Mihai Eminescu a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa". (Zoe Dumitrescu-Busulenga)
Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesciana, prevestea faptul ca literatura) secolului 20 va debuta sub auspiciile "geniului sau", deoarece poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa impresionanta, numindu-1 "om al timpului modern".
Eminescu s-a format spiritual in cultul istoriei nationale, studiindu-i cu pasiune trecutul de glorie, tinand conferinte despre "Geniul national" si "Patria romana", considerand ca "vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba", iar "elementul moral si estetic al culturii isi are izvorul sau principal in literatura nationala". "Poetul nepereche" proiecteaza sa scrie o epopee nationala care sa cuprinda fascinanta istorie a neamului romanesc, incepand cu Dragos-Voda si mitul lui Zamolxe ("Gemenii", "Memento mori", "Rugaciunea unui dac"), trecand prin migratia popoarelor ("Strigoii"), ajungand la formarea principatelor romane ("Dragos-Voda *) si elogiind pe vitejii voievozi (ciclul "Musatinilor" si "Minai Viteazu ").
Mitul national domina permanent mintea si sufletul poetului, fiind prezent in creatia sa folclorul ca cel mai important izvor al poeziei, afirmand cu admiratie ca "o adevarata literatura trainica" nu se poate intemeia decat pe "graiul viu al poporului nostru, pe traditia, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui". Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, adaugandu-i noi structuri epice ("Calin nebunul") sau le prelucreaza innobiland creatia cu idei filozofice ("Revedere", "Ce te legeni *).
Poemul "Luceafarul", ramas si astazi capodopera a literaturii romane, are ca punct de plecare acelasi izvor "curat ca lamura si mai pretios ca aurul".
Natura eminesciana recompune sugestiv si simbolistic spatiul mioritic romanesc ilustrat de codru si mare ("Mai am un singur dor"), satul in amurg ("Sara pe deal"), lacul, crangul, teiul, salcamul ("Revedere", "Dorinta", "Luceafarul")..
Limbajul eminescian este surprinzator si inegalabil prin valorificarea lexicului popular, a formelor cu iz arhaic in constructii poetice noi, ce a uimit prin sintagme si imagini inedite, prin armonie si plasticitate stilistica: "Clopotul vechi imple cu glasul lui sara" ("Sarape deal"), "Dar ce frumoasa se facu/ Si mandra arz-o focul" ("Luceafarul *).
Rolul stilistic al versului face parte din imitatiile poetice remarcabile prin sugerarea imaginilor vizuale de miscare si a imaginilor auditive totodata, compunand o adevarata secventa cinematografica:
"Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;"
("Scrisoarea III") Enumerarea unor substantive cu putere de simbol, utilizate pentru ilustrarea unor profunde idei filozofice, constituie o alta modalitate surprinzatoare prin semnificatia lor pentru definirea universului: "Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele"("Revedere")
Introducerea unor plurale neobisnuite nu numai pentru vremea aceea, ci si pentru poezia moderna, unele iesite din uz ori inovatii personale facute in spiritul limbii vechi dau originalitate si farmec creatiei eminesciene: "furtune", "gradine", "aripe", "pasuri", "lunge", "adance".
Acordurile inedite intre substantive si adjectivele lor ("umezi morminte", "pustie ganduri"), formele inversate ale verbelor ("suna-vei", "sede-vei", spune-ti-voi"), precum si sintaxa afectiva realizata prin accentuarea anumitor cuvinte puse in ordine ideatica ("semnelor vremii profet", "cu de-argint aripe albe") dau poeziei eminesciene substanta, expresivitate si ritm, creand stari emotionale de o cutremuratoare profunzime.
Ceea ce a impresionat in mod deosebit chiar pe contemporanii lui Mihai Eminescu a fost crearea de catre poet a unor rime surprinzatoare realizate in modalitati foarte diferite de la cuvinte banale obisnuite ("in.calte/ ceruri-nalte") la inedita potrivire a substantivului cu verbul insotit de pronume cu forma neaccentuata ("gandul/ luminandu-1", "recunoasca-1/ dascal") pana la a rima substantive comune cu cele proprii, adica asa-zisele rime culte ("oaspe/ Istaspe", "de-atunci incolo/ Apollo").
Figurile de stil cele mai folosite de Mihai Eminescu sunt epitetul dublu si triplu apreciativ si cromatic, comparatia abstracta sau concreta, metafora atat de specific eminesciana: "Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra."
("Epigonii") Mihai Eminescu alterneaza mijloacele de exprimare printr-o "expresie intelectualizata" (T.VianU) de reverberatie culturala sau filozofica izvorate dintr-un puternic simt superior al echilibrului lingvistic: "Si in sine impacata stapanea eterna pace", "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte". Alteori, poetul surprinde prin virtuozitati verbale, printr-o intelectualizare superioara a ideilor: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", "Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".
Ceea ce a rezultat din acordarea instrumentului lingvistic este cuvantul eminescian incarcat de sensibilitate, izbutind sa creeze o limba romaneasca si un univers acustic de o vibratie inconfundabila.Eminescianismul in cultura nationala romaneasca se defineste prin universalitatea operei "poetului nepereche" care ilustreaza idei preluate din filozofia si literatura universala, dar numai a celor care au interferente profunde cu mitologia populara si cu spiritualitatea culturii romanesti. Regasim astfel in creatia eminesciana idei orfice (cosmogonia, echilibrul universal ca spatiu erotiC), idei indice provenite din "Mahabharata", "Rig-Veda" si notiuni din religia budista ilustrate cu pregnanta in "Luceafarul", "Sarmanul Dionis", "Geniu pustiu ", "inger si Demon " etc.
Definit ca "romantic intarziat" sau cum insusi se autocaracteriza in poezia "Eu nu cred nici in Iehova" ("Nu ma-ntoarceti nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic, / Toate-mi sunt deopotriva, / Eu raman ce-am fost: romantic"), Mihai Eminescu sta alaturi de cei mai mari romantici europeni: Novalis, Heine, Byron, Goethe, fiindu-i specifica ilustrarea conditiei nefericite a geniului intr-o lume superficiala, meschina, neputincioasa sa inteleaga aspiratiile sale superioare.
BIBLIOGRAFIE:
1.Noica, C., (1992), Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucuresti.
2.Todoran, E., (1972), Eminescu, Editura Minerva, Bucuresti.
3.Vianu T., (1974), Eminescu, Editura Junimea, Iasi
]]>
Mihai Eminescu a fost numit de Constantin Noica "omul deplin al culturii romanesti" intrucat substanta operei sale sta sub semnul eternitatii prin ancorarea sa spirituala atat Ia traditiile culturii romane, cat si la esentele culturii europene, poetul fondandu-se spiritual "la scoala lui Homer, Shakespeare precum si la aceea a clasicului folclor romanesc".
Mihai Eminescu a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa". (Zoe Dumitrescu-Busulenga)
Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesciana, prevestea faptul ca literatura) secolului 20 va debuta sub auspiciile "geniului sau", deoarece poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa impresionanta, numindu-1 "om al timpului modern".
Eminescu s-a format spiritual in cultul istoriei nationale, studiindu-i cu pasiune trecutul de glorie, tinand conferinte despre "Geniul national" si "Patria romana", considerand ca "vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba", iar "elementul moral si estetic al culturii isi are izvorul sau principal in literatura nationala". "Poetul nepereche" proiecteaza sa scrie o epopee nationala care sa cuprinda fascinanta istorie a neamului romanesc, incepand cu Dragos-Voda si mitul lui Zamolxe ("Gemenii", "Memento mori", "Rugaciunea unui dac"), trecand prin migratia popoarelor ("Strigoii"), ajungand la formarea principatelor romane ("Dragos-Voda *) si elogiind pe vitejii voievozi (ciclul "Musatinilor" si "Minai Viteazu ").
Mitul national domina permanent mintea si sufletul poetului, fiind prezent in creatia sa folclorul ca cel mai important izvor al poeziei, afirmand cu admiratie ca "o adevarata literatura trainica" nu se poate intemeia decat pe "graiul viu al poporului nostru, pe traditia, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui". Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, adaugandu-i noi structuri epice ("Calin nebunul") sau le prelucreaza innobiland creatia cu idei filozofice ("Revedere", "Ce te legeni *).
Poemul "Luceafarul", ramas si astazi capodopera a literaturii romane, are ca punct de plecare acelasi izvor "curat ca lamura si mai pretios ca aurul".
Natura eminesciana recompune sugestiv si simbolistic spatiul mioritic romanesc ilustrat de codru si mare ("Mai am un singur dor"), satul in amurg ("Sara pe deal"), lacul, crangul, teiul, salcamul ("Revedere", "Dorinta", "Luceafarul")..
Limbajul eminescian este surprinzator si inegalabil prin valorificarea lexicului popular, a formelor cu iz arhaic in constructii poetice noi, ce a uimit prin sintagme si imagini inedite, prin armonie si plasticitate stilistica: "Clopotul vechi imple cu glasul lui sara" ("Sarape deal"), "Dar ce frumoasa se facu/ Si mandra arz-o focul" ("Luceafarul *).
Rolul stilistic al versului face parte din imitatiile poetice remarcabile prin sugerarea imaginilor vizuale de miscare si a imaginilor auditive totodata, compunand o adevarata secventa cinematografica:
"Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;"
("Scrisoarea III") Enumerarea unor substantive cu putere de simbol, utilizate pentru ilustrarea unor profunde idei filozofice, constituie o alta modalitate surprinzatoare prin semnificatia lor pentru definirea universului: "Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele"("Revedere")
Introducerea unor plurale neobisnuite nu numai pentru vremea aceea, ci si pentru poezia moderna, unele iesite din uz ori inovatii personale facute in spiritul limbii vechi dau originalitate si farmec creatiei eminesciene: "furtune", "gradine", "aripe", "pasuri", "lunge", "adance".
Acordurile inedite intre substantive si adjectivele lor ("umezi morminte", "pustie ganduri"), formele inversate ale verbelor ("suna-vei", "sede-vei", spune-ti-voi"), precum si sintaxa afectiva realizata prin accentuarea anumitor cuvinte puse in ordine ideatica ("semnelor vremii profet", "cu de-argint aripe albe") dau poeziei eminesciene substanta, expresivitate si ritm, creand stari emotionale de o cutremuratoare profunzime.
Ceea ce a impresionat in mod deosebit chiar pe contemporanii lui Mihai Eminescu a fost crearea de catre poet a unor rime surprinzatoare realizate in modalitati foarte diferite de la cuvinte banale obisnuite ("in.calte/ ceruri-nalte") la inedita potrivire a substantivului cu verbul insotit de pronume cu forma neaccentuata ("gandul/ luminandu-1", "recunoasca-1/ dascal") pana la a rima substantive comune cu cele proprii, adica asa-zisele rime culte ("oaspe/ Istaspe", "de-atunci incolo/ Apollo").
Figurile de stil cele mai folosite de Mihai Eminescu sunt epitetul dublu si triplu apreciativ si cromatic, comparatia abstracta sau concreta, metafora atat de specific eminesciana: "Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra."
("Epigonii") Mihai Eminescu alterneaza mijloacele de exprimare printr-o "expresie intelectualizata" (T.VianU) de reverberatie culturala sau filozofica izvorate dintr-un puternic simt superior al echilibrului lingvistic: "Si in sine impacata stapanea eterna pace", "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte". Alteori, poetul surprinde prin virtuozitati verbale, printr-o intelectualizare superioara a ideilor: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", "Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".
Ceea ce a rezultat din acordarea instrumentului lingvistic este cuvantul eminescian incarcat de sensibilitate, izbutind sa creeze o limba romaneasca si un univers acustic de o vibratie inconfundabila.Eminescianismul in cultura nationala romaneasca se defineste prin universalitatea operei "poetului nepereche" care ilustreaza idei preluate din filozofia si literatura universala, dar numai a celor care au interferente profunde cu mitologia populara si cu spiritualitatea culturii romanesti. Regasim astfel in creatia eminesciana idei orfice (cosmogonia, echilibrul universal ca spatiu erotiC), idei indice provenite din "Mahabharata", "Rig-Veda" si notiuni din religia budista ilustrate cu pregnanta in "Luceafarul", "Sarmanul Dionis", "Geniu pustiu ", "inger si Demon " etc.
Definit ca "romantic intarziat" sau cum insusi se autocaracteriza in poezia "Eu nu cred nici in Iehova" ("Nu ma-ntoarceti nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic, / Toate-mi sunt deopotriva, / Eu raman ce-am fost: romantic"), Mihai Eminescu sta alaturi de cei mai mari romantici europeni: Novalis, Heine, Byron, Goethe, fiindu-i specifica ilustrarea conditiei nefericite a geniului intr-o lume superficiala, meschina, neputincioasa sa inteleaga aspiratiile sale superioare.
BIBLIOGRAFIE:
1.Noica, C., (1992), Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucuresti.
2.Todoran, E., (1972), Eminescu, Editura Minerva, Bucuresti.
3.Vianu T., (1974), Eminescu, Editura Junimea, Iasi
Mihai Eminescu a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa". (Zoe Dumitrescu-Busulenga)
Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesciana, prevestea faptul ca literatura) secolului 20 va debuta sub auspiciile "geniului sau", deoarece poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa impresionanta, numindu-1 "om al timpului modern".
Eminescu s-a format spiritual in cultul istoriei nationale, studiindu-i cu pasiune trecutul de glorie, tinand conferinte despre "Geniul national" si "Patria romana", considerand ca "vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba", iar "elementul moral si estetic al culturii isi are izvorul sau principal in literatura nationala". "Poetul nepereche" proiecteaza sa scrie o epopee nationala care sa cuprinda fascinanta istorie a neamului romanesc, incepand cu Dragos-Voda si mitul lui Zamolxe ("Gemenii", "Memento mori", "Rugaciunea unui dac"), trecand prin migratia popoarelor ("Strigoii"), ajungand la formarea principatelor romane ("Dragos-Voda *) si elogiind pe vitejii voievozi (ciclul "Musatinilor" si "Minai Viteazu ").
Mitul national domina permanent mintea si sufletul poetului, fiind prezent in creatia sa folclorul ca cel mai important izvor al poeziei, afirmand cu admiratie ca "o adevarata literatura trainica" nu se poate intemeia decat pe "graiul viu al poporului nostru, pe traditia, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui". Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, adaugandu-i noi structuri epice ("Calin nebunul") sau le prelucreaza innobiland creatia cu idei filozofice ("Revedere", "Ce te legeni *).
Poemul "Luceafarul", ramas si astazi capodopera a literaturii romane, are ca punct de plecare acelasi izvor "curat ca lamura si mai pretios ca aurul".
Natura eminesciana recompune sugestiv si simbolistic spatiul mioritic romanesc ilustrat de codru si mare ("Mai am un singur dor"), satul in amurg ("Sara pe deal"), lacul, crangul, teiul, salcamul ("Revedere", "Dorinta", "Luceafarul")..
Limbajul eminescian este surprinzator si inegalabil prin valorificarea lexicului popular, a formelor cu iz arhaic in constructii poetice noi, ce a uimit prin sintagme si imagini inedite, prin armonie si plasticitate stilistica: "Clopotul vechi imple cu glasul lui sara" ("Sarape deal"), "Dar ce frumoasa se facu/ Si mandra arz-o focul" ("Luceafarul *).
Rolul stilistic al versului face parte din imitatiile poetice remarcabile prin sugerarea imaginilor vizuale de miscare si a imaginilor auditive totodata, compunand o adevarata secventa cinematografica:
"Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;"
("Scrisoarea III") Enumerarea unor substantive cu putere de simbol, utilizate pentru ilustrarea unor profunde idei filozofice, constituie o alta modalitate surprinzatoare prin semnificatia lor pentru definirea universului: "Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele"("Revedere")
Introducerea unor plurale neobisnuite nu numai pentru vremea aceea, ci si pentru poezia moderna, unele iesite din uz ori inovatii personale facute in spiritul limbii vechi dau originalitate si farmec creatiei eminesciene: "furtune", "gradine", "aripe", "pasuri", "lunge", "adance".
Acordurile inedite intre substantive si adjectivele lor ("umezi morminte", "pustie ganduri"), formele inversate ale verbelor ("suna-vei", "sede-vei", spune-ti-voi"), precum si sintaxa afectiva realizata prin accentuarea anumitor cuvinte puse in ordine ideatica ("semnelor vremii profet", "cu de-argint aripe albe") dau poeziei eminesciene substanta, expresivitate si ritm, creand stari emotionale de o cutremuratoare profunzime.
Ceea ce a impresionat in mod deosebit chiar pe contemporanii lui Mihai Eminescu a fost crearea de catre poet a unor rime surprinzatoare realizate in modalitati foarte diferite de la cuvinte banale obisnuite ("in.calte/ ceruri-nalte") la inedita potrivire a substantivului cu verbul insotit de pronume cu forma neaccentuata ("gandul/ luminandu-1", "recunoasca-1/ dascal") pana la a rima substantive comune cu cele proprii, adica asa-zisele rime culte ("oaspe/ Istaspe", "de-atunci incolo/ Apollo").
Figurile de stil cele mai folosite de Mihai Eminescu sunt epitetul dublu si triplu apreciativ si cromatic, comparatia abstracta sau concreta, metafora atat de specific eminesciana: "Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra."
("Epigonii") Mihai Eminescu alterneaza mijloacele de exprimare printr-o "expresie intelectualizata" (T.VianU) de reverberatie culturala sau filozofica izvorate dintr-un puternic simt superior al echilibrului lingvistic: "Si in sine impacata stapanea eterna pace", "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte". Alteori, poetul surprinde prin virtuozitati verbale, printr-o intelectualizare superioara a ideilor: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", "Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".
Ceea ce a rezultat din acordarea instrumentului lingvistic este cuvantul eminescian incarcat de sensibilitate, izbutind sa creeze o limba romaneasca si un univers acustic de o vibratie inconfundabila.Eminescianismul in cultura nationala romaneasca se defineste prin universalitatea operei "poetului nepereche" care ilustreaza idei preluate din filozofia si literatura universala, dar numai a celor care au interferente profunde cu mitologia populara si cu spiritualitatea culturii romanesti. Regasim astfel in creatia eminesciana idei orfice (cosmogonia, echilibrul universal ca spatiu erotiC), idei indice provenite din "Mahabharata", "Rig-Veda" si notiuni din religia budista ilustrate cu pregnanta in "Luceafarul", "Sarmanul Dionis", "Geniu pustiu ", "inger si Demon " etc.
Definit ca "romantic intarziat" sau cum insusi se autocaracteriza in poezia "Eu nu cred nici in Iehova" ("Nu ma-ntoarceti nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic, / Toate-mi sunt deopotriva, / Eu raman ce-am fost: romantic"), Mihai Eminescu sta alaturi de cei mai mari romantici europeni: Novalis, Heine, Byron, Goethe, fiindu-i specifica ilustrarea conditiei nefericite a geniului intr-o lume superficiala, meschina, neputincioasa sa inteleaga aspiratiile sale superioare.
BIBLIOGRAFIE:
1.Noica, C., (1992), Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucuresti.
2.Todoran, E., (1972), Eminescu, Editura Minerva, Bucuresti.
3.Vianu T., (1974), Eminescu, Editura Junimea, Iasi
]]>
Mihai Eminescu a fost numit de Constantin Noica "omul deplin al culturii romanesti" intrucat substanta operei sale sta sub semnul eternitatii prin ancorarea sa spirituala atat Ia traditiile culturii romane, cat si la esentele culturii europene, poetul fondandu-se spiritual "la scoala lui Homer, Shakespeare precum si la aceea a clasicului folclor romanesc".
Mihai Eminescu a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa". (Zoe Dumitrescu-Busulenga)
Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesciana, prevestea faptul ca literatura) secolului 20 va debuta sub auspiciile "geniului sau", deoarece poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa impresionanta, numindu-1 "om al timpului modern".
Eminescu s-a format spiritual in cultul istoriei nationale, studiindu-i cu pasiune trecutul de glorie, tinand conferinte despre "Geniul national" si "Patria romana", considerand ca "vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba", iar "elementul moral si estetic al culturii isi are izvorul sau principal in literatura nationala". "Poetul nepereche" proiecteaza sa scrie o epopee nationala care sa cuprinda fascinanta istorie a neamului romanesc, incepand cu Dragos-Voda si mitul lui Zamolxe ("Gemenii", "Memento mori", "Rugaciunea unui dac"), trecand prin migratia popoarelor ("Strigoii"), ajungand la formarea principatelor romane ("Dragos-Voda *) si elogiind pe vitejii voievozi (ciclul "Musatinilor" si "Minai Viteazu ").
Mitul national domina permanent mintea si sufletul poetului, fiind prezent in creatia sa folclorul ca cel mai important izvor al poeziei, afirmand cu admiratie ca "o adevarata literatura trainica" nu se poate intemeia decat pe "graiul viu al poporului nostru, pe traditia, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui". Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, adaugandu-i noi structuri epice ("Calin nebunul") sau le prelucreaza innobiland creatia cu idei filozofice ("Revedere", "Ce te legeni *).
Poemul "Luceafarul", ramas si astazi capodopera a literaturii romane, are ca punct de plecare acelasi izvor "curat ca lamura si mai pretios ca aurul".
Natura eminesciana recompune sugestiv si simbolistic spatiul mioritic romanesc ilustrat de codru si mare ("Mai am un singur dor"), satul in amurg ("Sara pe deal"), lacul, crangul, teiul, salcamul ("Revedere", "Dorinta", "Luceafarul")..
Limbajul eminescian este surprinzator si inegalabil prin valorificarea lexicului popular, a formelor cu iz arhaic in constructii poetice noi, ce a uimit prin sintagme si imagini inedite, prin armonie si plasticitate stilistica: "Clopotul vechi imple cu glasul lui sara" ("Sarape deal"), "Dar ce frumoasa se facu/ Si mandra arz-o focul" ("Luceafarul *).
Rolul stilistic al versului face parte din imitatiile poetice remarcabile prin sugerarea imaginilor vizuale de miscare si a imaginilor auditive totodata, compunand o adevarata secventa cinematografica:
"Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;"
("Scrisoarea III") Enumerarea unor substantive cu putere de simbol, utilizate pentru ilustrarea unor profunde idei filozofice, constituie o alta modalitate surprinzatoare prin semnificatia lor pentru definirea universului: "Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele"("Revedere")
Introducerea unor plurale neobisnuite nu numai pentru vremea aceea, ci si pentru poezia moderna, unele iesite din uz ori inovatii personale facute in spiritul limbii vechi dau originalitate si farmec creatiei eminesciene: "furtune", "gradine", "aripe", "pasuri", "lunge", "adance".
Acordurile inedite intre substantive si adjectivele lor ("umezi morminte", "pustie ganduri"), formele inversate ale verbelor ("suna-vei", "sede-vei", spune-ti-voi"), precum si sintaxa afectiva realizata prin accentuarea anumitor cuvinte puse in ordine ideatica ("semnelor vremii profet", "cu de-argint aripe albe") dau poeziei eminesciene substanta, expresivitate si ritm, creand stari emotionale de o cutremuratoare profunzime.
Ceea ce a impresionat in mod deosebit chiar pe contemporanii lui Mihai Eminescu a fost crearea de catre poet a unor rime surprinzatoare realizate in modalitati foarte diferite de la cuvinte banale obisnuite ("in.calte/ ceruri-nalte") la inedita potrivire a substantivului cu verbul insotit de pronume cu forma neaccentuata ("gandul/ luminandu-1", "recunoasca-1/ dascal") pana la a rima substantive comune cu cele proprii, adica asa-zisele rime culte ("oaspe/ Istaspe", "de-atunci incolo/ Apollo").
Figurile de stil cele mai folosite de Mihai Eminescu sunt epitetul dublu si triplu apreciativ si cromatic, comparatia abstracta sau concreta, metafora atat de specific eminesciana: "Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra."
("Epigonii") Mihai Eminescu alterneaza mijloacele de exprimare printr-o "expresie intelectualizata" (T.VianU) de reverberatie culturala sau filozofica izvorate dintr-un puternic simt superior al echilibrului lingvistic: "Si in sine impacata stapanea eterna pace", "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte". Alteori, poetul surprinde prin virtuozitati verbale, printr-o intelectualizare superioara a ideilor: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", "Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".
Ceea ce a rezultat din acordarea instrumentului lingvistic este cuvantul eminescian incarcat de sensibilitate, izbutind sa creeze o limba romaneasca si un univers acustic de o vibratie inconfundabila.Eminescianismul in cultura nationala romaneasca se defineste prin universalitatea operei "poetului nepereche" care ilustreaza idei preluate din filozofia si literatura universala, dar numai a celor care au interferente profunde cu mitologia populara si cu spiritualitatea culturii romanesti. Regasim astfel in creatia eminesciana idei orfice (cosmogonia, echilibrul universal ca spatiu erotiC), idei indice provenite din "Mahabharata", "Rig-Veda" si notiuni din religia budista ilustrate cu pregnanta in "Luceafarul", "Sarmanul Dionis", "Geniu pustiu ", "inger si Demon " etc.
Definit ca "romantic intarziat" sau cum insusi se autocaracteriza in poezia "Eu nu cred nici in Iehova" ("Nu ma-ntoarceti nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic, / Toate-mi sunt deopotriva, / Eu raman ce-am fost: romantic"), Mihai Eminescu sta alaturi de cei mai mari romantici europeni: Novalis, Heine, Byron, Goethe, fiindu-i specifica ilustrarea conditiei nefericite a geniului intr-o lume superficiala, meschina, neputincioasa sa inteleaga aspiratiile sale superioare.
BIBLIOGRAFIE:
1.Noica, C., (1992), Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucuresti.
2.Todoran, E., (1972), Eminescu, Editura Minerva, Bucuresti.
3.Vianu T., (1974), Eminescu, Editura Junimea, Iasi