Sunt cadru didactic în învățământul  preșcolar de 12 ani, pot spune că în ultimi 3 ani am avut la grupă copii care erau diagnosticați cu ADHD.
ADHD -  este prescurtarea pentru tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate.
ADHD-ul este o problemă caracterizată prin dificultăţi de concentrare şi agitaţie sau impulsivitate.
În funcţie de simptomele predominante se pot deosebi trei tipuri de ADHD:
• predominant cu deficit de atenţie;
• predominant cu impulsivitate/hiperactivitate;
•  forma combinată cu deficit de atenţie şi impulsivitate/hiperactivitate.
Educatoarea trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale, precum și particularitățile temperamentale. Aceasta se preocupă de socializarea preșcolarului prin integrarea lui în mediul gradiniței.
Din păcate și anul acesta școlar încă din primele zile petrecute împreuna cu copiii din grupă am putut observa cel putin un copil al cărui comportament era diferit față de al celorlalți: excesiv de activ, nu reușește să se concentreze pe activități importante, nu-și poate controla emoțiile, nu poate respecta regulile unui comportament specific, perturbă în mod frecvent activitatea la grupă.
În aceasta lucrare voi face referire la un caz concret, voi scrie despe un băiețel de 4 ani  B.R., care este de la grupa mică împreună cu ceilalți copii iar copiii s-au obișbuit cu el ca acesta să nu respecte regulile de la activități și regulile grupei.
Deoarece am fost în concediu de îngrijirea copilului, în septembrie mi-am reluat din nou activitatea, la grupa mijlocie. Pot spune că din prima clipă mi-a atras atenția comportamentul lui. În scurt timp, am putut sesiza mai multe simptome caracteristice neatenției, precum: părea pierdut în propriile gânduri, sau cel putin, părea că nu ascultă atunci când i se vorbeste; dificultăti în susținerea atenției în timpul activităților  sau chiar și în timpul jocurilor recreative; nu urmează instrucțiunile date atuci când lucrăm în caiete sau în tipul activităților practice; evită să lucreze în caietele speciale, preferând să coloreze, iar la activitățile frontale  nu reușește să stea pe scaun liniștit mai mult de 5 minute fară să nu fie cu o jucărie în mână sau fară să bată în scaun  să se facă zgomot.
Am observant, de asemenea, acțiuni pe care le intreprinde, caracteristice hiperactivității (impulsivității), precum: la intalnirea de dimineata, atunci cand copiii sunt așezati pe scaunele, în semicerc, își agita picioarele, mâinile, se mișcă într-una pe scaun; daca îl așez în mod expres lângă un copil mai linistit, parăsește locul, așezându-se acolo unde i se pare convenabil; nu doar că vorbește în exces, dar si pare tot timpul pe fugă, mereu cu o energie debordantă, parcă, motorizat; dacă ne propunem să ne jucăm cu toții un joc mai liniștit, are dificultăți în a se implica în astfel de jocuri.
Obișnuiește să raspundă înainte de terminarea întrebării, are dificultăți în așteptarea rândului atunci când ieșim în curtea grădiniței, mergem la masă sau la baie; adesea îi întrerupe pe ceilalți din joc, le ia jucăriile, întrerupe conversațiile.
Da, știam că toti copiii si adulti au anumite grade de neatentie sau impulsivitate în diferite situatii sau context. Inainte sa vorbesc cu mama lui  m-am gândit foarte bine, stiind că nu este suficient ca un copil sa fie mai hiperactiv sau să aibă ocazional probleme de relaționare ci aceste deficite ar trebui să interfereze semnificativ cu activitatea zilnica, împiedicând buna derulare a acesteia.
De asemenea mi-era cunoscut faptul că preșcolarii sunt în mod normal foarte activi, poate chiar impulsivi, având nevoie permanentă de supraveghere. Activitatea acesta poate fi stresantă pentru adulții care nu au suficientă energie sau răbdare pentru a tolera acest comportament, și totuși, acesta este farmecul lor, atâta timp cât nu depașește o limită, atâta timp cât comportamentul deficitar nu interferează într-o manieră semnificativă cu activitaea zilnică și nu împiedică buna derulare a activităților.
Unui copil care are ADHD nu trebuie să i se vorbească niciodată în grabă sau răstit, lui nu trebuie să i se transmită un flux masiv de informaţii odată, nu trebuie repezit şi nici preset să facă ceva sau să dea un răspuns contra cronometru. El se plictiseşte relativ uşor, ceea ce ne pune suplimentar la încercare răbdarea, dar şi inventivitatea şi originalitatea noastră ca și cadre didactice dar și a părinților. Aceşti copii au, în mod esenţial, nevoie de un mediu prietenos, nu ostil (aşa cum se întâmplă adesea pentru că devin enervanţi pentru cei din jur) şi de multă comunicare şi trebuie încurajaţi şi ajutaţi să se exprime verbal.
Din păcate muți copii preșcolari care au nevoie de ajutor nu au un diagnostic și nu pot primi sprijin numai din partea noastră a educatoarelor deoarece mulți părinți au reticențe în a se adresa la timp unui specialist. A cere o părere avizată nu doare și nu stricăm și poate face diferența între succes și eșec pentru copil. Un diagnostic corect și la timp este extreme de important întrucat tratamentul medical și terapia psihologică diferă foarte mult de la o situație la alta. Un copil diagnosticat cu ADHD  este mai ușor de recuperat și activitatea educatoarei la grupă este mai ușoară atunci când copilul are ajutorul unui cadru de sprijin sau educatoarea colaborează cu psihologul care se ocupă de caz.
Nu în ultimul rând aș spune că aceşti copii, din pricina etichetărilor, reproşurilor şi umilinţelor la care sunt supuşi, îşi pierd stima de sine, încrederea în ei, devin anxioşi şi depresivi chiar mai înainte de adolescenţă. Ei au nevoie să se ştie iubiţi necondiţionat. Trebuie să fim atenţie, la tot ce le spunem şi la cum ne comportăm cu ei.
Este important să învățăm să lucrăm cu acești copii, deoarece au de oferit multe talente ascunse, mult potențial și iubire!