Ipostaze lirice în creația lui Lucian Blaga: eul problematic

Publicat în 10. 10. 2021 de Alina Maria Mardare

Conceptul de modernism interbelic nu ar fi egal cu sine însuși dacă nu am pune în discuție poezia lui Lucian Blaga. Poezia, proza, dramaturgia, ale căror idei sunt corelate cu propriile concepte filosofice, fac din opera lui Blaga o „corolă de minuni” a literaturii române. Ipostazele eului poetic relevă, cum e și firesc, o evoluție incontestabilă către maturitate. Prima ipostază a lirismului relevă faptul că poetul este dominat de energii extraordinare, stihiale, are dorința plenară de a trăi și de a se bucura de viață asemenea unui copil, lipsit de constrângeri de ordin moral sau reguli. Atitudinea, specifică expresionismului, se regăsește în mai toate creațiile primului volum, Poemele luminii. Dominanta acestei perioade este, după Ion Pop, faptul că „raportul dintre eul individual și marele univers primește la poetul nostru statutul unei teme fundamentale.” Am putea aduce o completare prin faptul că poetul afișează o atitudine de acceptare totală a sinelui și a lucrurilor din exteriorul lui, fără a se împiedica de convenții sau constrângeri. Univers, oameni, natură, sentimente constituie un tot unitar pe care poetul îl protejează, privindu-i componentele ca pe niște potențiale obiecte ale explorării artistice, generatoare de mister și incitante la nivelul cunoașterii de sine. O dată cu volumul Pașii profetului, se simte o schimbare de tonalitate a discursului; el surprinde un soi de incoerență a universului, aflat parcă în agonie; e ca și când ceva în interiorul poetului nu mai este la fel, ca și când o primejdie nevăzută fie pândește de undeva, fie a trecut deja și a generat urmări devastatoare. Primejdia vine din trecerea timpului, care înseamnă destrămarea ființei: „Oprește trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire - , şi totuşi te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.” – este motto-ul volumului În marea trecere, în care se regăsește această atitudine. Percepția dramatică asupra trecerii timpului aduce în discuție presimțirea morții, care, deseori, echivalează cu o extincție lină, discretă, sau cu o agonie blândă. Viziunea este de esență expresionistă, prezentă și în Pașii profetului, unde poetul creează un anotimp cu trăsături distincte; natura își trăiește „calmă, darnică, surdă la orice întrebare, instinctul vital elementar.” Ion Pop consideră această conștiință problematică un „instrument, pentru alții, al minții ucigașe, pentru poet o fereastră intimă de comunicare: spațiul privirii devine aici spațiu al integrării sau reintegrării eului în lume și a lumii în eu.” Acest lucru, dincolo de faptul că marchează (după același autor) o ruptură în dublu sens: cu sinele și cu exteriorul. În mod simbolic, toamna înlocuiește vara, iar „întreaga fire ni se înfățișează măcinată de o boală secretă.” Următoarea etapă în succesiunea atitudinilor lirice rezidă în ignorarea problemelor de ordin existențial care au constituit anterior centru preocupărilor lirismului. Se regăsesc, în volumele La cumpăna apelor și La curțile dorului, motive de inspirație folclorică. În ultimele volume, poetul pare împăcat cu sine însuși și cu lumea, revenind la temele și motivele primului volum.
Esențial pentru opera poetică este expresionismul, cu toate aspectele lui specifice sau particulare. Dimensiunea ontologică este o preocupare constantă, marcată de tristețea metafizică și agonia sfârșiturilor la care omul asistă într-o atitudine de perfectă înțelegere și acceptare. Vitalismul expresionist, care la Blaga presupune intensitatea trăirii și „întoarcerea la existența nediferențiată, în care judecata individuală și conștiința morală nu intervin spre a stânjeni împlinirea poruncilor instinctuale, elementare” , devine o marcă proprie prin orientarea către spațiul rural și elementele specifice lui. La sat, trăirea este mai intensă, nealterată; este interesul pentru elementar și arhaic, un aspect tradiționalist modernizat și valorificat prin implicarea percepției metafizice, aspect al expresionismului. Prin aceeași percepție, orașul devine nu un loc al pierzaniei, ca la sămănătoriști, ci un spațiu pe cale să se destrame, artificial, inuman uneori, opus satului minunilor creat de autor. Acel „ veșnicia s-a născut la sat” traduce într-o oarecare măsură naturalețea spațiului-matrice creat de poet, de care orașul se îndepărtează și pe care nu îl poate reitera. Viziunea depășește cu mult tradiționalismul sămănătorist, mărginit la idilizare. Eugen Simion vorbește despre imixtiunea dintre modern și tradițional, admițând că „prin Blaga tradiția noastră spirituală fuzionează, într-o fericită sinteză, cu spiritul poetic înnoitor.” Este noua viziune asupra spațiului rural; vom vedea că ea este esențială în ceea ce privește relația cu divinitatea.

Nu se poate vorbi despre existența în lirismul lui Blaga a unui misticism identic celui arghezian; Blaga și Arghezi abordează în moduri diferite motivele de inspirație religioasă. Dacă în poezia lui Arghezi se poate vorbi despre credință și tăgadă, atitudini inedite la momentul respectiv, rezultatul unor contrarii în ceea ce privește percepția asupra religiosului, în poezia lui Blaga au o mare implicație termenii de ordin filosofic. În ceea ce privește reflectarea asupra religiosului, Camelia Gavrilă observa că „gândirea mitică a înlocuit religiozitatea, magia universului și puterea exorcizată a spiritelor a fost asumată de poet în locul unei relații de iubire și umilință față de divinitatea creștină, lipsită de imanență, străină de această lume.” Dumnezeu nu se arată, însă absența este percepută ca o înstrăinare din cauza căreia omul este condamnat la o eternă căutare.
Un însingurat se simte poetul în Psalm. Resimte dureros distanța care îl separă de Dumnezeu: „o durere mi-a fost totdeauna singurătatea ta ascunsă.” Poezia, care „aduce lămurit jalea depărtării de Dumnezeu” , exprimă tristețe ființei ruptă de originile sale divine. Pe de altă parte, perspectiva implică setea de absolut din întreaga existență a poetului; obișnuit cu această înstrăinare, se consolează și acceptă: „dar ce era să fac?” Marele Anonim se ascunde, la fel ca în poezia argheziană, generând suferința celui care se simte incomplet: „sunt numai tină și rană. În cer te-ai închis ca într-un coșciug.” Nu este ideea morții, ci a retragerii lui Dumnezeu din propriul univers. Dumitru Micu face o presupunere și mai gravă, cum că „Dumnezeu, în reprezentarea lui Blaga, este mai înrudit cu moartea decât cu viața” ; astfel, spațiul profan rămâne pustiu și fără sens; poetul nu-și găsește rostul: „În spinii de-aici arată-te, Doamne/ Să știu ce-aștepți de la mine.” Pustiit sufletește și neavând siguranța că merge pe calea bună, așteaptă un semn. Despre divinitatea din lirismul lui Blaga, Eugen Simion opinează: „simbolul retragerii lui Dumnezeu din univers (din care Arghezi a făcut centru mitologiei sale lirice) definește la Blaga o suferință mai abstractă. Divinitatea era prezentă în lume în timpurile biblice, azi ea reprezintă trecutul, marea absență, golul ce se lărgește în inima universului.” Poezia Psalm este concepută ca o rugă – iată și motivul rugăciunii – a omului modern care a pierdut legătura cu sacrul, iar credința sa nu mai recunoaște în cele din jur prezența lui Dumnezeu. Prin inocența copilărească, omul crede și îl simte pe Dumnezeu pretutindeni, însă omul modern nu mai aude acea voce interioară: „fără să-mi fi fost vreodată aproape,/ te-am pierdut pentru totdeauna.” Invariabil, divinitatea nu se manifestă: „ești muta, neclintita identitate/ […]/ nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.” Căutarea este a omului desprins de esența divină și rămas să tânjească după ea pentru eternitate; deznădăjduit, cade în necredință, după cum observă și Lăcrămioara Petrescu: „desprins de marele Tot, eul atrage, în disperarea sa ontologică, erezia.”
De un dramatism intens este poezia Ioan se sfâșie-n pustie. Motivul căutării, reluat și în alte poezii și evidențiat aici prin recurența întrebării, reflectă o conștiință a crizei. Căutarea este nesfârșită, fără rezultat. Marele Anonim este „o absență, un gol” , „o monadă impenetrabilă ce nu mai cuprinde în sine lumea, interzicând orice cale de acces” , ceea ce-l determină pe om să exploreze spații necunoscute: „Umblăm turburați și fără de voie,/ printre stihiile nopții te iscodim”, „vântul fără somn îl oprim/ și te-ncercăm cu nările”, „animale străine prin spații oprim/ și le-ntrebăm de tine, Elohim!” Poate fi o căutare involuntară, pornită dintr-o dorință neconștientizată de a se întoarce la inocență și la origini. Poetul/oamenii, în general, caută revelația, iar în timpul căutării își irosesc toate resursele interioare și uită de unde au plecat: „Drumul întoarcerii nu-l mai știm.” În opinia Cameliei Gavrilă, „poetul se multiplică în totalitatea ipostazelor creaturale numite printr-o dublă metaforă a sacralizării și desacralizării” , încercând să descopere taina celui care nu se arată sau nu-și dovedește prezența. Drama este, deopotrivă, și a creatorului: „Lumea din mâinile tale a zburat/ ca porumbul lui Noe”; el pierde controlul asupra propriei creații, ceea ce justifică strigătul disperat al omului către Dumnezeul începuturilor. Rămasă fără ax, această lume pierdută de divinitate e în derivă, un fel de paradis în destrămare care nu se mai poate întoarce la starea originară; după Vladimir Streinu, poetul „formulează sensibil divorțul evurilor și o istorie generală a spiritului.”
Motivul destrămării este prezent și în Peisaj transcendent. Trecând dincolo de orizontul experienței printr-o ultrasensibilitate, poetul aude lucruri pe care ceilalți nu le aud și vede lucruri pe care alții nu le văd. Din acest motiv, Dumitru Micu apreciază că poezia „sintetizează viziunea blagiană a unui cataclism produs nu în universul obiectiv, ci în cel interior, al umanității.” Cocoșul (simbol solar, după Dicționarul de simboluri ) devine prin strigătul său repetat apocaliptic; el nu mai anunță lumina, răsăritul, ci sfârșitul iminent. Ca motiv, destul de des întâlnit în poezia lui Blaga, se remarcă, de asemenea, apocalipsa. Întreg spațiul exterior este marcat de prezența unor semne, confirmate de prezența lui Crist adus de valuri „Pe mal – cu tămâie în păr/ Isus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce.” Imagini apocaliptice surprinde prin simbolistica unor elemente religioase și Paradis în destrămare. Universul sacru este în descompunere, destrămare, sub influența unui rău neștiut care afectează esența lucrurilor. Ca idee generală, Ion Pop observa că lumea surprinsă în poezie este secătuită de vitalitate: „o boală misterioasă, mărturisită și în confesiunile subiectului liric, macină această geometrie sacră și făpturile ce o populează.” Portarul „Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins”; îi lipsește flacăra, care poate simboliza și motivația interioară. Serafimii „cu părul nins” care „însetează după adevăr” sunt dovada vie a imanenței dispariției universului sacru, aflat în derivă, căci adevărul nu mai există. E o lume agonizantă, în care arhanghelii „se plâng”, îngerii „zgribulind se culcă în fân”, iar păianjenii „au umplut apa vie”, retezând orice speranță de revenire la starea firească a sacrului. După Dicționarul de simboluri , păianjenul țese o realitate înșelătoare, ceea ce poate avea ca simbolistică iluzia că lumea este pe calea cea bună. Pustietatea acestui univers paradisiac relevă lipsa de speranță și are, fără îndoială, o legătură strânsă cu spiritualitatea modernă, sărăcită de esență, item specific expresionismului.
De o cu totul altă factură este poezia Lumina raiului care – ce e drept – nu se construiește ca o manifestare a conștiinței problematice. Poetul își studiază formația interioară, orientată după simbolul solar, și conștientizează dualitatea ființei: „dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs fărʼde căldura răului?” și percepe construcția interioară a femeii ca fiind identică. Lumea și omul sunt percepute ca unitate a celor două principii, bine și rău, așa cum observă și Camelia Gavrilă: „lumea pare guvernată în mod necesar de un principiu divin și unul demonic, imagine șocantă a concilierii contrariilor chiar în ființa poetului.” La fel, conceptele religioase de rai și iad sunt într-o relație de interdependență: lumina raiului își are originile în flăcările iadului, fără de care nu ar exista. Perspectiva este gnoseologică, nu creștină. Unitatea principiilor este formulată și în poezia Pax magna, în care ființa umană este privită ca o combinație între intervenția divină și cea malefică, ambele convenind astfel: „Pe semne – învrăjbiți/ de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana/ au înțeles că e mai mare fiecare/ dacă-și întind de pace mâna.” Poezia devine astfel ca o erezie, o abatere de la principiile credinței ortodoxe, pentru a exprima o stare de neastâmpăr interior, căruia poetul îi găsește o explicație în acord cu sensibilitatea expresionistă. Ne amintim, de altfel, că poetul definea ca fiind de esență expresionistă orice lucru redat astfel încât tensiunea sa interioară îl depășește, relaționând cu ilimitatul sau absolutul.
Frecvent apare în lirica lui Blaga arhanghelul. Element recurent al literaturii gândiriste, arhanghelul este o căpetenie a îngerilor care are rolul de a înștiința oamenii despre tainele Domnului. Vestitorul tainelor este afectat, în Paradis în destrămare, de „greutatea aripilor”, copleșit de propria misiune pe care nu o mai poate împlini din cauza desacralizării lumii. Aceeași ipostază a arhanghelului o întâlnim în poezia Veac. Spațiul citadin este sărăcit de esența sacră, spre deosebire de satul minunilor. Acest spațiu înregistrează mișcări ciudate ale elementelor componente artificiale: „umblă mașinile subpământești”, „de pe case antenele pipăie spații/ cu alte graiuri și alte vești”, „în teatre strigă luminile”; toate acestea agresează fondul natural universal, astfel încât „se profețesc prăbușirile.” În acest context, arhanghelii se pierd, uitându-și misiunea, ceea ce înseamnă că nu mai există salvare; ca și în alte poezii, sacrul însuși este profund afectat de lipsa de deschidere a omului către minunile lumii sale: „Arhanghelii sosiți să pedepsească orașul/ s-au rătăcit prin baruri cu pene arse.” Acesta este momentul în care se realizează „vârsta mitologică de intimitate a supranaturalului cu umanul, în încrucișare cu fabula creștină, și amândouă în viu conflict cu modernitatea tehnică.” Totuși, poezia se încheie pe o tonalitate pozitivă: dincolo de zgomotul infernal al progresului se găsește natura în stare pură, adevărata sursă a cunoașterii pentru om: „Dar sus, la o mie de metri-nălțime, spre răsărit/ stelele își spun povești prin cetini de brazi/ și-n miez de noapte râtul mistreților/ deschide izvoarele.” În poezia Către cititori, „arhanghelii ară cu plugul grădinile omului”, ceea ce poate simboliza efortul depus pentru detașarea omului de materie, pentru spiritualizarea și orientarea lui către valorile interioare. Rolul poetului e nedefinit; „silit la tăcere” , el trece printre oameni fără să le vorbească, deși posibilitățile relevate sunt multiple. Ca simboluri apar casa (locul de refugiu), grădina (paradisul), soarele (conștiința umană), stupul (spiritul fascinat de cunoaștere).
În poezia lui Lucian Blaga, sentimentul religios, ca și relația cu divinitatea se subordonează, în mod cert, universului trăirii plenare, intense a vieții, experienței ontologice pe care o oferă satul românesc. Poezia care conține itemi din spațiul religiei este o dovadă a viziunii ample, complexe asupra satului românesc, înfățișat fie „în lumini de azur”, fie „degradat, sfârtecat, smuls din matcă, deposedat de duhul specific, de transcendent și, în genere, de spiritualitate.” În ceea ce privește atitudinea divinității, Marele Anonim instituie, după cum observa Ion Bălu, cenzura transcendentă, care are trei motivații: „minimală – cunoașterea absolută «ar osândi spiritul la repetiție stereotipă»; medie – cunoașterea absolută ar implica un pericol pentru agentul cunoscător, dar și pentru obiectul cunoscut […]; maximală – cunoașterea absolută ar reprezenta o amenințare pentru Marele Anonim însuși, «care ar putea fi scăzut în potența sa».” Din acest punct de vedere, poezia blagiană devine expresia unei căutări continue, existența însemnând o încercare permanentă, o provocare către împlinirea unui destin care nu poate fi decât cunoașterea. Pe această linie – cunoaștere, sat mitic, cenzura transcendentă, Marele Anonim – se înscriu toate poeziile care au în centrul lor conștiința problematică. Căci, după cum aprecia Camelia Gavrilă, meritul poeziei lui Blaga este „acela de a fi convertit căderea, păcatul adamic, cedarea în fața ispitei cunoașterii, urmată de suferința umană eternă, în valoare pozitivă.” Viziunea modernă asupra religiosului constă deci în schimbarea perspectivei asupra faptei, valorificarea părții pozitive a consecințelor. Căzut din rai, omul are totuși posibilitatea de a intra în legătură cu fondul cosmic al lumii ascultând glasul spațiilor pure, încărcate de mister. Și îi rămâne, desigur, cunoașterea, semn al arderii interioare, al superiorității ființei care încearcă să confere un sens existenței.