Scopul și rolul educației interculturale , constând în cultivarea receptivității față de diferențe .
Interculturalitatea este termenul ce denumește contactul dintre culturi, existența unui dialog între acestea și nu în ultimul rând interacțiunea și influență pe care o primesc reciproc.
Se vorbește din ce în ce mai des despre interculturalitate că o stare de fapt intr-un nou mileniu al politicii globale și al comunicării inter-etnice. Interculturalitatea prezinta, interpreteaza și reevaluează experiență sociala a diversității și a diferențelorInterculturalitatea pretinde respect și apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranță unei comunități făță de cealaltacomunitate, și în același timp pretinde dreptul individului de a părăși propriul grup cultural.În Uniunea Europeană există un ansamblu de țări care încearcă să conviețuiască împreună și să se ajute reciproc pe toate planurile (social, economic, cultural etc.), intercuturalitatea este indispensabilă pentru că această decurge de la sine. Aceste țări pentru a putea colabora trebuie să interacționeze, să comunice, să între în contact unele cu celalalte.
De-a lungul evo1utiei istorice orice cultură pierde unele trăsături și câștigă altele. Un astfel de proces trebuie acceptat și nu are nimic negativ în sine. Păstrarea identității nu trebuie să însemne modificarea culturală. Problema este cum să facem că să accelerăm și să controlăm evoluțiile diverselor culturi pe direcția convergenței și să punem astfel conviețuirea interculturală în locul conflictelor interculturale, fără riscul asimilării unei culturi de către altă. De asemenea o altă provocare este legată de nevoia construirii, în cadrul diferitelor comunități organizate, a unor instituții compatibile folosind elementele tradiționale specifice culturii fiecăreia dintre ele.
Chiar dacă suntem diferiți pe plan cultural, lingvistic, gastronomic am dovedit că putem colabora eficient.
Persoană care pătrunde intr-un alt orizont cultural se va vedea confruntata cu un alt sistem de percepție a realului, cu un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra timpului și spațiului, cu un mod diferit de relaționare cu altul, în situația creata, trebuie să se exploateze simbolurile comune, elementele culturale asemănătoare pot facilita trecerea dintr-o lume (cu valorile ei) în altă, mai bogata și mai permisiva la valori eterogene.Asta deoarece în procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare: nonverbale (acțiuni concrete cu obiectele, gesture și mimica), iar altele verbale (somare, grafice). Mijloacele verbale (și în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Comunicarea este o formă de comportament interuman care izvoreste din nevoia de a relaționa și a interacționa cu ceilalți. Comunicarea poate duce la relații de armonie, colaborare sau în mod contrar, la dispute sau conflicte atunci când actul comunicării este denaturat.Şcoala, valorificând principii ca toleranţa, respectul reciproc, egalitatea, va putea pune în relief diferenţele culturale şi valorile spirituale ale elevilor, raportându-le la valorile generale ale comunităţii. Astfel, obiectivul unei educaţii interculturale ar putea constitui o tentativă de ieşire din culturo-centrism prin crearea unui spaţiu intermediar între două coduri culturale.Intercultural înseamnă:
- recunoaşterea diversităţii de reprezentări, a referinţelor şi valorilor multiple;
- dialogul, schimbul şi interacţiunile dintre diferitele reprezentări şi referinţe;
- relaţia dinamică dintre elementele culturale sau culturi, privite în ansamblu.
Raportările interculturale antrenează noi poziţionări faţă de realităţile culturale, determină extragerea de noi semnificaţii sau înzestrarea cu noi sensuri a aceloraşi simboluri culturale din perspectiva unor referinţe modificate.Educaţia interculturală, promovarea acesteia, ar presupune astfel patru dimensiuni fundamentale:
- dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamental, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor personale;
- dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;
- dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;
- dimensiunea relaţională, de cunoaştere a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.
Educaţia interculturală este una dintre „noile educaţii” definite drept o formulă ce corespunde unei schimbări paradigmatice a actului educativ în favoarea unei învăţări inovatoare. Valorile avansate de noile educaţii sunt specifice societăţii contemporane: pacea şi cooperarea, toleranţa, democraţia, comunicarea şi mass-media, schimbarea şi dezvoltarea etc. Aceste valori îmbogăţesc conţinutul axiologic al educaţiei făcându-l mult mai dinamic şi orientează sensul educaţiei de la modelul pluridisciplinar clasic la modelul interdisciplinar.
Noile educaţii obligă şcoala să cultive valori universale autentice prin realizarea a patru obiective: luarea în consideraţie a dimensiunii culturale a dezvoltării, afirmarea şi îmbogăţirea identităţilor culturale, lărgirea participării elevilor la viaţa culturală şi promovarea cooperării culturale internaţionale. În consecinţă, programele de învăţământ au fost racordate la diversitatea culturilor şi a interacţiunilor culturale promovând astfel o nouă mentalitate care ilustrează faptul că dezvoltarea societăţii cuprinde două dimensiuni: cultură şi educaţie.
Educaţia interculturală este un răspuns la pluralismul cultural care constituie o sinteză de elemente definitorii ale unui anumit spaţiu pentru a constitui un mediu moderator în vederea construirii unei civilizaţii noi. Această dimensiune este cultivată de şcoală, care percepe cel mai bine faptul că toate culturile sunt egale prin demersul lor umanist, deci nu sunt diferite, ci complementare, de aceea şcoala va realiza un consens între valorile naţionale şi diferenţele culturale ale umanităţii, formându-i astfel elevului un orizont cultural naţional-universal.
Scopul educaţiei interculturale constă în cultivarea receptivităţii faţă de diferenţă, mărirea permisivităţii faţă de alteritate, formarea unei competenţe interculturale. Părăsirea valorilor culturii de origine, a instrumentelor proprii de cunoaştere în explorarea culturii din alteritate nu este nici posibilă, nici recomandabilă deoarece individul nu va putea renunţa niciodată la schemele culturale achiziţionate pe parcursul vieţii..
În studiile de specialitate s-au sintetizat următoarele etape de formare a atitudinilor interculturale:
I. Cunoaşterea: informarea asupra culturii din alteritate, apropierea valorilor acesteia, cunoaşterea empatică a celuilalt.
II. Acceptarea: efortul pentru apropiere prin ascultarea celuilalt, în special pentru cunoaşterea şi înţelegerea codurilor lingvistice sau simbolice care nu coincid cu ale tale.
III. Comunicarea nonverbală: detaliile contextului comunicativ (vestimentaţie, organizarea spaţiului, poziţia locutorilor, mişcări, mimică) sunt relevante pentru comprehensiunea interculturală.
IV. Contactul cu mediul: deplasările în contextul fizic, socio-cultural străin sunt importante în relaţia dintre culturi, deoarece fac din alteritate o parte a experienţei personale.
V. Raportarea la timpul celuilalt: descoperirea universului celuilalt este un demers temporal ce imprimă o altă dimensiune evenimentelor percepute.
Trecerea către o altă cultură angajează mai multe niveluri de realizare a educaţiei interculturale:
- nivelul instituţional care constă în deschiderea şcolii spre asociaţii culturale;
- nivelul grupal care constă în constituirea unor grupuri mixte de educatori: educatori-părinţi, educatori-cercetători;
- nivelul relaţional care constă în crearea unui raport dialectic între identitate şi diferenţă în relaţia cu altul;
- nivelul psihologic care constă în reperarea propriilor reprezentări şi efortul de a depăşi prejudecăţile.
În mare măsură, şcoala reprezintă spaţiul universalizării fiinţei umane în care elevul vine să facă cunoştinţă cu valorile generale. Pentru a realiza perspectiva interculturală în cadrul instituţional este necesară aplicarea mai multor formule: propagarea unei pedagogii active, învăţarea cooperativă ce antrenează toţi copiii în scopul egalării şanselor educaţionale.
Bibliografie:
Antonesei, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ele educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996
Călin, Marin, Teoria şi metateoria acţiunii educative, Editura Aramis, Bucureşti, 2003
Cucoş, Constantin (coordonator), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2000
Jinga, Ioan, Educaţia şi viaţa cotidiană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
Macavei, Elena, Pedagogie. Teoria educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
Monteil, Jean-Marc, Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 1997