Cerințele educative speciale (C.E.S.) -"desemnează necesitățile educaționale complementare obiectivelor generale ale educației școlare, necesități care solicită o școlarizare adaptată particularităților individuale și/sau caracteristice unei deficiențe (ori tulburari de învățare), precum și o intervenție, prin reabilitare / recuperare corespunzătoare".  ( Traian Vrasmas) 
Este importantă, deci, acordarea unei asistențe educaționale speciale. Această sintagmă sugerează renunțarea la împărțirea pe categorii de dizabilități desemnând persoanele, copiii care au anumite probleme speciale de educație. Aceste probleme pot fi determinate de: - deficiențe mintale;- deficiențe senzoriale;- deficiențe fizice și neuromotorii;- tulburări de limbaj;- tulburari emoționale și de comportament;- DMS (deficiențe multisenzoriale).    
Oameni cu deficienţe întâlnim cât mai  des în jurul  nostru și perceperea lor este  diferită, nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la o societate la alta, furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de cultura şi de valorile pe care le promovează. Reticenţele  faţă de persoanele cu deficienţe trebuie să dispară deoarece trebuie să înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca ceilalţi, fiind produsul unic al eredităţii lor şi al mediului.
Din categoria copiilor cu C.E.S (cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Întâlnim astfel:
- copiii care prezintă deficienţe senzoriale şi fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilităţi mintale, paralizia cerebrală);
- copiii cu deficienţe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit de atenţie-ADHD, tulburări de opoziţie şi rezistenţă);
- copiii care au tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea);
- copiii cu handicap asociat;
- copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare (dificultăţi de învăţare, sindromul Down, dislexia, discalculia, dispraxia);
- copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).
Modelăm de-a lungul carierei didactice numeroase caractere și, spre surprinderea mea, generație  de  generație preluăm spre instruire și formare copii cu deficienţe propriu-zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Toți sunt diferiți, fiecare are propriile nevoi. Am încercat să descopăr nevoile copiilor  și să le înțeleg diferențele. E bine să nu uităm: COPIII SUNT DIFERIȚI ! Să ne aplecăm diferit la fiecare ! Să le oferim ceea ce au nevoie !
I-am înțeles pe copiii cu ADHD atunci când am aflat că  boala îi privează de capacitatea de a se concentra și de a acorda atenție celor din jur. Am aflat că sunt nervoși și pot fi distrași foarte ușor. Acest lucru îi împiedică să rămână setați pe o activitate, fie că este vorba de a asculta un profesor sau de a termina o treaba. Sunt migăloși, perfecționisti, emotivi, creativi. A fost  esențial să-i încurajez în tot ce au făcut,  nu i-am  persecutat pentru greșeli. Tot ce a trebuit pentru a le canaliza energia a fost găsirea unui domeniu care să-i pasioneze. Secretul pentru a-i ține în frâu este motivarea și cel mai important lucru e să nu fie lăsați să se plictisească. Copiii cu hiperactivitate şi deficit de atenţie se așază în primele bănci, astfel încât să nu le distragă atenţia restul colectivului. Este bine să fie aşezați în apropierea elevilor care sunt acceptaţi de colectiv ca modele pozitive .                                                Fermitatea, consecvența, înţelegerea şi calmul ca modalitate de stingere a manifestării agresive a elevului sunt esențiale iar orice  tentativă de comunicare , indiferent de natura ei am încurajat-o. E bine să  comentăm acțiunea nicidecum persoana. Școala este mediul în care copiii învață abilitățile sociale. Aici își pot dezvolta sentimentul că aparțin. Stima de sine a unui elev crește atunci când se simte conectat cu educatoarea / învățătoarea și cu colegii. Rolul meu este / a fost acela de a-i ajuta să împartă, a-i învăța reciprocitatea și de a-și recunoaste rolul în grup. Copiii pot simți că fac parte din colectivul clasei/ grupei, dar nu că au un rol important. În fața unui comportament dificil reacția mea nu a fost /este pedeapsa, atenția negativă , izolarea de colegi sau alți copii, pentru că cel vizat se simte și mai descurajat și izolat. I-am încurajat pe acești copii să contribuie la activitățile clasei/grupei .Astfel ei au  ajuns să învețe cum se împart deciziile, importanța efortului de grup, cum să-și gestioneze timpul. De exemplu, când un elev și-a  deranjat constant colegii împrăștiindu-și jucăriile/hârtiile peste tot și scăpând mereu obiecte sub bancă decât să-l izolez sau să-l mut, mai bine am facut o discuție în grup despre cum poate fi rezolvată problema și copiii pot veni cu idei / se oferă să-l ajute . În felul acesta se dezvoltă și empatia.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate. Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii, orice joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului. Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurator şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine de obicei grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul şcolar.                                                   
Pentru copiii cu C.E.S. am abordat un curriculum planificat diferenţiat precum și programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii. De ore de consiliere şcolară personală trebuie să beneficieze atât ei cât  şi  familia.
De asemenea copiii au nevoie de ajutor din partea educatoarei /învățătoarei / colegilor, fiind nevoie să primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate.
Elevii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilităţi fizice, necesită programe şi modalităţi de predare adaptate cerinţelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces pentru deplasare, asistenţă medicală specializată, asistenţă psihoterapeutică. Poate fi dezvoltat un mediu afectiv pozitiv în care elevii să poată discuta cu lejeritate despre dificultăţile pe care le pot întâlni şi să aiba curaj să ceară ajutor.
Elevii ce prezintă tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât consultarea psihologului, a medicului neuropsihiatru şi terapia să fie facute cât mai precoce, cu implicarea tuturor factorilor educaţionali (familie, cadre didactice). Consilierul şcolar este şi el de un real ajutor, el oferind consilierea elevului şi a familiei.
Abordarea incluzivă susţine că scolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depaşească barierele din calea învaţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reuşească acest lucru. Pentru aceasta şcoala trebuie să dispună de strategii funcţionale pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea participării lor la educaţie. Putem stabili de asemenea relaţii de colaborare cu autoritaţile locale, părinţii şi reprezentanţii comunităţii.
Într-o abordare incluzivă toţi elevii trebuie consideraţi la fel de importanţi, fiecăruia să le fie valorificate calităţile, pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva bun.
Bibliografie :
1. Albu A., Albu C. “Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic”, Iasi, Poliron, 20006.
2. Arcan P, Ciumageanu D “Copilul deficient mintal”, Ed Facla
3. Ionescu S “Adaptarea socioprofesională a deficienţilor mintal”, Bucuresti, Ed Academiei, 1975
4. Popescu G, Plesa O “Handicap, readaptare, integrare”, Bucuresti, Pro Humanitate, 1998
5. Verza E, Paun E “Educaţia integrată a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998
6. Weihs T J “Copilul cu nevoi speciale”, Ed Triade, Cluj Napoca, 1998