<![CDATA[iTeach: blogul Beàta Orsolya Fazekas]]> https://iteach.ro/blog/beata.fazekas https://iteach.ro/blog/195319/rolul-jocului-si-activitatilor-extracurriculare-in-educatia-copiilor <![CDATA[ROLUL JOCULUI ȘI ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE ÎN EDUCAȚIA COPIILOR.]]> https://iteach.ro/blog/195319/rolul-jocului-si-activitatilor-extracurriculare-in-educatia-copiilor Wed, 20 Aug 2025 09:26:34 +0300 Educatia extracurriculară (realizata dincolo de procesul de învățământ) își are rolul și locul bine stabilit în formarea personalității copiilor nostri. Educația prin activitățile extracurriculare urmărește identificarea și cultivarea corespondenței optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viață civilizat, precum și stimularea comportamentului creativ în diferite domenii. Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoștințe punându-i în contact direct cu obiectele și fenomenele din natura.Trebuinţa de se juca, de a fi mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm școala cu viaţa.
              Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale, facilitarea integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale. Activităţile extraşcolare se desfăşoară într-un cadru informal, ce permite copiilor cu dificultăţi de afirmare în mediul şcolar să reducă nivelul anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul intelectual.
            Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează pozitiv.
              Exemple de activități extrașcolare:
             Vizitele la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv – constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru. Ele oferă ecopiilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi  rezultatele concrete ale muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul lecţiilor.
             Vizionarea emisiunilor muzicale, de teatru de copii, distractive sau sportive, stimuleaza si orienteaza copiii spre unele domenii de activitate: muzica, sport, poezie, pictura. Excursiile si taberele scolare contribuie la îmbogatirea cunostintelor copiilor despre frumusetile tarii, la educarea dragostei, respectului pentru frumosul din natura, arta, cultura. Prin excursii, copiii pot cunoaste realizarile oamenilor, locurile unde s-au nascut, au trait si au creat opere de arta.
              Spectacolele  constituie o formă de activitate extracurriculară în şcoală, prin care copilul face cunoştinţă cu lumea minunată a artei. Deşi această formă de activitate îl pune pe copil în majoritatea cazurilor în rolul de spectator, valoarea ei deosebită rezidă în faptul că ea constituie o sursă inepuizabilă de impresii puternice, precum şi în faptul că apelează, permanent, la afectivitatea copilului sau nu, asupra dezvoltării elevilor.Astfel de activităţi sunt de o reală importanţă intr-o lume dominată de mass media şi ne referim la televizor , calculator si internet, care nu fac altceva decât să contribuie la transformarea copiilor noştri in nişte persoane incapabile de a se controla comportamental , emoţional şi mai presus de toate slabi dezvoltaţi intelectual.
  Se ştie că începând de la cea mai fragedă vârstă , copiii acumulează o serie de cunoştinte punându-i in contact direct cu obiectele şi fenomenele din natură. Activităţile de acest gen  au o deosebită influenţă formativă, au la bază toate formele de acţiuni turistice:plimbări, excursii, tabere. . In cadrul activităţilor organizate in mijlocul naturii, al vietii sociale , copiii se confruntă cu realitatea si percep activ, prin acţiuni directe obiectele , fenomenele, anumite locuri istorice. Fiind axate în principal pe viata în aer liber, în cadrul acţiunilor turistice, elevii isi pot forma sentimental de respect si dragoste fata  natura, fata de om si realizarile sale.
                 Grija fata de timpul liber al copilului, atitudinea de cunoastere a dorintelor copiilor si de respectare a acestora trebuie sa fie dominantele acestui tip de activitati. Acestea le ofera destindere, incredere, recreere, voie buna, iar unora dintre ei posibilitatea unei afirmari si recunoastere a aptitudinilor.
                 Activitatea educativa scolara si extrascolara dezvolta gandirea critica si stimuleaza implicarea tinerei generatii in actul decizional in contextul respectarii drepturilor omului si al asumarii responsabilitatilor sociale, realizandu-se, astfel, o simbioza lucrativa intre componenta cognitiva si cea comportamentala.
                  In urma plimbarilor, a excursiilor in natura, copiii pot reda cu mai multa creativitate si sensibilitate , imaginea realităţii, în cadrul activităţilor de desen şi modelaj , iar materialele pe care le culeg ,sunt folosite în activităţile practice, în jocurile de creaţie. La vârsta şcolară, copiii sunt foarte receptivi la tot ce li se arata sau li se spune în legatură cu mediul , fiind dispuşi să acţioneze în acest sens.
              Excursia ajută la dezvoltarea intelectuală şi fizică a copilului, la educarea lui cetăţenească şi patriotică. Ea  este cea care îl reconfortează pe copil, îi prilejuieşte însuşirea unei experienţe sociale importante, dar şi îmbogăţirea orizontului cultural ştiinţific. Prin excursii elevii îşi suplimentează şi consolidează instrucţia şcolară dobândind însuşirea a noi cunoştinţe. Excursia reprezintă finalitatea unei activităţi îndelungate de pregătire a copiilor, îi ajută să înţeleagă excursiile nu numai din perspectiva evadării din atmosfera de muncă de zi cu zi ci şi ca un act de ridicare a nivelului cultural .
              Serbarile si festivitatile – marcheaza evenimentele importante din viata scolarului. Din punct de vedere educativ importanta acestor activitati consta in dezvoltarea artistica a elevului  precum si in atmosfera sarbatoreasca instalata cu acest prilej. Aceste mici serbari, organizate de catre cadrele didactice, le ofera elevilor rasplata primita dupa munca, si de asemenea au un rol de motivare, mai putin seminificativ.
               Concursurile scolare – sunt o metoda extrascolara de a starni interesul elevului pentru diferite arii curriculare avand, in acelasi timp, o importanta majora si in orientarea profesionala a elevilor, facandu-le cunoscute toate posibilitati pe care acestia le au. Concursuri precum „Cangurul” sau Olimpiadele Scolare pot oferi cea mai buna sursa de motivatie, determinand elevii sa studieze in profunzime si prin urmare sa scoata rezultate mai bune la scoala. Acelasi efect il pot avea concursurile organizate de catre cadrele didactice in clasa. Daca sunt organizate intr-o atmosfera placuta vor stimula spiritul de initiativitate al copiluiui, ii va oferi ocazia sa se integreze in diferite grupuri pentru a duce la bun sfarsit exercitiile si va asimila mult mai usor toate cunostintele.
                 Elevii  trebuie să fie îndrumaţi să dobândească: o gândire independentă, nedeterminată de grup, toleranţă faţă de ideile noi, capacitatea de a descoperi probleme noi şi de a găsi modul de rezolvare a lor şi posibilitatea de a critica constructiv. Înainte de toate, este însă important ca profesorul însăşi să fie creativ.
              Activităţile extraşcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora.
            Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii, vizite, vizionări de filme sau spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează anumite sentimente. O mai mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta. Activitatea în afara clasei şi cea extraşcolară trebuie să cuprindă masa de copii.
             Activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă. Ele stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă necesită un efort suplimentar. Copiilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional, manualitatea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii sale. Copiii se autodisciplinează, prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună voie regulilor, asumându-şi responsabilităţi. Dascălul are, prin acest tip de activitate posibilităţi deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal – pregătirea copilului pentru viaţă.. Realizarea acestui obiective depinde în primul rând de educator, de talentul său, de dragostea sa pentru copii, de modul creator de abordare a temelor, prin punerea în valoare a posibilităţilor şi resurselor de care dispune clasa de elevi .
              Activitatile extracurriculare sunt apreciate  atat de catre copii, cat si de factorii educationali in masura in care :
1.       valorifica si dezvolta interesele si aptitudinile copiilor;
2.       organizeaza intr-o maniera placuta si  relaxanta timpul liber al copiilor contribuind la optimizarea procesului de invatamant ;
3.       formele de organizare sunt din cele mai ingenioase, cu caracter recreativ ;
4.       copiii au teren liber pentru a-si manifesta in voie spiritul de initiativa;
5.       participarea este liber consimtita, necoditionata, constituind un suport puternic pentru o activitate         sustinuta;
6.       au un efect pozitiv pentru munca desfasurata in grup;
7.       sunt caracterizare de optimism si umor;
8.       creeaza un sentiment de siguranta si incredere tuturor participantilor;
9.       urmaresc largirea si adancirea influentelor exercitate in procesul de invatamant;
10. contribuie la dezvoltarea armonioasa a copiilor.
               Activităţiile extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor şcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber.Având un caracter atractiv, copiii  participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi. Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase.

]]> https://iteach.ro/blog/195318/strategii-de-combatere-a-abandonului-scolar <![CDATA[STRATEGII DE COMBATERE A ABANDONULUI ŞCOLAR]]> https://iteach.ro/blog/195318/strategii-de-combatere-a-abandonului-scolar Wed, 20 Aug 2025 09:25:20 +0300 Abandonul școlar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea definitivă a sistemului educațional indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului sau ciclului de studii început. Educabilii care abandonează școala sunt cei care din cauza dificultăților de comportament, de natură economică, materială, socio-emoțională se remarcă printr-un absenteism accentuat. Efectele abandonului școlar sunt dramatice și cu un impact negativ major și profund asupra economiei unei țări, dar și asupra unei societății în general, ca atare acest fenomen trebuie atent abordat și controlat, prin identificarea corectă și realistă a cauzelor care îl determină, prin identificarea și implementarea  unor măsuri și programe eficiente de prevenire și combatere a acestei probleme grave cu care se confruntă sistemul de învățământ românesc actual.Abandonul şcolar este o realitate socială complexă având o multitudine de cauze şi având nevoie, în consecinţă de răspunsuri diversificate. Principalele obiective în cadrul unui program de prevenire a abandonului şcolar:
-    identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii acestora în sistemul de învăţământ ;
-   implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului;
-  creşterea gradului de implicare a comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de abandon şcolar sau a situațiilor ce prezintă risc de abandon şcolar.
Consolidarea participării la o educaţie şi la servicii de îngrijire de bună calitate a fost recunoscută ca fiind una dintre cele mai eficiente măsuri pentru a asigura un început favorabil în educaţie şi pentru a le dezvolta rezistenţa. Totuşi, este necesară îmbunătăţirea accesului la educaţie şi la serviciile de îngrijire de calitate destinate preşcolarilor. Alte obstacole potenţiale pentru reuşita parcursului şcolar pot fi eliminate prin sporirea permeabilităţii parcursului educativ şi prin ameliorarea calităţii şi statutului filierelor de învăţământ profesional.
Intervenţia se adresează dificultăţilor care apar într-un stadiu precoce şi vizează să le împiedice să provoace o părăsire timpurie a şcolii. Măsurile de intervenţie pot fi axate pe ansamblul şcolii sau instituţiei de formare sau se pot adresa individual elevilor care sunt expuşi riscului de a abandona educaţia sau formarea. Măsurile la nivelul întregii şcoli, vizează să îmbunătăţească climatul şcolar şi crearea de medii de învăţare care oferă sprijin. Sisteme de alertă rapidă şi o mai bună cooperare cu părinţii pot constitui o formă eficientă de a-i ajuta pe elevii expuşi riscurilor. Măsurile axate pe elevi se concentrează pe consiliere şi meditaţii, abordări de învăţare personalizate, o mai bună orientare şi un sprijin financiar, cum ar fi alocaţiile şcolare.
Modalităţi de intervenţie la nivelul COMUNITĂŢII:
• implicarea factorilor de decizie, autorităţile locale, servicii sociale, ONG-urile, firme, în acţiunea de prevenire şi combatere a abandonului şcolar.
Acţiunile pot viza:
• informarea comunităţii cu privire la starea de fapt;
• atragerea atenţiei asupra gravităţii şi consecinţelor în plan socio-economic la nivelul judeţului,dat fiind faptul că abandonul datorat sărăciei generează la rândul său sărăcie;
• pregatirea şcolară şi profesională deficitară creează premise pentru rata ridicată a şomajului şi a situaţiei financiare precare;
• cei care abandonează şcoala nu vor avea formaţia morală şi civică necesară rolului de părinte şi a celui de cetăţean al comunităţii.
Modalităţi de intervenţie la nivelul FAMILIEI:
Identificarea elevilor cu risc de abandon şcolar este urmată de intervenţia propriu-zisă a asistentului social şcolar, concretizată în servicii de consiliere individuală sau colectivă, adresate elevilor, dar şi părinţilor acestora.
Consilierea elevilor este eficientă în condiţiile în care asistentul social şcolar reuşeşte să câştige încrederea acestora şi ulterior, să identifice nevoile cu care se confruntă. Trebuinţele elevilor sunt foarte variate, astfel unii doresc să înţeleagă exigenţele educative ale părinţilor, alţii au nevoie de sprijin în dezvoltarea competenţelor de relaţionare socială, în timp ce unii preferă să-şi îmbunătăţească deprinderile intelectuale
Consilierea părinţilor poate fi individuală sau de grup şi urmăreşte sprijinirea acestora în exercitarea atribuţiilor educative, stimularea participării active le viaţa şcolară, dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor cu copiii sau profesorii.
S-a demonstrat că, de cele mai multe ori, abandonul şcolar are la origini cauze de natură familială, fapt care impune intervenţia asistentului social la nivelul familiei sub forma serviciilor de consiliere familială. În consilierea familială se porneşte de la premisa că familia constituie un sistem, alcătuit la rândul său de o varietate de subsisteme (părinţilor, copiilor, bunicilor), orice dereglare intervenită la nivelul acestora, având repercusiuni asupra sistemului în
Modalităţi de intervenţie la nivel de ELEVI:
 Consiliere psihopedagogică individuală şi de grup;
 Testarea cu baterii de teste psihologice în scopul cunoaşterii nivelului de dezvoltare intelectuală a profilului aptitudinal şi de personalitate a elevilor;
 Organizarea unor activităţi de pregătire suplimentară ,,Şcoala după Şcoală” pentru cei care manifestă dificultăţi de asimilare, precum şi în cazul celor cu lacune în pregătire, datorită absenteismului.
 Considerăm că este necesară o cunoaştere mai amanunţită, atât a elevilor, cât şi a familiilor acestora.
Măsurile compensatorii oferă oportunităţi de educaţie şi formare pentru cei care au părăsit timpuriu şcoala.
Acestea pot lua forma unui sprijin financiar sau a altui tip de sprijin. Acestea vizează să contribuie la reintegrarea tinerilor în sistemele tradiţionale de învăţământ sau să ofere o aşa-zisă „a doua şansă”. Abordările de succes în instituţiile care oferă a doua şansă, diferă prin urmare, în mod considerabil de cele ale şcolilor tradiţionale prin abordarea dificultăţilor întâlnite de elevii din învăţământul general. Cu toate acestea, există dovezi că prevenirea părăsirii timpurii a şcolii are rezultate mai bune decât compensarea efectelor negative ale părăsirii timpurii a şcolii.
În scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen de părăsire timpurie a şcolii se pot lua următoarele măsuri:
 realizarea unui parteneriat între şcoală şi familie – legătura părinţilor cu şcoala, cu profesorii;
 intervenţia familiei în educarea copilului – asigurarea frecventării zilnice a programului;
 discuţii cu elevul pentru identificarea cauzelor insuccesului şcolar, insucces şcolar datorat neadaptării la mediul şcolar din care face parte;
 cunoaşterea anturajului copiilor, întrucât acesta joacă un rol foarte important în delimitarea succesului sau insuccesului şcolar deoarece grupul de prieteni (extrafamilial) influenţează aspiraţiile şcolare şi profesionale ale elevului;
 atitudine caracterizată prin afecţiune şi înţelegere ce conduce la crearea unui climat educativ stenic, în care buna dispoziţie şi încrederea reciprocă se răsfrâng pozitiv asupra activităţii de învăţare prin intermediul factorilor motivaţionali întreţinuţi de laudele şi încurajările care predomină;
 cooperarea părinţilor cu dirigintele; supravegherea discretă a prezenţei elevului la şcoală, legătura permanentă cu dirigintele (reacţiile negative ale şcolii şi ale familiei întreţin mecanismele de apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care, la limită, absenteismul și abandonul tinde să fie văzut de elev ca unică soluţie pentru ,,rezolvarea’’ problemei). 
Foarte importantă este atitudinea familiei în raport cu şcoala. Există şi cazuri în care părinţii încurajează să încalce normele valorilor şcolare prin atitudinea lor faţă de şcoală. Ca forme principale de manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social şi comportamental: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, atitudinea violenta, toxicomania, copiatul şi suicidul. Cunoaşterea acestor atitudini şi identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate în raport cu cariera şcolară a tinerilor constituie un factor important în prevenirea abandonurilor. Elevii sunt încurajați şi de atitudinea părinţilor pentru care cartea nu mai reprezintă o prioritate, nici garanţia asigurării unui loc de muncă. Mai mult, emigrarea forţei de muncă îi afectează tot mai tare pe elevi, care fie că-şi urmează părinţii, fie sunt lăsaţi în grija unor rude sau cunoştinţe apropiate care se ocupă superficial de situaţia şcolară a lor.
Profesorul are , de asemenea, un rol decisiv în formarea conceptului despre şcoală al copiilor. Rolul acestuia este nu numai  de a-i informa cu privire la şcoală, ci şi de a-i face să conştientizeze importanța pe care o deține scoala în viața unui individ.
O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine rolul şcolii, acela de a fi principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator sincer, direct interesat de întregul proces instructiv-educativ.
Dascălii trebuie să găsească mijloace de a comunica şi evidenţia experienţele evolutive ale copiilor la şcoală, trebuie să pregătească un flux constant de informaţii de calitate îndreptate spre părinţi, astfel încât să-i determine să-şi reexamineze atitudinile faţă de rolul de părinte şi opiniile despre experienţele prin care trec copiii şi să abordeze mult mai preocupaţi întreaga experienţă şcolară.
Copiii noştri sunt nevoiţi zi de zi să facă faţă provocărilor, iar în  încercările lor de a rezolva problemele din lumea minunată și simplă a copilăriei trebuie să-și găsească locul  și manifestarea  activă în cadrul școlii și comunităţii responsabile și responsabilizate. Educaţia raţional-emotivă şi comportamentală promovează ideea că un copil poate să înveţe să-și ajute semenii.
Învăţându-l pe copil de la o vârstă fragedă să prindă drag de tot ceea ce înseamnă filantropie, voluntariat, generozitate, noblețe sufletească, ne asigurăm un viitor frumos bazat pe încredere și respect între membrii unei societăți.
Bibliografie: 
1. Ungureanu, Dorel, Educaţia integrată şi şcoala inclusivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000
2. Graţiela Sion, Psihologia Vârstelor, Bucureşti, Editura Fundaţia România Mare, 2007
3. ,,Educaţia formală şi nonformală în prevenirea abandonului şcolar’’- suport de curs, Asociaţia Profedu , 2021

]]> https://iteach.ro/blog/195085/educatia-ecologica-in-gradinita <![CDATA[EDUCAȚIA ECOLOGICĂ ÎN GRĂDINIȚĂ.]]> https://iteach.ro/blog/195085/educatia-ecologica-in-gradinita Sun, 17 Aug 2025 10:32:32 +0300 Mediul înconjurător ne asigură conditiile necesare vietii, însa depinde de noi dacă dorim să folosim aceste elemente eseţiale în mod util sau dacă vrem să ocolim acest aspect al vieţii noastre.
Ca orice fiinţă vie, omul depinde de natură, care-i oferă aer, apă şi hrană. Omul a fost dintotdeauna cel mai bun prieten al naturii, dar tot el, mânat de dorinţa de a o domina, este cel mai mare duşman al ei, pregătind, cu propria-i nesăbuire, stingerea vieţii pe planeta noastră. Degradarea continuuă a mediului datorită influenţei nefaste a omului, ne obligă să luăm atitudine pentru puritate, candoare, frumuseţe căci, unica speranţă a omenirii rămâne natura.
În ultimul timp, asistăm tot mai des la fenomene extreme care se întâmplă pe planetă, fenomene care par a avea legătură cu tranformările pe care omul le-a produs în natură. Judecând după aceste marile schimbări climatice prognozate, care deja îşi arată prezenţa,  apare o întrebare îngrijorătoare:copii sau nepoţii noştri, vor mai avea norocul să găsească ceea ce noi am distrus cu atâta uşurinţă; o natură ospitalieră? Pentru ca omul să iubească natura și să învețe să o ocrotească este nevoie să îl învățăm , să-i insuflăm aceste setimente încă de la grădiniță. Astfel, asa cum ne ocupăm de educaţia intelectuală, morală şi estetică, este timpul să ne ocupăm şi de educaţia ecologică şi să-i învăţăm pe copii de ce şi cum trebuie protejetă natura.
Curiozitatea copilului de a cunoaşte tot ceea ce-l înconjoară, de a afla cât mai multe despre natură, se manifestă prin întrebari ca de ce?, cum?. Şi asta datorită faptului că sub ochii lor se întâmplă fenomene contrar celor spuse despre cum ar trebui să ocrotim natura.Suntem chemaţi să facem transferul de dragoste şi respect faţă de tot ceea ce ne înconjoară, de la noi, adulţii, spre cei mici şi foarte mici, atunci când începe drumul cunoaşterii.
Scopul educației ecologice este de a dezvolta capacitatea de cunoaştere şi înţelegere a mediului înconjurător prin stimularea curiozităţii pentru investigarea acestuia în vederea formării unor atitudini pozitive, active, de toleranţă, solidaritate, protecţie şi responsabilitate în relaţionarea cu mediul înconjurător, precum şi  conştientizarea raportului direct dintre mediu şi sănătatea individului şi cultivarea atitudinilor responsabile implicate în protejarea mediului.
Vârsta preșcolară este propice pentru a descoperi frumusețile naturii.  Dorinţa copiilor de a explora şi de a descoperi noi orizonturi este pe deplin satisfăcută de  activităţile de cunoasterea mediului desfăşurate prin mai multe mijloace de realizare: observare,  povestire, experiment, lectură după imagini etc. Pe lângă activitățile desfășurate în clasă o modalitate atractivă de educație ecologică a copiilor o reprezintă și excursiile didactice, vizitele  și drumețiile. Am organizat cu copiii excursii în pădure, unde ei au înțeles mai bine importanța pădurii, au simțit diferența dintre aerul expirat în oraș și aerul curat din pădure. Atunci când copilul admiră frumusețea unui colț de pădure, unde florile se întrec în a-și etala culorile, unde gândăceii mișună prin ierburi și fluturii dansează pe trilurile zglobii ale păsărilor ce concentrează pe crengile copacilor, fără discuție că devine prietenul fidel al naturii al naturii și protectorul ei.
La vârstele mici, cel mai bun mijloc de educație ecologică este jocul cu imagini sau jocul de imitație, prin care el găsește noi că de comunicare interioară a cunoștințelor sale despre mediul înconjurător (comunică, ghicește, se distrează, descoperă, reconstituie, compară, clasifică).
Scopul nostru, al educatoarelor este de a-l face pe copil să respecte natura, orice om este prieten cu natura dacă o respectă.  În ultimii ani am desfășurat cu preșcolarii și un proiect de parteneriat împreună cu Agenția de Protecție a Mediului prin care ne-am propus să formăm o atitudine de respect al copilului față de mediu, am reușit să creștem dorința de a ocroti, respecta și proteja natura prin implicarea copiilor în activități cu caracter demonstrativ și experimental, să implicăm părinții, comunitatea locală în crearea unui mediu sănătos şi sigur pentru copii. Am avut acțiuni de colectare a materialelor reciclabile, materiale ce au fost duse la un centru de colectare, dar și activități de realizare a obiectelor și costumelor din materiale reciclabile.  Copiii au reținut că prin reciclare se poate stopa creșterea depozitelor de deșeuri care poluează excesiv, care creează o imagine dezolantă în orașe și că materialele și produsele uzate sau învechite se pot reutiliza prin crearea altora.
Prin orice tip de activitate cu caracter ecologic, fiecare cadru didactic trebuie să insufle în sufletele copiilor grija pentru păstrarea curățeniei în grădiniță, în parcuri, în grădini, păduri, pe stradă, grija pentru menținerea integrității arborilor și plantelor, preocuparea pentru plantarea de pomi, flori și îngrijirea plantelor și animalelor.
                                                                                                                 Prof. înv. preșc. Bogdan Ildiko
Proţecția naturii devine tot mai mult una din cele mai importante preocupări ale societății contemporane și comportă trei aspecte importante: prevenirea deteriorării mediului, acţiuni de depoluare şi reconstrucţie ecologică, ce constau, în principal, în măsuri reparatorii, şi păstrarea sau întreţinerea zonelor depoluate.
Mai întâi de toate, mediul ambiant oferă copilului posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru el, care îi stârneşte curiozitatea, dorinţa de a-l cunoaşte. Astfel, din contactul cu obiectele şi jucăriile sale, cu lucrurile personale şi cele ale adulţilor, apar diferite întrebări din care rezultă că preşcolarul se interesează de denumirea, calităţile sau provenienţa lor. Adulţii în familie, cât şi educatoarele la grădiniţă, trebuie să satisfacă aceste interese. Prin răspunsul dat se transmit atât cunoştinţele solicitate de copil cât şi mesajele cu privire la atitudinea pe care trebuie să o aibă copilul faţă de fiecare lucru sau fiinţă. Cu alte cuvinte, concomitent cu transmiterea de cunoştinţe, se formează la fiecare copil o atitudine corespunzătoare, un anumit mod de comportare.
Interesul şi dragostea pentru natură sunt, la majoritatea copiilor, instinctive. În plus, comportamentele şi convingerile formate copiilor la o vârstă cât mai fragedă sunt cele care se pastrează cel mai bine toata viata.
Grădiniţa și şcoala pot avea un rol important în implementarea educației ecologice, în sensibilizarea factorilor care pot contribui la formarea copiilor și a opiniei publice cu privire la importanţa realizării educaţiei ecologice încă de timpuriu. Cred că afirmaţia „educaţia de succes pentru viitor va fi una ecologică, de cooperare şi civică” este de dorit să o avem în vedere în planificarea activităţilor noastre viitoare. De aceea, în educaţia realizată în grădiniţă trebuie sa pornim de la interesul firesc al copiilor pentru plante şi animale, pentru ceea ce reprezintă, în general, natura pentru ei.
În condiţiile societăţii de astăzi, a desfăşura activităţi ecologice eficiente nu este posibil decât dacă acestea sunt desfăşurate în parteneriat şi activităţile desfăşurate de preşcolari depăşesc graniţele grădiniţei.
Deci, ca educatori, trebuie să determinăm nu numai sentimente de admiraţie faţă de frumuseţile naturii, ci să le formăm unele reprezentări şi noţiuni concrete asupra realităţii. Treptat, printr-o activitate permanentă, intensă şi complexă, trebuie acţionat ca acestea să devină convingeri, deprinderi de păstrare, de ocrotire a mediului înconjurător.
Dar simpla instruire la activități nu asigură deplina realizare a obiectivelor urmărite. Este necesar să fac extinsă activitatea şi în afara procesului de învăţământ, prin „apropierea copilului tot mai mult de natură” (Lileu, 1991). Educaţia ecologică a micilor preşcolari în grădiniţă se poate reliza prin diverse activități.
Folosind observaţia spontană sau dirijată, încercăm să formăm copiilor o gândire intuitivă în raport cu natura, pentru a le dezvolta dragostea şi respectul faţă de aceasta, dorinţa de a o ocroti. Prin intermediul observărilor, copiii dobândesc cunoştinţe elementare despre unele fenomene din natură legate de succesiunea anotimpurilor (căderea frunzelor, ploaia, ceaţa, îngheţarea apei, topirea zăpezilor, etc.).
Preşcolarii îşi lărgesc şi îşi conturează cunoştinţele despre animalele domestice, cunosc unele animale sălbatice cu modul lor specific de viaţă. Ei învaţă să deosebească animalele domestice de cele sălbatice, păsările migratoare de cele nemigratoare, animalele care aduc foloase omului de cele care pricinuiesc daune. Pentru realizarea acestui scop, copiii trebuie puşi în situaţia de a le observa.
Toate întrebările pe care le pun copiii dovedesc interesul de cunoaştere al acestora manifestat în toate ocaziile cu multă insistenţă şi prin întrebări variate. Ocupându-se de creşterea animalelor sau de cultura plantelor, reconstituind condiţiile de viaţă şi de dezvoltare ale animalelor şi plantelor, copilul poate să le observe continuu, zi de zi, ceea ce-l duce la generalizări, care încep cu conceptele.
Cunoaşterea mediului ambiant se realizează şi prin jocurile didactice, cu material din natură sau pe bază de ilustraţii şi jocurile didactice orale. Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viaţa. Prin jocuri, cunoaşterea lumii devine accesibilă şi atractivă pentru copii.
Lectura după imagini ca formă organizată de cunoaştere a mediului, este un alt tip de activitate prin care se poate realiza educaţia ecologică în grădiniţa de copii. De exemplu, prin intermediul activităţii cu tema „Pădurea, prietena noastră” se pot îndruma copiii să observe fenomenul de defrişare a arborilor, dar şi preocupările oamenilor de a planta diferiţi arbori care vor reîmpăduri zonele defrişate. Prin cunoaşterea directă de către copii a fenomenului de defrişare, împădurire, reîmpădurire, plantare contribuim la formarea gândirii lor ecologice. Copiii ştiu că pădurea este „prietena” omului datorită marelui său rol de a reîmprospăta permanent aerul oraşelor moderne. Pe lângă aceste activități, mai putem folosi și: activităţi practice desfăşurate de preşcolari în spaţiile verzi din perimetrul grădiniţelor, activitatea muzicală adaptată la tematica inspirată din frumuseţile naturii poate influenţa copilul în direcţia dorită, revistele pentru copii – sunt un izvor important de informare şi documentare privind natura, literatura pentru copii – inspirată din viaţa plantelor şi animalelor,etc.
Menirea noastră, a cadrelor didactice, este dăruirea, “multiplicarea” binelui, a dragostei, a credinţei, a grijii faţă de Pământ, care de mii de ani este casa noastră.
Preşcolarii trebuie să realizeze că problemele mediului înconjurător sunt ale lumii întregi, ale fiecăruia dintre noi, iar fiecare acţiune negativă a noastră, oricât de insignificantă ar fi, poate să afecteze în mod distructiv natura.
Abordarea educaţiei ecologice în grădiniţă prezintă anumite particularităţi metodologice, scopul final al acestui demers fiind formarea unui comportament ecologic adecvat şi derularea de acţiuni concrete de protecţie a mediului înconjurător.
A ocroti şi îmbunatăţi mediul înconjurător reprezintă pentru întreaga societate un obiectiv primordial, o sarcină a carei realizare trebuie coordonată şi armonizată foarte bine în sistemul educaţional. Acţiunea de protecţie a mediului nu este uşoară în comunitate. Schimbarea mentalităţii oamenilor este dificilă, iar fără educaţia fiecărui individ în acest sens, începând de la vârste timpurii, orice demers la scara socială de ocrotire a mediului este supus eşecului.
Prin activităţile ecologice desfăşurate cu profesionalism copiii se dezvoltă intelectual, emoţional, voliţional, moral. Prin observări concrete copiii evaluează sănătatea mediului şi îndrumaţi de educatoare pot găsi măsuri de protecţie. Astfel, se formează atitudini pozitive faţă de mediul degradat. Prin unele activităţi desfăşurate cu preşcolarii, aceştia pot constitui model pentru adulţi, înfrânând unele impulsuri ale adulţilor care distrug într-o clipă armonia naturii.
Civilizaţia umană are un rol foarte important în evoluţia ecosistemelor de pe planeta noastră, dar, din păcate, omul nu pare să fie conştient de imensul rol pe care îl are. Pentru a cunoaşte modul de funcţionare al acestui sistem din care facem şi noi parte este esenţial ca omul să fie educat în spiritul respectului pentru mediul înconjurător, pentru ca el să devină conştient de faptul că nu este stăpânul naturii, ci parte a ei.

Bibliografie:
1. Ciubotaru, Melania, Educația ecologică în gradiniță, Editura: CD Press 2005.
2. Drucker P.F., 1999, Realităţile lumii de mâine, Editura Teora, Bucureşti, 1999
3 .w.w.w.didactic.ro
4. Lazăr, Viorel, Educație – Om – Natură, Ed. Genesa, Craiova, 2003.

]]> https://iteach.ro/blog/195084/beneficiile-resurselor-educationale-deschise-utilizate-in-activitaea-cu-copiii <![CDATA[BENEFICIILE RESURSELOR EDUCAȚIONALE DESCHISE UTILIZATE ÎN ACTIVITAEA CU COPIII.]]> https://iteach.ro/blog/195084/beneficiile-resurselor-educationale-deschise-utilizate-in-activitaea-cu-copiii Sun, 17 Aug 2025 10:31:22 +0300 Resursele educaționale deschise pot contribui major la transformarea procesului de educație prin creșterea calității acestuia. Orice resursă de învățare este deschisă dacă este disponibilă într-un format accesibil și sub o licență liberă, adică se permite accesul gratuit, utilizarea, adaptarea și redistribuirea resursei fără restricții sau cu restricții limitate.
În contextul mutării școlii în mediul online asistăm la un aflux de resurse educaționale în format digital, mulți profesori devenind creatori de RED. Crearea și publicarea de resurse educaționale contribuie la dezvoltarea profesională și personală a autorilor lor.
Indiferent dacă se utilizează la clasă propriile resurse sau unele create de alte cadre didactice, se impune o filtrare a acestora. Este absolut necesar să selectăm și să folosim acele resurse educaționale de calitate, care susțin procesul de învățare și care contribuie la dezvoltarea competențelor generale și specifice din programa școlară.
Cum ar trebui să fie o resursă digitală deschisă pentru a sprijini educația pe termen lung?
A. Din punct de vedere al conținutului ar fi bine să respecte următoarele caracteristici:
 Este încadrată corect ca an de studiu, pe disciplina vizată. Indică clar competența specifică urmărită.
 Conținuturile sunt corecte din punct de vedere științific. Respectă particularitățile de vârstă (limbaj, nivel de dezvoltare psihică, cunoștințe anterioare). Sunt sistematizate, prezentarea lor are coerență logică.
 Este relevantă, prin raportare la programa școlară. Face legătura cu cunoștințele anterioare și cu viața reală, realizând conexiuni inter- și transdisciplinare.
 Vizează explicit formarea de capacități și atitudini, nu doar acumularea de cunoștințe.
 Include elemente care să susțină structurarea cunoașterii și dezvoltarea de capacități și atitudini (ancore, hărți conceptuale, scheme )
 Urmărește dezvoltarea unor competențe precum: înțelegerea, analizarea, aplicarea, evaluarea, crearea.
 Parcursul de învățare este explicit condus, în etape succesive și logice, către atingerea rezultatelor așteptate.
 Oferă feedback. Include indicatori de progres în parcursul de învățare.
B. Din punct de vedere al formei, resursa digitală trebuie să aibă următoarele atribute:
 Este publică. Poate fi accesată fără a necesita autentificare.
 Este atractivă, dinamică, susține motivația învățării, favorizând un parcurs participativ și antrenant, prin elemente interactive care duc la o învățare conștientă.
 Se poate adapta pentru diverse niveluri de receptare, permițând parcursuri diferențiate.
 Elementele funcționale sunt accesibile și pot fi identificate ușor.
 Are aspect estetic - mărime font lizibil, culori plăcute, spațiere, elemente grafice adecvate, cu rol funcțional,
 Are multiple canale de comunicare (text/ audio și video/ grafică)
 Presupune mai multe metode și procedee didactice, care favorizează învățarea pe termen lung.
 Elemente multimedia sunt de calitate superioară: imagini clare, sunet bun, texte care respectă normele de redactare.

Există un program RED, care a început în noiembrie 2017, când Ministerul Educației a cerut Inspectoratelor Școlare Județene (ISJ) să găzduiască pe paginile proprii secțiuni de resurse educaționale produse de profesori. Definiția acceptată, preluată din recomandările Comisiei Europene, a fost largă: „tipuri de materiale de învățare, suporturi de curs, proiecte, experimente și demonstrații, dar și programe școlare, ghiduri pentru profesori, alte materiale educaționale cum ar fi articole, module, prezentări ce acoperă atât sfera curriculară cât și cea extracurriculară”.
Procedura de publicare include o etapă de verificare a calității. Profesorii transmit propunerile de resurse educaționale către ISJ și doar cele care îndeplinesc un standard sunt publicate. 
Ministerul are în plan să operaționalizeze Biblioteca Școlară Virtuală, o platformă națională de Resurse Educaționale Deschise care să strângă toate aceste resurse.

         Informatizarea învăţământului, care a cunoscut o importantă creştere în ultima perioadă,  presupune atât dotarea cu calculatoare și laptopuri a unităților școlare dar mai ales folosirea acestora de către profesori la oră, mai ales în această perioadă în care învățământul tradițional (față în față) a fost înlocuit cu cel online.Acest lucru presupune o pregătire adecvată a cadrelor didactice pentru utilizarea tehnologiei informaţiei în procesul de predare. Este o diferenţă majoră între a deschide calculatorul ,a transmite, şi a manevra elementele unei lecţii. Prin urmare  pregătirea cadrelor didactice este un element de bază. Fără perfecţionarea personalului didactic sunt şanse mici ca tot acest demers, care presupune multă muncă şi fonduri uriaşe, să aibă o finalitate.  Vor  trebui de   asemenea reprofilate programele şcolare şi manualele, pentru ca ele să poată fi adaptate cu o mai mare uşurinţă  la  o programare  a  unei lecţii  pe  calculator.
              Toate aceste lucruri presupun însă timp și efort din partea tuturor celor implicați în actul educațional dar situația actuală a dus la necesitatea adaptării și personalizării procesului instructiv-educativ de către fiecare dintre noi, cadrele didactice, în măsura posibilităților și a priceperii. Luând în vedere toate aceste considerente, abordarea temei ” Resurse educaționale utile în procesul de predare-învatare-evaluare on-line” este una binevenită, întrucât schimbul de idei dintre cadrele didactice a fost considerat dintotdeauna un factor important în dezvoltarea abilităților educative ale acestora.Este  evident că aceste noi concepte în educaţie nu le pot  înlocui  pe cele tradiţionale în  mod  radical. Există  domenii sau etape ale procesului de învăţământ  în care educaţia tradiţională este de neînlocuit- faza preşcolară șiprimii ani de educaţie în şcoli fiind cele mai semnificative-, când influenţa personală a educatorului rămâne  determinantă și de neînlocuit!
          În urma unor studii întreprinse atât în ţara noastră, dar mai ales plan internaţional s-au desprins  o serie de concluzii  interesante cu privire la eficienţa utilizării  resurselor educaționale online , dintre  care  amintim:
 oferă informaţii organizate;
 chestionează  pe  cel  ce  învaţă;
 stimulează  creativitatea;
 constituie  un  mijloc  atractiv  de  a  verifica, consolida  şi  recapitula cunoştinţele;
 ne  determină  să  găsim  soluţii  interactive  şi  moderne  de  abordare  a lecţiilor;
 diminuează  factorul  de  stres;
 este  prezent  caracterul  ludic;
 reduce  timpul  de  studiu;
 se  modifică  pozitiv  atitudinea  faţă  de  computer.
Unul dintre acestea este JINGSAW PLANET- o platformă foarte ușor de utilizat de către cadrele didactice pentru a crea materiale pentru copii. Adresa web oficială este www.JigsawPlanet.com. Dând un click pe acestă adresă, cadrul didactic are posibilitatea de a selecta jocuri-puzzle pentru copii după tema   dorită sau poate crea propriul cont în vederea personalizării activității. Contul se crează prin completarea câtorva informații (alegerea unui nume de utilizator, parolă, adresă de email pentru confirmarea și finalizarea înscrierii/creării contului).Apoi, prin alegerea opțiunii ”Crează”, se pot realiza puzzle-uri variate ,cu grad diferit de dificultate, înfuncție de vârsta copilului, de tema săptămânii etc.Atunci când am abordat tema ”Ce fac animalele toamna”, de exemplu, le-am pregătit copiilor ghicitori despre viețuitoare...iar răspunsul nu a fost confirmat de către mine, ci a fost ”ascuns” în spatele pieselor de puzzle pe care copilul le-a poziționat corect în vederea reîntregirii imaginii. Jocul a fost atât instructive cât și educativ.Acesta este contul meu personal- https://www.jigsawplanet.com/Beea ,iar acesta este un model de puzzle realizat pentru copii- Animale sălbatice toamna: Vulpea 
https://sc-de.jigsawplanet.com/i/44c0360148033402002c1ce073ea0f177b/320/jp.jpg

Referințe
Istrate, O. (2021), https://revistaprofesorului.ro/resurse-educationale-deschise
Istrate, O. (2021), https://iteach.ro/experientedidactice/resurse-educationale-deschise-o-posibila-grila-de-evaluare

]]> https://iteach.ro/blog/195033/competentele-digitale-ale-cadrelor-didactice-o-necesitate-pentru-pedagogia-viitorului <![CDATA[COMPETENȚELE DIGITALE ALE CADRELOR DIDACTICE - O NECESITATE PENTRU PEDAGOGIA VIITORULUI.]]> https://iteach.ro/blog/195033/competentele-digitale-ale-cadrelor-didactice-o-necesitate-pentru-pedagogia-viitorului Fri, 15 Aug 2025 11:08:12 +0300 Într-o lume „bombardată” informaţional și, ca urmare a tranziției de amploare către învățarea online, cadrele didactice și-au văzut competențele digitale puse la încercare în ultima perioadă. Grădiniţa/şcoala, familia, societatea, cu toţii își propun să formeze copii bine pregătiţi, capabili să facă faţă schimbărilor permanente, capabili să înfrunte obstacolele vieţii cotidiene.  În centrul educației incluzive se află ajutorul oferit tuturor elevilor pentru a-și atinge potențialul deplin, indiferent de mediul socio-economic din care provin sau de situația lor personală. De aceea, putem considera că instrumentele digitale deschid calea către un învăţământ şi o educaţie personalizată, adaptată la nevoile fiecărui elev. Utilizarea tehnologiilor moderne poate contribui la facilitarea accesului la educaţie al tinerilor, care uneori se află în incapacitatea de a participa la lecţii.
În acest context, cadrele didactice trebuie să dobândească abilitățile digitale necesare pentru activitatealor profesională și pentru participare în societatea digitală. Este esențial pentru cei care coordonează actul didactic să fie competenți din punct de vedere digital și capabili să utilizeze tehnologiile digitale cu încredere și în mod critic și responsabil. Acestea privesc toate aspectele activității unui cadru didactic, incluzând predarea și învățarea, evaluarea, comunicarea și colaborarea cu colegii / părinții și crearea / partajarea de conținuturi și resurse.
În timp ce utilizarea tehnologiilor digitale la modul general pentru a comunica, a colabora, a crea și a învăța este, fără îndoială, importantă în viața profesională a unui cadru didactic, partea de predare și învățare, și anume utilizarea specifică în scop pedagogic a tehnologiilor digitale, este esențială pentru facilitarea procesului de învățare. În documentele de politici și în literatura de specialitate se face referire la aceasta ca „pedagogii digitale” sau „metode didactice cu suport digital”. Tehnologiile utilizate în acest context reprezintă un mijloc de a obține rezultatele învățării stabilite. Este pe deplin recunoscut faptul că integrarea tehnologiilor digitale în procesul de educație asigură noi oportunități pentru învățarea creativă, consolidarea învățării inovatoare și îmbunătățirea rezultatelor învățării.
Eficiența pedagogiilor care se bazează pe TIC depinde în mare măsură de modul în care este implementată la clasă “noua tehnologie”. De asemenea, există dovezi care arată că utilizarea necorespunzătoare sau fără măsuri de siguranță a tehnologiilor digitale poate avea chiar un impact negativ asupra procesului educațional. Numeroase studii cu privire la oportunitățile create de transformarea digitală și riscurile pe care aceasta le prezintă pentru bunăstarea oamenilor arată că utilizarea de resurse digitale de către cadrele didactice care nu dețin abilități digitale corespunzătoare îi poate distrage atât pe elevi, cât și pe profesori și, totodată, poate avea un impact negativ asupra rezultatelor învățării. Și în acest caz, se recunoaște că profesorii au un rol cheie pentru a asigura utilizarea adecvată a tehnologiilor digitale. Propriile percepții ale profesorilor cu privire la utilitatea tehnologiilor digitale în procesul educațional confirmă, de asemenea, că abilitățile adecvate și atitudinile pozitive sunt esențiale pentru eficiența acestor tehnologii.
În descrierea competențelor pedagogice, cadrele de competențe digitale se referă, de regulă, la capacitatea cadrelor didactice de a integra tehnologii digitale în predare, precum și utilizarea de instrumente și materiale digitale în scop educațional și crearea unui mediu digital de învățare.
Unele cadre de competențe se referă și la utilizarea de către profesori a tehnologiilor și reurselor digitale pentru a facilita și a încuraja însușirea de către elevi a competențelor digitale. Altfel spus, se așteaptă ca educatorii să poată să creeze un mediu de învățare care integrează tehnologiile digitale în practicile lor pedagogice. Dimensiunea învățării implică și capacitatea de a-i învăța pe copii cum să folosească informațiile din mass-media în mod critic și util, de a-i pregăti să folosească internetul responsabil, de a-i ajuta să-și dezvolte o abordare critică relevantă cu privire la utilizarea TIC și de a asigura utilizarea în siguranță a TIC și a resurselor digitale.
De asemenea, abilitățile digitale specifice cadrelor didactice, altele decât cele strict legate de obiectivele pedagogice, ar trebui să acopere toate cele cinci arii de competențe, și anume:  competențe legate de informații și date, comunicare și colaborare, crearea de conținuturi digitale, siguranță și rezolvarea de probleme.

Din fericire, cadrele didactice au la dispoziție numeroase cursuri de pregătire pentru evaluarea propriei competențe digitale și pentru formarea deprinderilor necesare integrării tehnologiilor digitale în activitatea didactică.

]]> https://iteach.ro/blog/195032/rolul-drumetiilor-vizitelor-si-excursiilor-organizate-in-scopul-consolidarii-cunostintelor-despre-mediul-inconjurator <![CDATA[ROLUL DRUMEŢIILOR, VIZITELOR ŞI EXCURSIILOR ORGANIZATE ÎN SCOPUL CONSOLIDĂRII CUNOŞTINŢELOR DESPRE MEDIUL ÎNCONJURĂTOR.]]> https://iteach.ro/blog/195032/rolul-drumetiilor-vizitelor-si-excursiilor-organizate-in-scopul-consolidarii-cunostintelor-despre-mediul-inconjurator Fri, 15 Aug 2025 11:05:18 +0300 Procesul educaţional din gradinitţă presupune şi forme de muncă didactică complementară activităţilor obligatorii. Acestea sunt activităţi desfăşurate atât în interiorul grădiniţei, cât şi în afara acesteia şi poartă denumirea de activităţi extracurriculare.
       În mod firesc, activitatea extracurriculară, prin conţinutul şi prin structura sa este o activitate complementară activităţii de invăţare realizată la clasă.
     Activităţile de acest gen, cu o deosebită influenţă formativă, sunt toate formele de acţiuni turistice: plimbări, excursii, tabere, colonii. În cadrul activităţilor organizate în mijlocul naturii, al vieţii sociale, copiii se confruntă cu realitatea şi percep activ, prin acţiuni directe obiectele, fenomenele, anumite locuri istorice.
    Fiind axate în principal pe viaţa în aer liber, în cadrul acţiunilor turistice, preşcolarii îşi pot forma sentimentul de respect şi dragoste faţă de natură, faţă de om şi realizările sale.
    În urma plimbărilor, a excursiilor în natură, copiii pot reda cu mai multă creativitate şi sensibilitate imaginea realităţii în cadrul activităţilor de desen şi modelaj, iar materialele pe care le culeg, sunt folosite în activităţile practice, în jocurile de creaţie.
    Plimbările prin parc în anotimpul toamna, frunzele ruginii, stolurile de păsări care se pregătesc de plecare, frumuseţea deosebită a acestui anotimp le vor rămâne in suflet celor mici, creându-le emoţii estetice.
    La vârsta preşcolară, copiii sunt foarte receptivi la tot ce li se arată sau li se spune în legatură cu mediul, fiind dispuşi să acţioneze în acest sens. Ca educatori, trebuie să oferim în mod gradat, în acord cu particularităţile de vârstă, cunoştinţe ştiinţifice, să organizăm activităţi educative privind protejarea mediului înconjurător: curăţarea parcului, a locului de joacă, ocrotirea unor animale.
Excursia reprezintă un mijloc didactic de mare importanţă în raport cu dezvoltarea cognitivă şi afectivă a copilului, oferă copiilor posibilitatea să observe, să cerceteze, să cunoască în mod direct o mare varietate de aspecte din natura, de ordin biologic despre mediul natural şi factorii de mediu. Contribuie la educarea şi dezvoltarea simţului estetic, trezeşte dragostea pentru natura si respectul pentru frumusetile ei, stimulează curiozitatea şi spiritul de echipă al copiilor, aceştia întipărindu-şi în memorie unele aspecte care poate vor fi de neuitat pentru ei, şi le vor întipări în memorie pentru tot restul vieţii.
Excursia didactică are ca scop principal lărgirea orizontului didactic, realizând de asemenea legătura dintre teorie si practică. Etapele ce trebuie parcurse pentru organizarea acestei activităţi, urmăresc în general structura oricărui tip de excursie, dar importanţa majoră o are etapa pregătitoare, organizatorică, de pregătire a colectivului de elevi  pentru a fi capabili sa realizeze obiectivele propuse pe parcursul activităţii.
Excursia reprezintă o călatorie de cel puţin o zi, efectuată în afara localităţii de resedinţă, cu un mijloc de transport, având ca scop recreerea, vizitarea, informarea, studiul.
În funcţie de conţinut, identificăm mai multe categorii de excursii :
• excursii pentru cunoaşterea componentelor naturale ale peisajului geografic;
• excursii pentru cunoaşterea anumitor obiective social-economice şi culturale din peisajul geografic;
• excursii cu obiective mixte.
Stabilirea atentă a obiectivelor este foarte importantă. Trebuie stimulată dorinţa şi curiozitatea  elevilor de a descoperi noi fenomene şi elemente, dar şi  dorinţa de călătorie în scopul cunoaşterii şi, nu în ultimul rând, crearea unui suport informativ-educativ pe plan ecologic, pentru protecţia mediului.
Această formă de excursie are ca scop principal lărgirea orizontului  didactic, realizând de asemenea legătura dintre teorie şi practică. Acest tip de activitate anticipează  intuirea, cunoasterea generală, uşurând succesul învăţării. Are avantajul de a facilita observarea  elementelor mediului în ansamblul lor ,cu interrelaţiile specifice, uşurând deducerea cauzelor care le-au generat.
Excursia este una dintre cele mai atractive, plăcute si utile activităţi de recreere şi odihnă activă, facilitând contactul direct cu mediul, aceasta presupunând o percepere activă a unor zone geografice, peisaje, acţionand direct asupra acestora. Prin aceste acţiuni copiii dobândesc informaţii, îşi formează reprezentări, trăiesc experienţe de învăţare.
O excursie impune o mare responsabilitate din partea celui care o organizează. De aceea, conţinutul trebuie ales cu grijă, bine corelat cu scopul şi obiectivele, perioada să fie corespunzătoare unei bunei desfăşurări a activităţii.
Pe tot parcursul excursiei trebuie făcute popasuri de observaţie asupra unor lucrări de degradare a terenului  sau de poluare (uneori este suficientă observarea deşeurilor menajere aruncate la întâmplare în preajma localităţilor).
Având în vedere faptul că în timpul excursiei străbat multe forme de relief, variate peisaje naturale, copiii sunt învăţaţi să facă comparaţii, să reţină anumite idei ale fiecărei regiuni. Copiii învaţă de asemenea să-şi dezvolte spiritul de echipă, curajul, dârzenia, disciplina, voinţa. În cadrul excursiilor copiii participă direct, activ şi nemijlocit la acţiuni care îi solicită, le dezvoltă caracteristici ale vieţii psihice: atenţie, memorie, curaj, gândire,voinţă, îndemânare, rapiditate, spirit de echipă,aplică în practică cunoştinţe asimilate şi îşi dezvoltă trăsături de personalitate.
Desfăşurarea activităţii într-un alt cadru decât cel obişnuit, al sălii de grupă, asigură o mai mare coeziune a grupului, copiii descoperind „lumea” împreună. O excursie îi pune pe copii în situaţia de a interacţiona, de a trăi experienţe comune. Socializarea determina legarea mai uşoară a prieteniilor, copiii devin mai liberi şi independenţi, responsabili şi cu iniţiativă.
Plimbarea – o facem  cu copiii cu scopul de a se recrea, de a lua aer, dar în acelaşi timp de a vedea, descoperi şi cunoaşte unele fenomene, vieţuitoare şi alte lucruri într-un cadru atractiv.Viaţa ofera elemente cu care copilul trebuie pus în contact direct, intim: educatoarea selectează doar aspectele care prezintă o eficienţă formativă concretă.
În cadrul fiecărei teme am pus accent pe activitatea omului, realizările acestuia, observarea mediului înconjurător etc; în funcţie de tema şi obiectivul stabilit am pregătit dinainte materialul şi eventualele obiecte necesare pentru activitatea practică sau diferite jocuri (coşuleţe, lopăţele, pungi, corzi, mingi etc.). De asemenea am familiarizat copiii cu obiectivele desfăşurării plimbărilor. Am organizat plimbări în cartier, în parc, în piaţă etc.
În urma plimbărilor efectuate din materialele adunate am realizat lucrări practice, machete, am confecţionat jucării, ierbare, insectare etc.Alte materiale ca: frunze, melci, castane, seminţe le-am folosit în activităţile de cunoaştere a mediului, matematică, activităţi practice, modelaj etc.
Plimbările oferă posibilităţi multiple de îmbogăţire a activităţilor desfăşurate la colţul naturii atât prin cunoaşterea unor elemente de muncă cât şi prin materiale culese (seminţe pentru germinaţie, crenguţe puse în apă la înmugurit, înflorit).
Copilul care a învăţat să admire natura, parcul cu flori, să asculte cântecul păsărilor din parc, susurul apei unui izvor, să observe munca depusă de unele insecte pentru a-şi strânge provizii pentru iarnă  sau câtă muncă depune o rândunică pentru a construi cuibul puişorilor ei, apoi pentru a-i hrăni, acel copil, cu siguranţă, când va fi mare va deveni prieten al naturii, apoi protectorul ei.
Vizitele reprezintă acţiuni de deplasare a copiilor pentru a cunoaşte la faţa locului o anumită localitate, muzeu, bibliotecă, monumente istorice, parcuri etc.
Vizitând muzee, copiii împreună cu părinţii reuşesc să cunoască şi să preţuiască valorile culturale, istorice, folclorice ale poporului nostru, înţeleg mai bine unele lucruri, îşi fixează cunoştinţele învăţate anterior în grădiniţă.
În cadrul activităţilor extracurriculare  am planificat  vizite pe care le-am realizat în Grădina Botanică, Parcul „Nicolae Romanescu” (Grădina Zoologică) şi Muzeul de Artă din Craiova.
La Grădina Botanică preşcolarii au observat arbuşti şi plante rar întâlnite, sera de flori şi arbori exotici. Aici au observat apa, flora şi fauna din preajma ei (melci, nuferi, broaşte, libelule, castelul de apă de aici.. Le-am explicat copiilor cum sunt îngrijite plantele, arborii, cum oamenii taie iarba, udă şi sapă florile, cum se menţine curăţenia în acest spaţiu.
Un alt obiectiv al vizitelor noastre din acest an şcolar a fost Muzeul de Artă, unde copiii au admirat lucrările expuse, au înţeles care este diferenţa între sculptură şi pictură, au înţeles faptul că lucrările expuse au o valoare culturală naţională deosebită şi trebuie păstrate într-un loc bine ales şi amenajat special pentru acest lucru – muzeul.
O altă vizită pe care am desfăşurat-o împreună cu copiii a fost vizita din Parcul „Nicolae Romanescu” (Grădina Zoologică), ocazie cu care am căutat să îmbogăţesc orizontul de cunoştiţe al copiilor cu privire la diverse animale care trăiesc într-un mediu îndepărtat şi pe care aceştia nu-l cunosc decât din cărţi, imagini, filme, Copiii au observat animalele întâlnite aici, le-au clasificat în funcţie de locul în care trăiesc (din ţara noastră, din alte ţări)., au sesizat asemănări şi deosebiri între ele.
Toate trăirile, impresiile pe care copiii le-au avut în timpul excursiilor, vizitelor sau drumeţiilor au fost reprezentate original în desenele lor, în povestirile, activităţile practice sau jocurile de rol.
Dacă am ajutat un copil să înţeleagă frumosul diin natură, să se bucure de frumuseţile şi bogăţiile naturii, să dorească să o orotească şi să o înţeleagă, mi-am îndeplinit rolul de educator şi formator al acestuia.

BIBLIOGRAFIE
1. Ministerul Educației si Cercetării, Institutul de Științe ale Educației Revista invățământului preșcolar, 3-4/2006,
2. IONESCU, M.; CHIŞ, V. Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001
3. PREDA, VIORICA, Metodica activităţilor instructiv educative în grădiniţa de copii, Editura «Gheorghe Cârţu Alexandru», Craiova 2009
4. LESPEZEANU M., Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar, Editura S.C. Omfal, Bucureşti, 2007

]]> https://iteach.ro/blog/195031/rolul-povestilor-in-stimularea-creativitatii-in-gradinita <![CDATA[ROLUL POVEȘTILOR ÎN STIMULAREA CREATIVITĂȚII ÎN GRĂDINIȚĂ.]]> https://iteach.ro/blog/195031/rolul-povestilor-in-stimularea-creativitatii-in-gradinita Fri, 15 Aug 2025 11:02:46 +0300   Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult ca vârsta ce cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane. Pe parcursul ei înregistrăm ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea individualităţii umane şi unele din cele mai semnificative achiziţii cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale.
Receptivitatea şi curiozitatea copilului, bogăţia imaginaţiei, tendinţa sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulaţie, dorinţa lui de a realiza ceva constructiv creativ pot fi “alimentate” şi împlinite efectiv, pot fi puse adecvat în valoare prin solicitări şi antrenamente corespunzătoare care astfel pot oferi multiple elemente pozitive în stimularea şi cultivarea potenţialului creativ propriu vârstei preşcolare.
             Povestea este o deosebită modalitate de cunoaştere a lumii, este un mijloc de comunicare şi o bună metodă de instruire. Ea conţine adevărurile fundamentale ale vieţii. Poveştile depăşesc hotarele spaţiului şi timpului, fiind prima hrană spirituală a copilului care îl învaţă să judece; o poveste bine spusă poate amuza, demonstra şi dezarma. Poveştile îmbogăţesc deprinderile de a comunica, îmbogăţesc vocabularul, cultivă sentimente frumoase, stimulează imaginaţia şi creativitatea, educă spiritul de sacrificiu, altruism, solidaritate, dreptate. Pune baza concepţiei despre lume şi viaţă.
               Intrând,,În lumea poveştilor” copiii, vor învăța să deosebească binele de rău, adevarul de minciună, faptele bune de cele rele, vor deveni mai atenţi, mai sensibili.
  În grădiniţa de copii se desfăşoară două tipuri de povestiri:
• povestirile educatoarei;
• povestirile copiilor: repovestire si povestirea creată de copii
             Tematica operelor literare expuse în activitatea de povestire se diferenţiază de la o grupă la alta astfel încât la grupa mare devin mai complexe, având ca scop sesizarea planului real şi a celui ireal, stimularea creativităţii copiilor, exersarea capacităţii de comunicare.
             Prin intermediul povestirii, copilul se eliberează de egocentrism, identificându-se în plan imaginar cu personajele în care găseşte ceva din el însuşi, şi ceva din personaje în el. Cu fiecare reluare a textului (de către cineva din familie sau educatoare) se sedimentează acţiunile, personajele si mai ales materialul verbal. Pentru preşcolar, adultul care îi citeşte povestea este şi autorul, martorul întâmplărilor povestite, magicianul care deschide uşa unei lumi nebănuite, actorul, şi mai ales modelul de vorbire şi povestire.
               Audierea poveştilor permite familiarizarea copiilor cu structura basmului popular şi cu o serie de procedee imaginative ca: amplificarea (Flămânzilă, Gerilă, Zmeul), diminuarea (Degeţica, Degeţel), multiplicarea (Balaurul cu 7 capete, Capra cu trei iezi, Cei şapte pitici), aglutinarea. Descoperirea semnificaţiilor, formularea titlurilor amplifică fluiditatea şi flexibilitatea.
              Repovestirea liberă se caracterizează printr-o mai mare libertate a imaginaţiei copiilor. Ei repovestesc în funcţie de preferinţă şi de receptarea afectivă. Dacă atitudinea adultului este permisivă, copilul introduce personaje noi (de cele mai multe ori întâlnite în alte poveşti), modifică întămplările, îmbogăţeşte acţiunile, propune situaţii de prevenire a unor situaţii neplăcute. Totuşi, este necesar să se asigure o succesiune logică a repovestirii şi să se acorde atenţie exprimării corecte, nuanţate.
              Povestirile create de copii au evidentă valoare formativă, contribuind la dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei creatoare, la dezvoltarea unei vorbiri corecte, fluente, expresive.
Cele mai frecvente tipuri de povestiri create şi practicate în grădiniţa de copii sunt povestirile create pe baza unui şir de ilustraţii şi povestirile cu început dat. Tematica   poveştilor create de copii după modelul educatoarei poate fi legată de: fapte cotidiene,  întâmplări, momente trăite de copii, de familia acestora sau de prieteni; întâmplări din viaţa animalelor.
              Copiii trebuie să-şi imagineze locuri, întâmplări, fapte care s-au petrecut sau se pot  petrece în viitor, ca în lumea reală, ca în filme de desene animate ori ca în vis. Copilul este independent în expresie, îşi manifestă nestingherit iniţiativa, spontaneitatea şi fantezia inepuizabilă. Atitudinea creatoare pe care o are faţă de limbaj depinde de natura mesajului pe care îl transmite şi de posibilităţile sale intelectuale, lingvistice, afective. Povestirile lui sunt scurte, fără divagaţii, fără explicaţii întinse, oarecum incorecte dar uneori pot avea o savoare deosebită. Sunt situaţii în care, prin povestirile create, proiectează asupra personajelor, propriile sale dorinţe, preferinţe, probleme. Va fi stimulat să introducă personaje noi, să înlănţuie şi să complice acţiunile, să organizeze logic discursul verbal, să introducă în aceeaşi povestire personaje din poveşti diferite, să se îndepărteze de poveştile ştiute, combinându-le sau transformându-le. Punţile verbale, întrebările şi exclamaţiile retorice ale educatoarei, ca răspuns la întrebările copilului, încurajările verbale şi nonverbale, ascultarea activă, aprecierea formulărilor şi soluţiilor neobişnuite, inedite sunt menite să stimuleze actul creativ. Orice întrerupere blochează şirul combinărilor şi recombinărilor verbale şi de imagini.
         Un loc deosebit între modalităţile de manifestare a potenţialului creativ îl are povestirea creată pe baza unui şir de imagini. Tablourile reprezintă adevărate texte iconice pe care copilul învaţă să le citească în mod creativ. Descifrarea conţinutului nu se limitează numai la descifrarea imaginilor, ci devine chiar o adevărată creaţie verbală. După descifrarea tabloului, copiii pot pune întrebări, pot formula titlul acestuia, pot să se completeze unul pe celălalt.
Educatoarea are sarcina didactică de a stimula imaginaţia şi de a încuraja originalitatea copiilor.
           Reuşita predării integrate a conţinuturilor în grădiniță ține în mare masură de gradul de structurare a conţinutului proiectat, într-o viziune unitară, ţintind anumite finalităti. Învătarea într-o manieră cât mai firească, naturală pe–o parte și învățarea conform unei structuri riguroase, pe de altă parte, sunt extreme care trebuie să coexiste în curriculum-ul integrat.
            Aşadar, astăzi mai mult ca oricând,este de datoria grădiniței să deschidă uşa fermecată a tezaurului poveştilor pentru copii şi să-i conducă pe aceştia în orizonturi fantastice alături de Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene în luptele cu forţele răului - zmei, balauri.,
          Grădinița este o oază educativă , este spaţiul de basm în care copilul trăieşte şi îşi încarcă rezervele energetice fizice şi psihice şi-şi constituie forţa de angajare entuziastă în înţelegerea de scenarii de viață.

BIBLIOGRAFIE :
Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.
Golu, P.—Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
Păun, E. –Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 
Cocoş C.- Pedagogie –  Polirom , Iaşi, 1996
Constantinescu, C. - Copilul şi Copilăria , Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Schiopu,U.- Educatia 2000+, Revista Invatamantul prescolar, Bucuresti
Breban,S.,Gongea,E., Ruiu, G.,Fulga, M-  Metode interactive de grup ,Editura Arves,2002
Dumitru, I.,Matei, Gh.- Metodica formarii si cultivarii abilitatilor de comunicare ale prescolarilor si elevilor de clasa I, Editura Cuvantul Info,2005, Ploiesti
Lespezeanu, M.- Traditional si modern in invatamantul prescolar, Editura Omfal Esential, 2007
Egan, K-  Imaginaţia în predare şi învăţare, Editura Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008.
Grama, F.- Curriculum pentru invamamantul prescolar , Ed.DPH, 2008,
Preda V., Pletea M., Grama F.- Activitatea didactica din gradinita, DPH, 2008
Berbeceanu, G.- Ghid orientativ pentru aplicarea curriculumului in invatamant prescolar 3/6-7 ani, Ed. Astra, 2008;
Toma, G.- Suport pentru aplicarea noului curriculum pentru invatamntul prescolar nivel 3-5 ani, Ed. Delta, 2009.

]]> https://iteach.ro/blog/194984/voluntariat-in-sistemul-de-invatamant-prescolar <![CDATA[Voluntariat în sistemul de învăţământ preşcolar.]]> https://iteach.ro/blog/194984/voluntariat-in-sistemul-de-invatamant-prescolar Thu, 14 Aug 2025 16:29:02 +0300 A  dezvolta spiritul voluntariatului la copii, a cultiva valorile lui  sunt unele din sarcinile de seamă ale educatorilor, pe care le vom forma participând direct la activităţile de voluntariat.,,Nu numai în prag de sărbătoare, lumina şi zâmbetul ar trebui să fie pe feţele celor de lângă noi”. Ar trebui să desfăşurăm mai des activităţi de voluntariat pentru că ele constituie o experienţă bogată de învăţare, facilitează dezvoltarea de capacităţişicompetenţe sociale şi contribuie la dezvoltarea la elevi a sentimentului de solidaritate. Acestea sunt benefice pentru voluntar ca individ, pentru comunitate şi societate în întregul ei şi reprezintă un mod de a aborda nevoile şi provocările umane.
În calitate de cadru didactic, este recomandabil să formezi copiilor gustul pentru activităţi care să le facă bine din punct de vedere sufleteşte si de pe urma cărora să beneficieze şialţii. Vizitele la centre de copii sau de bătrâni, concursuri, baluri mascate şi evenimente organizate la care se pot face donaţii pot fi ocaziile potrivite pentru a-i implica pe copiiişi a-i obişnui să se acomodeze în rolul de voluntari. Voluntariatul este activitatea desfăşurată din proprie iniţiativă, de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială.(Definitie adoptată de Consiliul Naţional al Voluntariatului, iunie 2002). Voluntariatul este o componentă fundamentală a societăţii civile. El însufleţeşte cele mai nobile aspiraţii ale omenirii -pacea, libertatea, oportunitatea, siguranţaşijustiţia pentru toate persoanele.
În zorii noului mileniu, voluntariatul reprezintă un element esenţial al tuturor societăţilor. Voluntariatul transformă în acţiunedeclaraţiaNaţiunilor Unite conform căreia „Noi, oamenii, avem puterea de a schimba lumea”. Această declaraţie promovează dreptul fiecărei femei, al fiecărui bărbat sau copil de a se asocia în mod liber şi de a activa ca voltunar fără deosebire de originea culturală sau etnică, religie, vârstă, sex, şicondiţia fizică, socială sau economică.
Toate persoanele din lume trebuie să aibă dreptul de a-şi oferi în mod liber timpul, talentul şi energia în beneficiul altora sau al comunităţii lor prin acţiuni individuale sau colective, şi fără a aştepta recompense financiare.Voluntariatul sau altfel spus munca neplătită, înseamnă, de fapt acumularea unei experienţe profesionale într-un anumit domeniu care să te ajute să experimentezi lucruri noi, să te dezvolţişi să ajuţi. Practic, a voluntaria înseamnă a ajuta necondiţionat, astfel încât beneficiarii să ajute la rândul lor, pe principiul dă mai departe.                                                          Responsabilitatea este principiul care stă la baza voluntariatului. Indiferent ce fel de persoană eşti, care îţi sunt convingerile sau ce vrei să devii, responsabilitatea este o abilitate pe care o dobândeşti prin muncă. Respectul faţă de tine şifaţă de ceilalţi îl câştigi prin responsabilitatea cu care iei anumite decizii, indiferent de natura lor. Al doilea element definitoriu al voluntariatului este comunicarea. Prin voluntariat, cel mai rapid se dezvoltă abilitatea de comunicare. Barierele ridicate de timiditate, frica de vorbit în public, greutăţile întâmpinate în crearea unor legături de prietenie sunt spulberate. A voluntaria înseamnă, de asemenea apartenenţa la un grup, un grup care devine în scurt timp o familie, iar relaţiiledeşi sunt de natură profesională,devinşi personale. Sub marea umbrela a comunicării, socializarea joacă un al treilea rol foarte important. Voluntariatul creeazapunţi între oameni şicomunităţi. Fără să vrem,suntemnevoiţi să socializăm în viaţa de zi cu zi pentru a putea exista. Însă, voluntariatul te învaţă tehnici şi metode de socializare, astfel încât timiditatea, teama şi frica să dispară, toate acestea ajutând la crearea ta din punct de vedere profesional.
În Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă sunt prevăzute o serie de obiective a căror transpunere în activităţi specifice conduc copiii spre descoperirea şiînţelegerea tainelor naturii. Activităţile pe domenii experenţiale (cunoaşterea mediului, educarea limbajului, activităţiartistico-plastice şi practice, activităţi muzicale), dar şiactivităţileextracurriculare (excursii, drumeţii, activităţi practic-gospodăreşti-plantări, acţiuni de ecologizare) contribuie la atingerea obiectivelor educaţiei ecologice.                                                            
La nivelul educaţieipreşcolare putem desfăşuraactivităţi de educaţie ecologică care, pe de o parte formează deprinderi, dezvoltă capacităţişi cultivă interesul copiilor pentru conduite ecologice, iar pe de altă parte contribuie direct la menţinerea unui mediu echilibrat, curat, benefic unei dezvoltări fizice şi mentale sănătoase a copiilor. Fiecare dintre noi avem responsabilitatea de a participa la acţiuni de protecţie a mediului în interesul sănătăţii noastre. Educaţia ecologică presupune dezvoltarea abilităţilor de a acţiona concret, de a ne implica activ în identificarea problemelor de mediu, capacitatea de a găsi soluţii pentru remedierea problemelor de mediu.
Pentru a descifra tainele voluntariatului pentru dezvoltare durabilă, cadrele didactice trebuie să implice copiii chiar de la vârste fragede în acţiuni de îngrijire şi protejare a mediului. Formarea voluntarilor pe probleme de mediu presupune formarea unor comportamente globale de protecţia mediului, în funcţie de diversitatea situaţiilor, impune implicarea membrilor comunităţii, necesită o gândire constructivă, integrată care să faciliteze educarea populaţiei pentru a fi responsabilă faţă de problemele mediului.
Prin participarea şi implicarea directă a preşcolarilor, părinţilor, cadrelor didactice la aceste acţiuni, voluntariatul a devenit o cale prin care orice om capătă experienţă, se poate exprima, poate fi alături de comunitate şi problemele ei. Aceste acţiuni educative contribuie şi la formarea personalităţii copiilor, a unor valori şi atitudini morale, a unor modele de implicare socială exprimate prin:
- cunoaştereaşi utilizarea conceptelor cu privire la voluntariat;
- exprimarea unui mod de gândire creativ, în structurarea şi rezolvarea sarcinilor de lucru;
- conştientizarea impactului social şi moral al acţiunilor de voluntariat;
- dobîndirea unor comportamente responsabile faţă de mediu şi implicit faţă de viaţa omului;
- manifestarea spiritului de iniţiativă în acţiunile de voluntariat;

Bibliografie :
1. Fiţiu, A. (2004). Ecologie şiprotecţia mediului. Bucureşti: Editura Academic Pres.
2. Curriculum pentru învățământul preșcolar,Buc.,2009,Ed.Didactică Publish In House
3. Educația timpurie pt aplicarea curriculumului preșcolar,Ed.Paralela 45,Cluj,2009

]]> https://iteach.ro/blog/194866/rolul-consilierii-parintilor-in-gradinita-de-acasa- <![CDATA[Rolul consilierii părinților în grădinița de acasă .]]> https://iteach.ro/blog/194866/rolul-consilierii-parintilor-in-gradinita-de-acasa- Wed, 13 Aug 2025 11:38:33 +0300 Într-un prezent în schimbare accelerată, traversat de momente de impredictibil, dincolo de gravitatea contextului care presupune „distanțare socială”, afectând implicit relațiile interpersonale, putem fi, în calitate de educatori ai grupei de preșcolari și prieteni consilieri ai părinților acestor copii.
Cu siguranță, în acest nou context, pot exista și oportunități de învățare inter-generațională în familie, „sugerând” părinților să petreacă momente de calitate cu copiii, momente ce reprezintă totodată modalități de comunicare și înțelegere mai profundă a comportamentelor și nevoilor copiilor, de conectare intrafamilială. Există, cu siguranță, în acest context al învățării online, oportunități de dezvoltare a unor competențe și abilități, începând cu cele cognitive și reglatorii (ce țin de rezolvarea de probleme, reglarea emoțională sau cultivarea unor interese, de dezvoltare a unor calități ale voinței, a curiozității și a căutărilor creative), până la cele ce țin de motricitate și autonomie personală, oferindu-le copiilor experiențe utile și instructive, diverse, practice.
Dincolo de „întâlnirea” zilnică propusă copiilor pentru desfășurarea activităților online, activități în care părinții preșcolarilor sunt co-participanți , mai mult sau mai puțin activi, prin activitățile de „consiliere online” săptămânale cadrul didactic contribuie la buna informare a părinților cu privire la importanța activităților educative desfășurate de copii, primesc feed-back pentru activitățile derulate cu copii și, nu în ultimul rând, primesc informație pertinentă referitoare la cunoașterea copiilor.
Părinții sunt cei care observă că cei mici cresc de la o lună la alta, în salturi și parcă, întotdeauna mai repede decât se așteaptă ei. Acest proces este pe cât de fascinant, pe atât de ușor de observat. Este creșterea pe dinafară. Încă și mai misterioasă este dezvoltarea psihică a copilului, ce însoțește dezvoltarea creierului (dezvoltarea atenției, a memoriei, a gândirii și voinței, ușor observabile), precum și „creșterea ...pe dinăuntru” , adică dezvoltarea emoțională a copilului.
De departe, dezvoltarea emoțională trebuie să fie preocuparea constantă a oricărui adult, părinte sau educator, care are grijă de copil. Dezvoltarea emoțională precede dezvoltarea motorie și cognitivă a copilului și le sprijină.
Exemplific câteva idei de consiliere a părinților în grădinița de acasă, în scopul de a contribui la dezvoltarea emoțională a copiilor ca parte integrantă a dezvoltării complete a individului, dezvoltare care se petrece, în mare măsură în sânul familiei și se continuă în grădiniță.
Nivelul inteligenței emoționale poate fi măsurat din perspectiva prezenței sau absenței anumitor abilități. Vorbim de abilitatea de a se cunoaște pe sine, adică înțelegerea propriilor emoții, stări, sentimente, trăiri, nevoi, limite, calități, defecte, credințe și convingeri. Cunoașterea de sine nu se traduce prin autosuficiență- mă mulțumesc cu ceea ce sunt și nu mai vreau nimic în plus- ci înseamnă înțelegere realistă și acceptare pozitivă, cu deschidere spre o continuă evoluție.

Cum dezvoltăm cunoașterea de sine a copilului?
Dați-i voie să aibă o voce proprie. E important să ne educăm copilul formând comportamente și obiceiuri adecvate, dar să nu uităm să-l încurajăm să-și exprime în mod civilizat opiniile, cu mențiunea că exprimarea lor nu atrage automat după sine și respectarea lor. Dacă unui copil nu i se îngăduie să aibă opinii sau preferințe, ci întotdeauna i le impunem pe ale noastre, pentru „că știm noi ce e mai bine pentru el”, copilul nu va ști ce trebuie să-și dorească .„Vocea din mintea copilului” nu e vocea lui, ci vocea adultului, motiv pentru care copiii riscă să fie nemulțumiți, frustrați, furioși, ori retrași sau timizi, ambivalenți, incapabili să se simtă bine în pielea lor, să înțeleagă cine sunt, ce vor, dornici să fie de toate pentru toți, dar nefiind nimic pentru ei înșiși.
Ajutați-l să găsească asemănări și deosebiri între sine și ceilalți. E important pentru copil să înțeleagă prin ce se aseamănă și se deosebește de cei din jur (de la trăsături fizice la trăsături de personalitate: temperament, caracter, abilități, aptitudini, talente), să-și descopere calitățile și defectele personale, atuurile și propriile limite, să vadă calitățile și defectele celor din jur, fără să le judece, doar observându-le.
Apelați la discuții, povești, filme și jocuri de rol. Adesea e dificil să porți o discuție cu copilul despre sine însuși, chiar și la vârsta adolescenței. O astfel de discuție riscă să-l inhibe pe copil, așa că, discuțiile despre situații și alte persoane, reale sau imaginare, de poveste sau film, sunt mai indicate. Copilul se simte liber să-și exprime opiniile, îndoielile, temerile, să pună întrebări și să răspundă atunci când nu este el cel vizat. De aceea copiii discută cu plăcere despre eroi de desene animate ori de poveste. Ca părinți, generați astfel de discuții cu cei mici, să-și poată exprima liber opiniile și, navigați cu atenție printre întrebări și răspunsuri, fără să faceți analogii cu proprii copii și, mai ales, fără să le țineți morală. De asemenea, jocurile de rol permit experimentarea comportamentelor diverse și oferă ocazia să dăm curs propriei voci, prin vocea personajelor pe care le interpretăm ca la teatru, fără riscul de a ne expune prea mult.
Auto-dezvăluirea părintelui, care va încuraja astfel auto-dezvăluirea copilului.
De o importanță deosebită în dezvoltarea emoțională a copilului se bucură formarea abilității de a empatiza, adică de a te pune în locul celuilalt, de a-i recunoaște , înțelege și accepta emoțiile, fără a-l judeca.

Cum dezvoltăm empatia copilului?
Ajutându-l să-și (re)cunoască atât emoțiile proprii, cât și pe ale celorlalți, cu ajutorul emoticoanelor, fotografiilor, ilustrațiilor, filmelor, pieselor de teatru, dar cel mai bine în joacă și prin observarea lor în timp real (cu ajutorul expresiei feței, a gesturilor și posturii corpului).
Recunoscându-i și validându-i emoțiile (Înțeleg că ești supărat pentru că ți-ai pierdut jucăria) în locul invalidării lor, în încercarea de a consola copilul (N-ai de ce să fii supărat! Lasă că-ți cumpăr alta.)
Ajutându-l să descopere lucrurile care-i îmbunătățesc starea, cum să se liniștească singur, cum să se încurajeze, cum să aibă o inițiativă etc.
Prin jocuri, observații și discuții, putem exersa împreună cu copilul recunoașterea emoțiilor.
Abilitatea de autocontrol echivalează cu autocenzura sau cu înfrânarea, fiind definită ca deprinderea de a-ți gestiona eficient propriile emoții, sentimente și comportamente, de a te opri la timp din comportamente inadecvate, deranjante, sau de a te abține de la comportamente care, deși sunt însoțite de plăcere, au efecte negative asupra ta. Părinții încurajează voința activă a copilului, dar adesea nu dau nici o atenție voinței inhibitoare, neînțelegându-i valoarea.

Cum dezvoltăm auto-controlul copilului nostru?
Copiii au nevoie să învețe reglarea emoțională, adică să-și dezvolte abilitatea de a-și controla comportamentul declanșat de o emoție. Prin urmare, trebuie să se obișnuiască să tolereze frustrarea, să facă față fricii, să se apere, să rabde să stea singuri, să negocieze prietenia.
Jocurile de tipul „Stop și hai” și „Scaunele muzicale”, cursele cu obstacole, jocuri cu reguli (care vor fi mai întâi respectate, apoi pot fi înlocuite cu reguli trăsnite, inventate chiar de copii), precum și strategiile de tipul „Oprește-te și gândește” sau „Numără până la zece”, îi ajută să deprindă controlul impulsivității.
Controlul impulsivității nu poate fi conceput în absența strategiei alternative acceptate („Cum aș putea să fac altfel?). Oferiți copiilor alternative comportamentale pe care să le reproducă în locul ieșirilor necontrolate. Aceste alternative comportamentale pozitive, vor fi recompensate, la început, de fiecare dată, ba chiar și încercările nereușite ale copiilor deosebit de impulsivi.
Cardurile „de ținut minte”  îi ajută pe copii să-și amintească ce au de făcut exact în acele momente în care emoția intensă le „întunecă” judecata („Când ești la rând, păstrează distanța față de persoana din fața ta”).
Este foarte important să-l ajutăm pe copil să realizeze legăturile dintre acțiunile sale și emoțiile sale („Cum crezi că s-a simțit copilul pe care l-ai lovit? Cum te simți tu când ești lovit? Ce anume te-a supărat?”).
Limitele și regulile clare, adecvate și rezonabile sunt, de departe cea mai importantă măsură prin care putem să-i dezvoltăm toleranța la frustrare și capacitatea de autocontrol, de aceea trebuie să le folosim ca pe niște ghidaje, în loc să ne ferim de ele. Părinții care nu suportă limitele și nu respectă regulile sunt mai tentați să nu impună reguli și limite rezonabile copiilor lor.
Abilitatea de a crea și menține relații sociale bune, sau, pe scurt abilitățile sociale, sunt extrem de importante, pentru că trăim printre oameni și fiecare dintre noi este unic și diferit. Putem alege cu cine ne împrietenim, cu cine ne căsătorim, pe cine angajăm să lucreze alături de noi, dar nu ne putem alege colegii de muncă, vecinii, familia în care ne naștem, nici copiii. Abilitățile sociale sunt perfect compatibile cu onestitatea și autenticitatea. A spune cuiva adevărul se poate face în diferite moduri: fie brutal și jignitor, fie ironic și critic dar, dacă știi cum, poți fi onest, politicos și ferm când este cazul, sau politicos și delicat, plin de compasiune și înțelegere în alte situații, sau profesional și neutru atunci când se impune, de fiecare dată însă complet autentic și receptiv la posibilele stări pe care cuvintele tale i le produc celuilalt, anticipând anumite reacții și comportamente.

Cum dezvoltăm abilitățile sociale ale copilului?
Discuțiile libere sunt esențiale. Aceste discuții trebuie să ocupe un minim de 15 minute zilnic, însă avem nevoie să înțelegem că ele trebuie să fie libere. Tema va fi la alegerea copilului, iar părintele se va abține de la orice judecată, scopul fiind doar de-a face conversație, nu de-a „educa”. Aceasta înseamnă că: nu răspundem la telefon, nu verificăm mesaje, nu facem și alte treburi casnice sau cu caracter profesional.
Să comentăm împreună filme, cărți, situații, știri în care , ca părinte, nu urmăresc să-mi impun părerile, nici să-mi impun părerile, nici să-mi conving copilul de o opinie oarecare, ci, mai degrabă, să aflu ce crede el referitor la anumite situații sau personaje.
Participarea la diverse activități sociale, petreceri, reuniuni, evenimente, expoziții, vacanțe în familie sau în grup, în cadrul unor tabere, îi vor da copilului ocazia să se adapteze la diverse situații și actori sociali.
Să evităm hiperprotecția, adică să nu ne implicăm excesiv în a controla mediul copilului pentru a minimiza eventualele experiențe negative. Adeseori, hiperprotecția îmbracă forma grijii față de copil: limitarea participării la anumite activități extrafamiliale, blocarea unor surse de informații, ascunderea unor evenimente neplăcute din familie, ca să evite „traumatizarea” copilului. În realitate, copilul este împiedicat să capete experiență socială și are prea puține contexte în care e nevoit să facă față unor emoții negative, să stăpânească evenimente noi și amenințătoare. Unii părinți sunt obsedați să nu își traumatizeze copiii și, adesea, trauma a devenit simpla scoatere a copilului din mediul său familiar, din zona lui de confort. Copilul „cocoloșit” este ferit tocmai de experiențele care îl pot ajuta cel mai mult, din cauza lipsei de înțelegere a părinților asupra faptului că, singurul mod prin care copiii învață să dețină controlul într-o situație dificilă este să experimenteze emoții negative, precum anxietatea, frustrarea și dezamăgirea.
Avem datoria de a ne dezvolta emoțional mai întâi noi, pentru copiii noștri și astfel, prin ei, avem ocazia de a recupera o parte semnificativă a psihicului nostru, primind șansa unei vieți împlinite.

Bibliografie
Şoitu, Laurenţiu, CHERCIU, Diana, 2006, Strategii educaţionale centrate pe elev, Editura Alpha MDN, București
Verza, Emil, Psihologia vârstelor, 1981, Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M., Eul şi personalitatea, 1999, Editura Trei, București

]]> https://iteach.ro/blog/194865/ce-fel-de-pӐrinti-suntem-stiluri-parentale <![CDATA[CE FEL DE PӐRINȚI SUNTEM?-STILURI PARENTALE.]]> https://iteach.ro/blog/194865/ce-fel-de-pӐrinti-suntem-stiluri-parentale Wed, 13 Aug 2025 11:37:03 +0300 Stiluri parentale și impactul asupra copiilor.

În literatura de specialitate veți întâlni mai multe tipuri de clasificări. În lucrul cu părinții m-am axat pe 4 stiluri parentale diferite pe care le-am regăsit în parcursul meu professional și în viața de zi cu zi: stilul sever, permisiv, nepăsător și antrenor. Nici un părinte nu este 100% într-un stil și străin total de alt stil, dar dacă analizați cu atenție veți vedea care stil vă este mai caracteristic.
Să le luăm pe rând și să analizăm și impactul asupra copilului:
Stilul sever:
Este stilul cunoscut bine de noi, pe pielea noastră, pentru că mulți am fost crescuți de părinți care:
– impugn reguli fără a exista explicații și nici posibilitatea de a fi negociate (”așa zic eu”, ”eu decid, tu doar faci”);
– nu permit să fie întrebați ”de ce” și cu atât mai puțin să le fie puse la îndoială deciziile;
– aplică pedepse, de multe ori și corporale și asta fără prea multe explicații (pe principiul: nu e bine să umbli la priză – ai umblat – ți-a dat o palmă și o pedeapsă – atât);
– au foarte mari așteptări de la copii, mai mult, trăiesc prin realizările copiilor;
– critică, jignesc, acuză, insultă, reproșează;
– manipulează pentru a obține ce vor de la copii;
– amenință cu retragerea iubirii (dacă nu faci cum vreau eu nu te mai iubesc, dacă mă superi nu mai vorbesc cu tine etc);
– nu manifestă afecțiune, fiindcă văd afecțiunea ca pe un semn de slăbiciune (principiul ”pup copilul în somn să nu i se urce la cap”)
– nu le vorbesc copiilor despre emoții și nu le permit manifestarea celor pe care le consideră negative (”băieții nu plâng”,” haică nu ai nimic, nu mai plânge, doarte-ai zgâriat puțin”, ”ți-am zis să nu te joci cu X, ai meritat palma” etc);
– sunt furioși, irascibili, închiși, triști, fără poftă de viață.
Cum  sunt copiii crescuți de părinți severi?
– au o mare lipsă de încredere în propria persoană venită din lipsa exercițiului de a decide și din experiența de a li se impune absolut tot ce fac și din lipsa afecțiunii;
– sunt incapabili de autodisciplină și predispuși să intre în relația de adulți cu persoane care le vor domina și le vor trasa parcursul;
– au abilități sociale slabe, își fac cu greutate relații de prietenie sincere și profunde.
Stilul permisiv:
Este stilul pe care sunt expuși să îl adopte mare parte dintre adulți de azi, crescuți de părinții severi de ”ieri”. Sunt părinți care:
– impugn foarte puține reguli, când nu lipsesc deloc, și oricum nu sunt foarte stricte;
– oferă libertate foarte mare copiilor de a lua propriile decizii, uneori fără un ghidaj;
– au un nivel de toleranță foarte ridicat, vor răspunde la întrebarea ”de ce” chiar dacă este pusă a 29 oară și părintele mai are puțin și leșină;
– ignoră comportamentele nedorite ale copiilor, prefer să nu vadă că scuipă pe jos, în loc să îi învețe să nu o mai facă;
– se tem de copiii lor, sunt intimidați de ei;
– au așteptări mici de la copii în ceea ce privesc comportamentele și realizările;
– sunt salvatorii copiilor când apar situațiile de criză, rar îi lasă să se descurce singuri;
– se plâng în fața copilului de cât de greu le este sau îi cicălesc permanent pentru a obține ce vor;
– manifestă foarte multă afecțiune față de copil, dar o condiționează (transmit indirect mesajul ”te iubesc când ești bun și ascultător);
– sunt instabili (foarte calmi și permisivi, dar explodează dacă li se ating limitele);
Cum sunt copiii crescuți de părinți permisivi?
– au încredere în propria persoană și își formează un mod propriu de a gândi pentru că au fost lăsați să gândească;
-întâmpină dificultăți în dobândirea autonomiei și independenței (pot rămâne dependenți de părinți și la vârsta adultă);
– sunt lipsiți de auto disciplină;
– au abilități sociale slabe, sunt nesiguri și neascultători, se adaptează cu greutate regulilor societății;
Stilul nepӑsӑtor:
– nu impugn limite pentru că sunt pasivi;
– sunt nepăsători și neglijează nevoile copiilor (uneori se ajunge chiar la abuz când nu satisfac nici nevoile de bază);
– pasează autoritatea tutelară către altcineva (bunica, mătușa, vecina, fratele/soramai mare etc);
– au foarte puține cerințe și așteptări de la copil;
– nu recunosc realizările și performanțele copilului; nu îl văd;
– în locul afecțiunii și a timpului petrecut împreună oferă cadouri sau libertatea deplină în fața televizorului sau timpul nemăsurat petrecut pe undeva cu prietenii;
– sunt instabili și extrem de preocupați de propria persoană.
Cum sunt copiii crescuți de părinți nepăsători?
– au o mare lipsă de încredere în propria persoană, emotivi, retrași, nu se vădniciei cum nici părinții nu i-au văzut;
– au dificultăți în a se implica și adapta în orice domeniu (școală, relații de prietenie, muncă, relații intime);
– se implică în situaţii periculoase şi sunt predispuşi spre un comportament delicvent la maturitate.
Stilul antrenor:
– stabilesc limite și reguli clare; negociază acolo unde se poate cu copilul;
– explică clar și detaliat și oricând este nevoie care sunt motivele pentru care s-au stability aceste reguli;
– sunt flexibili, dar consecvenți în tot ce înseamnă reguli ce țin de binele fizic și psihic al copilului;
– le permit copiilor să ia propriile decizii, să aibă un punct de vedere, să aibă opțiuni;
– când apar comportamentele nedorite la copii, folosesc aceste ocazii ca pe o oportunitate de învățare;
– nu se tem de copiii lor sau de exprimarea emoțiilor dureroase;
– respect anevoile și dorințele copiilor și fac o diferență clară între ele;
– sunt pozitivi în relația cu copilul, relație pe care o formează pe o bază solidă de respect reciproc;
– oferă iubire necondiționată și pun accent pe dezvoltarea emoțională a copilului lor;
– sunt calmi, deschi și, blânzi și optimiști.
Cum sunt copiii crescuți de părinți antrenori?
– au foarte multă încredere în propria persoană, se valorizează și se prețuiesca șa cum a făcut-o și părintele;
– au abilități sociale foarte dezvoltate și capacitatea de autodisciplină;
– se adaptează foarte bine la orice mediu și învață cu rapiditate lucruri noi.

BIBLIOGRAFIE:
Pânișoarӑ, I.,O. (2017)- Ghidul profesorului, Iași, EdituraPolirom.

]]> https://iteach.ro/blog/194864/consilierea-parintilor <![CDATA[CONSILIEREA PĂRINŢILOR.]]> https://iteach.ro/blog/194864/consilierea-parintilor Wed, 13 Aug 2025 11:35:40 +0300 Personalitatea copiilor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact şi mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului, îi creează resentimente şi-1 îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi excentrici sau conservatori, părinţi „de duminică”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-şi educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce.
O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia în comunicarea cu proprii lor copii, precum şi mijloace de optimizare a comunicării dintre aceştia. Părinţii au fost chestionaţi asupra modului cum comunică cu copilul cu scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea. Chestionarul cuprinde 11 itemi după cum urmează:
1. Staţi de vorbă zilnic cu copilul dumneavoastră?
2. Cât timp afectaţi discuţiilor?
3. Despre ce discutaţi?
4. Care probleme credeţi că vă reduc din timpul pe care aţi vrea să-1 petreceţi cu copilul dumneavoastră?
5. De ce credeţi că uneori copilul refuză să comunice cu d-voastră?(dacă e cazul)
6. Ce faceţi atunci când copilul greşeşte?
7. Consideraţi că sunteţi un exemplu pentru copilul d-voastră?
8. Cum încercaţi să vă apropiaţi de copilul d-voastră?
9. Ce simţiţi când comunicarea cu copilul d-voastră este foarte bună?
10. Dar când nu este bună ce credeţi că nu aţi făcut?
11. Aţi apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportare? Dacă da, la cine?
Chestionarul prezentat a constituit o provocare şi un prilej de reflecţie pentru părinţi, dar şi un punct de pornire pentru activităţile următoare. Prezentând rezultatele chestionarului în faţa părinţilor fără a face nominalizări, am realizat o optimizare a relaţiilor de comunicare între părinţi şi copii prin formularea unor concluzii ce au avut menirea de a îndruma preocupările părinţilor în această direcţie.
Părinţii trebuie să fie buni ascultători şi să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul doreşte să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoţionale, copilul pierzându-şi încrederea în adulţi şi retrăgându-se într-o lume a sa.
Dacă părintele foloseşte forţa pentru obţinerea comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.
Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar şi satisfacţiile pe care le au părinţii care reuşesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută şi nicidecum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări.
Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea lui.
Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului, în orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală” şi nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine , înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi părinte.
Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau dintre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure.
În ceea ce priveşte familia se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă şi indiferenţa.
În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili, în cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv.Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică. La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului.  În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:
- să-şi cunoască bine copilul, observându-1 şi antrenându-1 de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;
- să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
- să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activitate şi de cunoaştere;
- să-1 sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul afectat pentru activităţile de tip„pasiune";
- să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare demnă;
- să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
             Bibliografie:     
Key,E.(1988)-“Secolul copilului”,EDP Bucuresti;
Schiopu,U.,Verza,E.-“Psihologia varstelor”, “Ciclurile vietii”,EDP,Bucuresti,1995;

]]> https://iteach.ro/blog/194812/procesul-de-incluziune-prescolara-–acceptareinovare-si-daruire <![CDATA[PROCESUL DE INCLUZIUNE PREȘCOLARĂ –ACCEPTARE,INOVARE ȘI DĂRUIRE.]]> https://iteach.ro/blog/194812/procesul-de-incluziune-prescolara-–acceptareinovare-si-daruire Tue, 12 Aug 2025 11:45:01 +0300 Incluziunea nu este un simplu concept care să poată fi redusă la plasarea ,respectiv la integrarea copilului cu cerințe educative speciale în unitatea de învățământ. Definiția are în vedere atât noțiunea de acces educațional cât și recunoașterea importanței acoperirii adecvate a nevoilor individuale ale copiilor.
Cuvântul de ordine pentru a înțelege educația incluzivă este flexibilitatea. Principiile educației incluzive cer să se aibă în vedere importanța satisfacerii nevoilor/cerințelor individuale ale copiilor,să se lucreze în parteneriat cu părinții și copiii/persoanele care fac educație ,să se implice atât cadrele didactice cât și instituțiile din care fac parte în dezvoltarea acestei abordări pentru un demers educațional eficient.
Educația incluzivă este legată de o societate incluzivă,acea societate care promovează valorile democratice și ascultă vocile tuturor membrilor ei. Societatea pluralistă multiculturală și democratică este baza de dezvoltare a educației incluzive.
Educația incluzivă este un proces nu o stare sau o etichetă,deoarece este o educație bazată pe grădiniță/școală ca partener al familiilor și comunității și pe înțelegerea comunității ca principalul susținător și partener al acesteia.
Educația pentru toți /incluzivă este o adevărată provocare pentru sistemul de învățământ,dar și pentru educație în general. Educația incluzivă este un drept uman. Este educație de calitate care dă o orientare pozitivă,democratică tendințelor dezvoltării practicilor educative. Suntem la începutul unui nou mileniu. Omenirea a acumulat rezerve uriașe de istorie, cultură și civilizație. Valoarea acordată omului,importanța individului pentru dezvoltarea socială, relațiile dintre dezvoltarea societății, evoluția tehnicilor de educație și dezvoltarea individualității constituie probleme luate în discuție și interpretare diferit, de la o epocă la alta.
Viitorul nostru depinde de modul în care lumea de azi va reuși în mod creativ să răspundă la aceste probleme.
Copiii sunt speranța noastră și de modul în care creștem,educăm și sprijinim dezvoltarea lor va depinde configurația și dimensiunea democratică a lumii de mâine. În mod firesc,educația se adresează tuturor copiilor. Lumea în care trăim are nevoie de puterea minții și spiritul tuturor membrilor ei. Societatea de astăzi,prin instituțiile de învățământ își propune valorizarea tuturor oamenilor,oferirea șanselor la dezvoltare și educație. Faptul că suntem atât de diferiți este o șansă a dezvoltării și nu o limită.
De-a lungul anilor am lucrat la grupă cu preșcolari ce proveneau din diferite medii sociale,astfel copii ce se bucurau de toate condițiile unei vieți lipsite de griji, dar și cu copii ce proveneau din familii dezorganizate, familii numeroase cu copii mulți care își asigurau cele necesare traiului, cu greutate.
Am întâlnit copii cu tulburări/deficiențe de limbaj și comunicare, cu tulburări de comportament, cu tulburări socio-emoționale. Accesul și valorizarea fiecăruia a necesitat un parcurs bine stabilit ,parcurs ce a fost realizat cu eforturi permanente și susținute.
Educația timpurie este o componentă importantă a educației pentru toți,constituie prima treaptă a educației și valorizează un segment de vârstă extrem de larg și important –copilăria mică. Tot aceasta promovează conceptul de parteneriat educațional ,cel de participare și responsabilizare prin dezvoltare pro socială și se caracterizează prin identificarea factorilor dezvoltării, construiește premisele socializării și participării, egalizează șansele la dezvoltare, participare și integrare socială, responsabilizează educatorii,familia, comunitatea, societatea care sunt strâns legate de primii ani de viață ai copilului. Tot aceasta propune și proiectează parteneriate educaționale pentru dezvoltarea copiilor ca membrii activi ai societății, schimbă abordarea vârstelor mici în teorie,politici și practici, oferă o perspectivă pozitivă, umanistă asupra valorii educației, vârstelor copilăriei,activității de joc și învățare. Schimbă curriculumul, îl flexibilizează și adaptează pentru toți copiii, percepe grădinița și școala ca o instituție care promovează dezvoltarea competențelor,eliminând viziunea sancționatoare și etichetarea.
Educația timpurie se definește prin acțiunile coerente și directe asupra copilului și asupra contextului de viață material și social, cu scopul de a oferi cele mai potrivite ocazii și a sprijini creșterea și dezvoltarea copilului mic, pornind de la identificarea și cunoașterea nevoilor generale și individuale ale fiecăruia.
Programele de educație timpurie pot aduce mari beneficii copiilor nu numai individual și imediat,ci de asemenea social și economic de-a lungul unei vieți în termenii abilității copilului de a-și aduce contribuția în familie și societate.
Copiii trăiesc într-o lume globală și competitivă, o lume a accelerării și nerăbdării, a competiției și polarizării care generează în același timp numeroase inegalități înrădăcinate în societățile din întreaga lume, inegalități rezultate din ,,cine suntem?’’/,,cum suntem?’’/,,cesuntem?’’.
Impactul unor asemenea procese poate fi contrabalansat, oferindu-le copiilor de vârsta cea mai fragedă ocazia de a învăța atitudini și comportamente pozitive față de cei ce sunt diferiți de ei,iar pe de altă parte trebuie să le construim ocazii pentru a-i dezvăța de atitudinile și comportamentele negative pe care le-au învățat deja.
Investiția în programele de educație timpurie poate fi o investiție în crearea unor cetățeni mai educați. Educația preșcolară, prin formele ei specifice produce acele trăsături esențiale pentru democrație, mai mult decât forma și conținutul majorității școlarizării primare pentru că curriculumul preșcolar este orientat în direcția învățării prin acțiune,explorare, întrebări.
Educația timpurie este o formă de educație incluzivă pentru că propune cele mai potrivite forme de abordare educațională la vârstele mici pentru a produce o educație de calitate. Se realizează formal în instituțiile abilitate, dar ,în același timp, non formal prin implicarea agenților și instituțiilor anexe care sprijină educația formală. Ca educație incluzivă, educația timpurie evidențiază valoarea diferențelor dintre copii, înțelese ca particularități ale învățării individuale și sociale, și precizează Cerințele Educative Speciale ca părți componente ale curriculum-ului programelor educative.
Grădinița noastră a pus și pune accentul deosebit pe conținuturile modernizate ale serviciilor educaționale pe care le furnizează, respectând copilul indiferent de statutul social,etnie, religie, capacitate intelectuală, fizică etc. Aici s-a creat un mediu educațional stimulativ din punct de vedere intelectual precum și în ceea ce privește tratarea lui la modul general ca persoană unică și valoroasă: învățarea prin joc/ participarea copiilor la alegerea activităților,jocurilor/ organizarea adecvată a mediului ambient/ parteneriatul educațional grădinița –familie –comunitate.
Copiilor li se asigură protecție și afectivitate,li se construiesc ocazii de joc și de învățare, de destindere,autodisciplină și respect pentru ceilalți. O abordare globală a dezvoltării copilului care asigură calitatea educației la această vârstă.

]]> https://iteach.ro/blog/194811/invatarea-colaborativa-in-gradinita <![CDATA[ÎNVĂŢAREA COLABORATIVĂ ÎN GRĂDINIŢĂ.]]> https://iteach.ro/blog/194811/invatarea-colaborativa-in-gradinita Tue, 12 Aug 2025 11:43:02 +0300 Ce este învăţarea prin cooperare? ,,Învăţarea prin cooperare înseamnă utilizarea ca metodă instrucţională a grupurilor mici de elevi, astfel încât aceştia să poată lucra împreună, urmând ca fiecare membru al grupului să-şiîmbunătăţeascăperformanţele proprii şi să contribuie la creştereaperformanţelorcelorlalţi membrii ai grupului.” (Johnson, R., Johnson, D., Holubec, E., 1994).
,,Învăţarea prin cooperare se referă la o varietate de metode de predare in care elevii lucrează în grupuri mici pentru a se ajuta unii pe alţii în învăţareaconţinutului academic. nȊ clasele cooperante se aşteaptă ca elevii să se ajute unii pe alţii, să discute unii cu alţii, să-şi verifice nivelul curent de cunoaştereşi să umple lacunele în înţelegere unii altora.” (Slavin, R.,1995)
,,Învăţarea cooperativă este o metodă didactică bazată pe organizarea, în funcţie de obiectivele operaţionale bine stabilite, a unei munci colective fondate pe complementaritate, orientate spre asigurarea aspectului social al învăţăriişi care vizează dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a interacţiunilor, competenţelorşi comportamentelor sociale ale elevilor.” (Ionescu, M., Bacos,M., 2001)
Pornind de la aceste definiţii putem spune că, învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată şi sistematizată, în cadrul căreia, grupe/echipe mici lucrează împreună pentru a atinge un ţel comun, urmând ca fiecare membru al unui grup să-şiîmbunătăţeascăperformanţele proprii şi să contribuie la creştereaperformanţelorcelorlalţi membri ai grupului. Deşi a apărut sub diverse denumiri (învăţare prin cooperare, învăţare colectivă, învăţare comunitară, învăţare reciprocă, învăţare în echipă, studiu de grup, studiu circular, etc.), învăţareacolaborativă presupune cooperarea (munca alături de cineva), colaborarea, adică participarea activă la realizarea unei acţiuni, bazată pe schimbul de propuneri, idei. Învăţarea prin cooperare ajută copiii să înveţe mai profund, cultivând relaţiile bazate pe respect reciproc şi colaborare constructivă. Tehnicile de învăţare prin cooperare prezintă o serie de strategii de atribuire a unor roluri active copiilor, pentru ca aceştia să se sprijine reciproc în învăţare.
Nu mai este suficient să li se prezinte copiilor date intuitive sau verbale, pentru ca ei să le înregistreze şi să le interiorizeze, pentru a fi redate în mod fidel; este nevoie de interacţiuni cognitive, sociale, prin care, învăţarea, oferă copiilor posibilitatea de a cunoaşte rezultatele procesului de învăţare, dar şi a proceselor mentale din cadrul învăţării.
De ce utilizăm învăţarea prin cooperare ? Procesul de învăţare nu poate fi conceput, în contextul actual, fără cooperare: pot colabora 3-4 copii într-un grup, 16-20 copii dintr-o grupă, dar pot conlucra şi copii din grupe şigrădiniţe diferite, în proiecte comune. Deci, a coopera înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun, presupunând un schimb activ de idei, înseamnă a dezvolta componenta socială a personalităţii copiilor. Determinarea copiilor preşcolari să lucreze în echipă reprezintă o tehnică binecunoscută pentru promovarea învăţării active şi a unei mai bune pregătiri pentru integrarea şcolară , ştiut fiind faptul că abilitatea de-a lucra împreună a devenit apanajul noii reforme educaţionale. Din acest motiv, toate activităţile de învăţare nu trebuie să fie prelegeri plicticoase, ci jocuri cu rol, simulări, poveşti, probleme decupate din viaţa de zi cu zi. în orice moment al activităţii copilul este antrenat într-o activitate cu o sarcină clară şi întotdeauna participarea lui are drept scop să găsească o soluţie, să câştige o competiţie, să-şi adjudece un merit pentru efortul său. Copiii trebuie învaţaţi de mici să coopereze în cadrul unor echipe, dar să se înfrunte şi individual din perspectiva „câştig eu – câştigişi tu”.
Rolul învăţării prin cooperare pentru copii CARACTERISTICI/REZULTATE/ PERMITE /CULTIVĂ:
• îşi stabilesc sarcini
• cooperează
• schimbă idei
• selectează informaţia cea mai bună
• informare din surse variate
• permite transferul de cunoştinţe
• dezvoltarea comunicării orale şiconvenţionale
• este facultativă intervenţia educatoare– observator
• utilizarea proceselor mentale de nivel superior: gândirea abstractă, gândirea critică
• socializarea • schimbul de păreri
• însuşirea altor opinii • dezbateri
• vizualizarea ideilor
• dezvoltarea încrederii în sine
• autoevaluarea pe baza analizei şi în comparaţie cu colegii
• toleranţa • adaptarea la contexte diferite
•motivaţia
• creativitatea
• dorinţa de cunoaştere
• acţiunea
• spirit de competiţie cu echipele rivale
• responsabilitatea individuală şi de grup Formarea grupului de copii Organizarea învăţării în grupuri/echipe mici de copii trebuie făcută în mod corect.
La început, sunt copii care consideră că, dacă sunt grupaţi cu alţii, pot sta liniştiţi toată activitatea că are cine să realizeze sarcina de lucru. Educatoarea trebuie să-i determine pe copii să conştientizeze că sarcina unui grup este una comună, iar pentru a fi realizată, fiecare copil are o sarcină individuală, pentru care-şi asumă responsabilitatea. Gupurile sunt utile pentru a genera într-un interval scurt, un mare număr de idei şi pentru a facilita înţelegerea unor concepte abstracte, prin discuţii referitoare la informaţia primită şi la experienţa personală. Copiilor li se solicită în mod explicit formarea de mici echipe pentru rezolvarea unui exerciţiu, a unei lucrări, a unui proiect, etc. Copiii trebuie să-şi împartă sarcinile şi să relaţioneze unul cu altul. Pe măsură ce o echipă îşiîndeplineşte partea sa, următoarea preia responsabilităţile acesteia, compară şi completează informaţiile etc. Un factor important al învăţării prin cooperare îl constituie valorificarea cunoştinţelor deja acumulate de către copii şi crearea posibilităţii de a dobândi altele noi, învăţând concomitent să structureze informaţia posedată şi cea nouă.
Câteva modalităţi de formare a grupurilor de copii:
1. Copiii numără de la 1 la 4 (sau 3), cei cu numărul 1 se aşează la masa pe care se găseşte cifra 1 şiaşa mai departe, fiecare copil se şează la măsuţa cu cifra corespunzătoare
2. Pe o măsuţă se amestecă ecusoane cu 3 sau 4 categorii de desene: flori, iepuraşi, ursuleţi, fluturaşi, etc. Fiecare copil îşi alege ecusonul preferat şi se aşează la măsuţa la care se găseşteecusonul pe care l-a ales (se pot aşeza ecusoane pe spatele fiecărui copil şi colegii se dirijează reciproc)
3. Impusă - aşezarea copiilor după cum indică educatoarea
4.După preferinţa copiilor Interogatoriul constructivist al educatoarei în cadrul învăţării prin cooperare • Cum îi voi face pe copii să-şi amintească şi să-şi activeze informaţiile, experienţele pe care le deţin, despre subiectul pe care-l voi propune? • Cum îi voi motiva pentru a căuta să se informeze şi să investigheze subiectul propus? • Cum îi voi face să interacţioneze în mod activ cu noile informaţiişi cu ceilalţi membrii ai grupului? • Ce contexte de exersare a noilor conţinuturi voi crea? • Cum voi putea determina copiii să dea un sens şi o interpretare personală celor învăţate, reprezentative pentru fiecare copil? În procesul de lucru, metodica se adaptează la necesitatea dictată de o anumită conjunctură: numărul de participanţi, gradul de cunoaştere a problemei, nivelul de instruire, etc, flexibilitatea metodicii prezentând o condiţie indispensabilă a unui impact social sporit al activităţilor.
Aplicând metodele interactive, copiii lucrează pe baza cazurilor improvizate, precum şi a celor reale. Managementul lucrului în echipă Fixarea grupului şi a sarcinii de lucru
 Copiii lucrează în cadrul unei grupe, colaborează în realizarea sarcinii  Educatoarea monitorizează toate grupele
 Grupele îşi expun ideile sau produsele muncii lor (desene, schiţe) Completarea, între grupe, a ideilor, a cunoştinţelor sau a produselor realizate
 Constatarea întregului realizat : învăţarea propriu-zisă
Feed-back acordat de copii copiilor din grupe diferite
Feed-back acordat de educatoare Avantajele şi dezavantajele învăţăriicolaborative
Avantaje Dezavantaje
• Apar idei mai multe şi mai bune
• Copiii învaţă unul de la altul, nu doar de la educatoare
• Încurajează contribuţia personală
• Aprecierea diversităţii
• Copilul intră în contact cu alte opinii decât ale sale,
• Impunerea lucrului în echipă nu va reuşi întotdeauna să integreze copiii timizi şi cu deficienţe majore de comunicare 3 acestea obligându-l să ţină seama de ele
• Se impune depăşirearestricţiei autoimpuse de a interacţiona cu copiii cu fond cultural asemănător
• Se valorifică informaţiile colegilor în construirea cunoaşterii proprii
• Ajută copilul să accepte schimbarea şi cooperarea pentru identificarea unor soluţii la problemele cu care se confruntă el sau echipa sa
• Dezvoltarea socială, dobândirea competenţelor sociale: respectul de sine, simţulidentităţiişi capacitatea de a rezista în condiţii de stres şi în situaţii de adversitate
• Dezvoltarea unor relaţii interpersonale mai bune: relaţii colegiale, solidaritate, grijă şi devotament, sprijin personal
• Evaluarea urmăreşte acordarea ajutorului imediat, având o funcţie corectivă, ameliorativă • Evaluarea se realizează prin raportarea la progresul individual, dar are în vedere atât participarea fiecărui copil la procesul elaborării în comun cât şi rezultatul echipei
•Productivitatea unor copii poate scădea uneori, atunci când sunt obligaţi să colaboreze cu alţi copii
•Educatoarea se confruntă cu necesitatea realizării unui compromis între eficienţăşiperformanţă •Necesită mai mult timp
•Unii copii pot domina grupul
•Se poate pierde din vedere obiectivul final, de învăţare, acordând foarte mare atenţierelaţiilorintragrup Exemple de strategii de învăţarecolaborativă
• Predicţiile în perechi Acestea pot fi folosite la diverse categorii de activitate. De exemplu: la activitatea de educarea limbajului, se va citi pe fragmente povestirea „Ciuboţelele Ogarului”, de Călin Gruia.
Copiii vor fi întrebaţi dacă ştiu povestirea; dacă este cineva care cunoaşteconţinutul povestirii, îi cerem să se abţină de la această etapă. Copiii vor fi aşezaţi perechi, fiecare copil având o foaie de hârtie şi un creion, dacă ştiu să scrie; dacă nu, vor răspunde oral. Copiii vor primi cuvinte – cheie care se referă la personaje, la locul unde se petrece acţiuneaşi la acţiunea propriu – zisă. După ce vor auzi cuvintele, copiii vor discuta, în perechi, şi vor încerca să-şi imagineze împreună despre ce va fi vorba, în povestirea ce va urma a fi citită. După ce au discutat timp de cinci minute, ei îşi vor prezenta predicţiile. Această activitate predictivă poate fi făcută o singură dată, la început, sau poate fi repetată în decursul lecturii, permiţând copiilor să-şi modifice predicţiile pe măsură ce află conţinutul.
Pentru copii este mai uşor să facă predicţii pe parcursul desfăşurăriinaraţiunii, deci se va aplica procedeul cu această situaţie.
● Gândiţi – lucraţi în perechi – comunicaţi Spunem copiilor că va urma o activitate în care li se va cere să discute şi să rezolve o anumită problemă. Aceasta trebuie să fie ceva interesant, ceva care să le trezească curiozitatea. De exemplu: „De ce îşi cântă cucul numele?”, „Să vorbim despre gemeni”, (…despre perechi, …despre vârstă, …despre „lasă”, …despre sentimente, …despre cosmos, …despre dinozauri, …despre cutremure, …despre vulcani, etc.). Timp de câteva minute, copiii se vor gândi individual la temă, apoi vor găsi un partener cu care să-şi discute ideile. Aceasta este o strategie de învăţare prin cooperare simplă şi rapidă, care poate fi folosită la orice categorie de activitate. 4 ● Rezumaţi – lucraţi în perechi – comunicaţi Această activitate este o extensie a celei precedente şi poate fi folosită după lectura unui text, după ascultarea unei prezentări sau după discutarea unei teme. ● Formulaţi – comunicaţi – ascultaţi – creaţi Această tehnică (Johnson/Bartlett, 1990) este o activitate în care partenerii formulează întâi răspunsuri individuale, apoi le comunică partenerului, îl ascultă pe acesta şi, în final, creează împreună cu partenerul un răspuns, ca urmare a discuţiilor.
Este o metodă foarte des folosită, având numeroase utilizări, determinându-i pe copii să facă un efort de gândire. Şi munca în perechi este o strategie frecvent utilizată în centrele: Alfabetizare, Ştiinţă, Artă şiConstrucţii. Deseori un copil construieşte blocurile unui cartier, în timp ce perechea lui de joc adaugă elemente care să întregească construcţia planificată. Frecent, educatoarea propune ca sarcină, identificarea şi gruparea personajelor pozitive şi a celor negative dintr-o poveste, munca realizându-se în perechi. Un copil repovesteşte perechii sale de joc momentele mai importante, celălalt alege şi arată imagini sugestive în ordinea desfăşurării evenimentelor; împreună alcătuiesc un colaj, apoi discută fiecare personaj, stabilind care sunt ,,bune” şi care sunt ,,rele”. Munca în echipă este un aspect al învăţării prin cooperare, ilustrând ideea de interdependenţă pozitivă: ,, un copil nu poate să reuşească fără ceilalţi”. Atfel, solicităm copiii să lucreze în colaborare pentru a realiza diverse sarcini. De pildă, realizarea unei machete pentru centrul tematic, pavoazarea sălii de grupă, munca la colţul naturii, realizarea unor măşti pentru sărbătorile de iarnă, a unor expoziţii tematice, presupune ca fiecare copil din echipă să realieze un element component. n asemenea activităţi, pe lângă obiectivele care Ȋ vizează învăţarea, copiilor li se formează şi deprinderea de a munci în grup. La nivelul grădiniţei, învăţarea prin cooperare este o activitate frecvent utilizată în programul zilei. Cooperarea şi colaborarea se întâlnesc şi în jocurile de creaţie – jocuri de rol, în echipele formate, în cadrul jocurilor de mişcare de la educaţie fizică, în jocurile didactice, în lucrările practice, colective, în manifestările artistice: serbări, scenete, dansuri. Pentru dezvoltarea sentimentului de prietenie este foarte indicat jocul ,,Ghemul”.
Grupul de copii este aşezat în cerc, pe covor. Ei primesc un ghem de sfoară (lâna) pe care îl rostogolesc de la unul la altul în direcţii diferite. Fiecare ţine de bucata de fir astfel încât, pe covor să apară un desen inedit. Dacă firul se rupe, li se spune copiilor că există şi prietenii care se pot rupe, şi, deşi se poate face un nod , reparându-se ruptura, acel nod va exista, se va vedea tot timpul. Când ghemul s-a terminat începe strângerea lui în ordine inversă. Pe măsură ce se strânge, fiecare îl numeşte pe colegul căruia îi înmânează ghemul. Încurajând discuţiile scurte între preşcolari, concentrate pe o sarcină (deci pe un scop), aceste tehnici de învăţare îi obişnuiesc pe copii cu relaţia de colaborare. Pe măsură ce copiii ajung să lucreze în echipe, pentru a rezolva sarcini mai complexe, aceste structuri pot fi folosite pentru a facilita interacţiunea în cadrul grupului. Să nu uităm că unul din scopurile învăţării prin cooperare este familiarizarea copiilor cu relaţiile de muncă ce presupun împărţireaşi distribuirea sarcinilor, solidarizarea membrilor grupului în jurul atingerii obiectivelor de interes comun, renunţarea la interesele personale în favoarea intereselor de grup, dezvoltarea unor trăsături de personalitate cu caracter prosocial. Concluzii Toate aceste strategii pot fi incluse în predare destul de uşorşi de repede. Ele pot fi aplicate structurat, pe arii curriculare şi pe teme, oferindu-le copiilor ocazia de a lucra în colaborare în toate etapele cadrului de gândire critică. n concluzie, pledez pentru învăţarea prin cooperare şi sunt preocupată să-mi însuşesccât mai multe metode şi tehnici de predare, deoarece această învăţare este stimulativă, 5 generând un comportament contagios şi o strădanie competitivă; facilitează emiterea de ipostaze multiple şi variate; dezvoltă capacităţile copiilor de a lucra împreună , ceea ce se constiuie într-o componentă importantă pentru viaţaşi pentru activitatea lor profesională viitoare; timpul de soluţionare a problemelor este de cele mai multe ori mai scurt; se reduce la minim fenomenul blocajului emoţional al creativităţii; grupul dă un sentiment de încredere, de siguranţă; antrenarea reciprocă a copiilor duce la dispariţia fricii de eşec, determină curajul de a-şi asuma riscul, are ca efect educarea stăpânirii de sine,a comportamentului tolerant faţă de opiniile celorlalţi, înfrângerea subiectivismului şi acceptarea gândirii colective; se creează noi prietenii şi simpatii şi se intensifică atitudinile pozitive faţă de cadrele didactice.
Prin învăţareacolaborativă se poate contura şi o rezolvare creativă a conflictelor, iar în cadrul divergenţelor de opinii copiii se deprind să folosească un arsenal de luptă complex: deopotrivă cognitiv, afectiv şi comportamental.

Bibliografie: Dulamă, Maria Eliza – Metodologie didactică,
Editura ,,Atlas-Clusium”, Cluj-Napoca, 2006 Flueraş,
Vasile-Teoria şi practica învăţării prin cooperare,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,Cluj-Napoca, 2005

]]> https://iteach.ro/blog/194765/prevenirea-abandonului-scolar <![CDATA[PREVENIREA ABANDONULUI ŞCOLAR.]]> https://iteach.ro/blog/194765/prevenirea-abandonului-scolar Mon, 11 Aug 2025 13:20:43 +0300 O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie iar apoi, ea se continuă în grădiniţă şi şcoală. În primul rând ea se realizează prin puterea exemplului şi apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârşeşte sub puterea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare.
           O bună intervenţie a cadrului didactic prin însuşi procesul educativ pe care-l desfăşoară cu copiii poate constitui un mijloc de prevenire a abandonului şcolar prin intervenţia acestuia la nivelul factorilor de risc – individuali, familiali, şcolari a celor determinaţi de mediul cu potenţial delictogen ş.a.d.m., care-l pot acuza.
             Pentru o mai bună intervenţie se propune realizarea unui program care să urmărească dezvoltarea competenţelor cadrelor didactice de lucru în echipă şi de folosire a planificării strategice în vederea identificării factorilor care ar favoriza apariţia unor astfel de situaţii de risc la nivelul şcolii, pentru prevenirea şi în ultimă instanţă pentru rezolvarea unor situaţii de criză cu efect de abandon şcolar.
          Factorii de risc cum ar fi cei comportamentali sunt factori care reprezintă ansamblul încălcărilor şi abaterilor tinerilor de la normele de convieţuire socială. Delincvenţa juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulţi.
• Factorii psihologici.
În evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul, agresivitate, sau de cel de "frustare", de instabilitatea afectivă sau comportamentală.
• Factorii sociali şi alţi factori care pot provoca abanonul şcolar.
Ca obiective în cadrul unui program de prevenire a abandonului şcolar ar putea fi:
- Identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii acestora în sistemul învăţămîntului guvernamental de zi.
- Implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului cu risc de abandon şcolar.
- Creşterea gradului de implicare a comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de abandon sau risc de abandon şcolar.
         În măsura în care aceste obiective vor fi împlinite, abandonul şcolar nu va mai reprezenta un pericol imediat de abandon, fiind urmărite în cadrul unui preogram de prevenţie bine organizat.
             Există şi cazuri în care părinţii încurajează să încalce normele valorilor şcolare prin atitudinea lor faţă de şcoală. Ca forme principale de manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social şi comportamental: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, conduitele violente, toxicomania, copiatul şi suicidul.
      Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă învăţământul şcolar este abandonul şcolar.
       Sărăcia este de asemenea un factor de abandon şcolar care se reflectă la toate nivelurile de vârstă şi învăţare. Astfel, se afirmă că "cel mai mare abandon se înregistrează în cadrul şcolilor de ucenici sau profesionale" . De fapt cei care abandonează şcoala profesională sau clasele de ucenici (unele clase) o fac pentru că, oricum, ei sunt oameni "certaţi" cu şcoala.
        De asemenea, este menţionată aprecierea (fară vreo susţinere) potrivit căreia, în mediul rural, abandonul şcolar creşte iarna, ,,în condiţiile lipsei de subsistenţă’’ şi din cauza ,,lipsei hranei sau îmbrăcămintei necesare’’ . E o simplă părere fără cunoaşterea generală a realităţii. Pe de altă parte, încălzirea vremii, crearea condiţiilor naturale de practicare a unor îndeletniciri îi fac pe copii să-şi urmeze părinţii la muncă, abandonând şcoala.
       Cauzele principale ale abandonului şcolar sunt cele economice, socioculturale sau religioase, psihologice şi pedagogice.
          În cadrul învăţământului preprimar, cadrul didactic – educatoarea are de asemenea un rol decisiv în formarea conceptului despre şcoală a copiilor preşcolari şi viitori şcolari. Comunicarea copilului cu educatoarea fiind extrem de importantă, comunicarea verbală şi cea non-verbală.
           Un alt element în combaterea abandonului şcolar este participarea tuturor copiilor la programul educativ, fiecare după forţa şi posibilităţile sale.
Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor sunt diferite, dar în grupul de la grădiniţă fiecare poate avea un loc, un rol şi o valoare.
          Evaluarea pe care o poate face educatoarea se referă la competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil . Aceasta trebuie să identifice:
o Cum este fiecare
o Ce ştie fiecare
o Ce face fiecare
o Cum cooperează cu ceilalţi
      Pentru o mai bună prevenire a abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui copil integrat în sistemul de educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul copiilor.
         În cazul etniei rrome, cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor, faţa necunoscută şi nebănuită a existenţei membrilor ei pune în valoare ceea ce ei înşişi nu mai ştiu ori nu au reuşit să răzbată prin opacitatea segregaţionismului. Copiilor le oferă identitate şi apartenenţă la neam, le redă mândria de descendenţi ai poporului lor, răspândit prin numeroase teritorii, le crează o "unicitate pozitivă" – adică aceea care ascunde comoara trăsăturilor caracteristice unui popor.
       "Unicitatea pozitivă" care în esenţă arată demnitatea neamului lor, se opune aceleia "negative", aceea care a fost impusă mediatizării care condamnă la inhibare, la izolare.
Aşadar, copilul fie că este integrat într-un sistem de învăţământ preprimar, primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit cu mare atenţie cum evoluează cum se menţin în sistemul educativ făcându-l cât mai eficient prin intervenţii oportune atât din partea părinţilor, educatorilor cât şi a comunităţii din care provine copilul pentru o mai mare siguranţă în prevenirea abandonului şcolar.
Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare educatoare în parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care fiecare să înveţe şi să se dezvolte.

Bibliografie:
"Revista învăţământului preşcolar" - Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Bucureşti 2006

]]> https://iteach.ro/blog/194764/creativitatea-la-varsta-prescolara <![CDATA[CREATIVITATEA LA VÂRSTA PRESCOLARĂ.]]> https://iteach.ro/blog/194764/creativitatea-la-varsta-prescolara Mon, 11 Aug 2025 13:18:28 +0300 Creativitatea îsi are originea în cuvântul latin « creare » care înseamnă a zămisli, a făuri, a
creea, a naste. Creativitatea reprezintă cel mai înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena si polariza toate celelate nivele de conduită, toate însusirile psihice ale unui individ. De ce este nevoie de creativitate? Pentru a se putea desăvârsi, realiza si actualiza, pentru a putea contribui activ la modelarea lumii. Creativitatease caracterizează prin noutate, originalitate, valoare, armonie, relevanţă. Creativitatea înseamnă îndrăzneală, tot ceea ce este nou este incert si neconformist.
Pentru a se putea avânta în necunoscut, copilul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel
sentiment de siguranţă, provenite din lumea sa înconjurătoare.
Lipsa de creativitate se datoreste însă unei insuficiente înţelegeri a fenomenelor, lipsei
sentimentului de libertate interioară sau lipsei de stabilitate a condiţiilor externe. Creativitatea înseamnă posibilitatea de comunicare: copilul se află într-un contact continuu cu lumea sa interioară si cu lumea sa exterioară. Curiozitatea si setea de cunoastere ne face receptivi faţă de lumea exterioară. Libertatea interioară face posibilă folosirea cunostinţelor acumulate de către lumea trăirilor noastre subiective. Copilul care îsi manifestă permanent mirarea si surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat este considersat prototipul creativităţii.
Copilul prescolar este prin natura sa un creativ datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului
permanent pentru a cunoaste tot ceea ce se petrece în jurul său. În perioada prescolară imaginaţia se
exprimă viu prin tot ceea ce face copilul la grădiniţă la toate activităţile. Prescolaritatea reprezintă vârsta la care este imperios necesar stimularea potenţialului creativ al copilului, nevidenţiat sau neexprimat prin cunoasterea si stimularea aptitudinilor, prin mobilizarea resurselor latente prin susţinerea manifestaţilor printr-o motivaţie intrinsecă. Activitatea didactică trebuie înţeleasă ca un act de creaţie nu ca un sir de operaţii sablon, de rutină.
Educatoarea trebuie să dispună de capacitatea de înţelegere a copiilor, să trăiască împreună
sentimente puternice, să creeze situaţii care să îmbogăţească mintea copilului cu anumite reprezentări si obisnuinţe, să-si transforme ocupaţia într-o frumoasă minune.
Creativitatea, spre deosebire de inteligenţă, este la copil un fenomen universal; nu există
prescolar care să nu deseneze, să nu fabuleze. Din această perspectivă, profilul psihologic al vârstei prescolare cuprinde multiple premise favorizante pentru cultivarea potenţialului creativ. Avem în vedere dinamismul, impetuozitatea, expresivitatea proprie acestei vârste, acel freamăt permanent sau acea vibraţie si efervescenţă lăuntrică ce conferă copiilor note specifice de dinamism creativ, disponibilitatea de exteriorizare spontană si autoexpresie însufleţită, analoage oricărui elan creator.
Stimularea potenţialului creativ al prescolarilor impune utilizarea unor strategii neprescrise care pun accentul pe antrenarea autentică si plenară a prescolarului. Formative, din acest punct de vedere sunt strategiile euristice care implică prescolarul în activitatea de descoperire, de rezolvare de
probleme, de investigare a realităţii. La fel de importante sunt si strategiile creative care pun accentul
pe spontaneitate, originalitate, gândire laterală, divergentă, analogică. Ambele categorii de strategii au efecte deosebite în planul capacităţii de reflecţie, a capacităţii anticipative, evaluative precum si în planul structurilor motivaţionale complexe. Datorită specificului proceselor cognitive si voinţei, care abia acum se constituie, prescolarul are nevoie de îndrumare, control si ajutor. El nu poate să-si asume încă riscul învăţării prin încercare si eroare. Acest lucru impune utilizarea unor strategii semieuristice si semialgoritmice. Stimularea potenţialului creativ al prescolarului impune utilizarea unor strategii care pun accentul pe antrenarea autentică si plenară a copilului, pe dezvoltarea autonomiei, a iniţiativei, a gândirii sale critice.
Dintre metodele bazate pe acţiunea fictivă, jocul ocupă un rol important în strategia de educare a creativităţii.
Copilul transpune constient realul într-un plan imaginar, creează, chiar dacă într-un mod elementar. Prin joc se realizează asimilarea realului la eu si acomodarea eu- lui la real ( mai ales prin
imitaţie). Stimulative pentru creativitate sunt jocurile didactice dar si jocurile de simulare ( jocul de rol). Prin implicarea afectivă si cognitivă a copilului, jocul de rol dezvoltă empatia, capacitatea evaluativă si cea anticipativă, stimulează relaţiile interpersonale de cooperare si competiţie, capacitatea de adaptare la comportamentul celuilalt.
La vârsta prescolară jocul si desenul constituie un cadru pentru antrenarea virtuţilor muncii si creaţiei; ele amplifică posibilităţile de expresie comportamentală, sporesc vitalitatea spirituală, dinamismul creativ al copilului, nevoia activă de explorare a noului în raport cu experienţa personală si generează acel elan lăuntric pentru noi elaborări, expansivitatea specifică pentru această vârstă.
Activităţile ludice si artistico - plastice sunt purtătoare ale unor multiple virtuţi formative în
dezvoltarea psihică generală a copilului si, implicit în dezvoltarea creativităţii. Întrucât jocul, prin excelenţă constituie cadrul specific al unui antrenament al spontaneităţii si al libertăţii de expresie, el constituie un stimul important în cultivarea receptivităţii si sensibilităţii, a mobilităţii si flexibilităţii specifice; el sporeste vigoarea acţională a copilului si amplifică nevoia de activitate si explorare a noului, de imaginaţie, de elaborare.
Probe aplicate
I. Test de creativitate – desenarea a mai multor figuri pornind de la un cerc si de la un pătrat.
II. Testul de flexibilitate a gândirii (1) – completarea figurilor.
III. Testul de flexibilitate a gândirii (2) – completarea figurilor.
IV. Testul de flexibilitate a gândirii – completarea figurilor geometrice obţinând un desen.
V. Testul de flexibilitate a gândirii – completarea figurilor geometrice obţinând un desen.
Prescolarii creativi se diferenţiază de restul grupului prindiferite comportamente specifice, îsi
dezvoltă în mod libercreativitatea. Foarte curiosi, vin cu soluţii neobisnuite, cu idei originale, au iniţiativă si au un spirit de observaţie foarte dezvoltat, pun întrebări adecvate, fac conexiuni între elemente aparent fără nici o legătură, explorează noi posibilităţi, manipulează, controlează simultan
mai multe idei, învaţă rapid si usor, au o memorie bună, imaginaţie vie, vocabular vast.
Copilul prescolar este prin natura sa un creativ, datorită imensei sale curiozităţi, afreamătului
permanent pentru a cunoaste tot ceea ce se petrece în jurul său; peste tot ceea ce îl împinge pe copil
spre acţiune este activitatea creatoare si numai după ce a câstigat o cunostinţă si si-a împăcat curiozitatea începe cealaltă activitate plăcută, a copilului care devine descoperitor. Dezvoltarea unui comportament creativ nu se poate realiza numai prin acţiunea unui factor izolat, oricât de laborios ar fi el organizat ci presupune racordarea la circuitul creativităţii a întregii ambianţe în care trăieste fiinţa umană. Forţele creative ale prescolarului se formează si se dezvoltă numai în climatul ludic.
Pentru copil aproape orice activitate este joc. Jocul este munca, este binele, este datoria, este
idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire în consecinţă
poate să acţioneze» spune E. Claparede , iar Iuliu Raţiu în opera „ Insemnari de scriitor”arată că: "În
faţa lor vor apare culmile necunoasterii, vor trebui să înfrunte desertul nestiinţei si nisipurile înselătoare ale comodităţii , se vor lovi de arsiţa îndoielilor si vântul năprasnic al confruntărilor , dar
până la urmă, la tradiţionala rubrică din catalogul vieţii , va fi înscrisă nota de OM - participant devotat la uluitoarea expediţie pe care o va face de la EU – la NOI - spre deplina afirmare a ţelurilor noastre , a unei societăţi pentru care învăţătura, munca, cizelarea si desăvârsirea personalităţii reprezintă suprema satisfacţie.

Bibliografie:
Bocos, M., Catalano, H. (2008), Pedagogia învăţământului prescolar si scolar, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Bontas, I., (2007) Tratat de pedagogie Editura Bic All, Bucuresti.
*** (3-4/2008), Revista învăţământului prescolar, Bucuresti.
*** (1-2/2008), Revista învăţământului prescolar, Bucuresti.

]]> https://iteach.ro/blog/193825/particularitatile-de-limbaj-ale-copiilor-de-varsta-scolara <![CDATA[PARTICULARITĂŢILE DE LIMBAJ ALE COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ.]]> https://iteach.ro/blog/193825/particularitatile-de-limbaj-ale-copiilor-de-varsta-scolara Tue, 29 Jul 2025 08:23:46 +0300 Limbajul e definit ca „procesul de comunicare între oameni prin mijloacele limbii” .
Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi în activităţile libere de joc, împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt frecvente. Copilul foloseşte vorbirea în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii sale pentru elaborarea şi comunicarea propriilor gânduri, pentru formularea cerinţelor, trebuinţelor, a bucuriilor şi necazurilor, în organizarea vieţii şi activităţii lui. Însuşindu-şi limba copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare.
Până la vârsta de 6 ani, copilul se găseşte în relaţii apropiate cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei. Odată intrat în şcoală aceste relaţii se lărgesc şi se complică. El posedă însă un limbaj mult mai sărac, de aceea nici reflectarea senzorială nu poate atinge un nivel egal cu cel al adultului. Percepţia, reprezentarea, memoria, gândirea au un caracter situativ, deoarece ele nu s-au desprins de acţiunea cu obiectele. La 7 ani vocabularul copiilor este încă tributar acţiunilor; ei sunt în faza de conştientizare a limbajului, de înţelegere a semnificaţiei cuvintelor, vorbirea nu exprimă în acest stadiu cunoştinţe propriu-zise, nu realizează structuri logice, coerente. Caracterul sincretic al gândirii se răsfrânge şi asupra limbajului. La intrarea în clasa I, vocabularul copilului conţine circa 3500 de cuvinte, în condiţiile în care există preocupare din partea adulţilor. După datele unor cercetări psihologice, la 8 ani, copilul posedă un vocabular de circa 3600 de cuvinte, la 14 ani circa 9000 de cuvinte, iar un adult cu o cultură mijlocie circa 117000 de cuvinte.
Am reţinut din cele studiate până acum că la vârsta preşcolară se înregistrează o dezvoltare intensă a limbajului sub toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical. Copiii îşi însuşesc progresiv limba şi tehnica vorbirii pe baza imitării modelelor. Imitarea nu este şi nici nu poate fi perfectă la această vârstă. Având capacitatea articulatorie restrânsă (aparatul verbo-motor fiind în plină formare), posibilităţile incipiente analitico-sintetice, de comparare, generalizare, abstractizare şi, în general, atenţie, memorie, voinţă în curs de dezvoltare, copiii nu-şi pot însuşi dintr-o dată forme corecte de vorbire, folosindu-le ca atare. Aşa se explică, în bună măsură, greşelile în pronunţarea unor sunete ale limbii; la fel se explică şi dificultăţile fonematice, greşelile gramaticale şi e de ordin semantic.
Ştim din experienţă că oricine vorbeşte greoi, confuz ori prezintă defecte de vorbire evită cu timpul comunicarea cu ceilalţi, devenind suprasensibil, timid, retras. Defectele de vorbire nu se răsfrâng aşadar numai pe planul gândirii, ci se resimt în întreaga personalitate.
Cel mai prielnic cadru în care elevii pot exersa actul vorbirii, în vederea cultivării capacităţilor lor de exprimare, îl constituie lecţiile de comunicare unde se exersează mult actul vorbirii. În clasa I, unde elevii nu şi-au însuşit încă „o tehnică” a exprimării scrise, se recurge cu precădere la o exprimare orală. Fiind vorba de folosirea exprimării orale şi nefiind îngrădiţi de rigorile exprimării scrise, elevii pot fi îndrumaţi să vorbească liber. Folosirea corectă a vocabularului de către elevi depinde în mare măsură de nivelul exprimării învăţătorului. De aceea, învăţătorul trebuie să se ferească să adopte exprimarea neîngrijită a unor copii, sau influenţele lingvistice regionale din zona în care trăieşte.
La intrarea în şcoală, copiii se diferenţiază prin particularităţile de vorbire, uneori evidente, ceea ce impune un mod de lucru de asemenea diferenţiat. Particularităţile pot fi grupate din punct de vedere fonetic, lexical sau gramatical. Cele mai însemnate la această vârstă sunt cele fonetice datorită unor cauze diverse, patologice sau pedagogice. Acţiunea trebuie să înceapă prin depistarea cauzelor respective prin intermediul unor probe specifice, prin observarea zilnică foarte atentă. Cea mai frecventă tulburare de limbaj este dislalia. Această formă se manifestă prin pronunţarea alterată a sunetelor consoane, în special omiterea, inversarea sau deformarea acestora. Corectarea acestor defecte se realizează prin exerciţii progresive de stimulare a musculaturii fonatorii, a limbii, a buzelor, a maxilarelor.
Alte particularităţi care semnalează tulburări ale vorbirii se referă la ritm: bâlbâiala. Pentru corectarea acestor deficienţe, sunt necesare o serie de exerciţii de gimnastică ale aparatului verbo-motor. Cântecele constituie un important mijloc de corectare a deficienţelor de vorbire deoarece, cântând, sunetele se pronunţă mai rar, elevii nu-şi fac probleme asupra corectitudinii pronunţiei se reglează respiraţia şi debitul de aer. Intrând în şcoală, deficienţele se asociază cu disgrafii şi dislexii (deficienţe ale citit-scrisului) determinând oboseala mai rapidă a elevilor în cauză, de unde şi rezultatele mai slabe ale acestora la învăţătură. Cu trecerea anilor, defectele de vorbire necorectate la timp, influenţează negativ asupra personalităţii, ducând la instalarea unor adevărate complexe de inferioritate, se creează dificultăţi de integrare în mediul socio-profesional. Defectele ce-i caracterizează pe copii la vârsta şcolarizării, în vorbirea lor sunt:
- omiterea unor sunete (h) aină; mâ(i)ne;
- inversarea unor sunete sau chiar silabe: „catredă” în loc de „catedră”;
- substituirea sau modificarea unor sunete: „mânâncă”în loc de „mănâncă”, „tranversez” în loc de „traversez”;
- în vorbirea lor sunt prezente sunetele „î”, „ă” la începutul sau sfârşitul propoziţiei;
- exprimarea lor abundă în dezacorduri între subiect şi predicat: „Elevii spune lecţia”.
„Copiii este…”.
Deficienţele de povestire se datorează fie neputinţei de a reconstitui ordonat acţiunea sau planul povestirii, fie că apar greutăţi în redarea diverselor amănunte, incoerenţă în exprimare.
Uneori copiii au formulări neclare, greoaie, toate acestea demonstrând persistenţa limbajului situativ. Aceste greşeli se înlătură prin muncă educativă plină de răbdare şi perseverenţă.
Constatările făcute, cât şi altele ce vor fi semnalate pe parcurs, au impus o muncă stăruitoare în vederea corectării, îmbogăţirii şi activizării vocabularului. Cunoscând dificultăţile pe care le întâmpină, cauzele care le determină, s-au impus mijloace optime pentru înlăturarea lor.
Învăţătorul va oferi elevilor săi în adresarea către aceştia, în dialogul şi discuţiile, în conversaţiile cu ei, în activităţile extraşcolare, pretutindeni şi în orice împrejurare un model de exprimare. Alexandru Vlahuţă, în articolul „Limba română în şcoalele noastre”, referindu-se la acest aspect scria: „Depinde mai întâi de şcolar să-şi dea seama de fiecare vorbă, să le cunoască perfect cuprinsul şi să le întrebuinţeze mai ales cu măsură şi chibzuială: învaţă-l să construiască frumos şi solid ….. . împătimeşte-l pentru stilul aşezat, bine legat, limpede, curgător şi fără pretenţii.”
Fără îndoială, literatura constituie unul dintre mijloacele cele mai fecunde pentru cultivarea limbii. Selectarea textelor cele mai relevante din operele scriitorilor noştri reprezentativi, comentarea limbii în care sunt scrise acestea, relevarea valorilor stilistice, lexicale, constituie un auxiliar care, valorificat judicios, contribuie la însuşirea unui vocabular, a unui fond lexical bogat, divers şi nuanţat, a unei gândiri pe măsura exprimării. Elevilor trebuie să li se creeze convingeri şi apoi deprinderi pe această linie, determinându-i să înţeleagă că prin aceasta sunt implicit mai bogaţi sufleteşte şi spiritual. Spunem că fiecare elev constituie o individualitate, o „notă” distinctă în „orchestra” clasei, are o structură perceptivă şi afectivă proprie. Trebuie pornit, deci, de la aceste particularităţi în procesul însuşirii limbii şi al tehnicii vorbirii.

]]> https://iteach.ro/blog/193824/modalitati-de-optimizare-a-comunicarii-in-clasa-de-elevi <![CDATA[MODALITĂȚI DE OPTIMIZARE A COMUNICĂRII ÎN CLASA DE ELEVI.]]> https://iteach.ro/blog/193824/modalitati-de-optimizare-a-comunicarii-in-clasa-de-elevi Tue, 29 Jul 2025 08:22:31 +0300  Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără el structurile sociale nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține, după cum susține și renumitul cercetător Paul Watzlowick (2014), care consideră comunicarea ca pe o condiție sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale. De aceea, comunicarea trebuie văzută ca o înțelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între persoane.
O integrare socială optimă și succesul școlar depind în mare măsură de abilitățile de comunicare pe care le formăm elevilor noștri și de modul cum aceștia învață să le pună în practică în viața reală.
Importanța acordată procesului de comunicare în mediul școlar este justificată de faptul că acesta se află la baza altui proces important: cel de învățare. Procesul didactic trebuie să devină pentru elevi o experiență de comunicare, o experiență a relațiilor interumane, a dialogului și colaborării, în locul unui proces de transmitere de cunoștințe cu un singur sens.
Comunicarea pedagogică reprezintă un pricipiu axiomatic al activității de educație care presupune un mesaj educațional, elaborat de subiect (profesor), capabil să provoace reacția formativă a obiectului educației (elev).
Instanțele unui proces de comunicare sunt, la modul simplist, emițătorul, receptorul, mesajul, codificarea, feedback-ul, efectele procesului de comunicare, contextul.
Emițătorul este un individ, un grup sau o instituție care posedă informație în principiu mai bine structurată decât receptorul; are o motivație și un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului).
Receptorul poate fi un individ, un grup sau o instituție, căruia îi este adresat mesajul sau intră în posesia sa în mod întâmplător, în mod conștient sau subliminal. Receptorulmesajuluitrebuiesă-irecunoascăemițătoruluicompetențaîndomeniulvizatșisă-iacordedestulăîncrederepentru a-iascultașiacceptamesajul; încazcontrar, ca urmare a fenomenului de expunereselectivă, mesajulva fi evitat, ignorat. Unii vor recepta informația, dar nu-i vor da atenție, ca mecanism de percepție selectivă.
Mesajul include datele transmise și codul de simboluri care intenționează să ofere un înțeles specific, particular acestor date. Mesajul este transmis prin mai multe canale, nivelul și forma interacțiunii sunt definite de caracteristicile contextului.
Codificarea desemnează punerea în aplicare a unui cod, operațiune care face să corespundă unei semnificații anumite semnale; elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificați. Pentru interpretarea unui mesaj codificat, trebuie să aibă loc mai întâi decodificarea, înlocuirea semnalelor mesajului codificat cu semnalele din care au fost create pentru a regăsi textul inițial. Limbajul desemnează ceea ce este comun în modul în care toate ființele omenești folosesc cuvântul sau scrisul.
Retroacțiunile în cadrul comunicării sunt feedforward și feedback. Feedback-ulestenecesarpentru a determinamăsuraîn care mesajul a fosstînțeles, crezutșiacceptat.
Comunicarea didactică trebuie să fie bilaterală, să se bazeze pe interacţiune şi nu pe o simplă transmitere. Realizarea corectă a feddback-ului duce la atingerea obiectivelor propuse, într-un mod optim.
Canalul de comunicarereprezintă calea care permite difuzarea mesajului; presupune o coerență de comunicare între emițător și receptor. În sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns se vorbește despre modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv. Canalul de transmitere a mesajuluipoate fi: vocal, auditiv, vizual, tactil.
Contextul comunicării reprezintă cadrul în care are loc comunicarea: proximitatea– persoanele care sunt aproape una de cealaltă au posibilitatea de interrelaționare și comunicare mult mărită comparativ cu persoanele aflate la distanță; similaritatea– cei care au scopuri, interese, activități comune au șansa de a comunica mai bine; apartenența la grup– intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât între grupuri. 
Scopul principal al școlii este acela de a forma elevii cu o anumită cultură comunicațională care să le faciliteze transferul de la comunicarea în spațiul școlar la comunicarea în societate. Demersul didactic trebuie să urmărească dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor prin acte de limbaj, dar și a competențelor specifice de ascultare (receptare a unui mesaj, de exprimare și participare la un dialog).
Comunicarea educaționalăeste o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces de învățare. Scopul său este de a produce, a provoca sau de a induce o schimbare în comportamentul ”receptorului”.
Comunicarea didactică este forma particulară a comunicării educaționale sau pedagogice, considerată la rândul său o formă specializată a comunicării interumane, un proces dinamic, complex și interactiv. Orice comunicare, inclusiv cea didactică, se realizează conform schemei ce cuprinde: factorii comunicării (profesor și elev); distanța dintre aceștia și poziția așezării lor, ambele importante pentru precizarea canalului de transmitere a mesajului; cadrul și contextul instituțional al comunicării, ceea ce determină un anumit tip de cod; situația enunțiativă (lecție, dezbatere sesiune de comunicări științifice, etc. ); repertoriile active sau latente ale emițătorilor / receptorilor; retroacțiunile, elemente de bruiaj. 
Comunicarea didactică desemnează ”ansamblul activităților de transmitere și receptare de mesaje al căror conținut vizează învățarea, formarea și dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și deprinderilor în procesul instruirii și educației școlare”.
Se poate spune că orice comunicare didactică este și o comunicare educațională deoarece profesorul, prin influența sa, produce schimbări în personalitatea elevilor, dar nu se poate afirma că orice comunicare educațională este și didactică, deoarece influențelor educaționale suntem supuși toată viața (lifelong learning), pe când influențelor didactice suntem supuși doar in anumite perioade ale formării personalității.
Calitățile comunicării didactice depind de o multitudine de factori: strategiile de instruire și comunicare utilizate, stilul de predare – învățare folosit, personalitatea profesorului și elevilor (managementul acesteia).
În comunicarea didactică sunt prioritare analiza emițătorului (profesorului) și a mesajului. Astfel, dacă profesorul are prestigiu, tact pedagogic, competențe expresive și elocuționale sau, astfel spus, prin credibilitate și atractivitate dă veridicitate mesajului transmis, putem spune că actul comunicării a fost în mare parte realizat, întrucât elevii vor deveni și ei actori ai acestui proces. Eficiența receptării mesajului depinde de factori precum: complexitatea și dificultatea conținutului informațional, contextul în care se realizează comunicarea didactică, dar mai ales de modul în care este structurat mesajul.
Legat de comunicare didactică și de relația profesor – elev, subliniem faptul că este imposibil ca un bun pedagog să nu-și regăsească elevii în sine. Dacă acest lucru nu se întâmplă, explicația poate fi pusă pe seama existenței blocajelor în comunicare datorate interpretării greșite a mesajelor de o parte și de alta, ignorării mesajelor de către receptor (profesor) sau elevi, lipsei feedbackului definit drept ”toate mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștient ca răspuns la comunicarea altei persoane”(Gamble, 1993, p.151).
În concluzie, performanța profesorului în comunicarea didactică este influențată semnificativ de următorii factori: cunoașterea elevilor, alegerea unui context favorabil desfășurării lecțiilor, planificarea lecțiilor (conținuturi, obiective operaționale care trebuie să fie specifice, măsurabile și tangibile într-un interval de timp, strategii, evaluare), manifestarea unei atitudini corespunzătoare comunicării directe, receptarea activă a răspunsurilor elevilor, adaptarea permanentă la situațiile de comunicare.
Folosindu-ne de empatie și persuasiune, factori importanți în a relaționa eficient, cred că putem afirma că misiunea noastră de educatori și-a atins scopul.

Bibliografie:

1. https://ro.scribd.com/document/426878159/01-Descrierea-Elementelor-de-Optimizare-a-Comunicarii-Didactice
2. https://tribunainvatamantului.ro/optimizarea-comunicarii-dintre-cadrul-didactic-si-elevul-cu-dizabilitati-senzoriale-sisau-fizice-exemple-de-bune-practici-2/

]]> https://iteach.ro/blog/193739/copilaria-etapa-importanta-in-dezvoltarea-copilului <![CDATA[Copilăria-etapă importantă în dezvoltarea copilului.]]> https://iteach.ro/blog/193739/copilaria-etapa-importanta-in-dezvoltarea-copilului Mon, 28 Jul 2025 08:26:16 +0300 Copilăria constituie o a vieții peste care nimeni nu trebuie să sară. Aceasta, ca și celelalte secvențe ale vieții, trebuie respectată, deoarece evitarea ei poate genera probleme în dezvoltarea unei  persoane.
Nu există nici un om care să nu-și amintească de această vârstă ca un vis dispărut cu care nimeni nu poate fi asemuit mai pe urmă. E vârsta în care orice copil dă voie imaginaţiei să-și împlinească visurile și are dreptul la orice. Ea e frumoasă, candid și fiinţele cele mai bune  sunt cele care păstrează cel mai mult sau pierd cel mai puţin din această candoare și din această sensibilitate. Sentimentele faţă de copilărie împreună cu toate frumuseţile ei sunt puse în mișcare de către neputinţă. Primele  impresii despre copilărie au o importanţă enormă și tot restul vieţii noastre nu-i adesea altceva decât o urmare a lor.
Primul argument adus în favoarea opiniei mele are legatură cu dezvoltarea în plan social a unei persoane. Cineva care nu si-a trăit ăcare nu a avut șansa la o copilărie ,va fi mereu retras, nu va forma relații cu persoane de o vârstă apropiată, se vacomporta cu o maturitate cu mult peste cea necesară unei persoane. De exemplu, un copil căruia soarta nu i-a oferit o copilărie, care în loc să se joace sau să facă alte lucruri necesare vârstei, se ocupă de întreținerea familiei, fiind singura persoană care poate face asta, cu timpul se va atașa de persoanele mai în vârstă, iar gradul de maturitate va depăși cu mult vârsta copilului.
Copilăria este cea mai frumoasă etapă a vieţii. Îi confer  acest privilegiu, lipsa de griji, apoi dragostea celor din jur, posibilitatea de a năzui către tot ce este  mai frumos și de atins pe lume.
Indiferent de situaţia lui socială, copilul trebuie ocrotit, tratat cu căldură și dragoste, cu onestitate și înconjurat cu afecţiune, cu acea tandreţe de care simte nevoia numai el. Şcoala trebuie să fie factorul major de educaţie înaltă și pilduitoare. Educaţia este un proces complex și delicat, este o artă și o știinţă, o înţelepciune. Dacă până acum simţea că lumea era organizată înfuncţie de el, o dată sosit în școală, copilul constată un mediu afectiv neutru și observă că trebuie să-și ia răspunderea proprie pentru tot ceea ce va trăi aici: bucurii, satisfacţii, dificultăţi, mici necazuri. Important este rolul familiei, care trebuie să-l pregătească pe copil pentru acest moment. De asemenea, trebuie obișnuit să gândească, că el se poate descurca foarte bine atunci când este lăsat singur, oricând învaţă alături de alţi copii. El trebuie să știe clar de ce este necesar să meargă la grădiniță, mai apoi la școală: pentru a cunoaște alte lucruri, pentru a se juca și a învăţa, pentru a vedea cum sunt alţi copii, pentru că acolo este o lume a lor, a copiilor, creată pe măsura lor și pentru că acolo este doamna educatoare care știe o mulţime de lucruri și care îi va învăţa și pe ei tot ceea ce este necesar.
Este foarte important ca în calitate de educator și de părinţi să ţinem cont de diferenţele existente în individualitatea copiilor. Fiecare copil are o anumită personalitate și propriul său potenţial intelectual, de aceea, copiii au nevoie să știe cine sunt și să-și formeze o idée clară a propriei identităţi, a sentimentului că sunt o persoană distinctă de altele, deosebită, specială, importantă; acest lucru presupune ca fiecare fiinţă umană să se respecte pe sine și să aibăgrijă de ea însăși.
Copilăria este momentul când începem să învățăm depre cum trebuie să ne comportăm cu ceilalți oameni. Interacțiunile cu familia extinsă, cu prietenii și colegii de la grădiniță, joacă un rol important în dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor. Este important să încurajăm jocul cu alți copii și să participăm alături de ei în diverse activități de grup.
În perioada copilăriei, imaginația atinge punctul maxim, aceasta fiind foarte important pentru dezvoltarea intelectuală. Atunci când copilaria nu există, imaginația nu se dezvoltă, astfel persoana nedezvoltându-se din mai multe puncte de vedere. De exemplu, o persoană care înperioada copilăriei și-a dezvoltat imaginația, după ce va depăși perioada, va trece cu ușurință peste multe moment grele, efectul creat de imaginație făcându-și simțită prezența.
Copilăria este o etapă vibrant și decisivă în dezvoltarea fiecărui individ. Prin înțelegerea și sprijinirea fiecărei faze a dezvoltării lormotorii, lingvistice, emoționale, nutriționale și sociale, noi ca părinți și educatori putem contribui semnificativ la binelelor general. Cele mai frumoase moment vin din observarea progresului lor zi de zi, iar fiecare mică victorie reprezintă un pas imens pentru viitorul lor.
În concluzie, copilăria are un important rol impotant în dezvoltarea unei persoane, aceasta fiind o etapă esențială.
Bibliografie
1. AL.  Roșca: Creativitatea, Colecţie, Orizonturi, Editura Enciclopedică Română, București, 1972
2. C. Cojocaru: Creativitate și inovaţie, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București 1975
3.  E. Claparedé: Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P., 1975
4. U.Şchiopu:Psihologia Copilului, Educaţia Didactică și Pedagogică1967

]]> https://iteach.ro/blog/193738/beneficiile-diferitelor-tipuri-de-activitati-extracurriculare-in-gradinita <![CDATA[Beneficiile diferitelor tipuri de activități extracurriculare în grădiniță.]]> https://iteach.ro/blog/193738/beneficiile-diferitelor-tipuri-de-activitati-extracurriculare-in-gradinita Mon, 28 Jul 2025 08:25:21 +0300 Activitățile extracurriculare în grădiniță joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor, contribuind la stimularea creativității, socializării și la formarea abilităților esențiale pentru viitor. Aceste activități sunt organizate în afara programului educațional standard și includ diverse domenii care completează învățarea formală.
Tipuri de activități extracurriculare în grădiniță:
Activități artistice:
   - Pictură și desen:Ajută copiii să își dezvolte creativitatea și motricitatea fină.
   - Muzică și dans:Contribuie la dezvoltarea ritmului, coordonării și expresivității.
   - Teatru și jocuri de rol:Îi învață pe copii să își exprime emoțiile și să colaboreze cu colegii.
Activități sportive:
   - Gimnastică: Dezvoltă motricitatea grosieră și coordonarea corpului.
   - Jocuri de echipă: Îi ajută pe copii să învețe importanța lucrului în echipă și a cooperării.
Activități educaționale:
   - Cluburi de științe:Stimulează curiozitatea naturală a copiilor și dorința de a explora lumea din jur.
   - Ateliere de lectură:Îi încurajează pe copii să dezvolte dragostea pentru cărți și să își îmbogățească vocabularul.
Activități de dezvoltare personală:
   - Jocuri de logică și puzzle-uri:Contribuie la dezvoltarea gândirii critice și a rezolvării problemelor.
   - Educație ecologică:Învață copiii despre importanța protejării mediului și îi implică în activități de reciclare sau plantare de copaci.

Beneficii ale activităților extracurriculare în grădiniță:
- Dezvoltarea socială:Copiii învață să interacționeze cu colegii, să comunice eficient și să își dezvolte abilitățile sociale.
- Creșterea încrederii în sine:Participarea la activități în afara curriculumului obișnuit le oferă copiilor șansa de a-și descoperi și dezvolta talentele.
- Stimularea creativității și imaginației:Activitățile artistice și jocurile creative oferă un cadru propice pentru exprimarea liberă și creativă a copiilor.
- Învățare prin joc:Activitățile extracurriculare sunt adesea structurate sub forma unor jocuri, făcând învățarea distractivă și captivantă.
Aceste activități sunt esențiale pentru o dezvoltare armonioasă, pregătind copiii pentru următoarele etape educaționale și pentru viață în general.Implicarea cadrelor didactice în activitățile extracurriculare din grădiniță este esențială pentru succesul acestor activități și pentru dezvoltarea holistică a copiilor. Educatorii nu doar că organizează și coordonează aceste activități, dar au și un rol important în ghidarea și susținerea copiilor pe parcursul acestor experiențe.

Rolul cadrelor didactice în activitățile extracurriculare:
Organizarea și planificarea activităților
   - Cadrele didactice sunt responsabile pentru identificarea intereselor și nevoilor copiilor, astfel încât să planifice activități adecvate și atractive.
   - Ele selectează materialele și resursele necesare, pregătesc spațiul și asigură un mediu sigur și stimulativ pentru desfășurarea activităților.
Ghidarea și susținerea copiilor
   - Educatorii îi încurajează pe copii să participe activ, oferindu-le sprijin atunci când întâmpină dificultăți și stimulându-le curiozitatea și dorința de a învăța.
   - Ei sunt prezenți pentru a observa și interveni, dacă este necesar, pentru a asigura o interacțiune pozitivă între copii și pentru a facilita colaborarea.
Monitorizarea progresului și evaluarea
   - Cadrele didactice monitorizează evoluția copiilor pe parcursul activităților extracurriculare, observând dezvoltarea abilităților sociale, motrice, cognitive și emoționale.
   - Ele evaluează impactul activităților și fac ajustări pentru a îmbunătăți experiențele viitoare.
Comunicarea cu părinții
   - Educatorii comunică cu părinții despre activitățile extracurriculare, explicând beneficiile acestora și împărtășind realizările copiilor.
   - Colaborarea cu părinții poate include și implicarea acestora în unele activități, fie ca voluntari, fie ca parteneri în organizare.
Promovarea unui mediu pozitiv și incluziv
   - Cadrele didactice se asigură că toate activitățile sunt incluzive, adaptate pentru a satisface diversele nevoi și abilități ale copiilor.
   - Ele promovează respectul, empatia și cooperarea, asigurându-se că fiecare copil se simte valorizat și încurajat să participe.
Dezvoltarea profesională continuă
   - Pentru a oferi cele mai bune experiențe extracurriculare, cadrele didactice se implică în formare continuă, participând la cursuri, ateliere și conferințe care le permit să învețe noi metode și tehnici educaționale.

Beneficii ale implicării cadrelor didactice:
Calitate și diversitate- Implicarea activă a cadrelor didactice asigură că activitățile extracurriculare sunt de înaltă calitate, variate și bine adaptate pentru a răspunde nevoilor copiilor.
Dezvoltarea relației elev-profesor- Prin aceste activități, se întărește relația dintre copii și educatori, bazată pe încredere și cooperare.
Integrarea experiențelor de învățare- Cadrele didactice pot integra elemente din curriculumul formal în activitățile extracurriculare, oferind o continuitate a învățării într-un mod mai relaxat și atractiv.

Implicarea activă a cadrelor didactice este, așadar, un factor crucial în succesul și impactul pozitiv al activităților extracurriculare asupra dezvoltării copiilor. Aceasta nu doar că îmbogățește experiențele educaționale ale copiilor, dar contribuie și la crearea unui mediu de învățare mai dinamic și integrat.Promovarea activităților extracurriculare în grădiniță este esențială pentru a atrage interesul copiilor, părinților și comunității, și pentru a sublinia importanța acestor activități în dezvoltarea copiilor. Iată câteva strategii eficiente pentru promovarea activităților extracurriculare:

]]> https://iteach.ro/blog/193711/educatia-parentala-o-necesitate-a-lumii-contemprane- <![CDATA[EDUCAȚIA PARENTALĂ, O NECESITATE A LUMII CONTEMPRANE .]]> https://iteach.ro/blog/193711/educatia-parentala-o-necesitate-a-lumii-contemprane- Sun, 27 Jul 2025 10:05:58 +0300 Să fii părinte, pe lângă bucuria și mândria pe care ți le dă acest statut, înseamnă să ai cea mai mare responsabilitate pe care ai avut-o vreodată și pe care o vei avea de acum încolo.Să fii părinte reprezintă, poate, cea mai veche  „meserie” din lume,  însă pe cât de veche, pe atât de frumoasă și generatoare de satisfacții.Ea implică responsabilitate deosebită, corectitudine, flexibilitate, adaptare, preocupare pentru tine, copil și familie ca întreg.
Până nu demult educaţia părinţilor nu a constituit o prioritate în cadrul politicilor educaţionale din România.În ultimii ani se discută din ce în ce mai mult despre faptul că susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copilului şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale tuturor.
În România, educaţia parentală a început să se dezvolte la sfârşitul anilor ’90, odată cu desfăşurarea primelor programe de inspiraţie internaţională.Dincolo de desfăşurarea unor programe naţionale de educaţie parentală (Fundaţia Copiii Noştri, Holt România, Step by Step, Salvaţi Copiii), pentru dezvoltarea şi susţinerea acestui domeniu de intervenţie în România, UNICEF, Ministerul Educaţiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătăţii şi ONG-urile furnizoare de programe de educaţie parentală au început elaborarea Strategiei Naţionale Integrate pentru Formarea şi Dezvoltarea Competenţelor Parentale (UNICEF, 2009).
Documentul, consideră educaţia permanentă punctul central al strategiei şi vizează îndeosebi perfecţionarea dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi a colectivităţii lor. De aceea, credo-ul de la care porneşte este:,, Toţi părinţii şi tinerii, ca potenţiali viitori părinţi, trebuie să beneficieze de sprijin pentru o educaţie parentală de calitate, nediscriminatorie, participativă şi internaţionalizată, să dobândească abilităţi parentale şi capacitatea de a comunica eficient"(Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, pag.3).
De ce este importantă educația parentală?

Într-o societate care evoluează extrem de repede, care solicită o adaptare foarte rapidă la contexte și situații noi,  unii părinții   rămân tributari metodelor tradiționale pe care le-au asimilat în perioada copilăriei. Prin urmare,  provocarea care ia naștere este cum să creștem copiii de azi pentru a fi adulți adaptați contextului în care trăiesc.
Familia din societatea actuală are din ce în ce mai mult nevoie de un sprijin extern pentru a se adapta cerințelor, în condițiile în care părinții reclamă, fie o incapacitate de gestionare a relațiilor cu proprii copii, fie rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamilială (Cojocaru, 2008).
Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
Ca profesor, dar în același timp și părinte, am fost interesată să particip la cursuri de formare ca educator parental care au cuprins două segmente : pregătire teoretică care a constat în parcurgerea unui curriculum de Educație Parentală  și pregătirea practică prin susținerea de către fiecare participant care a finalizat formareateoretică, a unui curs de educație parentală cu minim 10 părinți/curs. Asfel, la finalul programului am obținut certificarea de educator parental. Această formare s-a realizat în cadrul în cadrul proiectului „QIE – Appreciative Parenting atNational Level” - implementat de către Asociația HoltIS în parteneriat cu Reprezentanța UNICEF în România, 2020.
În  perioada septembrie-decembrie 2020 am recrutat zece părinți de la clasa la care sunt dirigintă și am organizat un curs de educație parentală cu aceștia, compus din zece module: ,, Cum să fii un părinte înțelept‟, ,,Cum putem rămâne relaxați în contexte stresante‟, ,, Cum să comunici eficient cu copilul tău‟, ,,Cum să fii un partener de încredere în relația cu copilul tău‟, ,,Anturajul și timpul liber al adolescenților‟, ,, Cum prevenim abuzul și efectele lui asupra copilului‟, ,,Cum însoțești copilul pe calea dezvoltării sale‟, ,,Anturajul și timpul liber la adolescenți‟,,, Bullying și Cyberbullying‟, ,, Importanța susținerii copiilor în procesul de tranziție de la gimnaziu la liceu‟.
Scopul programului de Educație Parentală Apreciativă a fost: să încurajeze participanții să-și studieze mai în amănunt viața și modul în care ei relaționează cu copiii lor; să descopere o gamă mai largă de alternative pozitive și eficiente pentru rolul de părinte; să dezvolte o rețea de sprijin social împreună cu alți părinți.
La finalulcursului părinții au completat un chestionar de feedback. Toți părinții formați auconsiderat educaţia parentală un domeniu important şi, implicit,  au recunoscut necesitatea ei în viaţa noastră. 70% dintre părinți au menționat faptul că au  reuşit să schimbe modul de comunicare cu copiii și că au învățat lucruri noi precum:  gestionarea stressului, controlul furiei, cum să devină parteneri de încredere în relația cu proprii copiii, dar nu în ultimul rând  abordarea pozitivă a disciplinării.  La întrebarea ,, Cine ar trebui să se ocupe de educația parentală?" 80% au răspuns că  școala, și 20% primăriile.
În general, ,,  programele de educație parentală nu oferă soluții pentru problemele majorele ale vieții, ci reprezintă un punct de pornire- un loc în care părinții pot să învețe mai mult despre stilul lor de părinți și opțiunile pe care le au pentru îndrumarea copiilor, precum și un loc în care să câștige mai multă încredere în ei înșiși ca oameni și ca părinți"( Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, 2015),


BIBLIOGRAFIE
Cojocaru, D.2008, Copilăria și construcția parentalității, Iași, Polirom.
HoltIS, UNICEF, 2015, Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, Iași.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Preadolescenţa şi adolescenţa.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Vârsta şcolară.
UNICEF, 2005, Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România, Bucureşti.
Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, 2010.

]]>