Acum ceva ani, descoperisem pe un blog o discuție despre lectura elevilor - între canon și libertate. Cele citite mi-au generat câteva gânduri...
Abordez tema dintr-o perspectivă personală. Pornesc așadar de la ipoteza că lectura, la momentul actual, în școala românească, este sub presiunea canonului.
Pasul 1: Ca orice profesor care se respectă, doresc verificarea proprietății termenului (nu neapărat că n-aș fi avut de-a face cu el), așa că apelez la DEX, extrag următoarele: CANÓN, canoane, s.n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipici. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinţă, chin. 3. Nume dat cărţilor Vechiului şi Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeaşi melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărţile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
Gând: de bună seamă pentru mulți reprezintă lectura, în ziua de azi, un chin, o suferință intensă! Doamne, ce mult citeam când eram adolescentă... acum lecturile mele intră mai ales în canonul didactic: multă lectură de specialitate (că doar, vă spuneam, am pretenții de profesor serios, care se respectă); mai rar – e drept, nu foarte rar – lectura pentru sufletul meu. Deci primul punct pentru confirmarea ipotezei: experiența proprie (da, știu... nu e loc de așa ceva într-o lucrare științifică; dar eu o iau ca pe un exercițiu, în primul rând în folos personal. Vă avertizez că mi-am propus o interogare mai mult personală, o provocare individuală. Încă nu sunt sigură că voi trimite aceste rânduri...).
Pasul 2: Mai poți trăi astăzi fără internet? Așadar îl accesez. Dau peste un blog. Da, e bun... să văd ce părere au alții. Citesc diferite opinii (nu-i așa că e plăcut să ne exprimăm liber???).
Un anume domn, Robert Lazu, lansează subiectul de discuție: „Războiul canonului și inutilitatea criticii literare”. Să vedem ce are de spus: „Vitregiți de orice referință la literatura universală (cursurile de acest gen fiind, practic, inexistente), elevilor și liceenilor noștri li se bagă pe gât lecturi care, de cele mai multe ori, nu reprezintă nimic mai mult decât o povară de care nu știu cum să scape mai repede. Căci ce rezonanțe mai poate avea Cartea Oltului în imaginația unui elev de 10 ani? Cât despre Liviu Rebreanu, în afara scenelor erotice din Ion, nimic din universul artificial-rural nu poate trezi vreun interes în mintea unui adolescent nutrit cu B.U.G. Mafia, Frou Frou, Evanescence sau Taylor Swift.
Gând: ?! ... dar să continuăm, vă rog, urmărind cuvintele aceluiași domn: „Mărturie strălucită a eșecului unui sistem educativ ce amenda elevi atipici precum Mircea Eliade, Jurnalul adolescentului miop ar putea foarte bine fi rescris, azi, când este perpetuată aceeași inerție pedagogică ca și în anii ’30. Tinichea zornăitoare într-un peisaj educativ dominat de inerție, canonul literar animă, câteodată, dezbaterile ermetice ale unor „profesioniști” pe care nu-i ascultă nimeni. Asemenea specialiștilor unor teritorii eterate precum istoria filosofiei, filosofia religiei sau ai altor discipline recente de același gen, criticii literari nu par a înțelege cărui public trebuie să se adreseze. În ciuda „principiului realității”, cățărați pe tomuri unde fac și desfac ierarhii ale căror criterii sunt întemeiate pe propria subiectivitate, ei se consideră autorități ale căror voci trebuie ascultate cu sfințenie. (...) Secretul acestei vivacități e simplu. Fără nicio „autoritate”, fără niciun canon, cei ce aleg să se întâlnească astfel votează, democratic, carțile preferate. În funcție de numărul acestor voturi întâlnirile sunt dedicate, succesiv, lucrărilor și autorilor favoriți. Pornind de la acest model, o idee similară ar putea genera o alternativă pedagogică cel puțin interesantă. Ce ați spune de un curs de literatură în care operele discutate ar fi exact acelea pe care elevii le aleg? De ce nu am începe ora de literatură cu textele favorite ale celor prezenți? S-ar putea să descoperim că literatura poate trezi, încă, pasiuni nebănuite…”
Gând: Jurnalul adolescentului miop de Mircea Eliade a fost cartea pe care am iubit-o la 15 ani. Am recomandat-o cu căldură unei eleve care participă an de an la olimpiada de limba română și reușește să obțină rezultate bune. După ce a citit-o mi-a spus că nu a înțeles-o și că mesajul cărții n-a avut rezonanță în sufletul ei(!?). Mă întreb dacă am făcut bine că i-am sugerat s-o citească. Această carte ar fi, în opinia mea, necesară într-o listă de lecturi. Asta e! Nu mă dau batută așa că am s-o recomand în continuare.
Hm, până aici canonul lecturii = lista de lecturi obligatorii (în viziunea multora depășită, urâtă, plictisitoare...).
Iată că răspunde provocării domnul Cosmin. Recunosc că a fost „la obiect” cu răspunsul la întrebarea – retorică, din punctul meu de vedere – a domnului mai sus amintit. Dar să-i vedem răspunsul: „Să vă feriți de momentul în care programele vor fi făcute în funcție de „gustul și preferințele elevilor”, căci la gimnaziu, de pildă, s-ar studia tâmpenii de tipul Cartea fetelor sau Cartea băieților (vezi Corint junior), unde copiii de 12 ani învață cum să fie cool & trendy, cum să își câștige celebritatea, cum să dea impresia că au implanturi în buze și altele asemenea sau ar analiza competent Twilight, un fel de manea cu vampiri.”
Gând: dur domnul! Ce ai, omule, cu Stephenie Meyer? Ai scris și tu cărți care se vând ca pâinea caldă producând un crescendo amețitor contului tău bancar? Ai auzit de cerere-ofertă? A, da... ești un consumator de literatură adevărată, un cunoscător bunăoară. E drept că face parte din „literatura de consum” – salut cu respect profesorii mei universitari care ne-au atras atenția asupra acestui „flagel”. Totodată mi-amintesc cu drag de un profesor, tot universitar, care ne-a lansat la un examen următoarea provocare: „Imaginează-ți că vei sta pe o insulă pustie o perioadă. Numește trei cărți pe care le-ai lua cu tine (argumentează) și trei pe care nu le-ai lua (argumentează).” Oare nu a fost un „canon” autoimpus, deși reprezentând o listă extrem de scurtă... A fost un exercițiu de selectare drastică pentru fiecare student în parte. Asemenea experiențe se ancorează în sufletul tău și, vrei nu vrei, reverberează în conștiința viitorului adult licențiat în litere care va avea menirea de a modela alte suflete. Mulțumesc, domnule profesor! Așadar, lectura este la un moment dat sub presiunea canonului autoimpus. Fiecare are preferințe. Mai simplu: re-lectura întărește canonul individual, văzând în acesta lista de texte „sacre” care se bucură de autoritate deplină în cadrul propriei “religii”, propriei scale a valorilor.
Intervine Kami: „Din ceea ce văd în jurul meu,vorbind cu copiii mei sau copiii prietenilor, puțini elevi mai sunt care citesc ceva fie din programă, fie din afara ei. Mă întreb însă, consideră profesorii de limba și literatura română importantă lectura și dacă da, cum și ce faceți ca să treziți acest interes printre elevi?”
Gând: am dreptul să mă revolt? Recunosc, trebuie să încerc să aduc bucuria lecturii în viața elevilor mei. Dar numai eu, ca profesor de limba română am această responsabilitate? Stimați părinți, când v-au văzut copiii dumneavoastră citind ultima oară o carte? Mda... mă gândeam eu... Sunt părinți care mă întreabă de ce mai supun la canoane (suferințe) elevii cu lista de lecturi pentru vacanță? Mai mult, e un gest reprobabil din partea mea faptul că prima nota din catalog reprezintă măsura implicării lor în lectură (elevii trebuie să întocmească un jurnal de lectură). Și, din fericire pentru mine, argumentul potrivit vine tot de pe blog: „Literatura română ca disciplină de studiu, ca și literatura franceză, germană, americană sau italiană, este o disciplină de patrimoniu identitar al națiunii respective, nu o chestiune de divertisment. Cine are personalitate puternică, precum Eliade, se revoltă creator împotriva canonului și programei, important e să aibă împotriva a ce să se revolte, pentru că lipsa obstacolelor moleșește spiritul și îl demotivează. O lectură exclusiv de plăcere deresponsabilizează, iar o literatură care nu mai are și funcție identitară nu e decât un moft dispensabil. Ar trebui să știți că educația presupune și constrângeri, nu doar plăcere fără limite, constrângerile sunt cele care stimulează spiritul de autodepășire. Ce ar fi Dumnezeu fără Diavol în lumea noastră sublunară?”
Gând: chiar, ce-ar fi?
Pasul 3: Se impune o concluzie: lectura trebuie să fie sub presiunea canonului. „Canonizăm” lectura elevilor în sensul de a le oferi o listă de texte considerate de mare valoare, pentru a le da un punct de sprijin în alcătuirea propriilor lecturi canonice, pentru a aduce în conștiinta lor acel „patrimoniu identitar” al națiunii. Doar astfel se pot raporta la o literatură universală, își pot defini rolul de lector avizat sau cititor de „literatură de consum”, dar această din urmă ipostază ar funcționa în deplină cunoștință de cauză.
