obișnuia a se ruga, și punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toată noaptea lui Dumnezeu. Iar la miezul nopții a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li se părea că s-a aprins foc înăuntru.
Iar după ce a trecut miezul nopții, copilul s-a sculat sănătos cu tot trupul și a început cu glas mare a lăuda pe Dumnezeu. Atunci părinții lui și toți care erau cu dânșii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte tare, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în ușă, rugând pe sfânt să le deschidă și să vadă pe Herimon. Insă sfântul le-a răspuns lor: „Până ce nu voi săvârși obișnuitele mele rugăciuni și cântări de laudă, nu vă voi deschide”. Deci, așteptând ei cu bucurie până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis ușa și scoțând pe copil sănătos cu trupul, ca și cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinților lui. Atunci ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos și s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.

Iar Herimon, copilul cel tămăduit, după primirea Sfântului Botez, nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea și cei trei tineri, pomeniți mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au lipit cu toată osârdia de duhovnicescul învățător, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu și s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieții lui cele sfinte și căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe scolasticii cei de o vârstă cu dânșii, tineri și copii, îi aduceau la credința în Hristos și la Sfântul Botez prin îndemnările lor și cu pilda vieții celei cinstite și înțelepte. Și se adunau la dânșii mulțime de scolastici, care, ascultând învățătura lor cea insuflată de Dumnezeu, se învățau la cereasca înțelepciune și se povățuiau la calea cea adevărată.

Iar când fiul eparhului cetății, cu numele Avundie, crezând în Hristos, s-a botezat și aprinzându-se de dragoste dumnezeiască mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos, atunci tatăl lui și ceilalți senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învățătorul credinței creștine, pe Sfântul Valentin și bătându-l fără cruțare, îl sileau la închinarea de idoli. Iar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au închis în temniță. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său și, înfrumuse-țându-se cu rănile cele suferite pentru El ca și cu niște podoabe scumpe se lăuda apostolește, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port și împlinesc lipsirea patimilor lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când ședea în temniță, îi întărea în sfânta credință. De acest lucru înștiințându-se eparhul, s-a mâniat foarte tare și, trimițând noaptea, l-a scos din temniță și i-a tăiat capul.

Astfel și-a sfârșit nevoința sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv și Apolonie, luând cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna și acolo, înaintea cetății, cumpărând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Și petreceau lângă mormânt ziua și noaptea, în post și rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. Și se adunau la dânșii toți credincioșii câți erau în cetate și mulți din cei necredincioși veneau și, ascultând cuvintele lor cele mântuitoare de suflet și propovăduirea lui Hristos, se luminau cu credința.

Iar după o vreme oarecare, înștiințându-se de acestea Leontie, dregătorul cetății, i-a prins pe cei trei sfinți și i-a băgat în temniță. Dar, de vreme ce a văzut pe popor gâlcevind și jelindu-i pe ei, pentru că erau tuturor iubiți, a poruncit să-i ucidă pe dânșii noaptea, pentru că se temea să-i osândească pe dânșii la moarte ziua, ca să nu fie liberați de mâinile poporului ce gâlcevea.

Deci sfinții mucenici au fost tăiați noaptea și s-au dus la lumina cea neînserată a cereștii împărății. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiții săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învățătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază și împărătește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin

VITAMINA DUHOVNICEASCĂ pentru DUMINICĂ, 28 IULIE 2024

În Duminica a 5-a după Rusalii Sfânta Evanghelie ne relatează Vindecarea -celor doi demonizați din ținutul Gadarei. (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Vedem din relatarea biblică cum puterea celui rău poate pune stăpânire pe oameni, dar și lucrarea lui Dumnezeu care nu lasă omul să fie strivit de ispita vicleanului. Să ne aducem aminte de Dreptul Iov, cel care a fost cerut de diavolul pentru a fi ispitit și pentru a-i proba credința. Dumnezeu l-a lăsat în ispită, dar a adăugat: „Numai nu te atinge de viața lui” (Iov 2, 6). Providența veghează, așadar, asupra oamenilor, protejându-i de răutatea cea mai mare, care vine din lucrarea duhurilor necurate.
Mai trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu acționează în viața noastră cu forța. Cel mai important dar pe care Creatorul ni-l dă este libertatea. Ne lasă chiar libertatea de a alege răul și a ne adânci în el, fiindcă, dacă nu ar face așa, atunci nimeni nu s-ar mântui. Am fi cu toții aduși „cu forța” în Împărăția lui Dumnezeu, iar astfel nu am mai putea vorbi de fericirea Raiului. Voința noastră liberă de a alege binele constituie aportul nostru la drumul mântuitor, pe care gadarenii din Evanghelia acestei duminici, L-au refuzat de dragul confortului material.
Doamne, apără-ne de puterea duhurilor rele!

Se spune că, din capul său căzut la pământ a curs nu sânge, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat a înverzit din nou și a început să rodească. Conform tradiției, o creștină mai curajoasă din Nicomidia a luat pământul amestecat cu sânge din locul în care Sfântul Mare Mucenic Pantelimon a fost decapitat și l-a păstrat multă vreme în casa ei. Între secolele IX-XI, locuitorii din Ravello, care era pe atunci o mare putere maritimă și comercială, făceau comerț cu locuitorii din Antiohia și Constantinopol. Așa se face că, din Nicomidia, câțiva comercianți din Republica Amalfi, au reușit să ia pământul amestecat cu sângele Sfântului Pantelimon și să-l aducă în Italia. Se spune că, în drumul lor spre casă au fost surprinși de o furtună si au fost nevoiti să se adăpostească în Ravello. Cand vremea s-a îmbunătățit, au plecat din nou pe mare, însă o altă furtună, și mai violentă, i-a prins iarăși în mijlocul mării. Astfel, ei s-au gândit că acesta este un semn și că ar fi mai bine să lase sângele Sfântului Pantelimon aici, în Ravello.

Episcopul Alfons Maria de Liguori a fost printre primii care a sesizat minunea care se petrece anual cu sângele Sfântului Pantelimon și a consemnat-o într-unul dintre volumele sale: „La Ravello, un oraș din Regatul Neapolelui, există un flacon din sângele său (n.n. al Sfântului Pantelimon), care se transformă în fiecare an în ziua prăznuirii sale și poate fi văzut în această stare amestecat cu lapte, așa cum și eu, autorul acestei lucrări, l-am văzut”. Într-adevăr, se pare că minunea aceasta se petrece până în zilele noastre: sângele își schimbă culoarea din maro în roșu purpuriu și se lichefiază, rămânând astfel încă 6-7 săptămâni, după care revine la starea sa solidă, de culoare maro, pentru restul anului.

În acest recipient, sângele este clar împărțit în patru straturi. Nivelul cel mai de jos pare să fie format din nisip sau pământ amestecat cu sânge, deoarece este dens și închis la culoare. Al doilea strat, care este cât lățimea unui deget, pare să fie compus de asemenea din particule mici de praf sau nisip, dar cu o cantitate mai mare de sânge. Al treilea strat este sânge pur, de culoare rubinie când este lichid, strat care se află sub nivelul cel mai înalt, care arată ca un fel de spumă albicioasă. Sângele ocupă doar jumătate din recipient atunci când este „inactiv”, în porțiunile goale observându-se urme de grăsime și sânge. Când are loc lichefierea, stratul de sânge pur devine transparent și de culoare rubinie, în timp ce bulele mici ajung aproape până la vârful recipientului.

Acest proces nu poate avea o explicație fiziologică sau medicală, deși a fost studiat în repetate rânduri de către chimiști, biologi sau medici. Fiola care păstrează sângele este destul de veche, iar urmele de pe ea vorbesc despre „peripețiile” prin care a trecut. Spre exemplu, crăpătura sticlei din partea stângă a flaconului datează din 1759 și a fost produsă de către un preot care ținea o lumânare prea aproape în timp ce examina starea conținutului. Temându-se că sângele se va scurge pe jos, preotul i-a promis Sfântului Pantelimon că, dacă nu se va scurge niciun strop, îi va construi o statuetă religioasă. Ceea ce a și făcut, după cum este notat pe inscripția de pe placa atașată.

Dincolo de acest aspect, reținem cu toții că Sfântul Pantelimon este numit în multe rânduri „doctor fără de arginti”, fapt care înseamnă că în viața sa el n-a căutat vreo răsplată și nici n-a urmărit să adune averi și alte foloase materiale pentru vindecările și tămăduirile pe care le săvârșea. Nu cerea de la nimeni să-i plătească pentru binefacerile făcute. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si creștin următor lui Hristos.

Fragmente din moaștele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon au fost împărțite în toată lumea ortodoxă, spre vindecarea tuturor oamenilor. Capul Sfântului Pantelimon se află la Mănăstirea Rusikon din Sfântul Munte Athos, însă părticele din sfintele sale moaște se păstrează și la noi în țară: la Catedralele din Iași, Galați și Constanța, dar și în Capitală, la Mănăstirea Plumbuita. De-a lungul timpului, multe biserici, capele, schituri, mănăstiri, spitale și organizații medicale din întreaga lume l-au luat ca patron și ocrotitor pe Sfântul Pantelimon.

Mai întâi, se cuvine să facem o scurtă radiografie a vieții acestui prieten al Mântuitorului, pe care fiecare dintre noi l-am chemat în rugăciunile noastre, fără îndoială, măcar o dată, ca să ne fie sprijin în suferință și tămăduitor în neputință. Astfel, reținem că Sfântul Pantelimon a venit pe lume în anul 284 în Nicomidia. Părinții lui i-au pus numele de „Pantoleon”, care se traduce prin „cel puternic ca un leu”. Cât timp a trăit mama sa, Pantoleon a învățat de la ea tainele creștinismului, însă după ce ea a trecut la Domnul, uitând învățătura cea dreaptă, a ajuns, ca și tatăl său, să se închine la idoli. După clasele primare, a mers să studieze medicina la Eufrosin, un medic cunoscut pentru cercetările sale în domeniu, astfel încât Pantoleon a ajuns, cu timpul, să stăpânească bine tainele medicinei. Auzind de capacitățile sale profesionale, împăratul Maximian hotărăște să îl ia la palat ca medic particular. Pantoleon acceptă propunerea împăratului și, într-una dintre zile, în drumul său spre palat, se întâlnește cu preotul Ermolae, care l-a întrebat cine este și cu ce se ocupă. I-a spus bătrânul, apoi, că știința medicală nu poate decât să aducă ușurarea suferințelor trupului și că numai Hristos este singurul Doctor adevarat, care nu cere niciun ban pentru vindecările Sale. Pantoleon ascultă, nu spune nimic, dar rămâne cu gândul și cu inima aproape de cele pe care le auzise, promițând să revină la bătrânul preot.

Într-o altă zi, găsește într-o margine de cărare un copil mort, mușcat de o viperă și, realizând că medicina nu mai are niciun sens în fața unui trup fără de viață, se gândește să „probeze” sfaturile preotului Ermolae. Privind, deci, către cer, s-a rugat lui Dumnezeu și minunea s-a înfăptuit: copilul s-a trezit ca dintr-un somn lung, iar vipera s-a despărțit în două şi a rămas moartă. După acest eveniment, se întoarce în fugă la Ermolae și cere să fie botezat, iar bătrânul îi schimbă numele în „Pantelimon”, care se traduce prin „cel milostiv”. Pentru că vindeca infecții, boli incurabile și neputințe prin harul primit în rugăciune, împăratul a dat ordin ca Sfântul să fie prins și supus unor chinuri groaznice, pentru a se lepăda de Hristos. În cele din urmă, a fost legat de un măslin și I s-a tăiat capul, dându-și sufletul în mâinile Domnului și primind cununa muceniciei.

Olimpiada diaconitaFericita Olimpiada s-a nascut la Constantinopol (intre 361 si 368) intr-o familie din marea aristocratie imperiala. Tatal sau, contele Seleucos, si mama sa murind atunci când ea era inca copil, Olimpiada a fost data spre a fi crescuta de una din rudeniile sale, Procopiu (Procopie), governator de Constantinipol, care a insarcinat cu educatia sfintei pe Teodosia, sora sfântului Amfilohie de Iconium (cf. 23 noiembrie). Astfel, Olimpiada a avut relatii prietenesti si familiare cu sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie de Nyssa (care i-a si dedicat Comentariul sau la Cântarea Cântarilor) si cu alti barbati de seama ai Bisericii, pe care mai târziu i-a si ajutat, ori de cate ori au venit la Constantinopol, chiar daca unii, ca Teofil al Alexandriei (385-412), s-au intors mai târziu împotriva ei .

Din tinerete Olimpiada a stralucit nu doar prin frumusetea trupeasca, dar si prin intelepciunea si credinta ei. In anul 386 s-a maritat cu Nebridios, prefectul Constantinopolului, dar acesta a murit inainte ca ei sa traiesca impreuna. Acum Olimpiada a decis sa isi daruiasca viata ei Domnului, ca vaduva si fecioara in acelasi timp, si de a pune imensa ei bogatie in slujba Bisericii. Dar in momentul in care ea a refuzat o a doua casatorie, cu Elpidios, ruda a împaratului Teodosie, Statul i-a confiscat toate bunurile si a fost impiedicata sa frecventeze pe oamenii Bisericii pâna când avea sa se supuna dorintei imparatului. Dar, la intoarcea din campania militara contra lui Maxim (388), imparatul, din admiratie pentru zelul ei in asceza si virtute, i-a restituit toate bunurile. Imediat, sfânta Olimpiada a inceput sa dea milostenie si sa faca opere de binefacere cu imensele sale bogatii. Si-a vândut poprietatile ce avea Tracia, in Bitinia, in Galatia si in Capadocia, ca sa somptuasele locuinte de la Constantinopol si a facut peste tot case de primire pentru calatori, spitale, biserici si o manastire, in spatele porticului meridional al Sfintei Sofia, care a juns sa adaposteasca mai mult de 250 de vietuitoare: mai intai slujnicele sale si alte rudenii, la care s-au adaugat apoi multe femei din inalta societate a imperiului.

Pentru viata ei dedicata in intregime lui Hristos, Sfantul Patriarh Nectarie (381-397, praznuit la 11 octombrie) a numarat-o pe dansa in randul diaconitelor, slujire pe care a implinit cu cinstire si fara de cusur. Diaconitele, alese dintre fecioarele sau vaduvele de o vârsta inaintata (60 de ani in acea vreme, apoi 40 ani), erau hirotonite prin punerea mâinilor si puteau sa intre in altar, insa ele nu erau considerate ca facând parte din cler. Slujirea lor consta in principal in vizitarea si ajutorarea bolnavilor, asistarea preotului la botezul femeilor si alte câteva sarcini auxiliare. Ele nu puteau nici sa invete in public nici sa boteze (cf. Constitutiilor Apostolice 3, 6, 1-2). Slujirea diaconitelor ca cazut incet-incet in desuetudine odata cu disparitia aproape completa a botezurilor de adulti, in secolul al XII-lea.

In anul 398, când Sfântul Ioan Gura de Aur (praznuit la 13 noiembrie) s-a urcat pe tronul patriarhal de la Constantinopol, Olimpiada a gasit in el nu doar pe parintele duhovnicesc pe care si-l dorea, autoritatea in materie de interpretare a Scripturii, pastorul care se îngrijea de turma sa mai mult decât de propriul sau trup, ci si un prieten, atât pentru zile bune, cât si pentru dificultatile ce le intampina adesea din cauza corectitudinii si verticalitatii ei. Olimpiada s-a pus deci in slujba sfântului patriarh cu ardoare, suportând toate cheltuielile lui materiale si facând din belsug milostenie, asa cum sfântul o sfatuia. De altfel, singura persoana masculina admisa in Manastirea ei era Sfântul Episcop, care venea adeseori si le intruia pe surori cu invataturile sale. Pe câteva din ucenitele sale din aceasta manastire le-a si hirotonit diaconite, de altfel.

Olimpiada ConstantinopolSfantul Ioan Gura de Aur a avut multa lauda pentru Sfanta Olimpiada, drept pentru care a aratat catre dansa mare bunavointa si dragoste duhovniceasca. Cand Sfantul Ierarh a fost pe nedrept trimis in surghiun (in Armenia, la anul 404), Sfanta Olimpiada si celelalte diaconite au primit aceasta cu mare tristete. Ultima oara cand a parasit biserica sfantul le-a chemat la sine pe diaconite: Olimpiada, Pentadia, Proklia and Salbina, le-a spus cum ca indarjitele acuze care i se aduc or sa ajunga la un sfarsit, dar de vazut nu o sa mai vada aproape de loc. Le-a rugat sa nu paraseasca acea biserica, ci sa slujeasca pe mai departe celui de ii va urma. Sfintele femei au cazut inaintea sfantului varsand lacrimi.

In ciuda sfaturilor sfântului, Olimpiada a refuzat sa-l recunoasca pe succesorul lui si chiar a purces la apararea cauzei Sfântului Ioan Gura de Aur. In aceasta vreme, un incendiu a izbucnit in catedrala Sfânta-Sofia si o parte din palatul imperial a fost distrusa de flacari. Atunci, toti sustinatorii Sfantului Ioan Hrisostom au cazut sub banuiala incendierii, si au fost adusi pentru cercetari in fata prefetului Optat. Au chemat-o si pe Sfanta Olimpiada la judecata supunand-o la o riguroasa cercetare. Au amendat-o la plata unei mari sume de bani pentru crima de incendiere, cu toata nevinovatia sa si lipsa de probe. Dupa aceasta sfanta a parasit Constantinopolul si s-a stabilit la Cizic (la marea Marmara). Dar nici aici persecutorii nu i-au dat pace, astfel ca, dupa inca un interogatoriu, in anul 405 sfânta a fost trimisa in exil la Nicomedia, unde sfanta a indurat multa suferinta si lipsuri. Sfantul Ioan i-a scris din surghiun 17 scrisori, mangaindu-o in durerea ei si indemnând-o la rabdare pentru Domnul. La 25 iulie 408 Sfanta Olimpiada a trecut la cele vesnice, incoronata impreuna cu masturisitorii pentru credinta.

Sfanta Olimpiada a aparut in vis episcopului de Nicomedia si cerand ca trupul sa ii fie pus intr-un sicriu de lemn si aruncat in mare:"Acolo unde valurile vor purta cosciugul acolo lasa trupul meu sa fie ingropat".Cosciugul a fost adus de valuri intr-un loc numit Briktoi aproape de Constantinopole. Locuitorii acelor locuri, cunoscand ca acestea sunt de la Dumnezeu, au loat moastele si le-au asezat in biserica inchinata Sfantului Apostol Toma, unde au inceput a faca multe minuni si vindecari. Dar in timpul unei invazii a persilor, biserica a fost arsa dar moastele s-au aflat intregi. Sub Patriarhul Serghie (610-638), moastele au fost mutate la Constantinopole si puse in manastirea de maici ctitorita de Sfanta Olimpiada, distrusa in timpul revoltei lui Niceta (anul 532), dar reconstruita de imparatul Iustinian.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Eupraxia din Tabena, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Sact, Matur, Atal si Blandina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

sus

Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu "se facuse" om ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua "persoane" ; de aceea el era considerat ca "tata al nestorianismului". Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret si Ibas.

La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret si Ibas, dupa lungi tergiversari, au acceptat sa arunce anatema asupra lui Nestorie si au fost reprimiti in comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea si modul in care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat nastere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de imparatul Zenon ("Hénotikon") si de Patriarhul Acachie pentru a-i face sa se impace pe cei ce se opuneau Sinodului au esuat lamentabil si au provocat chiar o schisma de 40 de ani (484-519) intre Rasarit si Occident care, printr-un puternic atasament la litera Sinodului, trecea drept aparatorul celor Trei-Capitole.

Dupa ce împaratul Iustin pus capat acestei schisme, Justinian - hotarât sa lupte impotriva tendintei nestorianizante in interpretarea dogmei din Calcedon - a editat un decret impotriva celor trei, care provoca din nou reactii violente in Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat dupa intronarea sa, ca intentiona sa rupa comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf. 25 august), care raspunse cu aceeasi sentinta. Dupa multe tratative, Vigilius accepta sa se impace cu Mina si edita un document (Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa si Acvileea ca o tradare si ele provocara diviziunea neplacuta si de durata in sânul Bisericii Occidentale, iar Rasaritul, la rândul sau, il considera prea slab.

Cum se luase hotarârea de a intruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capat acestei neintelegeri, Iustinian edita o Marturie de Credinta, in care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combateau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document si incepând de atunci nu inceta sa puna piedici intrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese in plus intârziata de moartea Sfântului Mina ; când Parintii incepura sesiunile sub presidentia succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei isi marturisira tristetea fata de opozitia Papei iar Vigilius declara ca el sustinea din plin ortodoxia lui Teodoret si Ibas. In cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul ii condamna totusi pe cei trei si arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apara, dar fara sa il condamne nominal pe papa. In decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul sau pe cele Trei-capitole (555).

Cu ocazia unei conferinte precedând Sinodul, Parintii condamnara pe de alta parte doctrina lui Origen, Evagrie si Didim din Alexandria despre o pre-existenta a sufletelor, caderea lor in trup si "restaurarea universala" (apocatastaza), ceea ce ar insemna negarea libertatii umane.

Evitând deci shisma intre Rasarit si Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol puse capat curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia si marturisi deplina conformitate a Sinodului din Calcedon cu credinta marturisita de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe buna dreptate este considerat drept sinodul "ecleziastic prin excelenta", caci respingând speculatia filozofica in chestiunile de dogma (fie sub forma rationalista si aristotelica a lui Teodor din Mopsuestia fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirma ca Biserica are modul sau propriu - apostolic - de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorita caruia ea pastreaza integritatea libertatii umane si posibilitatea ei de a fi pe deplin unita cu Dumnezeu in persoana Mântuitorului.

Dupa ce a nascut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curata ca sa primeasca in ea pe Mântuitorul lumii, si dupa ce a incredintat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofranda pura si neprihanita, Sfânta Ana si-a petrecut restul vietii sale in post, rugaciune si faceri de bine celor lipsiti, asteptând sa se indeplineasca ceea ce promisese Dumnezeu. Si-a dat sufletul in pace in mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se stie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Traditia Bisericii este ca Prea Sfânta Maica Domnului isi pierduse deja parintii la vârsta de 11 ani pe când era inca in Templu.

An de an, în ziua de 23 iulie, pomenim mutarea de la Sinope la Constantinopol a cinstitelor moaște ale Sfântului Sfințit Mucenic Foca. Se spune că acest Sfânt Foca era un om foarte cunoscut în Sinope. Motivul? O grădină aproape de țărmul mării, pe care sfântul o îngrijea și sădea în ea tot felul de legume și verdețuri. Urmând cuvântul Domnului, o parte dintre ele le dona celor săraci, o alta o păstra pentru sine, iar a treia parte o scotea, pur și simplu, lângă drum, de unde luau cei care treceau pe acolo. Un gest care astăzi ar ține, poate, primele titluri ale buletinelor de știri, într-o lume consuleristă și din ce în ce mai egoistă. Nici timpurile în care a viețuit Sfântul Foca n-au fost diferite, din acest punct de vedere, căci vestea despre prea-multă bunătatea sa, despre ajutorul dezinteresat dat celor în nevoie și despre munca sa închinată nevoii săracilor a străbătut întreaga cetate, ajungând în cele din urmă la mai-marele cetății. Era timpul în care stăpânitorii, oriunde descopereau creştini, îi persecutau, îi prindeau şi îi executau fără drept de apel și de apărare.

Astfel, conformându-se ordinului, soldații au plecat în căutarea milostivului Foca. Ajungând aproape de grădina sa, sfântul i-a întâmpinat și i-a întrebat pe cine caută și care este motivul. Iar soldații i-au răspuns că pe un așa-numit Foca îl caută, pentru că nu cinsteşte zeii, ci se închină Celui Răstignit. Auzid aceasta, Sfântul Foca le-a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiţi până mâine în casa mea mâncând şi bând şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Consuldându-se între ei, soldații au înțeles că este un „târg” avantajos. În timpul nopții, el și-a săpat propria groapă, a împărțit avuția săracilor și s-a rugat. A doua zi, le-a spus soldaților că el este Foca. Impresionați de ospitalitatea și curajul său, soldații au vrut să-l cruțe, dar Foca i-a implorat să-l omoare, pentru a se alătura lui Hristos. În cele din urmă, unul dintre soldați i-a tăiat capul.

Locul unde a fost îngropat a devenit un loc de pelerinaj, unde oamenii primeau vindecări și ajutor prin mijlocirea Sfântului Foca. Deasupra gropii a fost construită o biserică în amintirea martiriului său.
Ce ne recomandă Biserica?

Cu toate că ziua de 23 iulie nu este marcată în calendar cu cruce roșie, în lumea rurală oamenii o respectă pentru a fi ocrotiți de incendii. Persoanele mai vârstnice, care au moștenit la rândul lor de la părinți vechile credințe populare, afirmă că Sfântul Foca este cel care pedepsește oamenii fie cu caniculă, fie cu grindină dacă sărbătoarea sa nu este respectată și, de aceea, în această zi nu se aprinde focul și nu se coace pâine în cuptor. Tradiția spune că Sfântul Foca călătorește prin cer într-un car de foc, ținând în mână un bici în flăcări, așteptând nerăbdător ziua pomenirii sale. De aceea, Dumnezeu îi dezvăluie data doar după ce a trecut, pentru ca el să nu ardă pământul. În realitate, deși numele sfântului ne duce cu gândul la ideea de foc sau de incendiu, acesta provine din limba greacă din punct de vedere etimologic și face trimitere la denumirea golfului corintic Phokeos, iar termenul de „phoke” înseamnă sigiliu.

În contextul tuturor acestor tradiții, care mai de care mai autentice, ne întrebăm, evident, care este părerea Bisericii despre ele? Le respectăm, sau nu le acordăm importanță? Ce le spunem părinților și bunicilor noștri, care nu mișcă un pai în aceste zile, pentru ca fânul și restul agoniselii din timpul verii să nu fie sortite focului? Răspunsul ni-l oferă un articol publicat numărul 4 al revistei „Biserica Ortodoxă Română” din anul 1907, publicația oficială a Patriarhiei Române, în care se amintește de o decizie a Sinodului din anul 1874, în care sunt notate următoarele:

„Deoarece mulţi săteni ţin încă şi astăzi obiceiuri şi sărbători idoleşti, cu toate că ierarhii Bisericii dintotdeauna n-au încetat a sfătui pe creştinii noştri să se ferească de ele, însuşi Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici autocefale ortodoxe Române a votat, în şedinţa din 29 mai anul 1874, un regulament împotriva sărbătorilor de origină idolatră […]. Orice alte sărbători superstiţioase precum: Joile după Paşti, Rusăliile, Ilie Pălie, Foca, Pintilie Călătorul, Răpotinul, Drăgaica, Paparuda, Circovii, Filipii, Chirică Şchiopul, sunt oprite a se serba, ca nişte rămăşiţe din timpul idolatriei şi care nu aduc nici un folos sufletesc, ci numai pagube celor ce le serbează, împiedecându-i de la lucrări folositoare şi dând prilejul la petreceri deşarte şi vătămătoare. Preoţilor le recomandăm a sfătui pe enoriaşi de a părăsi asemenea sărbători păgânești, care nu sunt potrivite cu demnitatea de creştin şi cu învăţăturile Sfintei Evanghelii şi ale Bisericii”.

Așadar, decizia Sinodului din 1874 subliniază clar că multe dintre aceste obiceiuri sunt rămășițe ale idolatriei și nu aduc niciun beneficiu sufletesc, ci doar pagube. Conform acestei decizii, Biserica recomandă credincioșilor să renunțe la sărbătorile menționate și la obiceiuri superstițioase legate de acestea. În contextul actual și din punct de vedere practic, pentru a răspunde părinților și bunicilor dar și tuturor celor apropiați, care țin la aceste obiceiuri, putem apela la aceste îndemnuri ale Bisericii, explicându-le că, deși aceste tradiții pot părea importante din punct de vedere cultural sau familial, ele nu sunt conforme cu învățăturile creștine și nu aduc un beneficiu spiritual real. Este important să fie prezentate argumentele într-un mod respectuos și empatic, subliniind dorința de a urma o cale duhovnicească corectă și care să nu înlocuiască dogma creștină cu astfel de credințe strămoșești.

Concluzia este una cât se poate de clară: în centrul învățăturilor creștine se află adevărul revelat prin Sfânta Scriptură și prin tradiția Bisericii. Aceste învățături sunt menite în mod sigur să ne conducă spre o viață virtuoasă și spre mântuire. Credințele populare și păgâne, pe de altă parte, sunt adesea bazate pe superstiții și practici care nu au un fundament spiritual autentic. Astfel, este important să fim cu toții atenți și să discernem între practicile autentice și cele superstițioase, rămânând fideli învățăturilor Bisericii și astfel trăind o viață care reflectă adevărata noastră credință întru Hristos cel Înviat din morți.

Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Mucenic Foca să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.

Înainte de a explica motivul aceste ireprezentări inedite, se cuvine să reținem câteva detalii legate de biografia Sfintei Maria Magdalena. Cea dintâi dintre femeile mironosițe era din neamul lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat populat în majoritate de pescari și aflat în partea de vest a Lacului Ghenizaret, între Capernaum şi Tiberiada. Sfintele Evanghelii nu consemnează detalii relevante despre viața celei dintâi dintre femeile mironosițe, însă Tradiția ne spune că era tânără, frumoasă la chip şi înstărită. Numele de „Magdalena”, care însoțește mereu cel dintâi nume al ei, ne indică faptul că nu era căsătorită, deoarece în acest caz numele ei ar fi trebuit să fie însoțit de numele soțului ei.

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca amintește de faptul că ea a fost izbăvită de chinurile a șapte demoni și că din acel moment a hotărât să-și împartă săracilor toată avuția și să înceapă o viață nouă, intrând în ceata celor care Îl urmau și Îi slujeau lui Hristos. Cu un curaj și o dedicare cum rar întâlnim în relatările evanghelice, dar și în întreaga istorie a creștinismului, Sfânta Maria Magdalena i-a fost alături Mântuitorului chiar și când Apostolii s-au înfricoșat: înaintea arhiereului, la procesul lui Pilat, pe drumul Crucii și nu în cele din urmă, după Răstignire, pe Golgota, unde rămăsese alături de Maica Domnului și de Ioan, ucenicul cel iubit. Sfintele Evanghelii relatează că, în prima zi a săptămânii, în zorii zilei, Sfânta Maria Magdalena a mers cu Sfântul Ioan și cu Sfântul Petru și au văzut piatra ridicată de pe mormântul Domnului. După ce Apostolii s-au întors în cetate, ea a rămas singură lângă mormânt și a început să plângă, „că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” – după răspunsul pe care l-a dat îngerilor. Asumându-și pe deplin rolul de ucenică, după Învierea Domnului, Sfânta Maria Magdalena a rămas în Ierusalim, fiindu-i alături Maicii Domnului. I-a însoțit, apoi, pe Sfinții Apostoli la minunea Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor, dar a fost prezentă şi în foişor când Duhul Sfânt S‑a pogorât în chip de limbi de foc peste cei prezenţi.
Oul din icoanele Sfintei Maria Magdalena

Potrivit sinaxarului, după Pogorârea Sfântului Duh, Sfânta Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli la răspândirea credinţei, semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc pe care-l auzise din însăşi gura lui Hristos. De aceea, ea este numită şi „întocmai cu Apostolii”.

Ieromonahul Theologos Simonopetritul, cel care a studiat îndeaproape viața și minunile Sfintei Maria Magdalena, a și redactat un volum deosebit de interesant și de relevant pentru aghiografia creștină: „Sfânta Maria Magdalena – Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras”. În paginile volumului, aflăm și răspunsul întrebării din titlul articolului nostru. Mai exact, aflăm că oul pictat în icoanele Sfintei Maria Magdalena are o semnificație profundă și simbolică, legată de o întâmplare din viața ei, pe care tradiția creștină o păstrează până în zilele noastre.

Astfel, se spune că, după marele eveniment al Rusaliilor, Sfânta a plecat din Ierusalim spre Roma, care era pe atunci capitala imperială, pentru a răspândi Evanghelia lui Hristos. Ajunsă acolo, s-a prezentat mai întâi la Împăratul Tiberiu pentru a-i aduce vestea Învierii. Despre vizita Sfintei Maria Magdalena la împăratul Tiberiu circulă diverse tradiții. Una dintre acestea, identificată în surse de învățatul ieromonah athonit al secolului al XIX-lea, Hariton Duhovnicul (1836-1903), este inclusă în Viața Sfintei pe care a scris-o el însuși, unde se spune următoarele: „Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului de atunci, Tiberiu, prin mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, Împăratul s-a minunat tare. De aceea a întrebat-o cine este ea și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să-i povestească toate cele despre Mântuitorul Hristos, până la răstignirea Lui și Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a găsit un mod minunat, vrednic de notat, nou și foarte potrivit pentru a arăta Învierea lui Hristos cea de viață dătătoare.”

Mai exact, Sfânta l-a întâmpinat pe împărat cu un simplu ou de găină, după obiceiul vremii de a se oferi ouă drept daruri în prima zi din an sau cu ocazia zilei de naştere a cuiva. Dând oul împăratului, l-a și salutat cu „Hristos a înviat!“. Atunci, împăratul Tiberiu i-a răspuns că este greu de crezut că se poate ridica cineva din moarte, aşa cum oul pe care l-a primit de la ea nu-şi poate schimba singur culoarea în roşu. În acea clipă se spune că s-a petrecut minunea înroşirii oului în mâna împăratului și astfel oul a devenit simbol al Învierii lui Hristos, simbol care a rezistat din generație în generație până în zilele noastre.

Când Împăratul a auzit acestea, s-a mâniat foarte tare și a trimis scrisori la Ierusalim, cerând să fie aduși în fața justiției Pilat și arhiereii. Când aceștia au ajuns la Roma, nu l-au mai găsit în viață pe Tiberiu († 37), ci pe succesorul său, Caligula († 41). Hariton Duhovnicul afirmă că arhiereii au fost executați, iar Pilat a fost exilat în Vienna Galiei, unde s-a sinucis.

Așadar, observăm că semnificațiile simbolurilor din icoane au adesea rădăcini profunde. Cunoașterea acestor simboluri, de fiecare dintre noi, contribuie la înțelegerea mai profundă a învățăturilor creștine și la aprofundarea vieții duhovnicești. Icoana nu este o reprezentare artistică, ci și un instrument de care ne folosim atunci când dorim să „vorbim” în rugăciune cu Hristos, cu Maica Sa și cu Sfinții. Când înțelegem semnificația simbolurilor dintr-o icoană, aceasta devine mai mult decât o imagine statică – transformându-se într-o fereastră către Cer, către înțelegerea tainelor cuprinse în Tradiția bisericii și a învățăturilor transmise de-a lungul secolelor, până în zilele noastre.

SFÂNTA EVANGHELIE (LUCA 4, 22-30) care se citește la SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI PROROC ILIE TESVITEANUL - SÂMBĂTĂ, 20 IULIE 2024

"În vremea aceea toţi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Şi El le-a zis: Cu adevărat, îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că niciun proroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul. Şi toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Şi, ridicându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo."

Sfantul Proroc Ilie
Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul este sarbatorit in fiecare an, pe 20 iulie. Sfantul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situata dincolo de Iordan. De aici avem si numele prorocului - Ilie Tesviteanul
Potrivit traditiei, Sovac, tatal lui Ilie, a vazut oameni imbracati in vesminte albe care il inveleau pe Ilie in haine de foc si ii dadeau sa manance o flacara. Preotii templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetica.
Sfantul Ilie a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea regelui Ahab. Si-a desfasurat activitatea in regatul Israel din Samaria.
Regele Ahab, la indemnul sotiei sale, introduce in regatul israelitean cultul zeului Baal. La porunca lui Dumnezeu, Sfantul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab si ii vesteste acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin seceta. Cerurile vor fi inchise timp de trei ani si jumatate.
Sfantul Ilie se ascunde de furia lui Ahab la paraul Cherit, unde va fi hranit de un corb, apoi la vaduva din Sarepta Sidonului. In casa acestei vaduve, prorocul Ilie va face minuni: il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul.
Spre sfarsitul anilor de seceta, pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care Ilie a inlaturat cultul zeului Baal. El a reusit sa coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sa faca.
Sfantul Ilie, Inaintemergator al Mantuitorului
Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflam ca prorocul Ilie dupa ce a lasat ca urmas pe Elisei, a fost luat de un car de foc si inaltat la cer, fara a trece prin moarte. O parte din comentatorii acestui text, sustin ca Ilie a fost luat cu trupul la cer ca raspuns la modul in care el a vietuit. Alti comentatori afirma ca scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, este acela ca el va reveni la sfarsitul lumii, ca un al doilea Inaintemergator al Mantuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Hristos spre a judeca neamul omenesc.
Unde s-a inaltat Ilie?

Daca tinem seama ca raiul a fost inchis dupa caderea oamenilor in pacat, nu putem sa evitam intrebarea: unde a fost inaltat Sfantul Ilie? Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Ilie a fost imbracat de Dumnezeu in haina ingereasca. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul afirma: „Dumnezeu a aratat din vechime maririle minunilor si semnelor si s-a folosit de modul innoirii, mutand spre alt chip de viata decat cel in trupul supus stricaciunii pe fericitii Ilie si Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii si indrumarii ei“. Aceste afirmatii ne-ar face sa vorbim de prezenta sa in lumea ingerilor.
Sfantul Ilie alaturi de Moise pe Tabor
Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede in prezenta sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.
Este de retinut ca in timpul vietii sale, Ilie nu s-a invrednicit de o vedere "fata catre fata". Potrivit relatarilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune ca atunci cand i s-a aratat Dumnezeu, Sfantul Ilie si-a acoperit fata cu mantia, pentru ca nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar aceasta vedere devine posibila dupa inaltarea sa la cer, cand pe Muntele Taborului, Ilie a vazut slava lui Dumnezeu atunci cand Hristos s-a schimbat la fata.
Sfantul Proroc Ilie, precursor al ascetismului crestin
Prin retragerea sa in singuratate, Sfantul Ilie devine arhetipul monahilor crestini. Sfantul Macarie Egipteanul, definea la inceputul "Epistolei" sale, tipul celui desavarsit: "Vreau sa stii, iubite frate, ca cel afierosit lui Dumnezeu trebuie sa fie un barbat deplin; ca nu numai el trebuie sa fie in Dumnezeu, ci si Dumnezeu trebuie sa fie intru el, dupa cum Domnul insusi spune: Intru cel care ramane intru Mine si Eu voi ramane intru El (Ioan 15, 5)". Un astfel de model a fost Sfantul Ilie, remarcandu-se prin lipsa de patimi, prin refuzarea savarsirii raului si a participarii la idolatrie, intr-un cuvant un "om launtric curat de care vorbea Legea veche".

Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze,
Domnul să vă ajute,
Domnul să vă miluiască,
Domnul să vă păzească de tot răul,
Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească,
Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă ierte de păcate
şi în ceruri cu drepţii să vă păzească.

Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia şi rugăciunea lor,
şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor,
şi smerenia lor, şi răbdarea lor.

Binecuvintează, Doamne, osteneala lor,
şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor,
şi viaţa lor şi cu sfârşit bun îi miluieşte,
iar dincolo, la ziua Judecaţii,
un colţişor de rai le dăruieşte,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
AMIN!

Simbolul lui Dumnezeu, simbolul unitatii indivizibile.

Doi

Simbolul dualismului: Adam si Eva, Cain si Abel, Moise (profet) si Aaron (preot, fratele lui Moise), Vechiul si Noul Testament, suflet si trup, bine si rau etc.

Trei

Cei 3 ingeri care l-au vizitat pe Avraam (Abraham).
Cele 3 zile petrecute de profetul Iona in pântecul unui peste fabulos.
Cele 3 zile petrecute de Isus in mormânt.
Simbolurile Trinitatii (Dumnezeu + Sf.Spirit + Isus): 3 ferestre si 3 portale (catedralele gotice), Triceps (3 capete sculptate), 3 inele imbinate, Triqueta.
Noii-botezati erau odinioara de 3 ori scufundati in apa.
Cele 3 mari virtuti teologice (credinta, dragostea, speranta).
Patru

Cele 4 elemente esentiale ale religiilor antice (pamânt, apa, aer, foc).
Cei 4 arhangheli (Mihael, Gabriel, Rafael, Uriel).
Cei 4 mari profeti din Vechiul Testament (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel).
Cele 4 temperamente omenesti: coleric (Isaia), melancolic (Ieremia), sanguinic (Ezechiel), flegmatic (Daniel).
Cele 4 vârste ale omului: Daniel (baiat tânar), Isaia (adolescent in floarea vârstei), Ezechiel (adult usor imbatrânit), Ieremia (mosneag batrân si încaruntit).
Cei 4 evanghelisti (Marcu, Matei, Luca, Ioan).
Cele 4 simboluri ale evanghelistilor (conform viziunii lui Ezechiel 1, 10): leu (Marcu), om (Matei), taur (Luca), vultur (Ioan).
Cele 4 litere JHVH (Jahveh, Jahwe, Jehova, Dumnezeu).
INRI = Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum (Isus Nazarenianul Regele Iudeilor).
Quatember (quator tempora = cele 4 anotimpuri ale anului crestin): Pasti (la echinoctiul de primavara), Ioan Botezatorul (la 24 iunie, solstitiul de vara), Arhanghelul Mihael (la 29 septembrie, echinoctiul de toamna), Craciun (la solstitiul de iarna).
Cele 4 anotimpuri (primavara, vara, toamna, iarna).
Cele 4 râuri ale Iadului in mitologia greaca: Styx (râul groazei), Acheron (râul durerii), Cocytus (râul blestemului), Phlegeton (râul focului).
Cele 4 râuri ale Paradisului din Vechiul Testament (1 Moise 2,10): Phison (Indus), Gihon (Gange), Hiddekel (Tigru), Euphrat (Eufrat).
Cele 4 mari virturi cardinale: îndrazneala (fortitudo), echitatea (iustitia), întelepciunea (prudentia), cumpatarea (temperantia).
Cei 4 mari parinti ai bisericii vestice: Ambrosius (episcop de Mediolanum, azi: Milano-Italia, 337-397), Hieronymus (cardinal de Roma, 347-420), Augustinus (episcop de Hippo-Reggio, azi: Annaba-Algeria, 354-430), Gregor I cel Mare (Papa de Roma, 540-604).
Cei 4 mari parinti ai bisericii estice: Athanasius (episcop de Alexandria, Egipt, 295-373), Gregor de Nazianz (patriarh de Constantinopol, azi: Istambul, 328-383), Basilius cel Mare (episcop de Capadocia, Turcia, sec.4), Johannes Chrysostomus - Ioan Gura de Aur (patriarh de Constantinopol, 354-430).
Cuvântul Adam (in limba ebraica om) se compune din 4 litere, care in limba greaca reprezinta si initialele celor 4 puncte cardinale: Anatole, Dysis, Arktos, Mesembria.
Cinci

Pentateuch: cele 5 carti ale lui Moise din Vechiul Testament (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomiul).
Isus a hranit 5000 de oameni pe tarmul lacului Genesareth, prin înmultirea a 5 pâini (Matei 14,15-21).
Cele 5 rani ale lui Isus de la rastignire: doua la palme, doua la picioare si una la inima.
Pentagrama-Pentalpha: steaua cu 5 colturi (de 5 ori litera greaca Alpha) din Kabbala (culegere de texte religioase mozaice din Evul Mediu).
Pentecoste (Rusaliile, la 50 zile dupa Pasti).
Quintesenta (quinta essenta): cel de al 5-lea element esential, cautat zadarnic de savantii antichitatii.
Cele 5 simturi ale omului (vaz, auz, miros, pipait, gust).
Sase

Monogramul grec a lui HRISTOS - XP (X = Chi = H; P = Rho = R) formeaza un ansamblu cu 6 brate.
Cele 6 indurari din Evanghelia lui Matei (25,35-36).
Cele 6 fiare din Apocalipsa lui Ioan (13,18).
Sapte

Cele 7 mari pacate: îngâmfarea (superbia), invidia, hula (gula), zgârcenia (avaritia), lenevia (acedia), furia (ira), desfrâul (luxuria).
Cele 7 bucurii ale Sf.Maria:
1) anuntarea venirii pe lume a Fiului Domnului
2) nasterea lui Isus
3) sosirea celor 3 Crai din Rasarit
4) invierea lui Isus
5) ridicarea la cer a lui Isus
6) pogorîrea Sf.Spirit
7) inaltarea ei la cer

Cele 7 dureri ale Sf.Maria:
1) proorocirea lui Simion (Luca 2,35) despre sabia durerii cu prilejul aducerii lui Isus in Templul din Ierusalim
2) fuga in Egipt
3) pierderea temporara a lui Isus dupa vizita in Templul din Ierusalim
4) purtarea crucii de catre Isus pe Via Dolorosa
5) rastignirea lui Isus
6) coborîrea lui Isus de pe cruce
7) asezarea lui Isus in mormânt

Cele 7 sacramente din religia catolica: botezul, confirmarea, casatoria, penitentele, euharistia, hirotonisirea, maslul.
Cartea legata cu 7 peceti din Apocalipsa lui Ioan (5).
Alte simboluri cu cifra 7 din Apocalipsa lui Ioan: 7 comune, 7 coarne ale fiarei, 7 manifestari ale furiei divine.
Cele 7 calitati ale Sf.Spirit: intelepciune, intelegere, bun sfatuitor, forta, stiinta, evlavia, frica de Dumnezeu.
Cele 7 rugaciuni din Pater Noster (Tatal nostru).
Cele 7 grade preotesti.
Cele 7 concilii ecumenice dinaintea Marei Schisme din 1054: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680) si Niceea (787).
Opt

Octogonul baptisteriilor si cupele cu 8 laturi folosite la botez (cifra 8 simbolizeaza cea de a opta zi din ciclul creatiei divine, zi ce corespunde Invierii lui Isus, respectiv ziua scufundarii in apa a noilor botezati; din acelasi motiv, unele biserici au 8 vârfuri de turn).
Cele 8 Fericiri din Cuvântarea de pe munte a lui Isus (Evanghelia lui Matei 5,3-10).
Crucea Malteza are 8 terminatii, reprezentând cele 8 tari si provincii care au trimis voluntari: Franta, Provence, Auvergne, Aragon, Castilia, Italia, Anglia si Germania.
Noua

Cei 9 ingeri ale unor grupuri statuare din basilici (referire la Trinitate).
Cele 9 trepte ale mântuirii, respectiv cele 9 trepte ceresti pe care trebuie sa le parcurga sufletele.
Cifra 81 (9 x 9): numarul simbolic al eternitatii.
Regele babilonian Nabucodonosor a ocupat Ierusalimul in al 9-lea an de domnie al regelui evreu Zedekia si in a 9-a zi a celei de a patra luni a anului 587 i.C.(2 Regi 25,1).
Templul herodian din Ierusalim a fost distrus de catre Romani in a 9-a zi a lunii Ab din anul 70 d.C.
Isus a murit in cel de al 9-lea ceas al zilei, deci in jurul orei 15 (evreii socoteau numai 12 ore pe zi, intre ora 6 dimineata si ora 18 seara; ceasul al 9-lea de zi corespundea orei 15 dupa masa).
Zece

Cele 10 porunci ale lui Dumnezeu din Decalogul lui Moise (2 Moise 20).
Cele 10 corzi ale harfei regelui David (1004-965 i.C); David era considerat drept dirijor al muzicii celeste, al muzicii celor 10 sfere ceresti.
Crucea Sf.Andrei reprezinta cifra latina 10 (X). Acelasi lucru este valabil si pentru litera X din monogramul lui Cristos XP.
Cele 10 degete ale omului contau ca limita matematica magica (cu aceste degete cei din antichitate faceau socoteli simple).
Cifra 10 (1+2+3+4) era considerata de antichitate drept simbol al desavârsirii si implinirii.
Cifra 10 (1+2+3+4) era considerata de antichitate drept simbol al desavârsirii si implinirii.
Unsprezece

Cifra pacatului, cifra dincolo de Decalog, o cifra destructiva.
In reprezentarea patimilor lui Isus, apar numai 11 apostoli (prin excluderea apostolului Iuda-Ischariot).
Douasprezece

Cei 12 patriarhi, fiii lui Iacob.
Cei 12 profeti mici din Vechiul Testament: Amos, Habacuc, Hagai, Osea, Ioel, Iona, Maleahi, Mica, Naum, Obadia, Zaharia, Tevania.
Cei 12 apostoli: Petru, Ioan, Iacob cel Batrân, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu-Nataniel, Matei-Levi, Iacob cel Tânar, Simon Zelotul-Cananitul, Iuda-Tadeul, Matias.
Cele 12 luni ale anului.

Fiecare dintre noi are pacate, rataciri, greseli, amaraciuni si necazuri - si totusi, toate acestea n-ar trebuie sa existe intre noi, de vreme ce fiecare dintre noi are ingerul sau pazitor. De ce se intampla asa? Bineinteles ca ingerii n-ar ingadui aceasta daca nu am fi vinovati noi insine. Iar de vreme ce ei ingaduie, asta este fie pentru ca singuri nu lasam ajutorul ingeresc sa ajunga la noi, fie pentru ca prin impotriva-lucrarea si impotriva-asezarea noastra sufleteasca nimicim si abatem de la noi toate stradaniile ingerilor de a impreuna-lucra cu noi in bine.

Mai intai de toate, trebuie sa ne amintim ca avem inger pazitor, sa ne intoarcem cu mintea si cu inima catre el si in cursul obisnuit al vietii noastre, iar cu atat mai mult cand avem parte de tulburari. Daca nu avem o astfel de intoarcere, inseamna ca ingerul n-are cum sa ne bage mintile in cap. Atunci cand cineva se duce in mlastina sau in prapastie astupandu-si urechile si inchizandu-si ochii, ce sa-i faci si cum sa-l ajuti? Sa tipi? Are urechile inchise. Sa-i faci vreun semn ca sa-i arati primejdia? Are ochii inchisi. O sa zici: "Sa-l ia de mana si sa-l opreasca ori sa il duca pe calea dreapta". Pai ingerul e gata sa faca asta, cauta mana ta ca sa o ia si sa te indrume - dar ai mana de care sa te ia? Doar nu de mana trupeasca te va lua (macar ca se intampla si asta in cazuri deosebite), ci de mana sufleteasca, pentru ca el este netrupesc - iar mana sufleteasca este puterea lucratoare indreptata spre mantuire si ravnitoare de mantuire. Cand in sufletul tau se afla aceasta ravna, ingerul Domnului te va lua negresit de ea si te va calauzi - dar daca nu, de unde sa te apuce? Nu are loc prin care sa faca atingere cu tine, pentru ca el insusi se numara printre duhurile ce sunt trimise doar pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea (Evr. 1, 14).

Vei zice iarasi: "Atunci sa starneasca in mine dorinta de mantuire". Pai el asta si face, mai intai de toate si cu cea mai mare osardie. La cei ce au aceasta dorinta, el o sprijina si o intareste, iar la cei ce n-o au se straduie in tot chipul sa o starneasca - insa rareori izbuteste, din pricina marii neoranduieli care domneste in sufletul nepasator, intr-un astfel de suflet, totul este in tulburare: si gandurile, si simtamintele, si planurile - totul este o zarva fara de randuiala, ca la iarmaroc.

In masura in care se afla in noi aceasta lipsa a pacii si adunarii launtrice, ea este vrajmasa a lucrarii ingerului asupra noastra. Cum sa insufle ceva ingerul bun, daca omul nu ia aminte la el? Cum sa auda o asemenea insuflare sufletul, daca in el este zarva si tulburare? Tocmai de aceea stradaniile ingerului pazitor raman neroditoare in ceea ce ne priveste.

Asadar, daca vrei sa te folosesti de calauzirea si impreuna-lucrarea ingereasca, potoleste-ti neoranduiala launtrica, aduna-ti inlauntru luarea-aminte si stai langa inima ta.

Ingerul Domnului va baga de seama indata, se va apropia si va incepe sa puna in tine ganduri care inclina catre starnirea dorintei de mantuire. Pleaca-te catre insuflarea aceasta si apuca-te sa ravnesti mantuirea: atunci, ingerul pazitor nu numai ca te va lua de mana, ci chiar te va ridica pe bratele sale, si nu numai ca te va calauzi, ci chiar te va purta pe calea mantuitoare. Nu trebuie decat sa te intorci tot timpul catre el cu mintea si cu inima, sa nu slabesti in ravna ta si sa-ti pazesti luarea-aminte. El te va invata toate: ce, cand si cum sa faci si ce sa nu faci, iar cand va fi nevoie iti va da ca indrumare si semn simtit in afara. Daca nu vedem in privinta noastra o asemenea impreuna-lucrare ingereasca palpabila, suntem singurii vinovati: noi suntem cei care nu ne dam in mainile ingerilor si zadarnicim toata purtarea lor de grija pentru noi. Se bate, se bate cu noi ingerul lui Dumnezeu, si da inapoi; iar vine la asalt, iarasi da inapoi, si tot asa pana ce murim. Iar cand murim, ingerul va infatisa Domnului cartea vietii noastre si va grai: "Am facut totul ca sa ii bag mintile in cap, insa acest suflet n-a luat aminte la nimic". Si in cartea vietii va fi pus inscrisul osandirii noastre, care negresit se va implini la Judecata Cea infricosata.

Sfantul Teofan Zavoratul

Născută în Antiohia Pisidiei, Sfânta Marina și-a pierdut mama pe când era o copilă și a fost încredințată unei femei, spre creștere. Fecioara a învățat despre credința în Dumnezeu de la oamenii din localitate și a hotărât să își păstreze curăția și să Îi slujească Domnului. Pe când avea 15 ani a fost pârâtă că e creștină dregătorului cetății, iar acesta, impresionat de frumusețea ei, a dorit să o ia de soție și să o ferească de chinurile care urmau, dar Sfânta Marina nici nu a vrut să audă de o astfel de propunere.

Supusă la diferite torturi, a rămas cu trupul nevătămat, ca prin minune, dar s-a rugat Domnului să primească botezul muceniciei, iar ruga ei a fost ascultată. Sfânta Marina a fost decapitată, dar nu înainte de a lovi cu un ciocan un diavol care luase chip de balaur, făcându-l să dispară cu semnul Sfintei Cruci.

Moaștele sfintei se află la biserica închinată ei din Atena, iar părticele din acestea se găsesc și în țara noastră, la Mănăstirea Hurezi și la biserica din localitatea Fetești, județul Suceava.

SFÂNTA EVANGHELIE (MATEI 6, 22-33) care se citește în DUMINICA a 3-a după RUSALII (Despre grijile vieții)
- 14 IULIE 2024

"Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă."

Iisus se supune Legii, de la nastere pana la moartea pe cruce : "ca sa se plineasca toata dreptatea" (Matei III, 15) sau : "ca sa se plineasca Scriptura" (Marcu XIV, 49 ; XV, 28) ; ori : "ceea ce s-a spus prin prooroci" (Matei XXVI, 24, 54 ; Luca XXIV, 25 etc). El s-a nascut sub Lege ca sa rascumpere, prin jertfa sa, pe cei ce erau sub Lege (cf. Gal. IV, 4-5) si sa inlocuiasca (desfiinteze) Legea cu asezamintele ei, care erau "umbra a celor viitoare" in Hristos (Evr, X, 1). Implinind Legea o desfiinteaza in cele perimate si nefolositoare (Evr. VII, 11-18), spiritualizand-o in cele necesare : "Ati auzit ca s-a zis : ...Iar Eu zic voua..." (Matei V, 20-48). Se constata apoi ca din cele zece porunci ale Decalogului se amintesc in scrierile Noului Testament direct, sau indirect de toate celelalte noua, numai de a patra, despre Sabat, nu se vorbeste niciodata , ceea ce dovedeste ca ea nu se mai serba de crestini.

Faptul ca Mantuitorul nu vorbeste niciodata de respectarea Sabatului, nici chiar tanarului bogat, care voia sa se mantuiasca, nu i-o recomanda (Matei XIX, 18-19) ; faptul ca El facea diferite minuni Sambata , echivala cu calcarea si desfiintarea ei, motiv pentru care iudeii cautau sa-L omoare "pentru ca dezlega Sambata (Sabatul)" (Ioan V, 16), sau, "pentru ca nu pazea Sambata" (Ioan IX, 18). La aceste invinuiri, El nu tagaduieste calcarea, sau desfiintarea ei, ci lamureste numai ca El este mai mare decat Sambata si Domn al ei. Caci "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru Sambata. Astfel ca Fiul Omului este Domn si al Sambetei (Marcu II, 27-28 , Matei XII, 8).

2) Chiar daca nu aflam numirea de Duminica in Evanghelii si celelalte scrieri, ea reiese clar din expresiile prin care se indica ziua invierii Domnului. Asemenea expresii sunt : "Ziua inatai a saptamanii" (Duminica) (Matei XXVIII, 1 ; Ioan XX, 9 , Fapte XX, 7 , I Cor. XVI, 2) sau "dupa ce a trecut ziua sambetei", "prima zi a saptamanii" (Duminica) (Marcu XVI, 1, 2,) ; sau "in prima zi de dupa sambata (duminica) foarte de dimineata" (Luca XXIV, 1). Revizuitorii ultimelor editii a traducerii romanesti a Noului Testament au introdus explicativ, dupa fiecare din aceste expresii, in paranteza (Duminica). Fiindca, daca pe vremea cand au scris Evanghelistii, se intelegea care era "prima zi a saptamanii", deoarece zilele se numarau dupa trecerea Sambetei, care era sfarsitul saptamanii, astazi, cand Duminica este ziua de sarbatoare si ea incheie zilele saptamanii oricine va intelege prin "prima zi a saptaminii", luni si nu Duminica.

3. Ziua de Duminica a fost prezisa si prin prooroci.

Ea a fost prezisa prin proorocul David sub diferite expresii. "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea" (Ps. CXVII, 24), text care dupa talcul Sfintilor Parinti este referit la Duminica ; de aceea si apare el in stihurile de la cantarile Pastilor in ziua invierii. De "o zi", deosebita de Sabat, vorbeste si proorocul Zaharia (XIII, 1).

4) Duminica a inviat Hristos si ea a devenit sarbatoarea cultica a Noului Testa¬ment. Marturie despre aceasta este faptul ca :

a) In ziua invierii, dupa ce s-a aratat Mariei Magdalena, mironositelor si lui Petru, Mantuitorul s-a aratat apoi si celor zece Apostoli, lipsind Toma. Atunci, dupa salutul si bi-necuvantarea : "Pace voua!" le acorda definitiv harul apostolatului, transmitandu-le din Apostolia si Preotia Lui, ca Arhiereu (cf. Evr. III, 1) Caci zice : "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : "Luati Duh Sfint; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor ii tinute" (Ioan XX, 21-23).

b) In aceeasi zi, Domnul s-a aratat si celor doi ucenici - Luca si Cleopa - care mergeau spre Emaus, dar care nu L-au recunoscut. Si, desi cand le talcuia Scripturile "ardea in ei inima" lor (Luca XXIV, 32), abia dupa savarsirea primei Euharistii L-au cunoscut: Si cand a stat cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat si frangand le-a dat lor. Si li s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut iar El s-a facut nevazut de ei" (v. 30-31).

c) Tot Duminica, a opta zi, dupa inviere, s-a aratat Iisus iarasi Apostolilor cand era si Toma cu ei , si cand , desi nu se arata in Evanghelie, i-a dat desigur si lui harul apostoliei prin Sfantul Duh, har de care el nu putea fi lipsit.

5) Duminica a fost si ziua in care s-a produs si Pogorarea Duhului Sfint, la Cincizecime

6) Duminica Pogorarii Duhului Sfint se numeste si Duminica cea Mare pentru ca in aceasta zi ia nastere oficial Biserica lui Hristos.

Marturii despre serbarea Duminicii dupa epoca apostolica

Cel dintai document, care vorbeste de Duminica este "Didahia", sau "Invatatura a celor doisprezece Apostoli" - scrisa dupa ultimele cercetari, intre anii 50-70. Aici se arata ca in aceasta sarbatoare crestina se savarsea Sfanta Euharistie si se impartaseau credinciosii. "Cand va adunati - zice -in Duminica Domnului frangeti painea si multumiti dupa ce mai intai v-ati marturisit pacatele voastre, ca jertfa voastra sa fie curata" .

Un alt document este Epistola lui Barnaba (scrisa intre anii 70-130). In ea se spune despre crestinii carora le era adresata : "Noi sarbatorim cu bucurie ziua a opta, dupa sambata, in care Hristos a inviat". "Ziua a opta, dupa sambata", in care a inviat Domnul este Duminica.

Sfantul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei - martirizat in anul 107, cand Traian si-a sarbatorit biruinta asupra dacilor - vorbeste de asemenea despre Duminica, in scrisoarea sa catre Magnezieni, scrisa in drum spre Roma martiriului sau. Intre crestinii din Magnezia - nu departe de Efes - se vede din scrisoare ca erau unii proveniti dintre evrei, care mai tineau inca si legea mozaica si pe care-i indeamna : "Asadar - zice el - cei care au trait in randuielile cele vechi, si au venit la nadejdea cea noua, sa nu mai tina sambata, ci duminica, in care si viata noastra a rasarit prin El (Hristos) si prin moartea Lui, pe care unii o tagaduiesc" (cap. IX, 1-2). Iar in capitolul urmator (X, 3) spune la adresa acestora : "Este o nebunie sa vorbesti de Hristos si sa traiesti ca iudeii".

In Canonul 19, Sinodul VI ecumenic aminteste indatorirea episcopului si a preotului de a invata poporul Duminica ; prin Canonul 66, acelasi Sinod atrage atentia cum trebuie sa serbeze toti crestinii Duminica.