iTeach: blogul Beàta Orsolya Fazekas

Efectele pozitive ale tablei interactive la preșcolari

Beàta Orsolya Fazekas — Fri, 27 Jun 2025 12:58:35 +0300

Introducere
În era tehnologiei digitale, procesul educațional cunoaște o transformare majoră, prin integrarea mijloacelor moderne de predare, printre care se numără și tabla interactivă. Aceasta a devenit un instrument tot mai utilizat în grădinițe, datorită capacității sale de a transforma procesul de învățare într-o activitate atractivă, dinamică și eficientă pentru copiii preșcolari.
Ce este tabla interactivă?
Tabla interactivă este un dispozitiv electronic conectat la un computer și la un proiector, care permite afișarea de conținut multimedia, scrierea digitală și interacțiunea directă prin atingere sau instrumente speciale. Aceasta combină avantajele tablei clasice cu cele ale mediului digital, oferind o experiență educațională complexă.
Efectele pozitive ale utilizării tablei interactive la preșcolari
1. Creșterea interesului pentru învățare – Copiii preșcolari sunt fascinați de culori, sunete și animații.
2. Învățare prin joc – Tabla interactivă permite accesul la aplicații educaționale sub formă de jocuri.
3. Dezvoltarea abilităților cognitive – Se stimulează memoria, atenția, gândirea logică și capacitatea de rezolvare a problemelor.
4. Îmbunătățirea motricității fine – Se dezvoltă coordonarea mână-ochi și motricitatea fină.
5. Învățare personalizată – Activitățile pot fi adaptate în funcție de nivelul fiecărui copil.
6. Cooperare și învățare în echipă – Copiii colaborează și comunică între ei în activități de grup.
7. Îmbunătățirea relației educator–copil – Educatorul devine un facilitator al învățării digitale.
Exemple de activități didactice interactive
- Jocuri de potrivire (forme, culori, litere și cifre);
- Povestiri animate cu întrebări de verificare;
- Desene interactive și colorat pe ecran;
- Activități multimedia: cântece, filmulețe educative, dansuri interactive;
- Puzzle-uri digitale și activități de clasificare.
Concluzie
Tabla interactivă reprezintă un instrument valoros în procesul educativ al copilului preșcolar, oferind un cadru de învățare atractiv, adaptabil și modern. Dacă este utilizată echilibrat și cu scop pedagogic bine definit, ea poate stimula în mod semnificativ dezvoltarea cognitivă, socială și motrică a copilului.
Bibliografie
1. American Academy of Pediatrics – „Children and Digital Media”, Pediatrics, 2020.
2. Tapscott, Don – „Digital Kids”, McGraw-Hill, 2013.
3. Ministerul Educației – „Curriculum pentru educația timpurie”, București, 2019.
4. Prensky, Marc – „Teaching Digital Natives”, Corwin Press, 2010.
5. OECD – „Innovating Education and Educating for Innovation: The Power of Digital Technologies and Skills”, 2016.

Efectele calculatorului asupra copilului preșcolar

Beàta Orsolya Fazekas — Fri, 27 Jun 2025 12:57:12 +0300

Introducere
În societatea contemporană, tehnologia ocupă un loc central în viața noastră de zi cu zi. Calculatorul, ca instrument digital esențial, este tot mai prezent în casele și grădinițele copiilor. Deși beneficiile tehnologiei sunt multiple, este important să analizăm și impactul pe care îl are utilizarea calculatorului asupra copiilor de vârstă preșcolară.
Utilizarea calculatorului în rândul copiilor preșcolari
Copiii preșcolari sunt curioși și dornici să exploreze lumea înconjurătoare. Calculatorul poate deveni un mijloc atractiv prin care aceștia învață culori, litere, cifre, cântece sau povești interactive. Totodată, prin intermediul aplicațiilor educaționale, pot fi stimulate gândirea logică, atenția și coordonarea mână-ochi.
Efecte pozitive
1. Dezvoltarea cognitivă – Jocurile educative pot contribui la îmbunătățirea memoriei, gândirii analitice și vocabularului.
2. Stimularea curiozității – Aplicațiile interactive pot încuraja dorința de a învăța și explora.
3. Coordonarea motrică – Manipularea mouse-ului sau a touchscreen-ului ajută la dezvoltarea motricității fine.
4. Accesul la resurse educaționale – Copiii pot învăța prin intermediul platformelor interactive, adaptate nivelului lor de înțelegere.
Efecte negative
1. Sedentarismul – Timpul îndelungat petrecut în fața ecranului reduce activitatea fizică, esențială pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.
2. Întârzierea dezvoltării sociale – Interacțiunile cu alți copii pot fi înlocuite de timpul petrecut la calculator, ceea ce afectează abilitățile sociale.
3. Probleme de vedere – Expunerea prelungită la ecran poate duce la oboseală oculară sau chiar tulburări de vedere.
4. Întârzierea limbajului – Dacă nu este însoțită de comunicare verbală, utilizarea calculatorului poate duce la întârzierea vorbirii.
5. Dependența de tehnologie – Apare riscul formării unui atașament excesiv față de dispozitive digitale.
Rolul părinților și al educatorilor
Părinții și educatorii au un rol esențial în medierea relației copilului cu calculatorul. Este important:
- să se stabilească limite clare de timp pentru utilizare (maximum 30–60 de minute/zi),
- să se aleagă aplicații adecvate vârstei,
- să se încurajeze interacțiunea verbală și explicarea conținutului,
- să se combine activitățile digitale cu jocuri în aer liber și interacțiuni sociale.
Concluzie
Calculatorul poate fi un instrument util în dezvoltarea copilului preșcolar, dacă este utilizat corect, cu măsură și supraveghere. Excesul și lipsa ghidării pot avea efecte negative semnificative. De aceea, echilibrul între tehnologie și activitățile tradiționale este esențial pentru o dezvoltare sănătoasă și armonioasă.
Bibliografie
1. Papert, Seymour – „Mindstorms: Children, Computers, and Powerful Ideas”, Basic Books, 1980.
2. Cordes, Cathleen & Miller, Edward – „Fool’s Gold: A Critical Look at Computers in Childhood”, Alliance for Childhood, 2000.
3. American Academy of Pediatrics – „Media and Young Minds”, Pediatrics, 2016.
4. UNESCO – „Guidelines on ICT in Early Childhood Care and Education”, 2010.
5. ***Ministerul Educației Naționale – Curriculum pentru educația timpurie***, București, 2019.

JOCUL ÎN LUMEA MAGICĂ A COPILĂRIEI.

Beàta Orsolya Fazekas — Thu, 26 Jun 2025 14:57:20 +0300

Copilăria – un tărâm magic ! Primii pași, primele cuvinte: mama, tata.Primii ani de grădiniță /școală, prima educatoare/învățătoare/ profesoară. Toate în copilărie au început. Copilăria – cei mai frumoși ani din viața noastră. În copilărie totul e diferit, vedem lumea cu alți ochi, e o poveste. Credem că ne aflăm într-un joc, interesant, însă, se termină brusc.
Imi amintesc cu drag vremurile copilăriei mele când libertatea era cuvântul de ordine. În fața blocului, ne adunam toți copiii din cartier și ne jucam până seara târziu ”Baba- oarba”, ,,Păcălici,, ,,Nu te supăra frate,, „De-a v-ați ascunselea”, „ Țară, țară vrem ostași”, „Elasticul” sau dădeam câte un spectacol cu muzică și dans . Aveam două prietene, Diana și Raluca cu care mă jucam cu păpușile pe o păturică așezată pe iarbă, unde croiam hăinuțe, le aranjam părul , etc. Aveam colecții cu șervețele, iar pe cele în mai multe exemplare le schimbam cu colegele, adunam surprize de la gume Turbo. Copiii erau tot timpul liberi, așteptau cu nerăbdare vacanțele care erau petrecute de majoritatea la bunici, inundate cu aerul pur ca lacrima, cu mirosul bucatelor gătite de bunica. Cât era ziua de lungă alergam de colo colo, zburdam pe câmpuri, nestingheriți. Iernile erau așteptate cu nerăbdare, ne bucuram de troiene care îmbrăcau pământul, chicoteam de la mic la mare pe derdeluș, ne bulgăream, iar seara fiecare se retrăgea către casă cu hainele ude...cu obrajii rumeniți de ger și cu amintirea unei zile pline de veselie. Deși ne doream să petrecem timp cu familia, părinții erau preocupați de bunăstarea familiei, timpul petrecut cu aceștia fiind limitat, doar în zilele lor libere.
În copilărie nu aveam telefon mobil, calculatoar, tabletă, etc. Am făcut parte din generația cu „cheia de gât”, liniștea părinților în ceea ce privea siguranța mea constituind-o responsabilitatea de care dădeam dovadă. Era o copilărie simplă, dar adevărată. Știam să gustdin orice clipă petrecută.
Vremurile s-au schimbat...astăzi părinții sunt tot mai implicați în creșterea copiilor, aceștia nemaifiind lăsați singuri în fața blocului, acasă nu mai stau singuri, la școală merg însoțiți, petrec mult mai mult timp împreună cu părinții comparativ cu generația mea. Acum prietenii încep să fie tot mai mulți virtuali, jocurile din fața blocului fiind înlocuite de cele pe calculator, tabletă, etc.
Fiecare timp cu avantajele și dezavantajele lui..., totul este în schimbare, iar omul este extrem de adaptabil. Indiferent cărei generație am aparține, copilăria reprezintă un tărâm de poveste, cu prinți și prințese, plin de bucurie, zâmbete, joc și culoare. Este o insulă a nemuririi, luminată de soarele primei vârste, este un timp mitic și fericit în care visele devin realitate, iar realitatea devine basm.
Jocul este limbajul copilului la vârste fragede, este un mod prin care ei exprimă liber și sincer ceea ce gândesc, este iubire și modul în care ei înțeleg și descoperă lumea. Fie că aparținem generației cu cheia de gât sau generației Z, toți ne-am exprimat prin joc.
Copilul nu are nevoie de camere întregi de jucării ca să se poată juca sau învăța, pentru că lumea celor mici este cea a jocului simplu. Copilul are nevoie de jocuri mici și simple, de interacțiune, conectare și libertatea de a alege și crea. În joc, indiferent de ce natură ar fi , copilul are nevoie de limite, impuse cu drag și empatie, acestea făcându-l să se simtă în siguranță.
Jocul este un liant între cei mici și lumea exterioară, între ei și părinți. Prin joc putem aflat ce îi supară, ce își doresc, ce le place și ce nu, pentru că jocul este cel mai ușor limbaj de exprimat emoțiile.Jocul acela simplu căruia noi adulții uneori nu-i dăm importanță, pe ei îi amuză, îi face fericiți și îi detensionează.
Din păcate foarte muți copii abandonează complet jocurile tradiționale pentru a se juca pe diferite console sau dispozitive. Jocurile copilăriei au distrat generații la rând dezvoltând abilitățile sociale, creativitatea, imaginația, spiritul de competiție, prietenia și au fost benefice pentru sănătate deoarece presupuneau în același timp și activitate fizică.
La grădiniță jocul este mișcare, explorare, comunicare, socializare, observație și imitație, exercițiu, învățare și, mai ales, plăcere. Esența jocului implică reflectarea și transformarea, pe plan imaginar, a realității înconjurătoare. Prin joc, copilul descoperă și lumea și viața într-un mod accesibil și atractiv, o cercetează, o prelucrează și o transformă în învățare, în experiență personală.
Jocul alături de învățare, muncă și creație este una dintre activitățile umane fundamentale. De aceea, haideți să ne jucăm împreună cu copiii, să-i ajutăm să înțeleagă lumea, să o exploreze mai ușor, să le oferim șansa de a se cunoaște și de a-și cunoaște limitele, pentru a-i îndrepta, cu pași mici spre o viață de adult încununată de succes!
Jocul este elementul care face ca trecerea de la grădiniță la școală să nu fie percepută de ființa umană ca un "șoc" ci ca o continuare firească a activităților desfășurate în cadrul grădiniței numai cu un grad de dificultate mai ridicat. Este suficient să privim copiii în timpul jocului pentru a ne face o impresie referitoare la conduita acestora și la particularitățile lor psihologice. Unii copii se exprimă deschis, clar, dezinvolt, în timp ce alții sunt mai reținuți, mai puțin activi.
Ceea ce vreau să evidențiez prin prezentarea conținutului acestei lucrări este faptul că jocul a avut un impact puternic în dezvoltarea mea atâtîn plan social, cât și fizic și intelectual. Prin profesia mea, pot da glas acestui impact ludic în activitățile desfășurate cu preșcolarii, acestea dobândind un caracter colorat și animat, încununat de zâmbete și voie bună.
Jocul este activitatea care dă specific copilariei și care își găsește motivația și împlinirea în sine însuși. Spre deosebire de învățare, nu ținteste în mod explicit obținerea de noi cunoștințe sau alte produse ale învățării iar în comparație cu munca, jocul nu are ca finalitate obținerea unor bunuri materiale.
Unul din mijloacele folosite din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului de instruire și educare și a cărui eficiență a fost dovedită printr-o serie de studii sau cercetări de specialitate este jocul didactic.
Jocul devine ,,didactic” atunci când prin modul de formulare al sarcinii de învățare copilul este adus în situația de a-și utiliza energiile și potențialul psiho-fizic pentru a-și optimiza parametrii comportamentali.

Jocul didactic este o formă de activitate , atractivă și accesibilă copilului, prin care se realizează o bună parte din sarcinile instructiv-educative .
Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui copilul are posibilitatea să-și aplice cunostințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități. Folosirea jocului didactic ca activitate obligatorie aduce variație în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv. De exemplu, prin jocul didactic „Găsește aceste culori” se precizează și se verifică învățarea denumirii diferitelor culori. Jocul „Cu ce construim” fixează denumirile diferitelor unelte și materiale folosite în construcție: prin jocul „Cine are aceeași figură?” se fixează , se actualizează reprezentări de forme precum: cerc, patrat, triunghi etc.
Jocul didactic contribuie și la dezvoltarea proceselor psihice, influențând în mod nemijlocit activitatea tuturor analizatorilor. Jocurile „Spune ce faci?” sau „Cine face așa?” contribuie la dezvoltarea sensibilității auzului. În jocul „Ghicește ce ai gustat” accentul cade pe perfecționarea sensibilității gustative și olfactive.
Un rol deosebit îl au jocurile didactice în educarea calității memoriei. De exemplu „Ce s-a schimbat” sau „Ghicește ce lipsește!”, îl solicită pe copil să rețină felul obiectelor și așezarea lor pentru a putea arăta modificarea făcută de conducătorul jocului, ceea ce duce la dezvoltarea memoriei voluntare.
O caracteristică esențială a jocului didactic constă în crearea unor condiții favorabile pentru aplicarea multilaterală a cunoștințelor și pentru exersarea priceperilor și deprinderilor sub forma unor activități plăcute și atractive.
Jocul didactic devine metoda de instruire în cazul în care el capătă o organizare și se succede în ordinea implicată de logica cunoașterii și a învățăturii.
Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive :
- Continutul - este prima componentă a jocului didactic care este format din cunoștințele pe care copiii și le-au însușit anterior, cunoștințe care arată despre ce este vorba în jocul respectiv.
- Sarcina didactică - apare sub forma unei probleme de gândire, de recunoaștere, denumire, descriere, reconstituire, comparație , ghicire, etc.
- Regulile jocului sunt menite să arate copiilor cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă. Regulile îndeplinesc în joc o importantă funcție reglatoare asupra acțiunilor și relațiilor reciproce dintre copii. Ele sunt condiționate de conținutul și sarcinile didactice ale fiecărui joc. Regulile jocului didactic sunt numeroase și de natură diferită. O primă categorie reglementează repartizarea rolurilor între copii ( “Postas” , “cititor”).   Alte reguli arată copiilor cum se rezolvă problema intelectuală, iar altele se referă la succesiunea acțiunilor în joc. Există și reguli referitoare la comportarea copiilor în joc care indică ce este și ce nu este permis în timpul jocului. În stabilirea regulilor jocului se va ține seama de principiul gradării și al accesibilității. Măsura în care sunt însușite regulile de către copii constituie un critetiu important de apreciere a eficienței educative a jocului didactic.
- Acțiunea de joc este latura costitutivă a jocului, este cea care face ca rezolvarea sarcinii didactice să fie plăcută și atractivă pentru copii. Aceasta cuprinde momente de așteptare, surpriză, ghicire, mișcare și întrecere.
Strânsa unitate dintre cele patru laturi ale jocului didactic conferă acestei activități o particularitate specifică, ceea ce o deosebește de celelalte forme de activitate ( de jocurile de creație sau de activitățile obligatorii).
Jocul didactic se încheie cu un anumit rezultat care arată gradul în care copilul și-a format priceperea de a găsi răspunsul potrivit, de a face descrieri, reconstituiri, comparații, de a da răspunsuri verbale potrivite.
În cazul în care jocurile organizate au scop educativ bine precizat, devin metode de instruire, iar dacă jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristică a unei activități, acesta devine un procedeu didactic.
        Jocul didactic este o activitate dirijată, dar și o metodă didactică prin care se îmbină elementul instructiv-educativ cu acela distractiv.
În concluzie copilăria trebuie trăită intens cu joc și voie bună, acel copil care nu se joacă rămâne sărac din punct de vedere cognitiv, afectiv, al întregii dezvoltări a personalității.
„Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm” (George Bernard Shaw)
Bibliografie:
 Barbu, H., Popescu, E., Șerban, F., (1993) – Activități de joc și recreativ – distractive, București, Editura Didactică și Pedagogică;
 Cerghit, I., (2006) – Metode de învățământ, Iași Editura Polirom;
 Chateau, J., (2002), Copilul și jocul, București, Editura Didactică și Pedagogică
   Moldovanu, I.; Culea, L., Cartea mare a jocurilor, CIDDC, Chișinău, 2002;
 Kari Killen, “Copilăria durează generații la rând”, Editura First, Timișoara, 2003.
 Vincent, R., „ Cunoaşterea copilului” , E.D.P., Bucureşti.,1972

Efectele utilizării dispozitivelor de tehnologia informației în dezvoltarea mentală a copilului preșcolar .

Beàta Orsolya Fazekas — Thu, 26 Jun 2025 14:55:45 +0300

Evoluția tehnologiei informației din ultimele decenii a condus la dezvoltarea informaticii de reţea şi a sistemelor de comunicaţie prin intermediul computerului. Odată cu apariţia internetului, multitudinea informaţiilor a devenit o provocare majoră pentru toţi oamenii din lume și dependența de ecran (televizor, telefon, tablet, PC) s-a instalat de la cele mai fragede vârste. Trăim într-o eră electronică cu dispozitive mereu noi care intră pe piață aproape zilnic. Încă din primii ani de viață copilul este pus în fața unor astfel de dispozitive, scopul variind în funcție de nevoile specifice fiecărei familii.
Educația copiilor este cea mai mare responsabilitate pe
care o are o familie. Ereditatea oferă premisele genetice ale dezvoltării mentale, dar mediul în care crește copilul joacă un rol esențial în dezvoltarea structurală a cortexului. Creierul, ca și organismul uman, are nevoie să se hrănească pentru a se dezvolta normal. Nu orice perioadă din viața unui om este la fel de propice dezvoltării creierului. În primele luni și ani din viață se dezvoltă strucrurile corticale care asigură vederea, auzul, vorbirea etc. Mai târziu, începe perioada dezvoltării abilităților mentale superioare. Dacă în aceste perioade lipsesc stimuli corespunzători, atunci aceste structuri sau funcții vor rămâne nedezvoltate.
Părintii sunt cei mai buni învățători pentru copii, ei îi ajută să înțeleagă lumea înconjurătoare. Dialogul cu aceștia, cuvântul rostit rar, cu înțeles, răbdare și dragoste au rolul cel mai important în configurarea rețelelor neuronale, mai mult decât oricare alte experiențe.
O altă condiție necesară dezvoltării normale a creierului este
implicarea și participarea activă a copilului cu toate organele de simț. Un creier normal se stimulează pe el însuși prin interactiunea adecvată cu ceea ce găsește provocator sau interesant în mediul înconjurător. Este necesară experiența personală a copilului pentru dezvoltarea lui mentală; în special mama este cea care îi călăuzește fiecare pas, îl învață să vorbească, învățându-l cum să-și folosească limba, cum să înțeleagă realitatea, să gândească și să simtă în general. Experiența spațiului și a timpului real, cunoașterea prin atingere și întrebuințarea lucrurilor care-l înconjoară pe copil, joaca, de asemenea, au roluri foarte importante.
Implicarea activă în diferite jocuri, folosirea imaginației și interacțiunea cu alți copii constituie mediul ideal pentru dezvoltarea normală a minții copilului, pentru punerea bazelor structurale și funcționale ale creierului, necesare tuturor activităților de mai târziu.
Copilul aflat în fața ecranului, indiferent că este televizor, telefon, tabletă, PC nu are parte de experiența vorbirii și a limbajului, de stimularea dialogului, a gândirii și a reflecției, pe care părinții, bunicii, mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali și auditivi percepuți în fața micului ecran sunt agresivi, se succed cu rapiditate, încât creierul nu are capacitatea de a-i controla. Efectul inevitabil este inhibarea unor simțuri și procese mentale.
Copiii se obișnuiesc și se mulțumesc doar cu senzațiile pe care le percep în fața ecranului și nu mai simt nevoia să exploreze și să experimenteze. S-a demonstrat în mai multe studii că mintea tinerilor ajunge să fie dependentă de starea de pasivitate, de neconcentrare și negândire care le-au fost induse zilnic, prin intermediul vizionării.
Oamenii primesc informațiile de la televizor/tabletă/telefon, în mod principal, prin intermediul actiunii vizuale sau prin sunete non-verbale - bubuituri, trosnituri, muzică - și nu ca urmare a dialogului, ceea ce indică o stimulare a emisferei drepte. Cercetările făcute de-a lungul anilor au demonstrat faptul că funcțiile pe care le coordonează cele două emisfere cerebrale în cadrul proceselor cognitive sunt complet diferite. Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală și simultană, imaginația, emoțiile, culorile etc. Emisfera stângă se ocupă de procesele liniare, analitice și succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza și sinteza, ajută la formarea conceptului de timp și a relației cauză-efect; de rețelele emisferei stângi depinde limbajul scris și citit.
Cele mai grave consecințe ale ecranelor se reflectă asupra funcționării părții din față a creierului, cortexul prefrontal - care îl deosebește pe om de animal. Cortexul prefrontal este centrul executiv al creierului uman și sediul tuturor proceselor mentale superioare, al atenției, motivației și al controlului comportamentelor și emotiilor.
Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care Academia Americană de Pediatrie (Reisenberg, 1998) a recomandat ca până la doi ani copiii să nu fie lăsați să se uite la televizor sau alt ecran, iar după această vârstă, pe toată perioada vârstei școlare, să se
limiteze timpul vizionării (cumulat televizor, video sau calculator) la una, cel mult două ore pe zi. Unii autori și-au exprimat opinia ca măcar până la 5-6 ani, când se încheie prima perioadă esențială în dezvoltarea creierului, copiii să fie ținuți departe de televizor și de calculator.
Cercetările efectuate în ultimele decenii arată că, indiferent de conținutul programului urmărit la televizor sau calculator, activitatea electrică a creierului, respectiv traseele encefalografice, se schimbă după numai două minute de vizionare, înregistrându-se o configurație nouă, specifică, neîntâlnită în nicio altă activitate umană. În fața ecranului undele creierului încetinesc până când undele alfa și teta devin preponderente. Undele alfa aparțin momentului în care nu te orientezi spre ceva anume. Când o persoană își concentrează atenția spre ceva, imediat are loc o creștere a frecvenței undelor cerebrale beta, iar undele alfa dispar. În loc să antreneze atenția, ecranul o anulează și generează un comportament pasiv. Pe termen lung se diminuează capacitatea de implicare în propria existență, în organizarea programului zilnic, se cultivă plictiseala, dezinteresul față de orice și, în ultimă instanță apatia, adică reducerea activității voluntare. Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică aceste fenomene prin apariția dependenței de unde alfa, cu care creierul se obișnuiește în urma petrecerii timpului în fața ecranelor.
Alte consecințe ale petrecerii unui timp îndelungat în fața ecranelor sunt:
- scăderea nivelului de inteligență și a performanțelor intelectuale, deoarece nu există o dezvoltare egală a celor două emisfere și comunicarea interemisferică este redusă;
- dezvoltarea săracă a punții interemisferice este una dintre cauzele principale ale scăderii capacității intelectuale și a apariției problemelor de învățare;
- este blocat procesul imaginativ, deoarece ecranul oferă imaginile și astfel, satisfacția pe care ar oferi-o lectura lipsește;
- abilitățile necesare cititului nu se mai formează; cititul înseamnă concentrarea minții, dezvoltarea atenției, iar ecranele, dimpotrivă, sustin o atitudine pasivă, atenția nefiind dirijată din interior, ci sustinută prin stimuli externi;
- nu este stimulată și favorizată învățarea, deoarece lipsește interacțiunea cu sursa datelor;
- apare lipsa de atenție și imposibilitatea de a-și aminti ceea ce i s-a spus cu puțin timp în urmă.
Cercetătorii care au studiat efectele ecranului asupra minții copilului au ajuns la concluzia că un efect este și apariția ADHD, chiar dacă există și alți factori favorizanți. Următoarele comportamente sunt specifice unui copil cu ADHD:
- nu se finalizează o activitate începută;
- incapacitatea de a asculta și urmări;
- dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate;
- acționează înainte de a gândi;
- alternarea rapidă a unei activități cu alta;
- dificultatea organizării și planificării unei activități/acțiuni;
- dificultatea de a-și aștepta rândul.
Hiperactivitatea este o stare de permanentă agitație sau mișcare continuă, care se corelează cu lipsa de atenție. Ea determină impulsivitate exagerată, lipsa controlului interior și determină o oboseală nervoasă permanentă, un somn agitat sau chiar insomnie. Explicațiile cercetătorilor sunt că imaginile provenind de la ecran stimulează în telespectator impulsul de mișcare, însă reacția fizică nefiind necesară, este reprimată. Acest cumul de stimuli și reprimarea reacțiilor la ei cauzeză hiperactivitatea. Energia produsă de imagini este înmagazinată și se manifestă în exterior necontrolat, prin crize lipsite de sens și reacții haotice.
Cercetări recente au arătat că pentru dezvoltarea gândirii abstracte, copiii au nevoie să exerseze folosirea cuvintelor neînsoțite de imagini; acestea limitează imaginația și intuiția, ele nu eliberează gândirea așa cum o fac cuvintele. Doctorul Gordon Well observa că acei preșcolari care au ascultat mai multe povești citite, neînsoțite de imagini, obțin rezultate mai bune la școală, deoarece astfel li s-au stimulat gândirea și imaginația.
Indiferent de mesajele transmise de ecrane, acestea constituie un factor de risc pentru dezvoltarea creierului uman. Viața obișnuită, așa cum era trăită înainte de apariția și dezvoltarea tehnologiilor, crea suficiente condiții pentru dezvoltarea normală a proceselor mentale superioare, respectiv a cortexului prefrontal. Încă din primii ani de viață un copil petrecea mult timp cu familia, mai întâi cu mama, apoi cu tatăl și îi însoțea pe aceștia în activitățile pe care le desfășurau, învățând prin imitație strategii de gândire și comportament.
Lumea modernă ne oferă o mulțime de facilități, dar ne întinde și numeroase capcane, punându-ne în pericol în primul rând sănătatea mentală. Timpul petrecut fără măsură în fața ecranelor împiedică dezvoltarea gândirii libere, reflexivitatea, creativitatea, distruge rețelele neuronale și anulează instinctul de conservare.

BIBLIOGRAFIE:
Virgiliu Gheorghe, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Prodromos, București, 2007

Rolul educației fizice în dezvoltarea preșcolarilor.

Beàta Orsolya Fazekas — Wed, 25 Jun 2025 13:27:06 +0300

1. Introducere
Educația fizică la vârsta preșcolară reprezintă un pilon fundamental în dezvoltarea armonioasă a copilului. În această etapă, copiii își formează obiceiuri de mișcare, își dezvoltă motricitatea de bază și își conturează percepția asupra propriei persoane în raport cu spațiul și ceilalți.
2. Importanța educației fizice la preșcolari
Activitatea fizică regulată în grădiniță contribuie la:
- dezvoltarea sistemului locomotor;
- îmbunătățirea coordonării și echilibrului;
- formarea unei posturi corecte;
- prevenirea obezității și a altor probleme de sănătate;
- dezvoltarea abilităților sociale prin jocuri colective.
3. Obiectivele educației fizice în grădiniță
Obiectivele principale includ:
- dezvoltarea capacităților motrice de bază: mers, alergare, sărituri, aruncări;
- formarea deprinderilor motrice corecte;
- cultivarea spiritului de echipă și a fair-play-ului;
- stimularea dorinței de mișcare și participare activă.
4. Metode și forme de organizare
Activitățile de educație fizică la preșcolari pot include:
- jocuri de mișcare (ex. „Ursul doarme”, „Țară, țară, vrem ostași”);
- exerciții de gimnastică (individuală sau colectivă);
- trasee aplicative cu obstacole simple;
- dansuri și activități ritmice (ex. dansuri populare simple);
- activități în aer liber (alergări, jocuri cu mingea, etc.).

Este important ca toate aceste activități să fie adaptate nivelului de dezvoltare fizică și psihică a copiilor, să fie ludice și atractive.
5. Rolul educatorului
Educatorul are rolul de:
- a stimula participarea activă și entuziastă a copiilor;
- a asigura siguranța în timpul activităților;
- a adapta exercițiile în funcție de nevoile și nivelul fiecărui copil;
- a încuraja și motiva pozitiv copiii.
6. Concluzii
Educația fizică în perioada preșcolară este esențială pentru o dezvoltare completă, echilibrată și sănătoasă. Prin activități fizice adecvate, copilul își dezvoltă nu doar corpul, ci și voința, atenția, încrederea în sine și capacitatea de a colabora cu ceilalți.
Bibliografie
- Dumitru, Gh. (2004). *Didactica educației fizice și sportului*. Editura Universității „Al. I. Cuza”.
- Dragnea, A., & Bota, A. (1999). *Teoria activităților motrice*. Editura Cartea Universitară.
- Mihăilă, I. (2010). *Educația fizică și sportivă în grădiniță*. Editura Aramis.
- Programa pentru educație timpurie (2019), Ministerul Educației Naționale.

Activități matematice la preșcolari.

Beàta Orsolya Fazekas — Wed, 25 Jun 2025 13:24:21 +0300

1. Introducere
Activitățile matematice la nivel preșcolar joacă un rol esențial în dezvoltarea gândirii logice, a spiritului de observație și a capacității de rezolvare a problemelor. Prin intermediul acestor activități, copilul își formează primele noțiuni matematice într-un mod ludic și accesibil.
2. Importanța activităților matematice în grădiniță
Matematica la nivel preșcolar nu presupune calcule rigide, ci explorarea relațiilor spațiale, a mărimilor, a cantităților și a formelor. Beneficiile acestor activități includ:
- dezvoltarea gândirii logice și analitice;
- formarea abilităților de clasificare, comparare și ordonare;
- pregătirea pentru școlaritate;
- stimularea limbajului matematic (mai mult, mai puțin, înainte, după etc.).
3. Obiectivele educației matematice la preșcolari
Obiectivele generale sunt:
- cunoașterea și utilizarea noțiunilor matematice de bază;
- dezvoltarea capacității de a număra și de a recunoaște cifrele;
- formarea unor deprinderi de orientare spațială și temporală;
- exersarea logicii și a raționamentului prin jocuri și exerciții.
4. Exemple de activități matematice
- Numărare și recunoaștere cifre (ex. „Numărăm jucăriile”, „Câte cuburi sunt?”);
- Compararea mărimilor (ex. „Care este mai înalt?”);
- Clasificări după culoare, formă sau mărime (ex. „Grupează obiectele după formă”);
- Jocuri logico-matematice (ex. „Găsește perechea”, „Continuă șirul”);
- Activități cu materiale concrete: bețișoare, cuburi, cercuri, figuri geometrice.
5. Rolul educatorului
Educatorul trebuie să creeze un mediu atractiv și stimulativ, să folosească materiale variate și metode interactive. El va adapta activitățile la nivelul de dezvoltare al fiecărui copil și va încuraja participarea activă și exprimarea liberă.
6. Concluzii
Activitățile matematice desfășurate în grădiniță contribuie semnificativ la pregătirea copilului pentru școală. Prin joc, repetiție și învățare activă, copilul învață să gândească logic, să observe și să tragă concluzii simple despre lumea înconjurătoare.
Bibliografie
- Mihăilă, I. (2011). *Activități matematice în grădiniță*. Editura Aramis.
- Căpraru, A. (2008). *Didactica activităților matematice în grădiniță*. Editura Polirom.
- Programa pentru educație timpurie (2019), Ministerul Educației Naționale.
- Preda, V. (2010). *Matematica preșcolarului*. Editura Didactică și Pedagogică.

STIMULAREA CREATIVITĂȚII PRIN ACTIVITĂȚI PRACTICE

Beàta Orsolya Fazekas — Wed, 25 Jun 2025 13:21:14 +0300

Creativitatea reprezintă un fenomen deosebit de complex, o însuşire specifică omului prin care se obţin produse noi şi valoroase pentru societate sau se rezolvă o problemă într-o manieră inedită. Creativitatea este expresia organizării şi a interacţiunii dintre factorii cognitivi şi noncognitivi ai psihicului. Dintre factorii cognitivi cu rol semnificativ în dezvoltarea creativităţii se remarcă: inteligenţa, gândirea, imaginaţia, memoria. Capacităţile intelectuale sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente, pentru actul creator. În declanşarea, susţinerea şi finalizarea actului creator sunt implicaţi şi factori noncognitivi: motivaţionali, atitudinali, emoţionali, volitivi.Cultivarea creativităţii la preşcolari se poate realiza prin multiple căi şi prin mijloace variate. Pentru a dezvolta creativitatea copiilor, educatoarea trebuie ca în toate ocaziile să dea ea însăşi dovadă de disponibilităţi creative şi determinism. În acest sens, ea trebuie să creeze un mediu ambiental plăcut copiilor, în care să se simtă bine, să lucreze cu plăcere, în care spiritul lor creator să se poată manifesta. În cadrul activităţilor practice, copilul poate să se exprime liber, să dea frâu liber imaginaţiei, fanteziei, de aceea trebuie să le acordăm interesul cuvenit. Cu cât materialele sunt mai atractive, tehnicile mai diversificate, cu atât copilul lucrează mai cu plăcere, îşi satisface setea de cunoaştere, iar rezultatele sunt pe măsura aşteptărilor. Lucrările copilului îl oglindesc pe el, putem afla lucruri importante despre el „citind” lucrările lui.Pentru a se adapta noilor condiţii de viaţă, copiii de azi trebuie să fie creativi, iar creativitatea la copiii preşcolari se poate stimula prin multiple căi şi mijloace variate. Copilul se naşte cu capacitatea de a învăţa, dar şansa supravieţuirii, a umanizării şi socializării lui depinde de contactul cu adultul, de mediul educaţional. Tot ceea ce poate realiza o fiinţă umană depinde de învăţare, exerciţiu, muncă si creaţie. Niciodată nu este prea târziu pentru cunoaşterea , stimularea, educarea şi dezvoltarea creativităţii.Grădiniţa devine primul mediu organizat de maximă valorificare a resurselor multiple ale copiilor, de stimulare a acestora. Copilul este prin natura sa un spirit creativ, datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului permanent pentru a cunoaşte ceea ce se petrece în jurul său. Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult, ca vârsta care cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane, pe parcursul ei înregistrându-se ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea personalităţii umane şi una din cele mai semnificative achiziţii cu ecou evident pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale. De aceea nu putem face abstracţie de una din dimensiunile esenţiale pentru întreaga dezvoltare şi afirmare a personalităţii – creativitatea. Văzută prin prisma personalităţii, creativitatea capătă sensul de potenţial creativ, de sumă de însuşiri sau factori psihici ai unor viitoare performanţe. Educatoarei îi revine misiunea de a depista de timpuriu posibilităţile creative ale copiilor şi de a crea condiţii optime de dezvoltare. Aşa cum muzica ne învaţă să ascultăm iar pictura ne învaţă să privim, activitatile practice ne învaţă să acţionăm, să găsim calea spre rezolvarea problemelor practice.
     Locul activităţilor practice în formarea personalităţii copiilor rezultă în mod obiectiv din adevărul: ,,Aud – uit, văd – ţin minte, acţionez – înţeleg’’. Activităţile practice desfăşurate cu copiii au constituit una dintre modalităţile de cunoaştere a copilului, a individualităţii fiecăruia şi am reuşit să promovez independenţa în gândire, în creaţie şi acţiune, în raport cu interesele şi aptitudinile fiecăruia . Stimularea potenţialului creativ prin activităţile practice se bazează pe următoarele principii:
asigurarea conexiunii între diferitele categorii de activităţi în cursul zilei; ,stimularea potenţialului creativ al copiilor în realizarea unor lucrări, utilizănd cu
precădere materiale din natură;    ,interdisciplinaritatea în cadrul activitaţilor practice.
     Activităţile practice trebuie corelate cu celelalte activităţi din grădiniţă pentru a contribui la stimularea potenţialului creativ, iar natura şi materialul bogat de care dispunem constituie un punct de plecare în activitatea de creaţie. În cadrul activităţilor practice, materia primă de bază cu care lucrează copiii o constituie materialul din natură. Natura oferă copiilor materiale variate şi interesante, a căror observare, colecţionare, sortare, conservare şi prelucrare contribuie la lărgirea orizontului de cunoştinţe, la perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor, la stimularea creativităţii. Pentru a stimula potenţialul creativ al copiilor prin activităţilae practice utilizănd materiale din natură, am parcurs cu aceştia mai multe etape:
Etapa I - etape de pregătire a activitaţilor practice în care copiii participă direct la strângerea materialelor din natură în cadrul unor activităţi şi plimbări. Etapa a II a este etapa în care am efectuat intuirea materialului confecţionat de către copii prin manipulare, pentru antrenarea analizatorilor şi formarea reprezentărilor prin jocuri senzoriale. Etapa aIII a constă în perfecţionarea deprinderilor practice şi stimularea potenţialului creativ al copiilor. Experienţa a dovedit că lucrându-se prea des după şablon, copiilor li se limitează posibilitatea dezvoltării imaginaţiei şi gândirii. Prin diversitatea formelor, a coloritului şi a posibilităţilor de îmbinare a materialelor din natură se deschide câmp larg manifestării imaginaţiei.     Etape a IV a constă în efectuarea de către copii a unor lucrări în grup. Activitatea pe bază de cooperare, constituie un mod de învaţare cu deosebite valenţe educative în ceea ce priveşte creativitatea     Activitaţile practice desfăşurate cu copiii, având ca material de lucru ,, produsele naturii’’ oferă reale posibilităţi de stimulare a creativităţii în funcţie de cunoştinţe, de înclinaţii, de interese şi de aptitudini. S-a constatat existenţa fenomenului creativităţii în stare potenţială la toţi copiii, manifestarea lui înregistrând grade diferite, iar în acest sens se impune lăsarea unui ,,câmp liber’’ de manifestare pe linia imaginaţiei, a fanteziei, a creativităţii. În stimularea creativităţii, importante sunt deopotrivă metodele, relaţia educatoare – copil, atitudinea educatoarei şi atmosfera instaurată de aceasta în sala de grupă.
     În munca fiecărei educatoare trebuie să existe elementul creator, deoarece ea este cea care îl stimulează, îl ajută şi îl încurajează pe copil în micile sale ,, creaţii’’
Bibliografie
1.Glava, A.,& C., 2002, Introducere în pedagogia preşcolară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
2.Bocoş, M., 2003, Cercetare pedagogică, Ed.Casa cărţii de stiinţă, Cluj-Napoa.
Strenberg, R. , 2005 , Manual de creativitate, Ed. Polirom, Iaşi.

ROLUL JOCURILOR ÎN ACTIVITĂȚILE OUTDOOR ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR PREȘCOLARI ȘI PROMOVAREA RESPECTULUI ÎN INCLUZIUNE

Beàta Orsolya Fazekas — Tue, 24 Jun 2025 12:59:34 +0300

Jocurile în aer liber reprezintă o parte esențială a experienței de învățare a copiilor preșcolari și au un impact profund asupra dezvoltării lor sociale, emoționale și cognitive. Aceste activități oferă oportunități de explorare, creativitate și interacțiune socială, promovând în același timp respectul reciproc și incluziunea în rândul copiilor. Rolul jocurilor în activitățile outdoor în dezvoltarea copiilor preșcolari și modul în care acestea contribuie la promovarea respectului în incluziune. Dezvoltarea Abilităților Sociale: Jocurile în aer liber oferă oportunități pentru copiii preșcolari de a interacționa într-un mediu social deschis și non-formal. În timp ce participă la jocuri de grup sau la activități în aer liber, copiii învață să comunice cu alți copii, să își exprime ideile și să își exprime dorințele. Aceste interacțiuni îi ajută să își dezvolte abilitățile de ascultare, de comunicare verbală și non-verbală, precum și abilitățile de rezolvare a conflictelor. Prin participarea la jocuri de echipă sau la activități în care trebuie să lucreze împreună pentru a atinge un scop comun, copiii preșcolari învață să coopereze și să își susțină reciproc. Ei învață să își respecte colegii de echipă, să îi ajute și să îi încurajeze, indiferent de abilitățile fiecăruia. Aceste experiențe le dezvoltă un spirit de echipă și îi învață importanța colaborării și a solidarității în atingerea obiectivelor comune. Jocurile în aer liber îi încurajează pe copiii preșcolari să exploreze și să descopere lumea din jurul lor într-un mod activ și implicat. Prin intermediul acestor activități, copiii învață să observe și să aprecieze frumusețea naturii, să identifice diferitele plante și animale, și să descopere legăturile complexe dintre ele. Aceste experiențe îi învață să își respecte mediul înconjurător și să își dezvolte o atitudine responsabilă față de protejarea și conservarea acestuia.Jocurile în aer liber oferă copiilor preșcolari oportunități nelimitate de a își exprima creativitatea și imaginația. Fie că construiesc castele din nisip, își imaginează că sunt exploratori într-o junglă sau inventează jocuri și povestioare, aceștia învață să își folosească imaginația și să își exprime gândurile și sentimentele într-un mod liber și neîngrădit. Aceste experiențe îi ajută să își dezvolte creativitatea, originalitatea și capacitatea de a gândi în moduri noi și inovatoare.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale jocurilor în aer liber este că acestea oferă copiilor preșcolari o modalitate distractivă și stimulantă de a învăța și de a se dezvolta. Prin intermediul acestor activități, copiii învață să își dezvolte abilități motorii, de coordonare și cognitive, precum și să își îmbunătățească memoria, atenția și concentrarea. În același timp, ei învață să își gestioneze emoțiile, să își exprime dorințele și să își dezvolte încrederea în sine și în propriile abilități.
În concluzie, jocurile în aer liber reprezintă o modalitate eficientă și plăcută de a dezvolta abilitățile sociale, spiritul de echipă, creativitatea și învățarea în rândul copiilor preșcolari, promovând în același timp respectul reciproc și incluziunea în cadrul comunității. Aceste activități joacă un rol crucial în formarea unor adulți responsabili, empatici și respectuoși în viitor.
BIBLIOGRAFIE:
1.Ionescu, Miron/Bocoș Mușata, ,,Tratat de didactică modernă”, Editura Paralela45, Pitești, 2009
2. Preda, Viorica, ,,Educația pentru știință în grădiniță”, EdituraCompania, București, 2000

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

Beàta Orsolya Fazekas — Tue, 24 Jun 2025 12:58:27 +0300

Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un copil cu
dizabilităţi.Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor. Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental un învăţământ pentru toţi,împreună cu toţi, care constituie un deziderat şi o
realitate ce câștigă adepți și se concretizează în experiențe și bune practici de integrare/ incluziune.
              Educația de tip incluziv este o educaţie de calitate, accesibilă şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare. În întreaga lume, din ce în ce mai mulți copii care provin din medii defavorizate urmează grădinițele, școlile primare sau gimnaziale.În cele mai multe țări se stipulează prin lege că toți copiii trebuie să beneficieze de educație.
           Grupul Român pentru Educație Incluzivă ( GREI) are ca obiectiv general conectarea României la eforturile internaționale în realizarea educației incluzive, susținerea și dezvoltarea modelului românesc și promovarea acestuia la nivel național și european. Principiile pe care GREI le promovează sunt simple, clare și de maximă generalitate:
- fiecare copil este unic și valoros în cadrul sistemului de educație;
-fiecare copil poate învăța;
-politicile școlare sunt cele care trebuie să încurajeze mai curând ideea de școală pentru copil, decât cea de copil pentru școală;
-încurajează dezvoltarea și susținerea serviciilor de sprijin în școală , pentru a oferi oportunități de dezvoltare tuturor elevilor, dar și pentru a forma și sprijini profesorii;
- susțin parteneriatul educațional dintre profesori, părinți, elevi, alături de toți profesioniștii care dau valoare adăugată actului educațional; educație incluzivă înseamnă sprijin și educație pentru toți, grijă și atenție pentru fiecare.
              În acest sens, integrarea educativă vizează reabilitarea și formarea persoanelor cu nevoi speciale, aflate în dificultate psihomotorie, de intelect, de limbaj, psihocomportamentală, senzorială, printr-o serie de măsuri de natură juridică, politică, socială, pedagogică. Astfel, conștiința copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie formată și dezvoltată , învățându-i pe aceștia că primirea copiilor ,,diferiți”, alături de toți ceilalți, trebuie făcută nu de dragul lor, în primul rând, și nu din milă pentru ei, ci pentru dreptul fiecărui individ de a participa la acțiuni comune pentru dezvoltarea lui ulterioară , pentru a contribui și el la dezvoltarea comunității în care trăiește.
             Grădinița are ca scop crearea unui program coerent și coordonat de incluziune a copiilor preșcolari cu diferite dizabilități, de alte etnii, proveniență socială etc. și pregătirea celorlalți copii în vederea acceptării acestora alături de ei, fără diferențe de manifestare comportamentală sau verbală.
Grădinița care îi receptează în colectivitatea sa pe copiii defavorizați și își determină intern ,,direct și indirect”, atitudinea față de aceștia este alcătuită din: educatoare, părinți, copii, iar la nivel extern, societatea cu numeroase instituții și diverși factori media. O condiție esențială pentru reușita acestor acțiuni comune ale celor trei factori activi din grădiniță este existența unor relații de înțelegere, constructive care se realizează prin atitudini deschise, prin disponibilitate, printr-un ,,pozitivism” specific ce se cimentează cu voință și convingere.
Educatoarea trebuie să cunoască deficiențele copiilor pe care îi va primi în grupă în scopul înțelegerii acestora și pentru a-și putea modela activitățile, în funcție de necesitățile copiilor. Grupa în care va fi integrat copilul cu cerințe speciale va trebui să primească informații într-o manieră corectă și pozitivă despre acesta. Este foarte importantă sensibilizarea copiilor și pregătirea lor pentru a primi în rândurile lor un coleg cu dizabilități. Sensibilizarea se face prin stimulări: crearea și aplicarea unor jocuri care permit stimularea unor deficienţe ( motorie, vizuală, auditivă), ceea ce determină copiii să înţeleagă mai bine situaţia celor ce au dizabilităţi: prin povestiri, texte literare, prin discuţii, vizitarea/ vizita unor persoane cu deficienţe.
Primirea în grupă a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din grupă. Conduita şi atitudinea educatoarei trebuie să demonstreze celorlalţi copii că i se acordă preşcolarului cu dizabilităţi. Ea trebuie să îşi asume rolul de moderator , să promoveze contactul direct între copiii din grupă şi să direcţioneze întrebările şi comentariile acestora către copilul cu cerinţe educative speciale.
De asemenea, trebuie să-i încurajeze şi să-i stimuleze ori de câte ori este nevoie pe aceştia, dându-le încrederea în forţelele proprii, în propria reuşită în acţiunile întreprinse, evidenţiind unele abilităţi sau interese speciale lor în dezvoltarea şi sprijinirea cărora trebuie implicate şi familiile copiilor. Copiii cu cerinţe educative speciale integraţi în programul grădiniţei trebuie să dispună de o bună colaborare între educatoare, părinţi, psihologi şi profesorul logoped. Părinţii sunt parteneri la educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor.
Această relaţie a grădiniţei cu părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale este necesară şi benefică. Părinţii informează grădiniţa şi despre factorii de influenţă negativă care ar trebui evitaţi ( fobii, neplăceri, stimuli negativi, atitudini care determină inhibarea / izolarea copiilor). Angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării la programul instructiv- educativ al grădiniţei. La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilităţi, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este, cel mai adesea, proporţional cu rezultatele obţinute de aceştia. De aceea, putem afirma că familia este primul educator şi are cel mai mare potenţial de modelare.
Grădiniţa are rolul de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii, să facă faţă greutăţilor cu care acestea se confruntă. Educaţia părinţilor şi consilierea acestora au un rol important în integrarea copiilor cu afecţiuni de natură psihică, emoţională ori de altă natură în grădiniţă. Rezultatele muncii pentru promovarea incluziunii, atât directe cât şi indirecte, faţă de partenerii educaţionali, părinţi, apar după intervale mari de timp şi sunt efectul unui exerciţiu asiduu, susţinut.
Grădiniţa este incluzivă printr-un curriculum flexibil şi deschis ce permite adaptări succesive. Nu copilul urmează curriculumul, ci acesta este un instrument menit să sprijine dezvoltarea lui, se adaptează nevoilor şi particularităţilor acestuia. Când spunem ,,grădiniţă incluzivă”, nu trebuie să ne ducem cu gândul la copiii cu CES, ci la fiecare copil în parte, pentru că fiecare are un ritm propriu de dezvoltare şi la un moment dat poate avea nevoie de anumite cerinţe speciale în ceea ce priveşte educaţia. Există, de asemenea, şi anumite situaţii de risc, în care educatoarea trebuie să cunoască trăirile şi comportamentele copilului, pentru a-l sprijini.
O planificare nu poate porni aşa, tradiţional, ca altă dată, de la conţinuturi, ci de la personalităţile copiilor, de la caracteristicile şi particularităţile individuale. Pe de altă parte, grădiniţa, ca instituţie, nu poate face faţă singură cerinţelor multiple ale unui program eficient de educaţie. Este nevoie de un parteneriat între grădiniţă- familie- comunitate, de o construcţie comună în folosul copilului, fără prejudecăţi, bazată pe respect reciproc, acceptare, toleranţă, indiferent de situaţia economică, socială sau educaţională a părinţilor. Educatoarea, la rândul ei, trebuie să răspundă diversităţii şi unicităţii fiecărui copil, să-şi orienteze pozitiv atitudinea, limbajul şi metodele pedagogice. Copilul preşcolar se află într-un proces de formare în care fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare privire din partea adulţilor care îl înconjoară poate să îi influienţeze imaginea de sine. Este foarte importantă atitudinea educatoarei la acţiunile copilului, apelativele, aprecierea pozitivă sau negativă, pentru a-i da copilului încredere în forţele proprii.
Pentru a evalua copilul, educatoarea trebuie să aibă în vedere competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil şi să identifice:
• cum este fiecare;
• ce ştie fiecare;
• ce face fiecare;
• cum cooperează cu ceilalţi.
În concluzie, pentru abordarea unei educaţii incluzive în grădiniţă, educatoarea trebuie să respecte următorii paşi:
-să elaboreze un plan de dezvoltare a grădiniţei în care să se precizeze concret parteneriatul cu familia şi comunitatea;
-să fie pregătit întregul personal al grădiniţei pentru a primi toţi copiii, fără discriminări;
-să asigure un climat primitor şi deschis prin organizarea mediului educaţional cât mai eficient şi stimulator;
-să aibă discuţii, în prealabil, cu copiii pentru a se accepta unii pe alţii, pentru a negocia, a colabora şi a lucra împreună;
-să asigure un curriculum flexibil şi deschis la care să aibă acces şi părinţii;
-să evalueze fiecare copil prin observaţie directă şi indirectă pentru a asigura participarea lui adecvată la activităţile curriculare;
-să asigure accesul tuturor copiilor la programul grădiniţei, dar şi la modificările şi adaptările acestuia;
-să asigure participarea tuturor familiilor la decizii şi acţiuni în favoarea tuturor copiilor;
-să evalueze permanent şi periodic progresele pe care le fac toţi copiii, nu numai di punctul de vedere al achiziţiilor intelectuale, dar şi al relaţiilor sociale, al cooperării şi colaborării, al dezvoltării imaginii de sine şi încrederii în forţele proprii;
-să elaboreze planuri individualizate, personalizate pentru copiii care au nevoie de sprijin în anumite componente ale dezvoltării şi la anumite momente;
-să ajusteze permanent curriculumul pentru a-l adapta la nevoile educative ale copiilor;
-să realizeze un permanent schimb de idei, experienţe şi soluţii cu celelalte colege, din grădiniţă sau din alte instituţii, precum şi cu familiile copiilor.

Bibliografie:
-Ecaterina Vrăşmaş-,, Educaţia copilului preşcolar”, Editura ProHumanitas, Bucureşti, 1999;
-Ecaterina Vrăşmaş-,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004.

EDUCAŢIA RUTIERĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

Beàta Orsolya Fazekas — Mon, 23 Jun 2025 14:00:20 +0300

Educaţia rutieră reprezintă o latură esenţială privind integrarea în civilizaţia modernă a copiilor.Indiferent de vârstă, regulile referitoare la traficul pe drumurile publice impuse de societate pietonilor şi vehiculelor trebuie cunoscute şi respectate cu consecvenţă şi responsabilitate.
     Cunoaşterea regulilor de circulaţie în condiţiile traficului modern trebuie să se facă de la cea mai fragedă vârstă.
      Ţinându-se seama de accesibilitatea fiecărei categorii de vârstă, prin forme şi mijloace variate sunt însuşite de preşcolari ,,elementarele” ,dar complicatele norme de circulaţie.
     Este destul de dificil de realizat la vârsta preşcolară conştientizarea respectării cu stricteţe ,de către fiecare copil, a regulilor de circulaţie.De aceea, găsirea celor mai adecvate mijloace de relizare a educaţiei rutiere reprezintă, de fapt, o sarcină profesională care trebuie îndeplinită de fiecare cadru didactic.
     Jocul, indiferent de locul organizării, de etapa în care se desfăşoară constituie unul din cele mai eficiente mijloace de consolidare a deprinderilor de comportare corectă pe stradă.Prin ,,regulile” care le implică,jocurile reprezintă mijloace eficiente de fixare a unei noţiuni, de înţelegere a semnificaţiei unor expresii ca ,,trecere de pietoni”, ,,traversare”, ,,autovehicul” etc.
     În activităţile de educaţie rutieră se pot folosi fişe de lucru, care pun accent pe învăţarea perceptivă (imagini, semne convenţionale) pe învăţarea verbală prin însuşirea unor termeni din vocabularul specific educaţiei rutiere şi utilizarea acestora în rezolvarea cerinţelor adresate.
      Se mai pot folosi lecturi după imagini, jocuri-exerciţiu, jocuri de perspicacitate, jocuri imitative, expoziţii tematice, concursuri şi alte acţiuni cu caracter practic-aplicativ.
De exemplu se pot folosi următoarele jocuri:,,Şi noi suntem pietoni”, ,,Eşti un pieton prudent”, ,,Atenţie la semn”, ,,Campionii”,,,Hai la drum mici pietoni” etc.
       Un loc bine definit în programa şcolară îl ocupă activităţile în care se urmăreşte cunoaşterea principalelor mijloace de transport şi locomoţie, clasificarea acestora după locul pe unde circulă, după modul de funcţionare, după utilitate etc.
     În cadrul activităţilor de observare, lecturi după imagini, convorbiri, plimbări, excursii li se face cunoscută copiilor strada pe care locuiesc, precum şi regulile de circulaţie şi de comportare în timpul călătoriei( cu mijloace de transport utilizate) sau al deplasărilor pe jos, ca pietoni.
    În cadrul plimbărilor şi excursiilor organizate cu copiii li se formează deprinderi de circulaţie corectă, cum ar fi:
-să circule numai pe trotuare,iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale drumurilor publice;
-să traverseze strada numai la culoarea verde a semaforului prin locurile semnalizate cu indicatoare sau marcaje, iar în lipsa acestora pe la colţul străzii;
-să se asigure înainte de a traversa strada uitându-se în stânga şi în dreapta;
-să traverseze cu pas vioi, fără să se oprească pe partea carosabilă;
-să nu traverseze prin faţa sau spatele mijloacelor de transport;
-să nu se joace pe partea carosabilă a drumurilor publice.
Povestirile pe teme de educaţie rutieră constituie o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor cu privire la respectarea regulilor de circulaţie şi de securitate rutieră.
Prin povestiri ca :,,Povestea unei mingi” de Iuliu Raţiu, ,,Iepuraşul coconaş” de Irimie Străuţ, ,,De acasă la grădiniţă” de Aghi Caraba, ,,Dorinţa lui Trăienel” de Constanţa Stoica , ,,Greşeala Cuminţicăi” de Vinciu Gafita, copiii înţeleg ce consecinţe are nerespectarea unor norme de circulaţie.
     Înzestrat cu o sensibilitate nativă, cu o emotivitate intensă, copilul este receptiv şi la poezie, de la o vârstă destul de mică. Ele sunt un stimul şi un suport pentru activităţile de educaţie rutieră.Exemple: ,,Uită-te” de Liliana Bumbac, ,,Hai copii în pas vioi” de Irimia Străuţ, ,,Hai cu noi” de Emilia Căldăraru, ,,Nu mai ies din derdeluş” de Şt.Irimescu , ,,Obrăznicătura” de Şt. Trimescu.
    Cântece ca ,,Stopul”, ,,Semaforul” fac cunoscute copiilor semnificaţia culorilor semaforului, a trecerilor şi marcajelor pentru pietoni.
    Consolidarea şi repetarea cunoştinţelor privind regulile de circulaţie au o deosebită importanţă pentru verificarea calităţii informaţiei acumulate, dar, mai ales ,a aplicării ei în practică. Convorbirile tematice de genul :,,Cum şi unde ne jucăm?”, ,,În călătorie cu autobuzul”, ,,Cine a greşit?” oferă posibilitatea de a pune în discuţie acţiunile unor copii care, nerespectând regulile de circulaţie au provocat accidente ce au dus chiar la pierderea propriei vieţi.
Cunoştinţele cu privire la regulile de circulaţie sunt aprofundate şi prin scenete.(de ex.,,Trei iezi cucuieţi, bine strada traversaţi”-de Alecu Popovici.
    În momentele de răgaz, este indicat ca părinţii să prezinte copiilor unele aspecte privind modul în care se efectuează circulaţia pietonilor şi a vehiculelor, să le facă cunoscute principalele reguli de traversare a străzii şi modul de comportare a acestora în mijloacele de transport în comun.
     ,,Respectaţi regulile de circulaţie! este îndemnul care nu trebuie să lipsească din activitatea şi viaţa preşcolarilor.Să-i sprijinim, noi cei mari, să le înţeleagă şi să le respecte, fiindu-le exemplu!”

Bibliografie:
-Revista ,,Învăţământul preşcolar”-nr.1-2/2005; nr. 4/ 2007;
-Ghid orientativ ,,Planificarea activităţilor de educaţie rutieră din grădiniţă”-ed. Diana, 2010;
-,,Cântăm,desenăm,învăţăm să circulăm”-EDP,Bucureşti,1981

Avantajele parteneriatului grădiniță-familie în învățământul preșcolar

Beàta Orsolya Fazekas — Mon, 23 Jun 2025 13:58:07 +0300

În societatea de astăzi reușita privind devenirea umană a copiilor este strâns legată de colaborarea celor doi factori, piloni principali ai procesului instructiv-educativ, familie-grădiniță. Tendința părinților este de a petrece din ce în ce mai puțin timp cu copiii, de a-i trimite de mici la creșă, grădiniță și mai târziu la școală, unde doresc ca aceștia să reușească să își formeze majoritatea deprinderilor și abilităților care să le asigure în viitor succesul. Preșcolarii frecventează programele de formare specifice și sunt trimiși la rândul lor în sânul familiei unde, instituțiile amintite presupun că aceștia se vor bucura de toate condițiile de care au nevoie pentru a se putea dezvolta și a învăța armonios. Ciclicitatea aceasta în care familia și grădinița/ școala împart responsabilitățile legate de educarea copiilor este considerată a fi centru de dezvoltare și de obținere a informațiilor de orice tip.
Domeniul educațional nu este unul lipsit de probleme, dimpotrivă. Ele pot fi multiple, complexe și de nenumărate ori greu de îmbunătățit. Se impune așadar o relație deschisă între educatori și părinți care să faciliteze reușita și să îi ajute pe cei din urmă să deprindă sistemul de legături necesare în acest sens, lucru ce poate deveni posibil prin intermediul parteneriatelor educaţioanale. În sensul acesta este necesar ca în fiecare unitate școlară să se desfășoare un program de consiliere a părinților prin intermediul căruia să se poată afla metodele și formele concrete prin care ei pot contribui la educația preșcolarilor.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra copiilor reprezintă un deziderat major al oricărei instituții de învățământ preșcolar. Stabilirea unei relaţii pozitive între grădiniţă şi familie, unificarea sistemului de valori contribuie la educarea şi pregătirea copiilor pentru viaţă.
Totodată, noţiunea de părinte nu poate exista separat de cea de copil după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce urmează a fi primită de copil pentru societatea actuală diferă de cea precedentă, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copiii trebuie educaţi corespunzător.
Atunci când există un devărat parteneriat între grădiniţă şi familie, profesorii sunt capabili să îşi însuşească noi căi de a îndrepta copiii către standarde şcolare înalte, părinţii poartă discuţii frecvente cu cadrele didactice despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate şi despre modul în care îi pot ajuta pe ei acasă şi la grădiniţă.
Cu toate acestea grădiniţei ca şi instituţie educaţională, în care îşi desfăşoară activitatea profesionişti, specialişti ai domeniului educaţional, îi revine sarcina de a iniţia colaborarea cu părinţii, de a stabili o relaţie deschisă, bazată pe comunicare, de a-i face pe aceştia să înţeleagă beneficiile reale pe care le are asupra copiilor realizarea unui parteneriat. Cadrele didactice sunt deschizătoare de drumuri în acest sens. Prin tot ceea ce întreprind, prin personalitate, prin calităţile şi competenţele lor, ele reprezintă un model pentru copii, un sprijin pentru familie, un factor de cultură în comunitate.
În măsura în care în instituţia de învăţământ și părţile implicate fac posibilă existenţa unui parteneriat grădiniţă-familie, avantajele lui sunt nenumărate şi ele au implicaţii reale în dezvoltarea fizică, psihică, socio-emoţională a oricărui copil. Acestea vor fi precizate în ceea ce urmează:
a) O colaborare responsabilă între cele două părţi va conduce la o implicare cât mai activă în rândul familiei în procesul de formare a presonalităţii copiilor;
b) Stabilirea unei conexiuni între părţile implicate va conduce la eficientizarea relaţiei stabilite între grădiniţă şi familiile tuturor preşcolarilor;
c) Urmărirea şi comunicarea manifestărilor copiilor atât acasă cât şi în mediul instituţionalizat va conduce la o cunoaştere individuală a copiilor;
d) Existenţa parteneriatului va ajuta persoanele implicate să găsească şi să utilizeze metode eficiente pentru dezvoltarea psiho-afectivă a preşcolarilor;
e) Găsirea unor soluţii şi luarea unor decizii favorabile contextului specific fiecărui copil sau grup de copii;
f) Oferirea de ajutor personalizat şi îndrumare acolo unde este cazul;
g) Prin participarea lor la parteneriatul educaţional atât profesorii, părinţii dar şi copiii vor avea parte de valorizarea unor experienţe personale;
h) Implicarea părinţilor în acţiuni comune, activităţi alături de copii va creea sentimentul de apartenenţă la grupul clasei, de utilitate, de părtaş la educaţie;
i) Copiii vor învăţa prin cooperare, prin munca în echipă şi vor participa la experienţe inedite în compania părinţilor.
Concluzionez așadar, afirmând că reușita educațională a copiilor este o responsabilitate comună a factorilor mai sus amintiți, pe care fiecare dintre cei implicați este dator să o îndeplinească și să găsească căile adecvate pentru a duce la îndeplinire acest lucru. Doar în felul acesta beneficiile vor fi cu adevărat de partea copiilor, iar lumea de mâine va fi o lume mai bună întrucât va fi lumea lor!
Bibliografie
1. Băran-Pescaru, A. (2004) b, Parteneriat în educaţie:familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis, Bucureşti.
2. Bătrânu, E. (1997), Educaţia în familie, Editura Politică, Bucureşti.
3. Ciofu, C. (2004), Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală, Bucureşti
4.Dumitrana, M. (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti.
5.Petrovan R. Ş. (2011), Parteneriatele educaţionale de la teorie la practică, Editura Aeternitas,

ABORDĂRI INOVATIVE ÎN EDUCAȚIA PREȘCOLARĂ

Beàta Orsolya Fazekas — Mon, 23 Jun 2025 13:56:50 +0300

Educația preșcolară reprezintă stadiul inițial al sistemului de învățământ formal, destinat copiilor cu vârste cuprinse între aproximativ 3 și 6 ani. Această etapă este concepută pentru a oferi copiilor un mediu stimulant și sigur în care să învețe și să se dezvolte într-un mod holistic, având în vedere aspectele cognitive, sociale, emoționale și fizice ale dezvoltării lor.
Perioada preșcolară este crucială în dezvoltarea copilului din mai multe motive:
• Fundamentarea competențelor de bază: Educația preșcolară oferă oportunități pentru copii să-și dezvolte abilitățile de bază în domenii precum limbajul, matematica, științele, creativitatea și abilitățile sociale. Aceste competențe servesc ca temelie pentru învățarea continuă pe tot parcursul vieții.
• Stimularea curiozității și a explorării: În mediul preșcolar, copiii sunt încurajați să exploreze lumea din jurul lor prin intermediul jocului și al activităților practice. Această explorare activă stimulează curiozitatea și setea de cunoaștere, pregătindu-i pentru învățarea ulterioară.
• Dezvoltarea abilităților sociale și emoționale: Educația preșcolară oferă oportunități esențiale pentru copii să învețe să interacționeze cu alți copii și adulți într-un mediu structurat și susținător. Ei învață să-și exprime emoțiile, să-și dezvolte empatia și să înțeleagă importanța cooperării și a respectului reciproc.
• Promovarea independenței și a abilităților de rezolvare a problemelor: În cadrul educației preșcolare, copiii sunt încurajați să devină mai independenți și să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor. Ei învață să-și facă alegeri, să-și gestioneze timpul și să-și depășească obstacolele într-un mediu sigur și susținător.
• Pregătirea pentru școală și pentru viață: Educația preșcolară îi pregătește pe copii pentru tranziția către învățământul primar și pentru viața în societatea modernă. Aceasta îi ajută să dobândească abilitățile necesare pentru a avea succes în școală și în viața de zi cu zi, precum și să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de învățare și explorare.
Educația preșcolară joacă un rol esențial în dezvoltarea copilului, oferindu-le acestora fundația necesară pentru a deveni adulți încrezători, autonomi și bine pregătiți pentru provocările vieții. Este o perioadă critică în care se pot forma bazele pentru succesul pe termen lung al copilului în domeniul academic și al vieții în general.
Metodele inovative de predare și învățare reprezintă abordări și tehnici educaționale care implică utilizarea unor strategii noi, creative și adaptative pentru a sprijini procesul de învățare al elevilor. Aceste metode se bazează pe cercetările recente în domeniul educației și pe înțelegerea în continuă evoluție a nevoilor și caracteristicilor individuale ale elevilor. Ele pun accentul pe implicarea activă a elevilor în procesul de învățare, pe dezvoltarea abilităților lor critice și creative și pe crearea unui mediu de învățare stimulant și relevant.
Este important să aplicăm metode inovative de predare și învățare în educația preșcolară din mai multe motive:
o Răspuns la nevoile individuale: Copiii preșcolari au nevoi și ritmuri de învățare diferite. Metodele inovative permit personalizarea procesului de învățare pentru a se potrivi mai bine nevoilor și abilităților individuale ale fiecărui copil, astfel încât să se asigure că toți copiii sunt sprijiniți în maximizarea potențialului lor.
o Stimularea imaginației și creativității: Metodele inovative de predare și învățare încurajează explorarea, jocul și creativitatea în procesul de învățare. Acestea oferă copiilor oportunități ample de a-și folosi imaginația și de a-și dezvolta gândirea creativă, care sunt esențiale pentru dezvoltarea lor holistică.
o Promovarea abilităților sociale și colaborative: Multe metode inovative implică activități de grup și colaborare între copii. Aceste activități nu numai că promovează dezvoltarea abilităților sociale, cum ar fi comunicarea și lucrul în echipă, dar și încurajează empatia, înțelegerea și respectul reciproc.
o Încurajarea gândirii critice și rezolvării de probleme: Metodele inovative încurajează gândirea critică și rezolvarea de probleme prin intermediul activităților practice și provocărilor relevante pentru vârsta copiilor. Acestea îi încurajează pe copii să pună întrebări, să exploreze și să experimenteze în mod activ pentru a-și dezvolta abilitățile de rezolvare a problemelor.
o Pregătirea pentru lumea modernă: În lumea modernă, este important ca elevii să dobândească abilități relevante pentru secolul 21, cum ar fi gândirea critică, rezolvarea de probleme, colaborarea și comunicarea. Metodele inovative de predare și învățare sunt concepute pentru a încuraja și dezvolta aceste abilități încă din primele etape ale educației.
Aplicarea metodelor inovative de predare și învățare în educația preșcolară este esențială pentru a asigura că copiii sunt pregătiți să facă față provocărilor și oportunităților lumii moderne. Aceste metode creează un mediu de învățare stimulant și adaptabil, care îi încurajează pe copii să-și dezvolte abilitățile, creativitatea și curiozitatea, pregătindu-i pentru succesul în viață.
Exemplificate metodele inovative de predare și învățare pentru preșcolari menționate anterior:
Învățare prin joc:
Un exemplu ar putea fi utilizarea unui colț de joacă tematic în clasă, unde copiii pot explora roluri și scenarii diferite, cum ar fi un magazin alimentar sau un spital de jucărie. Prin intermediul acestor jocuri, copiii pot învăța despre concepte matematice simple, cum ar fi numărarea și sortarea, sau pot dezvolta abilități sociale, cum ar fi colaborarea și rezolvarea problemelor.
Metoda Montessori:
Într-o clasă Montessori, copiii ar avea acces la materiale didactice specifice și structurate, cum ar fi materialele sensoriale sau de matematică. Un exemplu ar putea fi utilizarea "cilindrilor de formă", unde copiii învață să facă corespondența între formele geometrice și orificiile corespunzătoare dintr-un bloc de lemn, dezvoltând astfel coordonarea ochi-mână și recunoașterea formelor.
Abordarea Reggio Emilia:
Pentru a implementa abordarea Reggio Emilia, educatoarea ar putea organiza un proiect de explorare a naturii în curtea școlii. Copiii ar putea să colecteze mostre din mediul lor înconjurător, să le studieze folosind lupi de mărire și să documenteze observațiile lor prin desene și discuții în grup. Acest proiect ar promova curiozitatea și investigarea activă, iar rezultatele ar putea fi expuse într-un "atelier al naturii" creat în clasă.
Învățarea bazată pe proiecte:
Un exemplu de proiect ar putea fi construirea unei "orașe din carton". Împreună, copiii ar putea planifica și construi un oraș folosind cutii de carton, hârtie colorată și alte materiale reciclabile. În timp ce lucrează la acest proiect, copiii pot învăța despre concepte precum spațiul și comunitatea, pot dezvolta abilități practice, cum ar fi tăierea și lipirea, și pot colabora pentru a rezolva problemele întâmpinate în timpul construcției.
Aceste exemple ilustrează modul în care metodele inovative de predare și învățare pot fi aplicate în practică în contextul educației preșcolare, oferind copiilor oportunități ample de explorare, descoperire și dezvoltare.
Bibliografie:
1. Otilia Clipa - "Educația preșcolară în România. Strategii de formare continuă"
2. Luminița Olteanu-"Educație și formare continuă. Strategii de intervenție și dezvoltare personală"
3. Viorica Trif - "Metode inovative de predare și învățare în educația timpurie"
4. Katz, L. G., & Chard, S. C. (2013). Angajarea minților copiilor: Abordarea proiectului. Grupul de publicații Greenwood.
5. Montessori, M. (1964). Metoda Montessori: Pedagogia științifică aplicată educației copiilor în casele pentru copii. Editura Schocken Books.
6. Edwards, C., Gandini, L., & Forman, G. (Eds.). (1998). Cele o sută de limbaje ale copiilor: Abordarea Reggio Emilia în educația timpurie a copiilor. Editura Ablex Publishing Corporation.
7. Pianta, R. C., Barnett, W. S., Burchinal, M., & Thornburg, K. R. (2009). Efectele educației preșcolare: Ce știm, în ce măsură politicile publice sunt sau nu aliniate cu baza de dovezi și ce mai trebuie să știm. știința psihologică în interes public, 10(2), 49-88.

ACTIVITĂȚILE DE TIP OUTDOOR – POSIBILITĂȚI ȘI MODALITĂȚI DE ORGANIZARE

Beàta Orsolya Fazekas — Sun, 22 Jun 2025 10:10:34 +0300

Există numeroase accepţiuni pentru termenul de educaţie outdoor, însă pentru a da o definiţie simplă şi pe înţelesul cititorilor, putem spune că această formă de educaţie se bazează pe învăţarea în aer liber. Termenul de educaţie outdoor, poate include educaţia pentru mediu, activităţi recreative.
Educaţia outdoor este un concept relativ nou în contextul educativ românesc, însă ea începe din ce în ce mai mult să capteze interesul actorilor educaţionali din sistemul de învăţământ formal. grame de dezvoltare personală şi socială, drumeţii, aventură, etc.
Realizănd o sinteză a activităţilor de formare la care am participat pe parcursul proiectului EcoEdu bezond rhetoric, am identificat caracteristicile cheie ale educaţiei outdoor:
- Educaţia outdoor oferă posibilitatea contactului direct cu natura – protecţia mediului reprezintă un subiect de interes mondial, urbanizarea masivă a produs un efect nociv asupra mediului și prin faptul că oamenii nu conștientizează impactul pe care acţiunile lor non-ecologice le au asupra mediului – educaţia outdoor se desprinde ca o modalitate extrem de benefică pentru schimbarea atitudinilor și comportamentelor faţă de mediu;
-Educaţia outdoor reprezintă o puternică sursă de experienţe de învăţare – un mediu relaxant, liber, fără constrângerile pe care le impun “cei 4 pereți ai unei săli de clasă” poate oferi elevilor nenumărate provocări, astfel că procesul de educare devine puternic, inspiraţional și de natură să schimbe comportamente antisociale, să creeze o relaţie puternică între oameni bazată pe sprijin reciproc;
- Educaţia outdoor facilitează procesul de învăţare al elevilor care întâmpină dificultăţi în acest sens – cum spuneam mai sus, educaţia outdoor oferă un climat diferit de învăţare ce permite elevilor care în mod usual întâmpină dificultăţi de învăţare si au un nivel scăzut de performanţă şcolară, să devină mai motivaţi, cu mult mai capabili;
- Dezvoltare personală atât al celor care o aplică, cât mai ales al elevilor;
- Dezvoltarea spiritului de echipă – conexiunea între elevi, elevi-profesori duce la creşterea gradului de participare activă, cresterea cetăţeniei active in randul ambelor categorii;
- Educaţia outdoor oferă nenumărate beneficii fizice, emoţionale, mentale ce asigură bunăstarea societăţii

Obiectivele generale ale educaţiei outdoor sunt:
Dezvoltarea abilităţilor socio-personale: îmbunătăţirea muncii în echipă, îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea competenţelor de conducere, etc
Dezvoltarea abilităţilor de management: organizare, coordonare, evaluare
Oferirea unui cadru stimulativ de învăţare.
Oferă posibilitatea creării unui mediu relaxant și motivant în funcţie de problema identificată permite escaladarea unor nivele inalte de imaginație în vederea obţinerii rezultatelor propuse. Copiii percep lumea înconjurătoare în totalitatea ei în mod direct, dar nu pot căpăta reprezentări sistematice şi corecte despre ea decât cu ajutorul cuvântului adulţilor, care dirijează întreaga activitate de cunoaştere, îi orientează spre esenţial conform scopului propus.
Astfel, dacă copiii întreabă: „ Cum se numeşte cutare plantă?”, fireşte că trebuie să le răspundem direct. Însă dacă întreabă: „ Cu ce se hrăneşte gândacul pe care l-am găsit?”, trebuie să le propunem să adune crenguţe de la copaci de diferite specii şi să observe, să gândească, îi va deprinde să fie independenţi.
Copiii de vârstă preşcolară percep natura înconjurătoare, capătă cunoştinţe, îşi însuşesc o anumită atitudine faţă de diferite fenomene ale naturii. Natura îi atrage prin frumuseţea, varietatea ei, precum şi prin multitudinea culorilor, formelor, mirosurilor şi sunetelor. Unul din mijloacele intuitive prin care copiii pot cunoaşte lumea înconjurătoare este şi excursia , pe care dicţionarul limbii române o denumeşte ca” o plimbare sau o călătorie în grup, făcută pe jos, sau cu mijloace de transport, în sens educativ sau distractiv”. De accea, am folosit plimbările, excursiile şi vizitele, în perioada activităţilor liber-alese, pe o scară din ce în ce mai largă, pentru că ele constituie mijloc de recreere, de destindere şi totodată de asimilare de noi cunoştinţe şi de reactualizare a celor vechi. În acelaşi timp, fac legătura directă cu natura şi cu societatea, cu rezultatele muncii omului.
Însuşindu-şi cunoştinţele, copiii depun efort intelectual, aceasta ajutându-i să-şi formeze deprinderi elementare de muncă intelectuală, care-i integrează mai uşor în activitatea şcolară de mai târziu. Venind în contact cu obiecte şi fenomene din mediul înconjurător, învaţă denumirea lor, pe parcurs încep să le plaseze în lumea din care acestea fac parte, ajungând la concluzii, la generalizări, abstractizări, la formarea unor noţiuni clare şi precise. Cunoaşterea îşi urmează drumul ei, de la contemplarea vie la abstract şi înapoi la practică.
Nu este suficient să-l familiarizăm pe copil cu natura şi societatea numai din cărţi şi ilustrate. Un asemenea fel de a educa copiii este profund greşit, deoarece nici cele mai captivante poveşti, nici cele mai minunate imagini nu pot înlocui natura vie. Excursiile, plimbările şi vizitele prijeluiesc contemplarea vie a fenomenelor în mediul lor natural. Prezentând copiilor obiecte şi fenomene din natură, reprezentările lor devin clare, corespunzătoare realităţii. Atunci când copiii observă ceva într-un tablou, reprezentările lor sunt doar aproximative. De exemplu, imaginea unui mijloc de locomoţie cunoscut,”trenul”, îi dă copilului o idee cu totul generală. Observându-l direct în gara sau alergând pe linie, copilul îşi va însuşi cunoştinţe corecte despre el: aspectul lui caracteristic, mărimea vagoanelor, forma lor, locomotiva, sunetele pe care le produce, viteza cu care merge, mişcarea roţilor etc.
Excursia, plimbarea şi vizita îşi aduc din plin contribuţia la formarea trăsăturilor morale ale copiilor, acestea ocupând un loc important în procesul de formare a personalităţii lor. Copiii se obişnuiesc cu unele reguli de comportare în colectiv. Ei devin ascultători, li se educă o atitudine conştientă faţă de cerinţele educatoarei, faţă de colectivul de copii, li se dezvoltă spiritul de organizare şi de ordine faţă de tot ce ceea ce-i înconjoară. Am căutat ca de fiecare dată copiii să ia legătura directă cu unele aspecte din procesul muncii, pentru a-i face să înţeleagă importanţa muncii în dezvoltarea societăţii.
Copiii au învăţat să preţuiască munca, să iubească şi să respecte pe oamenii muncii, bunurile produse de aceştia în folosul lor şi al întregii societăţi. Astfel, au început să deosebească frumuseţea fiecărei meserii în parte, sub ipoteza că:-„ ce s-ar întâmpla dacă n-am avea cizmar?”-„ rămânem fără încălţăminte”;” dar dacă n-ar exista croitori?”etc.
Important este să-i facem să înţeleagă că a munci în orice sector nu este o ruşine, ci o mândrie, că fără aceste meserii şi fără aceşti oameni care le practică nu se poate trăi, că ei se străduiesc să producă bunuri cât mai frumoase şi de bună calitate în folosul nostru, al tuturor.
Am obişnuit copiii în excursii, plimbări şi vizite să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. Excursiile, plimbările, vizitele sunt un prilej deosebit pentru popor educarea convingerilor şi a sentimentelor morale, a dragostei pentru cunoaşterea bogăţiilor şi frumuseţilor patriei. Am căutat să dezvolt la copii calităţile voinţei şi trăsăturile pozitive de caracter prin supunerea faţă de cerinţele colectivului.
Activitățile educației de tip outdoor se desfășoară întotdeauna în natură și nu au ca finalitate rezultate palpabile ( diplome, atestate) , ci produse vizibile la nivelul comportamentului copiilor.
Dacă învățarea clasică, în sala de grupă, are un aspect cognitiv, activitatea de tip outdoor are un aspect pur practic, informal și exepriențial.
Bibliografie:
 Curriculum pentru învăţământul preşcolar 3-7 ani
 Programa activităţilor instructiv- educative EDP 1985
 Revista de pedagogie Bucureşti- 1986

ABANDONUL ȘCOLAR

Beàta Orsolya Fazekas — Sun, 22 Jun 2025 10:09:23 +0300

Abandonul reprezinta conduita de evaziune definitiva ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început. Din punct de vedere legal se specifică faptul că frecventarea obligatorie a școlii încetează la sfârsitul clasei a X- a. Atunci când statul controlează frecventarea școlii abandonurile înaintea termenului legal al școlarității obligatorii sunt relativ rare, fiind adesea deghizate în absenteism intens.
          Educația este percepută ca o funcție vitală a societății, iar școala drept principală instituție prin care societatea își perpetuează existența.. Astfel școala este un “factor cheie “ al dezvoltării. De la școală se așteaptă astăzi totul : să îi ajute pe tineri să cunoască trecutul și să înțeleagă prezentul, să îi ajute să constientizeze și să își asume responsabilitatea pentru a se implica în orientarea destinului colectivităților către un viitor dorit. Din acest punct de vedere orice problema cu care se confruntă acest sistem de învățământ trebuie analizată, dezbătuta și trebuie căutate șoluții pentru o eventuală ameliorare. Pe această linie se inscriu și problemele de risc de abandon scolar și problemele comportamentale.
          Abandonul școlar se caracterizează prin părăsirea prematură a școlii înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început.
În plan social, pot fi considerate forme ale eşecului scolar abandonul şcolar, excluderea socială şi profesională, analfabetismul.
          Abandonul şcolar se caracterizează prin părăsirea prematură a şcolii înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început. De multe ori abandonul se asociază cu delincvenţa juvenilă, cu recurgerea la droguri, cu viaţa de familie dezorganizată.
          Fenomenul se înregistrează în special la sate şi în comunităţile de rromi,unde copiii sunt folosiţi ca sursă de venit sau văzuti ca indivizi cu responsabilităţi în gospodărie.
          Pentru a putea reduce numărul abandonurilor școlare ar fi bine să identificăm și să studiem câteva cauze:
a) școlile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie și lipsă oportunităților de succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămănând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau, muncind ca zilieri la oameni mai avuți din sate.
          Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor resursele necesare educației. Această stare provoacă deseori, exploatarea copiilor prin muncă de către părinți. Tendința de a considera ca familiile din zonele defavorizate nu valorizează pozitiv importanța educației este superficială. Lipsa interesului pentru școala se explică prin presiunile de ordin economic, prin dezamăgirile personale ale părinților și prin lipsa de cultura a comunității care poate fi susceptibila față de instituțiile formale.
          Aceste cauze ar putea fi eliminate prin orientarea fondurilor disponibile spre școli din asemenea zone, prin stabilirea unor legături cu centre de instruire existente, prin asigurarea unei infrastructuri care să asigure transportul elevilor dar, și asigurarea hranei pentru elevi care au domiciliul la distanțe mari de școală.
b) Cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educațional au relevat faptul că mediul socio-cultural de proveniență al elevilor este una dintre cele mai importante variabile în reușita sau eșecul școlar și profesional al elevului. Este foarte importantă atitudinea familiei în raport cu școala. Cunoașterea acestora atitudini și identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate în raport cu carierea școlara a tinerilor constituie un factor important în prevenirea abandonurilor.
          Pentru o mai bună prevenire a abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui copil integrat în sistemul de educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul copiilor.
          Una dintre marile probleme cu care se confruntă mediile politice, şi socio-economice din România o reprezintă educaţia copiilor rromi.
          Din păcate, cei care nu frecventează sau abandonează şcoala sunt deseori discriminaţi – învaţă în clase sau şcoli separate, puşi în ultimele bănci ale clasei, trataţi cu indiferenţă, agresaţi verbal de către copii sau profesori, traiesc în orfelinate, în instituţii pentru copii cu handicap sau, pur şi simplu, pe străzi şi în canale. Estimativ, jumătate din romii care trăiesc în România sunt analfabeţi. Îmbunătăţirea accesului şi participării la educaţie are ca scop prevenirea şi combaterea marginalizării şi excluderii sociale prin îmbunătăţirea ratei de participare la educaţie.

Bibliografie:
1."Revista învăţământului preşcolar" - Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Bucureşti 2006

RELAŢIA PĂRINTE – COPIL - EDUCATOARE, FACTOR IMPORTANT ÎN DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPILULUI

Beàta Orsolya Fazekas — Sun, 22 Jun 2025 10:07:59 +0300

Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială pentru îmbogăţirea mediului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în program va întări sprijinirea ţelurilor educaţionale. Implicarea părinţilor în activitatea preşcolară este în beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii actului educaţional.
Dezvoltarea personalităţii copilului este un proces complex, care se desfăşoară în timp şi presupune acţiunea simultană a eredităţii, a educaţiei şi a mediului.
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor neîncrederea, frica.
Atunci, când unii copii povestesc acasă, de exemplu, că educatoarea nu-i apreciază lucrarea ca fiind cea mai bună, părinţii fac afirmaţia celor protejaţi. Dacă copilul nu spune primul poezia la serbare, părintele nu caută cauza, ci acuză educatoarea că ar fi lipsită de tact pedagogic. Desigur că, în felul acesta, copilul îşi pierde încrederea în educatoare şi devine nepoliticos, nemaisupunîndu-se cerinţelor acesteia şi reacţionând greşit.
Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.
Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de exemplu: educatoarea, învăţătoarea.
Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezise cu corectitudine.
Copiii provin din familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului.
Se mai produc încă abateri de la regulile morale şi civice în unele familii. Cel mai frecvent se înregistrează astfel de cazuri acolo unde părinţii consumă alcool. Unii copii observă aceste fapte şi le sesizează părinţilor, în felul lor, dar, sincer.
Tensiunile şi confictele dintre părinţi şi copii, pot avea o intensitate diferită şi o durată variabilă, distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe, precum: agresivitatea fizică, violenţa, alungarea unui partener de la domiciliu. În condiţiile în care părinţii vor avantaja un copil în favoarea altuia, nerepectând raportul dintre merit şi recompense, pot apărea situaţii de rivalitate, gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea sau prefăcătoria, minciuna.
Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema” se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le vorbesc sau îi ascultă.
Din cele observate în timpul activităţii mele în incinta acestei grădiniţe am dedus că de educarea şi îngrijirea copiilor prea puţin se ocupă ambii părinţi, rezultatele fiind pe măsura participării lor la educaţie.
Este important pentru copii să vadă că părinţii vin la serbările lui sau cu ocazia altor activităţi desfăşurate în incinta grădiniţei sau în afara acesteia. În cadrul grădiniţei noastre am desfăşurat serbări în jurul bradului de Crăciun împodobit în curtea grădiniţei, am organizat un foc de tabără şi un spectacol de circ cu ocazia sărbătoririi Zilei Copilului,etc. Copiii ai căror părinţi au fost alături de ei cu ocazia acestor evenimente au fost foarte fericiţi, dar au existat şi copii ai căror părinţi nu au putut fi alături de ei din diferite motive. Aceşti copii au fost foarte supăraţi, suferind chiar din cauza absenţei părinţilor lor.
Şedinţele cu părinţii sunt prilejuri pentru a-i informa pe aceştia referitor la modul cum se comportă copilul lor în relaţia cu ceilalţi copii, cum se descurcă acesta în cadrul activităţilor educative, etc. Tot la aceste şedinţe, educatoarea este informată de părinţi despre problemele pe care aceştia le parcurg şi de cele mai multe ori le oferă soluţii.
Aşadar, dialogul dintre educatoare şi părinţi este foarte necesar, de exemplu: educatoarea constată că sunt copii care vin la grădiniţă obosiţi. În acest caz, li se adresează părinţilor, fie atrăgându-le atenţia să solicite mai puţin copilul în activităţi gospodăreşti, fie să petreacă mai puţin timp privind programul TV.
Grădiniţa, prin metodele şi procedeele pedagogice, are datoria de a interveni direct în cazurile de îndrumare greşită a copilului în familie. Toate îndrumările şi intervenţiile trebuie să aibă în vedere viitorul om ce ar putea altera atmosfera în propriul său cămin şi, chiar, la locul de muncă în care acesta va ajunge.
Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.

Bibliografie:
• Agabrian, Mircea, (2006), Şcoala, familia, comunitatea, Editura „Institutul European”, Iaşi;
• Boniface Jean, Legrand Jean-Andre, Andre de Peretti, (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi;
• Dumitrana, M., (2002), Copilul , familia şi grădiniţa, Editura Compania , Bucureşti;
• Truta Elena, Mardar, Sorina, (2007), Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis, Bucureşti.

ROLUL POVEȘTILOR ÎN STIMULAREA CREATIVITĂȚII ÎN GRĂDINIȚĂ

Beàta Orsolya Fazekas — Sat, 21 Jun 2025 17:06:52 +0300

Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult ca vârsta ce cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane. Pe parcursul ei înregistrăm ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea individualităţii umane şi unele din cele mai semnificative achiziţii cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale.
Receptivitatea şi curiozitatea copilului, bogăţia imaginaţiei, tendinţa sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulaţie, dorinţa lui de a realiza ceva constructiv creativ pot fi “alimentate” şi împlinite efectiv, pot fi puse adecvat în valoare prin solicitări şi antrenamente corespunzătoare care astfel pot oferi multiple elemente pozitive în stimularea şi cultivarea potenţialului creativ propriu vârstei preşcolare.
             Povestea este o deosebită modalitate de cunoaştere a lumii, este un mijloc de comunicare şi o bună metodă de instruire. Ea conţine adevărurile fundamentale ale vieţii. Poveştile depăşesc hotarele spaţiului şi timpului, fiind prima hrană spirituală a copilului care îl învaţă să judece; o poveste bine spusă poate amuza, demonstra şi dezarma. Poveştile îmbogăţesc deprinderile de a comunica, îmbogăţesc vocabularul, cultivă sentimente frumoase, stimulează imaginaţia şi creativitatea, educă spiritul de sacrificiu, altruism, solidaritate, dreptate. Pune baza concepţiei despre lume şi viaţă.
               Intrând,,În lumea poveştilor” copiii, vor învăța să deosebească binele de rău, adevarul de minciună, faptele bune de cele rele, vor deveni mai atenţi, mai sensibili.
În grădiniţa de copii se desfăşoară două tipuri de povestiri:
• povestirile educatoarei;
• povestirile copiilor: repovestire si povestirea creată de copii
             Tematica operelor literare expuse în activitatea de povestire se diferenţiază de la o grupă la alta astfel încât la grupa mare devin mai complexe, având ca scop sesizarea planului real şi a celui ireal, stimularea creativităţii copiilor, exersarea capacităţii de comunicare.
             Prin intermediul povestirii, copilul se eliberează de egocentrism, identificându-se în plan imaginar cu personajele în care găseşte ceva din el însuşi, şi ceva din personaje în el. Cu fiecare reluare a textului (de către cineva din familie sau educatoare) se sedimentează acţiunile, personajele si mai ales materialul verbal. Pentru preşcolar, adultul care îi citeşte povestea este şi autorul, martorul întâmplărilor povestite, magicianul care deschide uşa unei lumi nebănuite, actorul, şi mai ales modelul de vorbire şi povestire.
               Audierea poveştilor permite familiarizarea copiilor cu structura basmului popular şi cu o serie de procedee imaginative ca: amplificarea (Flămânzilă, Gerilă, Zmeul), diminuarea (Degeţica, Degeţel), multiplicarea (Balaurul cu 7 capete, Capra cu trei iezi, Cei şapte pitici), aglutinarea. Descoperirea semnificaţiilor, formularea titlurilor amplifică fluiditatea şi flexibilitatea.
              Repovestirea liberă se caracterizează printr-o mai mare libertate a imaginaţiei copiilor. Ei repovestesc în funcţie de preferinţă şi de receptarea afectivă. Dacă atitudinea adultului este permisivă, copilul introduce personaje noi (de cele mai multe ori întâlnite în alte poveşti), modifică întămplările, îmbogăţeşte acţiunile, propune situaţii de prevenire a unor situaţii neplăcute. Totuşi, este necesar să se asigure o succesiune logică a repovestirii şi să se acorde atenţie exprimării corecte, nuanţate.
              Povestirile create de copii au evidentă valoare formativă, contribuind la dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei creatoare, la dezvoltarea unei vorbiri corecte, fluente, expresive.
Cele mai frecvente tipuri de povestiri create şi practicate în grădiniţa de copii sunt povestirile create pe baza unui şir de ilustraţii şi povestirile cu început dat. Tematica   poveştilor create de copii după modelul educatoarei poate fi legată de: fapte cotidiene, întâmplări, momente trăite de copii, de familia acestora sau de prieteni; întâmplări din viaţa animalelor.
              Copiii trebuie să-şi imagineze locuri, întâmplări, fapte care s-au petrecut sau se pot petrece în viitor, ca în lumea reală, ca în filme de desene animate ori ca în vis. Copilul este independent în expresie, îşi manifestă nestingherit iniţiativa, spontaneitatea şi fantezia inepuizabilă. Atitudinea creatoare pe care o are faţă de limbaj depinde de natura mesajului pe care îl transmite şi de posibilităţile sale intelectuale, lingvistice, afective. Povestirile lui sunt scurte, fără divagaţii, fără explicaţii întinse, oarecum incorecte dar uneori pot avea o savoare deosebită. Sunt situaţii în care, prin povestirile create, proiectează asupra personajelor, propriile sale dorinţe, preferinţe, probleme. Va fi stimulat să introducă personaje noi, să înlănţuie şi să complice acţiunile, să organizeze logic discursul verbal, să introducă în aceeaşi povestire personaje din poveşti diferite, să se îndepărteze de poveştile ştiute, combinându-le sau transformându-le. Punţile verbale, întrebările şi exclamaţiile retorice ale educatoarei, ca răspuns la întrebările copilului, încurajările verbale şi nonverbale, ascultarea activă, aprecierea formulărilor şi soluţiilor neobişnuite, inedite sunt menite să stimuleze actul creativ. Orice întrerupere blochează şirul combinărilor şi recombinărilor verbale şi de imagini.
         Un loc deosebit între modalităţile de manifestare a potenţialului creativ îl are povestirea creată pe baza unui şir de imagini. Tablourile reprezintă adevărate texte iconice pe care copilul învaţă să le citească în mod creativ. Descifrarea conţinutului nu se limitează numai la descifrarea imaginilor, ci devine chiar o adevărată creaţie verbală. După descifrarea tabloului, copiii pot pune întrebări, pot formula titlul acestuia, pot să se completeze unul pe celălalt.
Educatoarea are sarcina didactică de a stimula imaginaţia şi de a încuraja originalitatea copiilor.
           Reuşita predării integrate a conţinuturilor în grădiniță ține în mare masură de gradul de structurare a conţinutului proiectat, într-o viziune unitară, ţintind anumite finalităti. Învătarea într-o manieră cât mai firească, naturală pe–o parte și învățarea conform unei structuri riguroase, pe de altă parte, sunt extreme care trebuie să coexiste în curriculum-ul integrat.
            Aşadar, astăzi mai mult ca oricând,este de datoria grădiniței să deschidă uşa fermecată a tezaurului poveştilor pentru copii şi să-i conducă pe aceştia în orizonturi fantastice alături de Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene în luptele cu forţele răului - zmei, balauri.,
          Grădinița este o oază educativă , este spaţiul de basm în care copilul trăieşte şi îşi încarcă rezervele energetice fizice şi psihice şi-şi constituie forţa de angajare entuziastă în înţelegerea de scenarii de viață.

BIBLIOGRAFIE :
Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.
Golu, P.—Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
Păun, E. –Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
Cocoş C.- Pedagogie – Polirom , Iaşi, 1996
Constantinescu, C. - Copilul şi Copilăria , Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Schiopu,U.- Educatia 2000+, Revista Invatamantul prescolar, Bucuresti
Breban,S.,Gongea,E., Ruiu, G.,Fulga, M- Metode interactive de grup ,Editura Arves,2002
Dumitru, I.,Matei, Gh.- Metodica formarii si cultivarii abilitatilor de comunicare ale prescolarilor si elevilor de clasa I, Editura Cuvantul Info,2005, Ploiesti
Lespezeanu, M.- Traditional si modern in invatamantul prescolar, Editura Omfal Esential, 2007
Egan, K- Imaginaţia în predare şi învăţare, Editura Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008.
Grama, F.- Curriculum pentru invamamantul prescolar , Ed.DPH, 2008,
Preda V., Pletea M., Grama F.- Activitatea didactica din gradinita, DPH, 2008
Berbeceanu, G.- Ghid orientativ pentru aplicarea curriculumului in invatamant prescolar 3/6-7 ani, Ed. Astra, 2008;
Toma, G.- Suport pentru aplicarea noului curriculum pentru invatamntul prescolar nivel 3-5 ani, Ed. Delta, 2009.

Mediul educațional în grădinița de copii.

Beàta Orsolya Fazekas — Sat, 21 Jun 2025 17:04:55 +0300

Spaţiul educaţional oferă siguranţă emoţională şi afectivă atunci când educatoarea,
cunoscându-şi bine copiii din grupă, organizează şi amenajează ambientul astfel încât aceştia
să poată desfăşura activităţi potrivite dezvoltării individuale. Lucrând în grupuri mici, copiii
pun întrebări, comunică între ei şi cu educatoarea, antrenându-şi structurile de bază ale
limbajului.
Grădiniţa este mediul unde copiii preşcolari sunt primiţi, se mişcă şi se joacă, unde totultrebuie gândit si amenajat, astfel încât acesta sa fie o sursă din care copiii se inspiră şi ȋnvață, un loc plăcut, frumos, ȋn care se simt bine, ȋn siguranţă, un loc care le vorbeşte lor şi tuturor celor care îi vizitează, despre tot ce se întâmplă acolo.
Prin organizarea spaţiului grupei pe centre de activitate procesul de învăţare este unul
activ,de socializare,ȋn care copii interacţionează direct cu materialele, cu alţi copii, cu adulţii,
individual, ȋn perechi sau ȋn grupuri mici. Acest tip de organizare permite dezvoltarea liberă a
copilului pe domeniile de dezvoltare: dezvoltare fizică, sănătate şi igienă personală ;
dezvoltarea socio-emoţională; dezvoltarea capacităţilor şi atitudinilor ȋn învăţare ;
dezvoltarea limbajului, a comunicării şi premisele citirii şi scrierii ; dezvoltarea cognitivă şi
cunoaşterea lumii.
Centrul tematic este locul unde expunem materiale legate de tema proiectului în aşa fel
încât copiii să le poată privi şi mânui, să se poată juca cu ele, să vorbească şi să citească, să li
se citească despre ele, să poată adăuga altele noi, produse sau procurate de ei. Acesta poate fi
un dulăpior, un raft, o cutie de carton, unde vom expune titlul temei şi materialele legate de
aceasta.
Procurarea materialelor necesare pentru acest centru tematic se va face în urma studieriicu atenţie a temei de către educatoare. Materialele vor fi aduse, de regulă, de către copii pentru a fi arătate şi pentru a discuta despre ele, pentru a le studia.
Prin felul în care este amenajată, ea oferă copilului ocazii să se simtă bine în intimitatealui, stimulându-i interesul şi invitându-l la învăţare prin descoperire şi explorare. Sala de grupă îi vorbeşte copilului prin ceea ce oferă ca posibilitate de acţiune şi experienţă. Aflat în faţa mai multor posibilităţi, copilul este invitat să aleagă ceea ce i se potriveşte, să decidă.
Organizarea spaţiului educativ prin delimitarea Centrelor oferă atât părinţilor, cât şi
educatorului oportunitatea de a-i observa mai bine pe copii în intracţiunea lor cu materialele,
cu alţi copii sau cu adulţii.
La colţul Bibliotecă este amenajat un raft pe care sunt aşezate cărţi cu imagini, cărţi cu poveşti, jetoane ilustrate, CD Player, cd-uri,etc. Cărţile trebuie schimbate des pentru a menţine interesul copiilor. Tot la acest colţ pe o măsuţă este aşezat un televizor, un calculator pentru a oferi copiilor prilejul de a viziona desene animate, CD-uri cu poveşti, jocuri. La această vârstă, copiii au preferinţe pentru unele povestiri şi cer să le fie repetate. Sunt atraşi de imaginile viu colorate, devin sensibili la muzică, la ritm, la melodie, la cântecepentru copii, la jocurile muzicale. Le place să cânte şi să danseze. Colţul Bibliotecă fiind dotat cu cd player, dă posibilitatea copiilor de a audia jocuri muzicale şi cântece pentru copii.
Aria de stimulare joc de masăcuprinde o măsuţă şi un raft pe care se găsesc jucării mici şijocuri de masă. Este o zonă în care copilul capătă achiziţii în toate domeniile: cognitiv, socio afectiv, fizic.
Colţul Construcţii este adesea spaţiul cel mai frecventat de copii. Jocul de construcţii
oferă posibilităţi multiple de dezvoltare a copilului. Acest colţ trebuie plasat într-un loc
îndepărtat de zona liniştită, pentru a nu deranja. Materialele vor fi dispuse în cutii rotunjite la
colţuri sau rafturi, pe categorii: cuburi, figuri geometrice, Lego, maşinuţe, animale mici de
jucărie.
Jocul de rol îşi are sursa în imaginaţia copiilor. Adulţii pot încuraja un joc de rol bogat
confecţionând şi păstrând la îndemână echipamente speciale care sunt, în esenţă, cutii (truse)
umplute cu diferite obiecte pe care copiii le vor utiliza jucându-se de-adoctorul, de-a
poştaşul, de-a mecanicul, de-a vânzătorul, de-a frizerul, etc. Materialele confecţionate trebuie să reflecte viaţa comunităţii în care trăim.
Sectorul Ştiinţă (plante, mici animale de casă, acvariu cu peştişori, seminţe, vase pentruexperimente, etc.). Aici este locul unde copiii îşi asumă diferite responsabilităţi, realizează mici experimente sub îndrumarea educatoarei, fac diferite observaţii.
Colţul Artă oferă posibilitatea copiilor să exprime ce gândesc, să simtă şi să vadă lumeaşi astfel îşi pot exprima şi potenţialul creator. Rolul cel mai important al educatoarei este să asigure un mediu, o atmosferă care încurajează şi sprijină potenţialul de exprimare creatoare al copilului. Spaţiul acestui colţ trebuie să fie suficient pentru copiii care lucrează, astfel încât să nu se stânjenească, să nu existe senzaţia de înghesuială. Trebuie să fie ales în aşa fel, încât lumina să vină din partea stângă şi să nu fie o zonă de trecere, pentru a nu fi deranjaţi micuţii artişti.
Spaţiul amenajat pe arii de stimulare ajută copiii să-şi dezvolte personalitatea prin faptulcă le lasă posibilitatea de a alege singuri unde, cu ce, cu cine şi cât se joacă, îşi asumă
responsabilităţi pentru alegerile făcute, percep activităţile ca fiind reuşite deoarece sunt
potrivite nivelului lor de dezvoltare şi nu vor resimţi o frustrare ca urmare a faptului că sunt
constrânşi să participe la activităţi care sunt fie prea dificile, fie prea uşoare.

Bibliografie:
1. Curriculum pentru invatamant prescolar, (2008), Editura Didactica Publicing House.
2. Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii;

Jocurile didactice în grădiniță

Beàta Orsolya Fazekas — Sat, 21 Jun 2025 16:52:53 +0300

Introducere
În procesul educațional desfășurat în grădiniță, jocul didactic ocupă un loc central. El nu este doar o formă de divertisment, ci un mijloc esențial prin care copilul învață, explorează și își dezvoltă gândirea, limbajul, motricitatea și capacitățile sociale.
Definirea jocului didactic
Jocul didactic este o activitate educativă organizată și condusă de cadrul didactic, care urmărește atingerea unor obiective instructiv-educative. Spre deosebire de jocurile libere, jocul didactic are o finalitate clară, conținut pedagogic și reguli stabilite.
Obiectivele jocurilor didactice
1. Dezvoltarea limbajului – prin exerciții de comunicare, povestiri, ghicitori.
2. Dezvoltarea gândirii logice – prin jocuri de clasificare, comparații, analogii.
3. Formarea deprinderilor – numerice, de scriere, de desen, etc.
4. Socializare și cooperare – prin activități de echipă.
5. Exprimarea creativității – prin jocuri de rol, dramatizări, construcții.
Tipuri de jocuri didactice în grădiniță
- Jocuri de limbaj: pentru dezvoltarea vocabularului și exprimării (ex. „Ghicește cuvântul”).
- Jocuri matematice: numărare, recunoașterea formelor geometrice (ex. „Cine are mai multe?”).
- Jocuri senzoriale: recunoașterea obiectelor prin simțuri.
- Jocuri de construcție: cuburi, lego – dezvoltă gândirea spațială.
- Jocuri de rol: „de-a doctorul”, „de-a magazinul” – dezvoltă imaginația și empatia.
Rolul educatorului
Educatorul are un rol esențial în alegerea și organizarea jocurilor:
- adaptează jocul la vârsta și nivelul copiilor;
- explică regulile;
- stimulează participarea activă a tuturor copiilor;
- oferă feedback și încurajează.
Exemplu de joc didactic: „Găsește cuvântul potrivit”
Scop: Dezvoltarea vocabularului și a capacității de a face asocieri corecte.
Materiale: imagini cu obiecte, carduri cu litere sau cuvinte.
Desfășurare: Educatoarea arată o imagine (de ex. un măr). Copiii trebuie să spună ce este în imagine și să găsească cuvântul potrivit pe carduri. Variante avansate: copiii alcătuiesc propoziții cu acel cuvânt.
Obiective: îmbogățirea vocabularului, articularea clară, asocierea imaginii cu cuvântul.
Concluzie
Jocurile didactice reprezintă o metodă esențială de învățare la vârsta preșcolară. Ele contribuie la dezvoltarea armonioasă a copilului, integrând cunoștințele și valorile într-un mod natural și atractiv. Grădinița devine, astfel, un spațiu în care copilul învață prin bucuria jocului.
Bibliografie
1. Cucoș, C. (2006). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.
2. Văideanu, G. (2001). Metodica activităților instructiv-educative în grădiniță. București: Editura Didactică și Pedagogică.
3. Golu, F. (2005). Psihologia dezvoltării. București: Editura Universitară.
4. Nistor, H. (2014). Jocul didactic – metodă activă de învățare în grădiniță. Revista „Învățământ preșcolar”, nr. 2.

Metoda Cadranelor în Activitatea Didactică la Grădiniță

Beàta Orsolya Fazekas — Sat, 21 Jun 2025 16:51:05 +0300

Introducere
Educația timpurie joacă un rol esențial în formarea gândirii și a personalității copilului. Una dintre metodele moderne, eficiente și atractive utilizate în învățământul preșcolar este Metoda Cadranelor, adaptată din strategiile de predare centrate pe dezvoltarea gândirii critice.
Ce este Metoda Cadranelor?
Metoda cadranelor este o tehnică de învățare activă și participativă, care implică împărțirea unei foi sau a unei table în patru părți (cadrane), fiecare cu o funcție diferită. Aceasta are ca scop stimularea gândirii critice, a capacității de analiză și sinteză, dar și exprimarea creativă a ideilor de către copii.
Aplicabilitate în grădiniță
La nivel preșcolar, metoda cadranelor se adaptează vârstei și nivelului de dezvoltare al copiilor. Se folosește în activități de:
- Comunicare și limbaj – pentru înțelegerea poveștilor, exprimarea ideilor, reconstrucția narativă.
- Educație pentru societate – identificarea emoțiilor, relațiilor, valorilor morale.
- Activități artistico-plastice – exprimarea vizuală a ideilor și trăirilor.
Exemple de cadrane
Un exemplu concret al metodei, aplicat la o poveste (ex: "Ursul păcălit de vulpe"):
1. Cadran 1 – Personaje: copiii desenează sau numesc personajele principale.
2. Cadran 2 – Întâmplări importante: povestesc/desenează 2-3 evenimente-cheie.
3. Cadran 3 – Emoții/Trăiri: exprimă cum s-au simțit personajele.
4. Cadran 4 – Învățătură/Mesaj: discută ce au învățat din poveste.
Beneficii
- Încurajează participarea activă a fiecărui copil.
- Dezvoltă vocabularul și capacitatea de exprimare.
- Ajută copiii să facă legături logice între elementele poveștii/temei.
- Favorizează exprimarea opiniei personale.
- Stimulează creativitatea și gândirea critică de la vârste fragede.
Concluzie
Metoda Cadranelor este o resursă valoroasă pentru cadrele didactice din grădiniță. Aplicată corect și adaptată nevoilor vârstei preșcolare, aceasta transformă învățarea într-un proces activ, distractiv și eficient, contribuind la formarea unor viitori elevi încrezători, empatici și bine pregătiți pentru provocările educaționale.

Stiluri parentale -Cheia dezvoltării personalității copilului.

Beàta Orsolya Fazekas — Fri, 20 Jun 2025 17:16:54 +0300

STILURILE PARENTALE – CHEIA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII COPILULUI

Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă,  dragoste, ocrotire, afecţiune, constituindu-se ca un model pe care copilul începe să şi-l însuşească încă de la naştere. Părinţii sunt cele mai   importante modele pentru copii şi au un rol decisiv în dezvoltarea socială,
emoţională şi etică a acestora.
     Ȋn orice societate, familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale.
    Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.În primii ani de viaţă mediul copilului este controlat în totalitate de părinţi. Prima relaţie a copilului este cea pe care o stabileşte cu mama, iar de calitatea acestei relaţii depinde în mare măsură capacitatea lui de a stabili relaţii mai târziu. Treptat, câmpul contactelor sociale ale copilului se diversifică, în primă fază, după care se lărgeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membrii ai familiei şi a persoanelor din anturajul familiei. Pe măsură ce copilul creşte, el părăseşte spaţiul căminului şi intră în contact cu alte persoane din comunitate, aceste persoane (rude, prieteni, vecini, etc.) având şi ele o influenţă asupra dezvoltării socio-emoţionale a copilului. Ȋn mediul familial trebuie să existe comunicare, şi educaţie prin comunicare în primul rând, în vederea realizării anumitor trebuinţe sociale ale copiilor. Din perspectiva dezvoltării sociale a copilului, comunicarea părinte-copil, atât din partea mamei, cât şi a tatălui, are un rol esenţial. Prin comunicarea verbală, părinţii reuşesc să se apropie de copil să-i cunoască interesele, dorinţele, nivelul de dezvoltare intelectuală, dorinţa de cunoaştere. La fel de importantă este şi comunicarea nonverbală care se stabileşte între părinţi şi copil, exprimată prin mimica feţei, prin gesturi sau chiar prin tăcere. Cercetările în domeniu au evidenţiat existenţa a patru stiluri educative principale în familie, care corespund unui echilibru între dragoste şi limite:
• Stilul permisiv (bazat pe dragoste ridicată şi limite scăzute);
• Stilul autoritarist (bazat pe dragoste scăzută şi limite înalte);
• Stilul de respingere, de neglijare (bazat pe dragoste scăzută şi limite scăzute);
• Stilul democratic sau echilibrat (bazat pe dragoste ridicată şi limite înalte).
1. Stilul parental permisiv- bazat pe dragoste, considerată ca fiind mai importantă decât fixarea unor limite. Părinţii folosesc acest aspect pentru a-și educa copiii, comunicǎ mult și dezbat orice problemǎ cu aceștia. Părinţii adepţi ai acestui stil îi permit copilului să se manifeste fără a-i impune prea multe restricţii. Pentru părinţii din această categorie cea mai importantă este libertatea de expresie, atât cea verbală, cât şi cea artistică. Avantajul stilului parental permisiv constă în faptul că permite dezvoltarea unei identităţi proprii a copilului, distinctă, originală, fiind baza dezvoltării capacităţii de a lua decizii, precum şi a creativităţii. Dezavantajele acestui stil parental denotă din faptul că atmosfera indulgentă în care copilul creşte, poate avea repercursiuni negative asupra lui, existând posibilitatea ca acest copil să nu înţeleagă limitele şi să nu ţină cont de regulile impuse de adult când situaţia o cere.
2. Stilul parental autoritarist– bazat pe fixarea limitelor, consideră că acestea sunt mai importante decât dragostea. Am putea afirma cǎ este opusul primului, astfel, ei acţionează uneori necontrolat în problemele de disciplină ale copilului, utilizând controlul extern pentru a-i educa. Aceşti părinţi îi cer copilului să respecte cu stricteţe regulile impuse de ei, fără a avea o opinie proprie. Regulile impuse de părinţii autoritari sunt în general rigide, greu de schimbat, iar încălcarea lor duce la pedeapsă imediatǎ asupra copilului. De cele mai multe ori părintele nu-i explică copilului de ce are voie sau nu are voie să facă unele lucruri, iarîncercările copilului de a-şi manifesta independenţa sunt împiedicate, fiind considerate o formă de răzvrătire. Acest stil parental are numeroase dezavantaje, din care amintim: copilul educat în acest stil va avea dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente, va învăţa mai greu să fie maleabil şi să facă anumite compromisuri impuse în unele situaţii, va fi lipsit de iniţiativă, fiindu-i mereu teamă că ar putea greşi.
   3. Stilul parental de respingere sau neglijare– manifestat prin dezinteres pentru copil, părinţii nefiind preocupaţi de realizările acestuia. Copiii educaţi în acest stil vor învăţa să trăiască haotic, independent de la o vârstă fragedă, iar din această cauză vor deveni persoane rigide, apatice, pragmatice şi mai insensibile la dorinţele celorlalţi.
    4. Stilul parental democratic– echilibrat, bazat pe concepte democratice cum ar fi egalitatea şi încrederea. Acest stil parental este mai mult o îmbinare a celorlalte stiluri educative. Părintele adept al unui stil educativ democratic doreşte în primul rând, respectarea drepturilor copilului. Regulile impuse vor fi respectate de toată familia, astfel copilul va fi responsabilizat prin respectarea aceloraşi reguli ca şi adulţii. Părintele democratic este pe de-o parte indulgent, flexibil şi deschis spre nou la ideile copilului, iar pe de altă parte suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, astfel încât copilul să accepte reguli şi să îndeplinească eficient sarcinile primite. Părintele care se încadrează în stilul parental democratic este înţelegător şi încrezător în capacităţile copilului de a lua unele decizii, copilul fiind învăţat să devină independent. Prin acest stil parental se promovează respectul pentru om, copilul fiind învăţat să îi respecte pe ceilalţi, să tină cont de părerile celor din jur, să aibă curajul să îşi exprime propriile puncte de vedere, dar şi să accepte observaţiile venite din partea altora. Pe măsură ce creşte copilul va reuşi să-şi identifice propriile atitudini, datorită independenţei care i s-a acordat de către părinţi, va reuşi să facă alegeri bune în atingerea propriului ţel. Un dezavantaj al acestui stil parental constă în faptul că un copil crescut în manieră democratică se va adapta cu greu unui stil autoritar în anumite situaţii (la şcoală, în grupul de prieteni etc.). Stilul parental democratic are cele mai multe efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a copilului şi este de dorit tuturor celorlalte stiluri parentale.
    Tendinţa actuală a părinţilor este de solicita ajutor specializat în rezolvarea problemelor pe care le întâmpină în creşterea şi educarea copiilor lor, iar pentru a veni în ajutorul părinţilor instituţiile şcolare organizează cursuri parentale prin care se urmăreşte formare anumitor valori sau comportamente, utilizarea anumitor strategii de comunicare şi educaţie, astfel încât modalitatea de interacţiune părinte-copil să fie una cu consecinţe benefice asupra dezvoltării copilului pe toate planurile.
      Nimeni nu îţi poate spune ce este mai bine pentru copilul tău, iar acest lucru trebuie să îl ştie şi să îl simtă fiecare părinte. Când ne simţim de multe ori depăşiţi de situaţie şi dorim să cerem ajutor trebuie însă să ştim şi cui. Astfel că, specialiştii din grădiniţă sau din alte medii educaţionale, pot fi o soluţie.
      Comportamentul copilului ne indică în majoritatea cazurilor stilul parental în care a fost educat. Modificarea anumitor aspecte în comportamentul acestuia, este dependentă de modificarea anumitor aspecte în stilul parental al părintelui, astfel că, pentru a modela comportamentul copiilor, trebuie mai întâi să ajutăm părintele să conştientizeze aspectele pozitive sau negative din propriul stil parental. Un alt aspect important este legat de stilul parental al fiecărui părinte din familie (mama, tata). Aceştia trebuie să încerce să manifeste stiluri asemănătoare, pentru a fi cu adevărat un sprijin pentru formarea personalităţii complexe a copilului.

BIBLIOGRAFIE:
Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., Educaţia părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1997;
Cury, A., Pǎrinți strǎluciți – Profesori fascinanți, Editura For You, București, 2005
Dumitrana, M., Copilul, familia şi grădiniţa. Editura Compania, Bucureşti, 2000;
Vrăşmaş, E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2001;