<![CDATA[iTeach: blogul Beàta Orsolya Fazekas]]> https://iteach.ro/blog/beata.fazekas https://iteach.ro/blog/194864/consilierea-parintilor <![CDATA[CONSILIEREA PĂRINŢILOR.]]> https://iteach.ro/blog/194864/consilierea-parintilor Wed, 13 Aug 2025 11:35:40 +0300 Personalitatea copiilor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact şi mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului, îi creează resentimente şi-1 îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi excentrici sau conservatori, părinţi „de duminică”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-şi educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce.
O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia în comunicarea cu proprii lor copii, precum şi mijloace de optimizare a comunicării dintre aceştia. Părinţii au fost chestionaţi asupra modului cum comunică cu copilul cu scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea. Chestionarul cuprinde 11 itemi după cum urmează:
1. Staţi de vorbă zilnic cu copilul dumneavoastră?
2. Cât timp afectaţi discuţiilor?
3. Despre ce discutaţi?
4. Care probleme credeţi că vă reduc din timpul pe care aţi vrea să-1 petreceţi cu copilul dumneavoastră?
5. De ce credeţi că uneori copilul refuză să comunice cu d-voastră?(dacă e cazul)
6. Ce faceţi atunci când copilul greşeşte?
7. Consideraţi că sunteţi un exemplu pentru copilul d-voastră?
8. Cum încercaţi să vă apropiaţi de copilul d-voastră?
9. Ce simţiţi când comunicarea cu copilul d-voastră este foarte bună?
10. Dar când nu este bună ce credeţi că nu aţi făcut?
11. Aţi apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportare? Dacă da, la cine?
Chestionarul prezentat a constituit o provocare şi un prilej de reflecţie pentru părinţi, dar şi un punct de pornire pentru activităţile următoare. Prezentând rezultatele chestionarului în faţa părinţilor fără a face nominalizări, am realizat o optimizare a relaţiilor de comunicare între părinţi şi copii prin formularea unor concluzii ce au avut menirea de a îndruma preocupările părinţilor în această direcţie.
Părinţii trebuie să fie buni ascultători şi să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul doreşte să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoţionale, copilul pierzându-şi încrederea în adulţi şi retrăgându-se într-o lume a sa.
Dacă părintele foloseşte forţa pentru obţinerea comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.
Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar şi satisfacţiile pe care le au părinţii care reuşesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută şi nicidecum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări.
Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea lui.
Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului, în orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală” şi nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine , înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi părinte.
Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau dintre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure.
În ceea ce priveşte familia se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă şi indiferenţa.
În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili, în cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv.Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică. La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului.  În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:
- să-şi cunoască bine copilul, observându-1 şi antrenându-1 de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;
- să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
- să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activitate şi de cunoaştere;
- să-1 sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul afectat pentru activităţile de tip„pasiune";
- să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare demnă;
- să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
             Bibliografie:     
Key,E.(1988)-“Secolul copilului”,EDP Bucuresti;
Schiopu,U.,Verza,E.-“Psihologia varstelor”, “Ciclurile vietii”,EDP,Bucuresti,1995;

]]> https://iteach.ro/blog/194812/procesul-de-incluziune-prescolara-–acceptareinovare-si-daruire <![CDATA[PROCESUL DE INCLUZIUNE PREȘCOLARĂ –ACCEPTARE,INOVARE ȘI DĂRUIRE.]]> https://iteach.ro/blog/194812/procesul-de-incluziune-prescolara-–acceptareinovare-si-daruire Tue, 12 Aug 2025 11:45:01 +0300 Incluziunea nu este un simplu concept care să poată fi redusă la plasarea ,respectiv la integrarea copilului cu cerințe educative speciale în unitatea de învățământ. Definiția are în vedere atât noțiunea de acces educațional cât și recunoașterea importanței acoperirii adecvate a nevoilor individuale ale copiilor.
Cuvântul de ordine pentru a înțelege educația incluzivă este flexibilitatea. Principiile educației incluzive cer să se aibă în vedere importanța satisfacerii nevoilor/cerințelor individuale ale copiilor,să se lucreze în parteneriat cu părinții și copiii/persoanele care fac educație ,să se implice atât cadrele didactice cât și instituțiile din care fac parte în dezvoltarea acestei abordări pentru un demers educațional eficient.
Educația incluzivă este legată de o societate incluzivă,acea societate care promovează valorile democratice și ascultă vocile tuturor membrilor ei. Societatea pluralistă multiculturală și democratică este baza de dezvoltare a educației incluzive.
Educația incluzivă este un proces nu o stare sau o etichetă,deoarece este o educație bazată pe grădiniță/școală ca partener al familiilor și comunității și pe înțelegerea comunității ca principalul susținător și partener al acesteia.
Educația pentru toți /incluzivă este o adevărată provocare pentru sistemul de învățământ,dar și pentru educație în general. Educația incluzivă este un drept uman. Este educație de calitate care dă o orientare pozitivă,democratică tendințelor dezvoltării practicilor educative. Suntem la începutul unui nou mileniu. Omenirea a acumulat rezerve uriașe de istorie, cultură și civilizație. Valoarea acordată omului,importanța individului pentru dezvoltarea socială, relațiile dintre dezvoltarea societății, evoluția tehnicilor de educație și dezvoltarea individualității constituie probleme luate în discuție și interpretare diferit, de la o epocă la alta.
Viitorul nostru depinde de modul în care lumea de azi va reuși în mod creativ să răspundă la aceste probleme.
Copiii sunt speranța noastră și de modul în care creștem,educăm și sprijinim dezvoltarea lor va depinde configurația și dimensiunea democratică a lumii de mâine. În mod firesc,educația se adresează tuturor copiilor. Lumea în care trăim are nevoie de puterea minții și spiritul tuturor membrilor ei. Societatea de astăzi,prin instituțiile de învățământ își propune valorizarea tuturor oamenilor,oferirea șanselor la dezvoltare și educație. Faptul că suntem atât de diferiți este o șansă a dezvoltării și nu o limită.
De-a lungul anilor am lucrat la grupă cu preșcolari ce proveneau din diferite medii sociale,astfel copii ce se bucurau de toate condițiile unei vieți lipsite de griji, dar și cu copii ce proveneau din familii dezorganizate, familii numeroase cu copii mulți care își asigurau cele necesare traiului, cu greutate.
Am întâlnit copii cu tulburări/deficiențe de limbaj și comunicare, cu tulburări de comportament, cu tulburări socio-emoționale. Accesul și valorizarea fiecăruia a necesitat un parcurs bine stabilit ,parcurs ce a fost realizat cu eforturi permanente și susținute.
Educația timpurie este o componentă importantă a educației pentru toți,constituie prima treaptă a educației și valorizează un segment de vârstă extrem de larg și important –copilăria mică. Tot aceasta promovează conceptul de parteneriat educațional ,cel de participare și responsabilizare prin dezvoltare pro socială și se caracterizează prin identificarea factorilor dezvoltării, construiește premisele socializării și participării, egalizează șansele la dezvoltare, participare și integrare socială, responsabilizează educatorii,familia, comunitatea, societatea care sunt strâns legate de primii ani de viață ai copilului. Tot aceasta propune și proiectează parteneriate educaționale pentru dezvoltarea copiilor ca membrii activi ai societății, schimbă abordarea vârstelor mici în teorie,politici și practici, oferă o perspectivă pozitivă, umanistă asupra valorii educației, vârstelor copilăriei,activității de joc și învățare. Schimbă curriculumul, îl flexibilizează și adaptează pentru toți copiii, percepe grădinița și școala ca o instituție care promovează dezvoltarea competențelor,eliminând viziunea sancționatoare și etichetarea.
Educația timpurie se definește prin acțiunile coerente și directe asupra copilului și asupra contextului de viață material și social, cu scopul de a oferi cele mai potrivite ocazii și a sprijini creșterea și dezvoltarea copilului mic, pornind de la identificarea și cunoașterea nevoilor generale și individuale ale fiecăruia.
Programele de educație timpurie pot aduce mari beneficii copiilor nu numai individual și imediat,ci de asemenea social și economic de-a lungul unei vieți în termenii abilității copilului de a-și aduce contribuția în familie și societate.
Copiii trăiesc într-o lume globală și competitivă, o lume a accelerării și nerăbdării, a competiției și polarizării care generează în același timp numeroase inegalități înrădăcinate în societățile din întreaga lume, inegalități rezultate din ,,cine suntem?’’/,,cum suntem?’’/,,cesuntem?’’.
Impactul unor asemenea procese poate fi contrabalansat, oferindu-le copiilor de vârsta cea mai fragedă ocazia de a învăța atitudini și comportamente pozitive față de cei ce sunt diferiți de ei,iar pe de altă parte trebuie să le construim ocazii pentru a-i dezvăța de atitudinile și comportamentele negative pe care le-au învățat deja.
Investiția în programele de educație timpurie poate fi o investiție în crearea unor cetățeni mai educați. Educația preșcolară, prin formele ei specifice produce acele trăsături esențiale pentru democrație, mai mult decât forma și conținutul majorității școlarizării primare pentru că curriculumul preșcolar este orientat în direcția învățării prin acțiune,explorare, întrebări.
Educația timpurie este o formă de educație incluzivă pentru că propune cele mai potrivite forme de abordare educațională la vârstele mici pentru a produce o educație de calitate. Se realizează formal în instituțiile abilitate, dar ,în același timp, non formal prin implicarea agenților și instituțiilor anexe care sprijină educația formală. Ca educație incluzivă, educația timpurie evidențiază valoarea diferențelor dintre copii, înțelese ca particularități ale învățării individuale și sociale, și precizează Cerințele Educative Speciale ca părți componente ale curriculum-ului programelor educative.
Grădinița noastră a pus și pune accentul deosebit pe conținuturile modernizate ale serviciilor educaționale pe care le furnizează, respectând copilul indiferent de statutul social,etnie, religie, capacitate intelectuală, fizică etc. Aici s-a creat un mediu educațional stimulativ din punct de vedere intelectual precum și în ceea ce privește tratarea lui la modul general ca persoană unică și valoroasă: învățarea prin joc/ participarea copiilor la alegerea activităților,jocurilor/ organizarea adecvată a mediului ambient/ parteneriatul educațional grădinița –familie –comunitate.
Copiilor li se asigură protecție și afectivitate,li se construiesc ocazii de joc și de învățare, de destindere,autodisciplină și respect pentru ceilalți. O abordare globală a dezvoltării copilului care asigură calitatea educației la această vârstă.

]]> https://iteach.ro/blog/194811/invatarea-colaborativa-in-gradinita <![CDATA[ÎNVĂŢAREA COLABORATIVĂ ÎN GRĂDINIŢĂ.]]> https://iteach.ro/blog/194811/invatarea-colaborativa-in-gradinita Tue, 12 Aug 2025 11:43:02 +0300 Ce este învăţarea prin cooperare? ,,Învăţarea prin cooperare înseamnă utilizarea ca metodă instrucţională a grupurilor mici de elevi, astfel încât aceştia să poată lucra împreună, urmând ca fiecare membru al grupului să-şiîmbunătăţeascăperformanţele proprii şi să contribuie la creştereaperformanţelorcelorlalţi membrii ai grupului.” (Johnson, R., Johnson, D., Holubec, E., 1994).
,,Învăţarea prin cooperare se referă la o varietate de metode de predare in care elevii lucrează în grupuri mici pentru a se ajuta unii pe alţii în învăţareaconţinutului academic. nȊ clasele cooperante se aşteaptă ca elevii să se ajute unii pe alţii, să discute unii cu alţii, să-şi verifice nivelul curent de cunoaştereşi să umple lacunele în înţelegere unii altora.” (Slavin, R.,1995)
,,Învăţarea cooperativă este o metodă didactică bazată pe organizarea, în funcţie de obiectivele operaţionale bine stabilite, a unei munci colective fondate pe complementaritate, orientate spre asigurarea aspectului social al învăţăriişi care vizează dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a interacţiunilor, competenţelorşi comportamentelor sociale ale elevilor.” (Ionescu, M., Bacos,M., 2001)
Pornind de la aceste definiţii putem spune că, învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată şi sistematizată, în cadrul căreia, grupe/echipe mici lucrează împreună pentru a atinge un ţel comun, urmând ca fiecare membru al unui grup să-şiîmbunătăţeascăperformanţele proprii şi să contribuie la creştereaperformanţelorcelorlalţi membri ai grupului. Deşi a apărut sub diverse denumiri (învăţare prin cooperare, învăţare colectivă, învăţare comunitară, învăţare reciprocă, învăţare în echipă, studiu de grup, studiu circular, etc.), învăţareacolaborativă presupune cooperarea (munca alături de cineva), colaborarea, adică participarea activă la realizarea unei acţiuni, bazată pe schimbul de propuneri, idei. Învăţarea prin cooperare ajută copiii să înveţe mai profund, cultivând relaţiile bazate pe respect reciproc şi colaborare constructivă. Tehnicile de învăţare prin cooperare prezintă o serie de strategii de atribuire a unor roluri active copiilor, pentru ca aceştia să se sprijine reciproc în învăţare.
Nu mai este suficient să li se prezinte copiilor date intuitive sau verbale, pentru ca ei să le înregistreze şi să le interiorizeze, pentru a fi redate în mod fidel; este nevoie de interacţiuni cognitive, sociale, prin care, învăţarea, oferă copiilor posibilitatea de a cunoaşte rezultatele procesului de învăţare, dar şi a proceselor mentale din cadrul învăţării.
De ce utilizăm învăţarea prin cooperare ? Procesul de învăţare nu poate fi conceput, în contextul actual, fără cooperare: pot colabora 3-4 copii într-un grup, 16-20 copii dintr-o grupă, dar pot conlucra şi copii din grupe şigrădiniţe diferite, în proiecte comune. Deci, a coopera înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun, presupunând un schimb activ de idei, înseamnă a dezvolta componenta socială a personalităţii copiilor. Determinarea copiilor preşcolari să lucreze în echipă reprezintă o tehnică binecunoscută pentru promovarea învăţării active şi a unei mai bune pregătiri pentru integrarea şcolară , ştiut fiind faptul că abilitatea de-a lucra împreună a devenit apanajul noii reforme educaţionale. Din acest motiv, toate activităţile de învăţare nu trebuie să fie prelegeri plicticoase, ci jocuri cu rol, simulări, poveşti, probleme decupate din viaţa de zi cu zi. în orice moment al activităţii copilul este antrenat într-o activitate cu o sarcină clară şi întotdeauna participarea lui are drept scop să găsească o soluţie, să câştige o competiţie, să-şi adjudece un merit pentru efortul său. Copiii trebuie învaţaţi de mici să coopereze în cadrul unor echipe, dar să se înfrunte şi individual din perspectiva „câştig eu – câştigişi tu”.
Rolul învăţării prin cooperare pentru copii CARACTERISTICI/REZULTATE/ PERMITE /CULTIVĂ:
• îşi stabilesc sarcini
• cooperează
• schimbă idei
• selectează informaţia cea mai bună
• informare din surse variate
• permite transferul de cunoştinţe
• dezvoltarea comunicării orale şiconvenţionale
• este facultativă intervenţia educatoare– observator
• utilizarea proceselor mentale de nivel superior: gândirea abstractă, gândirea critică
• socializarea • schimbul de păreri
• însuşirea altor opinii • dezbateri
• vizualizarea ideilor
• dezvoltarea încrederii în sine
• autoevaluarea pe baza analizei şi în comparaţie cu colegii
• toleranţa • adaptarea la contexte diferite
•motivaţia
• creativitatea
• dorinţa de cunoaştere
• acţiunea
• spirit de competiţie cu echipele rivale
• responsabilitatea individuală şi de grup Formarea grupului de copii Organizarea învăţării în grupuri/echipe mici de copii trebuie făcută în mod corect.
La început, sunt copii care consideră că, dacă sunt grupaţi cu alţii, pot sta liniştiţi toată activitatea că are cine să realizeze sarcina de lucru. Educatoarea trebuie să-i determine pe copii să conştientizeze că sarcina unui grup este una comună, iar pentru a fi realizată, fiecare copil are o sarcină individuală, pentru care-şi asumă responsabilitatea. Gupurile sunt utile pentru a genera într-un interval scurt, un mare număr de idei şi pentru a facilita înţelegerea unor concepte abstracte, prin discuţii referitoare la informaţia primită şi la experienţa personală. Copiilor li se solicită în mod explicit formarea de mici echipe pentru rezolvarea unui exerciţiu, a unei lucrări, a unui proiect, etc. Copiii trebuie să-şi împartă sarcinile şi să relaţioneze unul cu altul. Pe măsură ce o echipă îşiîndeplineşte partea sa, următoarea preia responsabilităţile acesteia, compară şi completează informaţiile etc. Un factor important al învăţării prin cooperare îl constituie valorificarea cunoştinţelor deja acumulate de către copii şi crearea posibilităţii de a dobândi altele noi, învăţând concomitent să structureze informaţia posedată şi cea nouă.
Câteva modalităţi de formare a grupurilor de copii:
1. Copiii numără de la 1 la 4 (sau 3), cei cu numărul 1 se aşează la masa pe care se găseşte cifra 1 şiaşa mai departe, fiecare copil se şează la măsuţa cu cifra corespunzătoare
2. Pe o măsuţă se amestecă ecusoane cu 3 sau 4 categorii de desene: flori, iepuraşi, ursuleţi, fluturaşi, etc. Fiecare copil îşi alege ecusonul preferat şi se aşează la măsuţa la care se găseşteecusonul pe care l-a ales (se pot aşeza ecusoane pe spatele fiecărui copil şi colegii se dirijează reciproc)
3. Impusă - aşezarea copiilor după cum indică educatoarea
4.După preferinţa copiilor Interogatoriul constructivist al educatoarei în cadrul învăţării prin cooperare • Cum îi voi face pe copii să-şi amintească şi să-şi activeze informaţiile, experienţele pe care le deţin, despre subiectul pe care-l voi propune? • Cum îi voi motiva pentru a căuta să se informeze şi să investigheze subiectul propus? • Cum îi voi face să interacţioneze în mod activ cu noile informaţiişi cu ceilalţi membrii ai grupului? • Ce contexte de exersare a noilor conţinuturi voi crea? • Cum voi putea determina copiii să dea un sens şi o interpretare personală celor învăţate, reprezentative pentru fiecare copil? În procesul de lucru, metodica se adaptează la necesitatea dictată de o anumită conjunctură: numărul de participanţi, gradul de cunoaştere a problemei, nivelul de instruire, etc, flexibilitatea metodicii prezentând o condiţie indispensabilă a unui impact social sporit al activităţilor.
Aplicând metodele interactive, copiii lucrează pe baza cazurilor improvizate, precum şi a celor reale. Managementul lucrului în echipă Fixarea grupului şi a sarcinii de lucru
 Copiii lucrează în cadrul unei grupe, colaborează în realizarea sarcinii  Educatoarea monitorizează toate grupele
 Grupele îşi expun ideile sau produsele muncii lor (desene, schiţe) Completarea, între grupe, a ideilor, a cunoştinţelor sau a produselor realizate
 Constatarea întregului realizat : învăţarea propriu-zisă
Feed-back acordat de copii copiilor din grupe diferite
Feed-back acordat de educatoare Avantajele şi dezavantajele învăţăriicolaborative
Avantaje Dezavantaje
• Apar idei mai multe şi mai bune
• Copiii învaţă unul de la altul, nu doar de la educatoare
• Încurajează contribuţia personală
• Aprecierea diversităţii
• Copilul intră în contact cu alte opinii decât ale sale,
• Impunerea lucrului în echipă nu va reuşi întotdeauna să integreze copiii timizi şi cu deficienţe majore de comunicare 3 acestea obligându-l să ţină seama de ele
• Se impune depăşirearestricţiei autoimpuse de a interacţiona cu copiii cu fond cultural asemănător
• Se valorifică informaţiile colegilor în construirea cunoaşterii proprii
• Ajută copilul să accepte schimbarea şi cooperarea pentru identificarea unor soluţii la problemele cu care se confruntă el sau echipa sa
• Dezvoltarea socială, dobândirea competenţelor sociale: respectul de sine, simţulidentităţiişi capacitatea de a rezista în condiţii de stres şi în situaţii de adversitate
• Dezvoltarea unor relaţii interpersonale mai bune: relaţii colegiale, solidaritate, grijă şi devotament, sprijin personal
• Evaluarea urmăreşte acordarea ajutorului imediat, având o funcţie corectivă, ameliorativă • Evaluarea se realizează prin raportarea la progresul individual, dar are în vedere atât participarea fiecărui copil la procesul elaborării în comun cât şi rezultatul echipei
•Productivitatea unor copii poate scădea uneori, atunci când sunt obligaţi să colaboreze cu alţi copii
•Educatoarea se confruntă cu necesitatea realizării unui compromis între eficienţăşiperformanţă •Necesită mai mult timp
•Unii copii pot domina grupul
•Se poate pierde din vedere obiectivul final, de învăţare, acordând foarte mare atenţierelaţiilorintragrup Exemple de strategii de învăţarecolaborativă
• Predicţiile în perechi Acestea pot fi folosite la diverse categorii de activitate. De exemplu: la activitatea de educarea limbajului, se va citi pe fragmente povestirea „Ciuboţelele Ogarului”, de Călin Gruia.
Copiii vor fi întrebaţi dacă ştiu povestirea; dacă este cineva care cunoaşteconţinutul povestirii, îi cerem să se abţină de la această etapă. Copiii vor fi aşezaţi perechi, fiecare copil având o foaie de hârtie şi un creion, dacă ştiu să scrie; dacă nu, vor răspunde oral. Copiii vor primi cuvinte – cheie care se referă la personaje, la locul unde se petrece acţiuneaşi la acţiunea propriu – zisă. După ce vor auzi cuvintele, copiii vor discuta, în perechi, şi vor încerca să-şi imagineze împreună despre ce va fi vorba, în povestirea ce va urma a fi citită. După ce au discutat timp de cinci minute, ei îşi vor prezenta predicţiile. Această activitate predictivă poate fi făcută o singură dată, la început, sau poate fi repetată în decursul lecturii, permiţând copiilor să-şi modifice predicţiile pe măsură ce află conţinutul.
Pentru copii este mai uşor să facă predicţii pe parcursul desfăşurăriinaraţiunii, deci se va aplica procedeul cu această situaţie.
● Gândiţi – lucraţi în perechi – comunicaţi Spunem copiilor că va urma o activitate în care li se va cere să discute şi să rezolve o anumită problemă. Aceasta trebuie să fie ceva interesant, ceva care să le trezească curiozitatea. De exemplu: „De ce îşi cântă cucul numele?”, „Să vorbim despre gemeni”, (…despre perechi, …despre vârstă, …despre „lasă”, …despre sentimente, …despre cosmos, …despre dinozauri, …despre cutremure, …despre vulcani, etc.). Timp de câteva minute, copiii se vor gândi individual la temă, apoi vor găsi un partener cu care să-şi discute ideile. Aceasta este o strategie de învăţare prin cooperare simplă şi rapidă, care poate fi folosită la orice categorie de activitate. 4 ● Rezumaţi – lucraţi în perechi – comunicaţi Această activitate este o extensie a celei precedente şi poate fi folosită după lectura unui text, după ascultarea unei prezentări sau după discutarea unei teme. ● Formulaţi – comunicaţi – ascultaţi – creaţi Această tehnică (Johnson/Bartlett, 1990) este o activitate în care partenerii formulează întâi răspunsuri individuale, apoi le comunică partenerului, îl ascultă pe acesta şi, în final, creează împreună cu partenerul un răspuns, ca urmare a discuţiilor.
Este o metodă foarte des folosită, având numeroase utilizări, determinându-i pe copii să facă un efort de gândire. Şi munca în perechi este o strategie frecvent utilizată în centrele: Alfabetizare, Ştiinţă, Artă şiConstrucţii. Deseori un copil construieşte blocurile unui cartier, în timp ce perechea lui de joc adaugă elemente care să întregească construcţia planificată. Frecent, educatoarea propune ca sarcină, identificarea şi gruparea personajelor pozitive şi a celor negative dintr-o poveste, munca realizându-se în perechi. Un copil repovesteşte perechii sale de joc momentele mai importante, celălalt alege şi arată imagini sugestive în ordinea desfăşurării evenimentelor; împreună alcătuiesc un colaj, apoi discută fiecare personaj, stabilind care sunt ,,bune” şi care sunt ,,rele”. Munca în echipă este un aspect al învăţării prin cooperare, ilustrând ideea de interdependenţă pozitivă: ,, un copil nu poate să reuşească fără ceilalţi”. Atfel, solicităm copiii să lucreze în colaborare pentru a realiza diverse sarcini. De pildă, realizarea unei machete pentru centrul tematic, pavoazarea sălii de grupă, munca la colţul naturii, realizarea unor măşti pentru sărbătorile de iarnă, a unor expoziţii tematice, presupune ca fiecare copil din echipă să realieze un element component. n asemenea activităţi, pe lângă obiectivele care Ȋ vizează învăţarea, copiilor li se formează şi deprinderea de a munci în grup. La nivelul grădiniţei, învăţarea prin cooperare este o activitate frecvent utilizată în programul zilei. Cooperarea şi colaborarea se întâlnesc şi în jocurile de creaţie – jocuri de rol, în echipele formate, în cadrul jocurilor de mişcare de la educaţie fizică, în jocurile didactice, în lucrările practice, colective, în manifestările artistice: serbări, scenete, dansuri. Pentru dezvoltarea sentimentului de prietenie este foarte indicat jocul ,,Ghemul”.
Grupul de copii este aşezat în cerc, pe covor. Ei primesc un ghem de sfoară (lâna) pe care îl rostogolesc de la unul la altul în direcţii diferite. Fiecare ţine de bucata de fir astfel încât, pe covor să apară un desen inedit. Dacă firul se rupe, li se spune copiilor că există şi prietenii care se pot rupe, şi, deşi se poate face un nod , reparându-se ruptura, acel nod va exista, se va vedea tot timpul. Când ghemul s-a terminat începe strângerea lui în ordine inversă. Pe măsură ce se strânge, fiecare îl numeşte pe colegul căruia îi înmânează ghemul. Încurajând discuţiile scurte între preşcolari, concentrate pe o sarcină (deci pe un scop), aceste tehnici de învăţare îi obişnuiesc pe copii cu relaţia de colaborare. Pe măsură ce copiii ajung să lucreze în echipe, pentru a rezolva sarcini mai complexe, aceste structuri pot fi folosite pentru a facilita interacţiunea în cadrul grupului. Să nu uităm că unul din scopurile învăţării prin cooperare este familiarizarea copiilor cu relaţiile de muncă ce presupun împărţireaşi distribuirea sarcinilor, solidarizarea membrilor grupului în jurul atingerii obiectivelor de interes comun, renunţarea la interesele personale în favoarea intereselor de grup, dezvoltarea unor trăsături de personalitate cu caracter prosocial. Concluzii Toate aceste strategii pot fi incluse în predare destul de uşorşi de repede. Ele pot fi aplicate structurat, pe arii curriculare şi pe teme, oferindu-le copiilor ocazia de a lucra în colaborare în toate etapele cadrului de gândire critică. n concluzie, pledez pentru învăţarea prin cooperare şi sunt preocupată să-mi însuşesccât mai multe metode şi tehnici de predare, deoarece această învăţare este stimulativă, 5 generând un comportament contagios şi o strădanie competitivă; facilitează emiterea de ipostaze multiple şi variate; dezvoltă capacităţile copiilor de a lucra împreună , ceea ce se constiuie într-o componentă importantă pentru viaţaşi pentru activitatea lor profesională viitoare; timpul de soluţionare a problemelor este de cele mai multe ori mai scurt; se reduce la minim fenomenul blocajului emoţional al creativităţii; grupul dă un sentiment de încredere, de siguranţă; antrenarea reciprocă a copiilor duce la dispariţia fricii de eşec, determină curajul de a-şi asuma riscul, are ca efect educarea stăpânirii de sine,a comportamentului tolerant faţă de opiniile celorlalţi, înfrângerea subiectivismului şi acceptarea gândirii colective; se creează noi prietenii şi simpatii şi se intensifică atitudinile pozitive faţă de cadrele didactice.
Prin învăţareacolaborativă se poate contura şi o rezolvare creativă a conflictelor, iar în cadrul divergenţelor de opinii copiii se deprind să folosească un arsenal de luptă complex: deopotrivă cognitiv, afectiv şi comportamental.

Bibliografie: Dulamă, Maria Eliza – Metodologie didactică,
Editura ,,Atlas-Clusium”, Cluj-Napoca, 2006 Flueraş,
Vasile-Teoria şi practica învăţării prin cooperare,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,Cluj-Napoca, 2005

]]> https://iteach.ro/blog/194765/prevenirea-abandonului-scolar <![CDATA[PREVENIREA ABANDONULUI ŞCOLAR.]]> https://iteach.ro/blog/194765/prevenirea-abandonului-scolar Mon, 11 Aug 2025 13:20:43 +0300 O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie iar apoi, ea se continuă în grădiniţă şi şcoală. În primul rând ea se realizează prin puterea exemplului şi apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârşeşte sub puterea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare.
           O bună intervenţie a cadrului didactic prin însuşi procesul educativ pe care-l desfăşoară cu copiii poate constitui un mijloc de prevenire a abandonului şcolar prin intervenţia acestuia la nivelul factorilor de risc – individuali, familiali, şcolari a celor determinaţi de mediul cu potenţial delictogen ş.a.d.m., care-l pot acuza.
             Pentru o mai bună intervenţie se propune realizarea unui program care să urmărească dezvoltarea competenţelor cadrelor didactice de lucru în echipă şi de folosire a planificării strategice în vederea identificării factorilor care ar favoriza apariţia unor astfel de situaţii de risc la nivelul şcolii, pentru prevenirea şi în ultimă instanţă pentru rezolvarea unor situaţii de criză cu efect de abandon şcolar.
          Factorii de risc cum ar fi cei comportamentali sunt factori care reprezintă ansamblul încălcărilor şi abaterilor tinerilor de la normele de convieţuire socială. Delincvenţa juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulţi.
• Factorii psihologici.
În evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul, agresivitate, sau de cel de "frustare", de instabilitatea afectivă sau comportamentală.
• Factorii sociali şi alţi factori care pot provoca abanonul şcolar.
Ca obiective în cadrul unui program de prevenire a abandonului şcolar ar putea fi:
- Identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii acestora în sistemul învăţămîntului guvernamental de zi.
- Implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului cu risc de abandon şcolar.
- Creşterea gradului de implicare a comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de abandon sau risc de abandon şcolar.
         În măsura în care aceste obiective vor fi împlinite, abandonul şcolar nu va mai reprezenta un pericol imediat de abandon, fiind urmărite în cadrul unui preogram de prevenţie bine organizat.
             Există şi cazuri în care părinţii încurajează să încalce normele valorilor şcolare prin atitudinea lor faţă de şcoală. Ca forme principale de manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social şi comportamental: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, conduitele violente, toxicomania, copiatul şi suicidul.
      Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă învăţământul şcolar este abandonul şcolar.
       Sărăcia este de asemenea un factor de abandon şcolar care se reflectă la toate nivelurile de vârstă şi învăţare. Astfel, se afirmă că "cel mai mare abandon se înregistrează în cadrul şcolilor de ucenici sau profesionale" . De fapt cei care abandonează şcoala profesională sau clasele de ucenici (unele clase) o fac pentru că, oricum, ei sunt oameni "certaţi" cu şcoala.
        De asemenea, este menţionată aprecierea (fară vreo susţinere) potrivit căreia, în mediul rural, abandonul şcolar creşte iarna, ,,în condiţiile lipsei de subsistenţă’’ şi din cauza ,,lipsei hranei sau îmbrăcămintei necesare’’ . E o simplă părere fără cunoaşterea generală a realităţii. Pe de altă parte, încălzirea vremii, crearea condiţiilor naturale de practicare a unor îndeletniciri îi fac pe copii să-şi urmeze părinţii la muncă, abandonând şcoala.
       Cauzele principale ale abandonului şcolar sunt cele economice, socioculturale sau religioase, psihologice şi pedagogice.
          În cadrul învăţământului preprimar, cadrul didactic – educatoarea are de asemenea un rol decisiv în formarea conceptului despre şcoală a copiilor preşcolari şi viitori şcolari. Comunicarea copilului cu educatoarea fiind extrem de importantă, comunicarea verbală şi cea non-verbală.
           Un alt element în combaterea abandonului şcolar este participarea tuturor copiilor la programul educativ, fiecare după forţa şi posibilităţile sale.
Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor sunt diferite, dar în grupul de la grădiniţă fiecare poate avea un loc, un rol şi o valoare.
          Evaluarea pe care o poate face educatoarea se referă la competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil . Aceasta trebuie să identifice:
o Cum este fiecare
o Ce ştie fiecare
o Ce face fiecare
o Cum cooperează cu ceilalţi
      Pentru o mai bună prevenire a abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui copil integrat în sistemul de educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul copiilor.
         În cazul etniei rrome, cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor, faţa necunoscută şi nebănuită a existenţei membrilor ei pune în valoare ceea ce ei înşişi nu mai ştiu ori nu au reuşit să răzbată prin opacitatea segregaţionismului. Copiilor le oferă identitate şi apartenenţă la neam, le redă mândria de descendenţi ai poporului lor, răspândit prin numeroase teritorii, le crează o "unicitate pozitivă" – adică aceea care ascunde comoara trăsăturilor caracteristice unui popor.
       "Unicitatea pozitivă" care în esenţă arată demnitatea neamului lor, se opune aceleia "negative", aceea care a fost impusă mediatizării care condamnă la inhibare, la izolare.
Aşadar, copilul fie că este integrat într-un sistem de învăţământ preprimar, primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit cu mare atenţie cum evoluează cum se menţin în sistemul educativ făcându-l cât mai eficient prin intervenţii oportune atât din partea părinţilor, educatorilor cât şi a comunităţii din care provine copilul pentru o mai mare siguranţă în prevenirea abandonului şcolar.
Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare educatoare în parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care fiecare să înveţe şi să se dezvolte.

Bibliografie:
"Revista învăţământului preşcolar" - Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Bucureşti 2006

]]> https://iteach.ro/blog/194764/creativitatea-la-varsta-prescolara <![CDATA[CREATIVITATEA LA VÂRSTA PRESCOLARĂ.]]> https://iteach.ro/blog/194764/creativitatea-la-varsta-prescolara Mon, 11 Aug 2025 13:18:28 +0300 Creativitatea îsi are originea în cuvântul latin « creare » care înseamnă a zămisli, a făuri, a
creea, a naste. Creativitatea reprezintă cel mai înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena si polariza toate celelate nivele de conduită, toate însusirile psihice ale unui individ. De ce este nevoie de creativitate? Pentru a se putea desăvârsi, realiza si actualiza, pentru a putea contribui activ la modelarea lumii. Creativitatease caracterizează prin noutate, originalitate, valoare, armonie, relevanţă. Creativitatea înseamnă îndrăzneală, tot ceea ce este nou este incert si neconformist.
Pentru a se putea avânta în necunoscut, copilul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel
sentiment de siguranţă, provenite din lumea sa înconjurătoare.
Lipsa de creativitate se datoreste însă unei insuficiente înţelegeri a fenomenelor, lipsei
sentimentului de libertate interioară sau lipsei de stabilitate a condiţiilor externe. Creativitatea înseamnă posibilitatea de comunicare: copilul se află într-un contact continuu cu lumea sa interioară si cu lumea sa exterioară. Curiozitatea si setea de cunoastere ne face receptivi faţă de lumea exterioară. Libertatea interioară face posibilă folosirea cunostinţelor acumulate de către lumea trăirilor noastre subiective. Copilul care îsi manifestă permanent mirarea si surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat este considersat prototipul creativităţii.
Copilul prescolar este prin natura sa un creativ datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului
permanent pentru a cunoaste tot ceea ce se petrece în jurul său. În perioada prescolară imaginaţia se
exprimă viu prin tot ceea ce face copilul la grădiniţă la toate activităţile. Prescolaritatea reprezintă vârsta la care este imperios necesar stimularea potenţialului creativ al copilului, nevidenţiat sau neexprimat prin cunoasterea si stimularea aptitudinilor, prin mobilizarea resurselor latente prin susţinerea manifestaţilor printr-o motivaţie intrinsecă. Activitatea didactică trebuie înţeleasă ca un act de creaţie nu ca un sir de operaţii sablon, de rutină.
Educatoarea trebuie să dispună de capacitatea de înţelegere a copiilor, să trăiască împreună
sentimente puternice, să creeze situaţii care să îmbogăţească mintea copilului cu anumite reprezentări si obisnuinţe, să-si transforme ocupaţia într-o frumoasă minune.
Creativitatea, spre deosebire de inteligenţă, este la copil un fenomen universal; nu există
prescolar care să nu deseneze, să nu fabuleze. Din această perspectivă, profilul psihologic al vârstei prescolare cuprinde multiple premise favorizante pentru cultivarea potenţialului creativ. Avem în vedere dinamismul, impetuozitatea, expresivitatea proprie acestei vârste, acel freamăt permanent sau acea vibraţie si efervescenţă lăuntrică ce conferă copiilor note specifice de dinamism creativ, disponibilitatea de exteriorizare spontană si autoexpresie însufleţită, analoage oricărui elan creator.
Stimularea potenţialului creativ al prescolarilor impune utilizarea unor strategii neprescrise care pun accentul pe antrenarea autentică si plenară a prescolarului. Formative, din acest punct de vedere sunt strategiile euristice care implică prescolarul în activitatea de descoperire, de rezolvare de
probleme, de investigare a realităţii. La fel de importante sunt si strategiile creative care pun accentul
pe spontaneitate, originalitate, gândire laterală, divergentă, analogică. Ambele categorii de strategii au efecte deosebite în planul capacităţii de reflecţie, a capacităţii anticipative, evaluative precum si în planul structurilor motivaţionale complexe. Datorită specificului proceselor cognitive si voinţei, care abia acum se constituie, prescolarul are nevoie de îndrumare, control si ajutor. El nu poate să-si asume încă riscul învăţării prin încercare si eroare. Acest lucru impune utilizarea unor strategii semieuristice si semialgoritmice. Stimularea potenţialului creativ al prescolarului impune utilizarea unor strategii care pun accentul pe antrenarea autentică si plenară a copilului, pe dezvoltarea autonomiei, a iniţiativei, a gândirii sale critice.
Dintre metodele bazate pe acţiunea fictivă, jocul ocupă un rol important în strategia de educare a creativităţii.
Copilul transpune constient realul într-un plan imaginar, creează, chiar dacă într-un mod elementar. Prin joc se realizează asimilarea realului la eu si acomodarea eu- lui la real ( mai ales prin
imitaţie). Stimulative pentru creativitate sunt jocurile didactice dar si jocurile de simulare ( jocul de rol). Prin implicarea afectivă si cognitivă a copilului, jocul de rol dezvoltă empatia, capacitatea evaluativă si cea anticipativă, stimulează relaţiile interpersonale de cooperare si competiţie, capacitatea de adaptare la comportamentul celuilalt.
La vârsta prescolară jocul si desenul constituie un cadru pentru antrenarea virtuţilor muncii si creaţiei; ele amplifică posibilităţile de expresie comportamentală, sporesc vitalitatea spirituală, dinamismul creativ al copilului, nevoia activă de explorare a noului în raport cu experienţa personală si generează acel elan lăuntric pentru noi elaborări, expansivitatea specifică pentru această vârstă.
Activităţile ludice si artistico - plastice sunt purtătoare ale unor multiple virtuţi formative în
dezvoltarea psihică generală a copilului si, implicit în dezvoltarea creativităţii. Întrucât jocul, prin excelenţă constituie cadrul specific al unui antrenament al spontaneităţii si al libertăţii de expresie, el constituie un stimul important în cultivarea receptivităţii si sensibilităţii, a mobilităţii si flexibilităţii specifice; el sporeste vigoarea acţională a copilului si amplifică nevoia de activitate si explorare a noului, de imaginaţie, de elaborare.
Probe aplicate
I. Test de creativitate – desenarea a mai multor figuri pornind de la un cerc si de la un pătrat.
II. Testul de flexibilitate a gândirii (1) – completarea figurilor.
III. Testul de flexibilitate a gândirii (2) – completarea figurilor.
IV. Testul de flexibilitate a gândirii – completarea figurilor geometrice obţinând un desen.
V. Testul de flexibilitate a gândirii – completarea figurilor geometrice obţinând un desen.
Prescolarii creativi se diferenţiază de restul grupului prindiferite comportamente specifice, îsi
dezvoltă în mod libercreativitatea. Foarte curiosi, vin cu soluţii neobisnuite, cu idei originale, au iniţiativă si au un spirit de observaţie foarte dezvoltat, pun întrebări adecvate, fac conexiuni între elemente aparent fără nici o legătură, explorează noi posibilităţi, manipulează, controlează simultan
mai multe idei, învaţă rapid si usor, au o memorie bună, imaginaţie vie, vocabular vast.
Copilul prescolar este prin natura sa un creativ, datorită imensei sale curiozităţi, afreamătului
permanent pentru a cunoaste tot ceea ce se petrece în jurul său; peste tot ceea ce îl împinge pe copil
spre acţiune este activitatea creatoare si numai după ce a câstigat o cunostinţă si si-a împăcat curiozitatea începe cealaltă activitate plăcută, a copilului care devine descoperitor. Dezvoltarea unui comportament creativ nu se poate realiza numai prin acţiunea unui factor izolat, oricât de laborios ar fi el organizat ci presupune racordarea la circuitul creativităţii a întregii ambianţe în care trăieste fiinţa umană. Forţele creative ale prescolarului se formează si se dezvoltă numai în climatul ludic.
Pentru copil aproape orice activitate este joc. Jocul este munca, este binele, este datoria, este
idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire în consecinţă
poate să acţioneze» spune E. Claparede , iar Iuliu Raţiu în opera „ Insemnari de scriitor”arată că: "În
faţa lor vor apare culmile necunoasterii, vor trebui să înfrunte desertul nestiinţei si nisipurile înselătoare ale comodităţii , se vor lovi de arsiţa îndoielilor si vântul năprasnic al confruntărilor , dar
până la urmă, la tradiţionala rubrică din catalogul vieţii , va fi înscrisă nota de OM - participant devotat la uluitoarea expediţie pe care o va face de la EU – la NOI - spre deplina afirmare a ţelurilor noastre , a unei societăţi pentru care învăţătura, munca, cizelarea si desăvârsirea personalităţii reprezintă suprema satisfacţie.

Bibliografie:
Bocos, M., Catalano, H. (2008), Pedagogia învăţământului prescolar si scolar, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Bontas, I., (2007) Tratat de pedagogie Editura Bic All, Bucuresti.
*** (3-4/2008), Revista învăţământului prescolar, Bucuresti.
*** (1-2/2008), Revista învăţământului prescolar, Bucuresti.

]]> https://iteach.ro/blog/193825/particularitatile-de-limbaj-ale-copiilor-de-varsta-scolara <![CDATA[PARTICULARITĂŢILE DE LIMBAJ ALE COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ.]]> https://iteach.ro/blog/193825/particularitatile-de-limbaj-ale-copiilor-de-varsta-scolara Tue, 29 Jul 2025 08:23:46 +0300 Limbajul e definit ca „procesul de comunicare între oameni prin mijloacele limbii” .
Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi în activităţile libere de joc, împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt frecvente. Copilul foloseşte vorbirea în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii sale pentru elaborarea şi comunicarea propriilor gânduri, pentru formularea cerinţelor, trebuinţelor, a bucuriilor şi necazurilor, în organizarea vieţii şi activităţii lui. Însuşindu-şi limba copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare.
Până la vârsta de 6 ani, copilul se găseşte în relaţii apropiate cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei. Odată intrat în şcoală aceste relaţii se lărgesc şi se complică. El posedă însă un limbaj mult mai sărac, de aceea nici reflectarea senzorială nu poate atinge un nivel egal cu cel al adultului. Percepţia, reprezentarea, memoria, gândirea au un caracter situativ, deoarece ele nu s-au desprins de acţiunea cu obiectele. La 7 ani vocabularul copiilor este încă tributar acţiunilor; ei sunt în faza de conştientizare a limbajului, de înţelegere a semnificaţiei cuvintelor, vorbirea nu exprimă în acest stadiu cunoştinţe propriu-zise, nu realizează structuri logice, coerente. Caracterul sincretic al gândirii se răsfrânge şi asupra limbajului. La intrarea în clasa I, vocabularul copilului conţine circa 3500 de cuvinte, în condiţiile în care există preocupare din partea adulţilor. După datele unor cercetări psihologice, la 8 ani, copilul posedă un vocabular de circa 3600 de cuvinte, la 14 ani circa 9000 de cuvinte, iar un adult cu o cultură mijlocie circa 117000 de cuvinte.
Am reţinut din cele studiate până acum că la vârsta preşcolară se înregistrează o dezvoltare intensă a limbajului sub toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical. Copiii îşi însuşesc progresiv limba şi tehnica vorbirii pe baza imitării modelelor. Imitarea nu este şi nici nu poate fi perfectă la această vârstă. Având capacitatea articulatorie restrânsă (aparatul verbo-motor fiind în plină formare), posibilităţile incipiente analitico-sintetice, de comparare, generalizare, abstractizare şi, în general, atenţie, memorie, voinţă în curs de dezvoltare, copiii nu-şi pot însuşi dintr-o dată forme corecte de vorbire, folosindu-le ca atare. Aşa se explică, în bună măsură, greşelile în pronunţarea unor sunete ale limbii; la fel se explică şi dificultăţile fonematice, greşelile gramaticale şi e de ordin semantic.
Ştim din experienţă că oricine vorbeşte greoi, confuz ori prezintă defecte de vorbire evită cu timpul comunicarea cu ceilalţi, devenind suprasensibil, timid, retras. Defectele de vorbire nu se răsfrâng aşadar numai pe planul gândirii, ci se resimt în întreaga personalitate.
Cel mai prielnic cadru în care elevii pot exersa actul vorbirii, în vederea cultivării capacităţilor lor de exprimare, îl constituie lecţiile de comunicare unde se exersează mult actul vorbirii. În clasa I, unde elevii nu şi-au însuşit încă „o tehnică” a exprimării scrise, se recurge cu precădere la o exprimare orală. Fiind vorba de folosirea exprimării orale şi nefiind îngrădiţi de rigorile exprimării scrise, elevii pot fi îndrumaţi să vorbească liber. Folosirea corectă a vocabularului de către elevi depinde în mare măsură de nivelul exprimării învăţătorului. De aceea, învăţătorul trebuie să se ferească să adopte exprimarea neîngrijită a unor copii, sau influenţele lingvistice regionale din zona în care trăieşte.
La intrarea în şcoală, copiii se diferenţiază prin particularităţile de vorbire, uneori evidente, ceea ce impune un mod de lucru de asemenea diferenţiat. Particularităţile pot fi grupate din punct de vedere fonetic, lexical sau gramatical. Cele mai însemnate la această vârstă sunt cele fonetice datorită unor cauze diverse, patologice sau pedagogice. Acţiunea trebuie să înceapă prin depistarea cauzelor respective prin intermediul unor probe specifice, prin observarea zilnică foarte atentă. Cea mai frecventă tulburare de limbaj este dislalia. Această formă se manifestă prin pronunţarea alterată a sunetelor consoane, în special omiterea, inversarea sau deformarea acestora. Corectarea acestor defecte se realizează prin exerciţii progresive de stimulare a musculaturii fonatorii, a limbii, a buzelor, a maxilarelor.
Alte particularităţi care semnalează tulburări ale vorbirii se referă la ritm: bâlbâiala. Pentru corectarea acestor deficienţe, sunt necesare o serie de exerciţii de gimnastică ale aparatului verbo-motor. Cântecele constituie un important mijloc de corectare a deficienţelor de vorbire deoarece, cântând, sunetele se pronunţă mai rar, elevii nu-şi fac probleme asupra corectitudinii pronunţiei se reglează respiraţia şi debitul de aer. Intrând în şcoală, deficienţele se asociază cu disgrafii şi dislexii (deficienţe ale citit-scrisului) determinând oboseala mai rapidă a elevilor în cauză, de unde şi rezultatele mai slabe ale acestora la învăţătură. Cu trecerea anilor, defectele de vorbire necorectate la timp, influenţează negativ asupra personalităţii, ducând la instalarea unor adevărate complexe de inferioritate, se creează dificultăţi de integrare în mediul socio-profesional. Defectele ce-i caracterizează pe copii la vârsta şcolarizării, în vorbirea lor sunt:
- omiterea unor sunete (h) aină; mâ(i)ne;
- inversarea unor sunete sau chiar silabe: „catredă” în loc de „catedră”;
- substituirea sau modificarea unor sunete: „mânâncă”în loc de „mănâncă”, „tranversez” în loc de „traversez”;
- în vorbirea lor sunt prezente sunetele „î”, „ă” la începutul sau sfârşitul propoziţiei;
- exprimarea lor abundă în dezacorduri între subiect şi predicat: „Elevii spune lecţia”.
„Copiii este…”.
Deficienţele de povestire se datorează fie neputinţei de a reconstitui ordonat acţiunea sau planul povestirii, fie că apar greutăţi în redarea diverselor amănunte, incoerenţă în exprimare.
Uneori copiii au formulări neclare, greoaie, toate acestea demonstrând persistenţa limbajului situativ. Aceste greşeli se înlătură prin muncă educativă plină de răbdare şi perseverenţă.
Constatările făcute, cât şi altele ce vor fi semnalate pe parcurs, au impus o muncă stăruitoare în vederea corectării, îmbogăţirii şi activizării vocabularului. Cunoscând dificultăţile pe care le întâmpină, cauzele care le determină, s-au impus mijloace optime pentru înlăturarea lor.
Învăţătorul va oferi elevilor săi în adresarea către aceştia, în dialogul şi discuţiile, în conversaţiile cu ei, în activităţile extraşcolare, pretutindeni şi în orice împrejurare un model de exprimare. Alexandru Vlahuţă, în articolul „Limba română în şcoalele noastre”, referindu-se la acest aspect scria: „Depinde mai întâi de şcolar să-şi dea seama de fiecare vorbă, să le cunoască perfect cuprinsul şi să le întrebuinţeze mai ales cu măsură şi chibzuială: învaţă-l să construiască frumos şi solid ….. . împătimeşte-l pentru stilul aşezat, bine legat, limpede, curgător şi fără pretenţii.”
Fără îndoială, literatura constituie unul dintre mijloacele cele mai fecunde pentru cultivarea limbii. Selectarea textelor cele mai relevante din operele scriitorilor noştri reprezentativi, comentarea limbii în care sunt scrise acestea, relevarea valorilor stilistice, lexicale, constituie un auxiliar care, valorificat judicios, contribuie la însuşirea unui vocabular, a unui fond lexical bogat, divers şi nuanţat, a unei gândiri pe măsura exprimării. Elevilor trebuie să li se creeze convingeri şi apoi deprinderi pe această linie, determinându-i să înţeleagă că prin aceasta sunt implicit mai bogaţi sufleteşte şi spiritual. Spunem că fiecare elev constituie o individualitate, o „notă” distinctă în „orchestra” clasei, are o structură perceptivă şi afectivă proprie. Trebuie pornit, deci, de la aceste particularităţi în procesul însuşirii limbii şi al tehnicii vorbirii.

]]> https://iteach.ro/blog/193824/modalitati-de-optimizare-a-comunicarii-in-clasa-de-elevi <![CDATA[MODALITĂȚI DE OPTIMIZARE A COMUNICĂRII ÎN CLASA DE ELEVI.]]> https://iteach.ro/blog/193824/modalitati-de-optimizare-a-comunicarii-in-clasa-de-elevi Tue, 29 Jul 2025 08:22:31 +0300  Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără el structurile sociale nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține, după cum susține și renumitul cercetător Paul Watzlowick (2014), care consideră comunicarea ca pe o condiție sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale. De aceea, comunicarea trebuie văzută ca o înțelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între persoane.
O integrare socială optimă și succesul școlar depind în mare măsură de abilitățile de comunicare pe care le formăm elevilor noștri și de modul cum aceștia învață să le pună în practică în viața reală.
Importanța acordată procesului de comunicare în mediul școlar este justificată de faptul că acesta se află la baza altui proces important: cel de învățare. Procesul didactic trebuie să devină pentru elevi o experiență de comunicare, o experiență a relațiilor interumane, a dialogului și colaborării, în locul unui proces de transmitere de cunoștințe cu un singur sens.
Comunicarea pedagogică reprezintă un pricipiu axiomatic al activității de educație care presupune un mesaj educațional, elaborat de subiect (profesor), capabil să provoace reacția formativă a obiectului educației (elev).
Instanțele unui proces de comunicare sunt, la modul simplist, emițătorul, receptorul, mesajul, codificarea, feedback-ul, efectele procesului de comunicare, contextul.
Emițătorul este un individ, un grup sau o instituție care posedă informație în principiu mai bine structurată decât receptorul; are o motivație și un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului).
Receptorul poate fi un individ, un grup sau o instituție, căruia îi este adresat mesajul sau intră în posesia sa în mod întâmplător, în mod conștient sau subliminal. Receptorulmesajuluitrebuiesă-irecunoascăemițătoruluicompetențaîndomeniulvizatșisă-iacordedestulăîncrederepentru a-iascultașiacceptamesajul; încazcontrar, ca urmare a fenomenului de expunereselectivă, mesajulva fi evitat, ignorat. Unii vor recepta informația, dar nu-i vor da atenție, ca mecanism de percepție selectivă.
Mesajul include datele transmise și codul de simboluri care intenționează să ofere un înțeles specific, particular acestor date. Mesajul este transmis prin mai multe canale, nivelul și forma interacțiunii sunt definite de caracteristicile contextului.
Codificarea desemnează punerea în aplicare a unui cod, operațiune care face să corespundă unei semnificații anumite semnale; elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificați. Pentru interpretarea unui mesaj codificat, trebuie să aibă loc mai întâi decodificarea, înlocuirea semnalelor mesajului codificat cu semnalele din care au fost create pentru a regăsi textul inițial. Limbajul desemnează ceea ce este comun în modul în care toate ființele omenești folosesc cuvântul sau scrisul.
Retroacțiunile în cadrul comunicării sunt feedforward și feedback. Feedback-ulestenecesarpentru a determinamăsuraîn care mesajul a fosstînțeles, crezutșiacceptat.
Comunicarea didactică trebuie să fie bilaterală, să se bazeze pe interacţiune şi nu pe o simplă transmitere. Realizarea corectă a feddback-ului duce la atingerea obiectivelor propuse, într-un mod optim.
Canalul de comunicarereprezintă calea care permite difuzarea mesajului; presupune o coerență de comunicare între emițător și receptor. În sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns se vorbește despre modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv. Canalul de transmitere a mesajuluipoate fi: vocal, auditiv, vizual, tactil.
Contextul comunicării reprezintă cadrul în care are loc comunicarea: proximitatea– persoanele care sunt aproape una de cealaltă au posibilitatea de interrelaționare și comunicare mult mărită comparativ cu persoanele aflate la distanță; similaritatea– cei care au scopuri, interese, activități comune au șansa de a comunica mai bine; apartenența la grup– intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât între grupuri. 
Scopul principal al școlii este acela de a forma elevii cu o anumită cultură comunicațională care să le faciliteze transferul de la comunicarea în spațiul școlar la comunicarea în societate. Demersul didactic trebuie să urmărească dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor prin acte de limbaj, dar și a competențelor specifice de ascultare (receptare a unui mesaj, de exprimare și participare la un dialog).
Comunicarea educaționalăeste o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces de învățare. Scopul său este de a produce, a provoca sau de a induce o schimbare în comportamentul ”receptorului”.
Comunicarea didactică este forma particulară a comunicării educaționale sau pedagogice, considerată la rândul său o formă specializată a comunicării interumane, un proces dinamic, complex și interactiv. Orice comunicare, inclusiv cea didactică, se realizează conform schemei ce cuprinde: factorii comunicării (profesor și elev); distanța dintre aceștia și poziția așezării lor, ambele importante pentru precizarea canalului de transmitere a mesajului; cadrul și contextul instituțional al comunicării, ceea ce determină un anumit tip de cod; situația enunțiativă (lecție, dezbatere sesiune de comunicări științifice, etc. ); repertoriile active sau latente ale emițătorilor / receptorilor; retroacțiunile, elemente de bruiaj. 
Comunicarea didactică desemnează ”ansamblul activităților de transmitere și receptare de mesaje al căror conținut vizează învățarea, formarea și dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și deprinderilor în procesul instruirii și educației școlare”.
Se poate spune că orice comunicare didactică este și o comunicare educațională deoarece profesorul, prin influența sa, produce schimbări în personalitatea elevilor, dar nu se poate afirma că orice comunicare educațională este și didactică, deoarece influențelor educaționale suntem supuși toată viața (lifelong learning), pe când influențelor didactice suntem supuși doar in anumite perioade ale formării personalității.
Calitățile comunicării didactice depind de o multitudine de factori: strategiile de instruire și comunicare utilizate, stilul de predare – învățare folosit, personalitatea profesorului și elevilor (managementul acesteia).
În comunicarea didactică sunt prioritare analiza emițătorului (profesorului) și a mesajului. Astfel, dacă profesorul are prestigiu, tact pedagogic, competențe expresive și elocuționale sau, astfel spus, prin credibilitate și atractivitate dă veridicitate mesajului transmis, putem spune că actul comunicării a fost în mare parte realizat, întrucât elevii vor deveni și ei actori ai acestui proces. Eficiența receptării mesajului depinde de factori precum: complexitatea și dificultatea conținutului informațional, contextul în care se realizează comunicarea didactică, dar mai ales de modul în care este structurat mesajul.
Legat de comunicare didactică și de relația profesor – elev, subliniem faptul că este imposibil ca un bun pedagog să nu-și regăsească elevii în sine. Dacă acest lucru nu se întâmplă, explicația poate fi pusă pe seama existenței blocajelor în comunicare datorate interpretării greșite a mesajelor de o parte și de alta, ignorării mesajelor de către receptor (profesor) sau elevi, lipsei feedbackului definit drept ”toate mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștient ca răspuns la comunicarea altei persoane”(Gamble, 1993, p.151).
În concluzie, performanța profesorului în comunicarea didactică este influențată semnificativ de următorii factori: cunoașterea elevilor, alegerea unui context favorabil desfășurării lecțiilor, planificarea lecțiilor (conținuturi, obiective operaționale care trebuie să fie specifice, măsurabile și tangibile într-un interval de timp, strategii, evaluare), manifestarea unei atitudini corespunzătoare comunicării directe, receptarea activă a răspunsurilor elevilor, adaptarea permanentă la situațiile de comunicare.
Folosindu-ne de empatie și persuasiune, factori importanți în a relaționa eficient, cred că putem afirma că misiunea noastră de educatori și-a atins scopul.

Bibliografie:

1. https://ro.scribd.com/document/426878159/01-Descrierea-Elementelor-de-Optimizare-a-Comunicarii-Didactice
2. https://tribunainvatamantului.ro/optimizarea-comunicarii-dintre-cadrul-didactic-si-elevul-cu-dizabilitati-senzoriale-sisau-fizice-exemple-de-bune-practici-2/

]]> https://iteach.ro/blog/193739/copilaria-etapa-importanta-in-dezvoltarea-copilului <![CDATA[Copilăria-etapă importantă în dezvoltarea copilului.]]> https://iteach.ro/blog/193739/copilaria-etapa-importanta-in-dezvoltarea-copilului Mon, 28 Jul 2025 08:26:16 +0300 Copilăria constituie o a vieții peste care nimeni nu trebuie să sară. Aceasta, ca și celelalte secvențe ale vieții, trebuie respectată, deoarece evitarea ei poate genera probleme în dezvoltarea unei  persoane.
Nu există nici un om care să nu-și amintească de această vârstă ca un vis dispărut cu care nimeni nu poate fi asemuit mai pe urmă. E vârsta în care orice copil dă voie imaginaţiei să-și împlinească visurile și are dreptul la orice. Ea e frumoasă, candid și fiinţele cele mai bune  sunt cele care păstrează cel mai mult sau pierd cel mai puţin din această candoare și din această sensibilitate. Sentimentele faţă de copilărie împreună cu toate frumuseţile ei sunt puse în mișcare de către neputinţă. Primele  impresii despre copilărie au o importanţă enormă și tot restul vieţii noastre nu-i adesea altceva decât o urmare a lor.
Primul argument adus în favoarea opiniei mele are legatură cu dezvoltarea în plan social a unei persoane. Cineva care nu si-a trăit ăcare nu a avut șansa la o copilărie ,va fi mereu retras, nu va forma relații cu persoane de o vârstă apropiată, se vacomporta cu o maturitate cu mult peste cea necesară unei persoane. De exemplu, un copil căruia soarta nu i-a oferit o copilărie, care în loc să se joace sau să facă alte lucruri necesare vârstei, se ocupă de întreținerea familiei, fiind singura persoană care poate face asta, cu timpul se va atașa de persoanele mai în vârstă, iar gradul de maturitate va depăși cu mult vârsta copilului.
Copilăria este cea mai frumoasă etapă a vieţii. Îi confer  acest privilegiu, lipsa de griji, apoi dragostea celor din jur, posibilitatea de a năzui către tot ce este  mai frumos și de atins pe lume.
Indiferent de situaţia lui socială, copilul trebuie ocrotit, tratat cu căldură și dragoste, cu onestitate și înconjurat cu afecţiune, cu acea tandreţe de care simte nevoia numai el. Şcoala trebuie să fie factorul major de educaţie înaltă și pilduitoare. Educaţia este un proces complex și delicat, este o artă și o știinţă, o înţelepciune. Dacă până acum simţea că lumea era organizată înfuncţie de el, o dată sosit în școală, copilul constată un mediu afectiv neutru și observă că trebuie să-și ia răspunderea proprie pentru tot ceea ce va trăi aici: bucurii, satisfacţii, dificultăţi, mici necazuri. Important este rolul familiei, care trebuie să-l pregătească pe copil pentru acest moment. De asemenea, trebuie obișnuit să gândească, că el se poate descurca foarte bine atunci când este lăsat singur, oricând învaţă alături de alţi copii. El trebuie să știe clar de ce este necesar să meargă la grădiniță, mai apoi la școală: pentru a cunoaște alte lucruri, pentru a se juca și a învăţa, pentru a vedea cum sunt alţi copii, pentru că acolo este o lume a lor, a copiilor, creată pe măsura lor și pentru că acolo este doamna educatoare care știe o mulţime de lucruri și care îi va învăţa și pe ei tot ceea ce este necesar.
Este foarte important ca în calitate de educator și de părinţi să ţinem cont de diferenţele existente în individualitatea copiilor. Fiecare copil are o anumită personalitate și propriul său potenţial intelectual, de aceea, copiii au nevoie să știe cine sunt și să-și formeze o idée clară a propriei identităţi, a sentimentului că sunt o persoană distinctă de altele, deosebită, specială, importantă; acest lucru presupune ca fiecare fiinţă umană să se respecte pe sine și să aibăgrijă de ea însăși.
Copilăria este momentul când începem să învățăm depre cum trebuie să ne comportăm cu ceilalți oameni. Interacțiunile cu familia extinsă, cu prietenii și colegii de la grădiniță, joacă un rol important în dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor. Este important să încurajăm jocul cu alți copii și să participăm alături de ei în diverse activități de grup.
În perioada copilăriei, imaginația atinge punctul maxim, aceasta fiind foarte important pentru dezvoltarea intelectuală. Atunci când copilaria nu există, imaginația nu se dezvoltă, astfel persoana nedezvoltându-se din mai multe puncte de vedere. De exemplu, o persoană care înperioada copilăriei și-a dezvoltat imaginația, după ce va depăși perioada, va trece cu ușurință peste multe moment grele, efectul creat de imaginație făcându-și simțită prezența.
Copilăria este o etapă vibrant și decisivă în dezvoltarea fiecărui individ. Prin înțelegerea și sprijinirea fiecărei faze a dezvoltării lormotorii, lingvistice, emoționale, nutriționale și sociale, noi ca părinți și educatori putem contribui semnificativ la binelelor general. Cele mai frumoase moment vin din observarea progresului lor zi de zi, iar fiecare mică victorie reprezintă un pas imens pentru viitorul lor.
În concluzie, copilăria are un important rol impotant în dezvoltarea unei persoane, aceasta fiind o etapă esențială.
Bibliografie
1. AL.  Roșca: Creativitatea, Colecţie, Orizonturi, Editura Enciclopedică Română, București, 1972
2. C. Cojocaru: Creativitate și inovaţie, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București 1975
3.  E. Claparedé: Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P., 1975
4. U.Şchiopu:Psihologia Copilului, Educaţia Didactică și Pedagogică1967

]]> https://iteach.ro/blog/193738/beneficiile-diferitelor-tipuri-de-activitati-extracurriculare-in-gradinita <![CDATA[Beneficiile diferitelor tipuri de activități extracurriculare în grădiniță.]]> https://iteach.ro/blog/193738/beneficiile-diferitelor-tipuri-de-activitati-extracurriculare-in-gradinita Mon, 28 Jul 2025 08:25:21 +0300 Activitățile extracurriculare în grădiniță joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor, contribuind la stimularea creativității, socializării și la formarea abilităților esențiale pentru viitor. Aceste activități sunt organizate în afara programului educațional standard și includ diverse domenii care completează învățarea formală.
Tipuri de activități extracurriculare în grădiniță:
Activități artistice:
   - Pictură și desen:Ajută copiii să își dezvolte creativitatea și motricitatea fină.
   - Muzică și dans:Contribuie la dezvoltarea ritmului, coordonării și expresivității.
   - Teatru și jocuri de rol:Îi învață pe copii să își exprime emoțiile și să colaboreze cu colegii.
Activități sportive:
   - Gimnastică: Dezvoltă motricitatea grosieră și coordonarea corpului.
   - Jocuri de echipă: Îi ajută pe copii să învețe importanța lucrului în echipă și a cooperării.
Activități educaționale:
   - Cluburi de științe:Stimulează curiozitatea naturală a copiilor și dorința de a explora lumea din jur.
   - Ateliere de lectură:Îi încurajează pe copii să dezvolte dragostea pentru cărți și să își îmbogățească vocabularul.
Activități de dezvoltare personală:
   - Jocuri de logică și puzzle-uri:Contribuie la dezvoltarea gândirii critice și a rezolvării problemelor.
   - Educație ecologică:Învață copiii despre importanța protejării mediului și îi implică în activități de reciclare sau plantare de copaci.

Beneficii ale activităților extracurriculare în grădiniță:
- Dezvoltarea socială:Copiii învață să interacționeze cu colegii, să comunice eficient și să își dezvolte abilitățile sociale.
- Creșterea încrederii în sine:Participarea la activități în afara curriculumului obișnuit le oferă copiilor șansa de a-și descoperi și dezvolta talentele.
- Stimularea creativității și imaginației:Activitățile artistice și jocurile creative oferă un cadru propice pentru exprimarea liberă și creativă a copiilor.
- Învățare prin joc:Activitățile extracurriculare sunt adesea structurate sub forma unor jocuri, făcând învățarea distractivă și captivantă.
Aceste activități sunt esențiale pentru o dezvoltare armonioasă, pregătind copiii pentru următoarele etape educaționale și pentru viață în general.Implicarea cadrelor didactice în activitățile extracurriculare din grădiniță este esențială pentru succesul acestor activități și pentru dezvoltarea holistică a copiilor. Educatorii nu doar că organizează și coordonează aceste activități, dar au și un rol important în ghidarea și susținerea copiilor pe parcursul acestor experiențe.

Rolul cadrelor didactice în activitățile extracurriculare:
Organizarea și planificarea activităților
   - Cadrele didactice sunt responsabile pentru identificarea intereselor și nevoilor copiilor, astfel încât să planifice activități adecvate și atractive.
   - Ele selectează materialele și resursele necesare, pregătesc spațiul și asigură un mediu sigur și stimulativ pentru desfășurarea activităților.
Ghidarea și susținerea copiilor
   - Educatorii îi încurajează pe copii să participe activ, oferindu-le sprijin atunci când întâmpină dificultăți și stimulându-le curiozitatea și dorința de a învăța.
   - Ei sunt prezenți pentru a observa și interveni, dacă este necesar, pentru a asigura o interacțiune pozitivă între copii și pentru a facilita colaborarea.
Monitorizarea progresului și evaluarea
   - Cadrele didactice monitorizează evoluția copiilor pe parcursul activităților extracurriculare, observând dezvoltarea abilităților sociale, motrice, cognitive și emoționale.
   - Ele evaluează impactul activităților și fac ajustări pentru a îmbunătăți experiențele viitoare.
Comunicarea cu părinții
   - Educatorii comunică cu părinții despre activitățile extracurriculare, explicând beneficiile acestora și împărtășind realizările copiilor.
   - Colaborarea cu părinții poate include și implicarea acestora în unele activități, fie ca voluntari, fie ca parteneri în organizare.
Promovarea unui mediu pozitiv și incluziv
   - Cadrele didactice se asigură că toate activitățile sunt incluzive, adaptate pentru a satisface diversele nevoi și abilități ale copiilor.
   - Ele promovează respectul, empatia și cooperarea, asigurându-se că fiecare copil se simte valorizat și încurajat să participe.
Dezvoltarea profesională continuă
   - Pentru a oferi cele mai bune experiențe extracurriculare, cadrele didactice se implică în formare continuă, participând la cursuri, ateliere și conferințe care le permit să învețe noi metode și tehnici educaționale.

Beneficii ale implicării cadrelor didactice:
Calitate și diversitate- Implicarea activă a cadrelor didactice asigură că activitățile extracurriculare sunt de înaltă calitate, variate și bine adaptate pentru a răspunde nevoilor copiilor.
Dezvoltarea relației elev-profesor- Prin aceste activități, se întărește relația dintre copii și educatori, bazată pe încredere și cooperare.
Integrarea experiențelor de învățare- Cadrele didactice pot integra elemente din curriculumul formal în activitățile extracurriculare, oferind o continuitate a învățării într-un mod mai relaxat și atractiv.

Implicarea activă a cadrelor didactice este, așadar, un factor crucial în succesul și impactul pozitiv al activităților extracurriculare asupra dezvoltării copiilor. Aceasta nu doar că îmbogățește experiențele educaționale ale copiilor, dar contribuie și la crearea unui mediu de învățare mai dinamic și integrat.Promovarea activităților extracurriculare în grădiniță este esențială pentru a atrage interesul copiilor, părinților și comunității, și pentru a sublinia importanța acestor activități în dezvoltarea copiilor. Iată câteva strategii eficiente pentru promovarea activităților extracurriculare:

]]> https://iteach.ro/blog/193711/educatia-parentala-o-necesitate-a-lumii-contemprane- <![CDATA[EDUCAȚIA PARENTALĂ, O NECESITATE A LUMII CONTEMPRANE .]]> https://iteach.ro/blog/193711/educatia-parentala-o-necesitate-a-lumii-contemprane- Sun, 27 Jul 2025 10:05:58 +0300 Să fii părinte, pe lângă bucuria și mândria pe care ți le dă acest statut, înseamnă să ai cea mai mare responsabilitate pe care ai avut-o vreodată și pe care o vei avea de acum încolo.Să fii părinte reprezintă, poate, cea mai veche  „meserie” din lume,  însă pe cât de veche, pe atât de frumoasă și generatoare de satisfacții.Ea implică responsabilitate deosebită, corectitudine, flexibilitate, adaptare, preocupare pentru tine, copil și familie ca întreg.
Până nu demult educaţia părinţilor nu a constituit o prioritate în cadrul politicilor educaţionale din România.În ultimii ani se discută din ce în ce mai mult despre faptul că susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copilului şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale tuturor.
În România, educaţia parentală a început să se dezvolte la sfârşitul anilor ’90, odată cu desfăşurarea primelor programe de inspiraţie internaţională.Dincolo de desfăşurarea unor programe naţionale de educaţie parentală (Fundaţia Copiii Noştri, Holt România, Step by Step, Salvaţi Copiii), pentru dezvoltarea şi susţinerea acestui domeniu de intervenţie în România, UNICEF, Ministerul Educaţiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătăţii şi ONG-urile furnizoare de programe de educaţie parentală au început elaborarea Strategiei Naţionale Integrate pentru Formarea şi Dezvoltarea Competenţelor Parentale (UNICEF, 2009).
Documentul, consideră educaţia permanentă punctul central al strategiei şi vizează îndeosebi perfecţionarea dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi a colectivităţii lor. De aceea, credo-ul de la care porneşte este:,, Toţi părinţii şi tinerii, ca potenţiali viitori părinţi, trebuie să beneficieze de sprijin pentru o educaţie parentală de calitate, nediscriminatorie, participativă şi internaţionalizată, să dobândească abilităţi parentale şi capacitatea de a comunica eficient"(Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, pag.3).
De ce este importantă educația parentală?

Într-o societate care evoluează extrem de repede, care solicită o adaptare foarte rapidă la contexte și situații noi,  unii părinții   rămân tributari metodelor tradiționale pe care le-au asimilat în perioada copilăriei. Prin urmare,  provocarea care ia naștere este cum să creștem copiii de azi pentru a fi adulți adaptați contextului în care trăiesc.
Familia din societatea actuală are din ce în ce mai mult nevoie de un sprijin extern pentru a se adapta cerințelor, în condițiile în care părinții reclamă, fie o incapacitate de gestionare a relațiilor cu proprii copii, fie rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamilială (Cojocaru, 2008).
Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
Ca profesor, dar în același timp și părinte, am fost interesată să particip la cursuri de formare ca educator parental care au cuprins două segmente : pregătire teoretică care a constat în parcurgerea unui curriculum de Educație Parentală  și pregătirea practică prin susținerea de către fiecare participant care a finalizat formareateoretică, a unui curs de educație parentală cu minim 10 părinți/curs. Asfel, la finalul programului am obținut certificarea de educator parental. Această formare s-a realizat în cadrul în cadrul proiectului „QIE – Appreciative Parenting atNational Level” - implementat de către Asociația HoltIS în parteneriat cu Reprezentanța UNICEF în România, 2020.
În  perioada septembrie-decembrie 2020 am recrutat zece părinți de la clasa la care sunt dirigintă și am organizat un curs de educație parentală cu aceștia, compus din zece module: ,, Cum să fii un părinte înțelept‟, ,,Cum putem rămâne relaxați în contexte stresante‟, ,, Cum să comunici eficient cu copilul tău‟, ,,Cum să fii un partener de încredere în relația cu copilul tău‟, ,,Anturajul și timpul liber al adolescenților‟, ,, Cum prevenim abuzul și efectele lui asupra copilului‟, ,,Cum însoțești copilul pe calea dezvoltării sale‟, ,,Anturajul și timpul liber la adolescenți‟,,, Bullying și Cyberbullying‟, ,, Importanța susținerii copiilor în procesul de tranziție de la gimnaziu la liceu‟.
Scopul programului de Educație Parentală Apreciativă a fost: să încurajeze participanții să-și studieze mai în amănunt viața și modul în care ei relaționează cu copiii lor; să descopere o gamă mai largă de alternative pozitive și eficiente pentru rolul de părinte; să dezvolte o rețea de sprijin social împreună cu alți părinți.
La finalulcursului părinții au completat un chestionar de feedback. Toți părinții formați auconsiderat educaţia parentală un domeniu important şi, implicit,  au recunoscut necesitatea ei în viaţa noastră. 70% dintre părinți au menționat faptul că au  reuşit să schimbe modul de comunicare cu copiii și că au învățat lucruri noi precum:  gestionarea stressului, controlul furiei, cum să devină parteneri de încredere în relația cu proprii copiii, dar nu în ultimul rând  abordarea pozitivă a disciplinării.  La întrebarea ,, Cine ar trebui să se ocupe de educația parentală?" 80% au răspuns că  școala, și 20% primăriile.
În general, ,,  programele de educație parentală nu oferă soluții pentru problemele majorele ale vieții, ci reprezintă un punct de pornire- un loc în care părinții pot să învețe mai mult despre stilul lor de părinți și opțiunile pe care le au pentru îndrumarea copiilor, precum și un loc în care să câștige mai multă încredere în ei înșiși ca oameni și ca părinți"( Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, 2015),


BIBLIOGRAFIE
Cojocaru, D.2008, Copilăria și construcția parentalității, Iași, Polirom.
HoltIS, UNICEF, 2015, Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, Iași.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Preadolescenţa şi adolescenţa.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Vârsta şcolară.
UNICEF, 2005, Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România, Bucureşti.
Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, 2010.

]]> https://iteach.ro/blog/193710/exemple-de-bune-practici-privind-abordarea-integrata-a-activitatilor-instructiv-educative-din-educatia-timpurie <![CDATA[Exemple de bune practici privind abordarea integrata a activitatilor instructiv-educative din educatia timpurie.]]> https://iteach.ro/blog/193710/exemple-de-bune-practici-privind-abordarea-integrata-a-activitatilor-instructiv-educative-din-educatia-timpurie Sun, 27 Jul 2025 10:01:30 +0300 " Lasati copilulsa vada, sa auda, sa descopere, sa cada, sa se ridice si sa se insele. Nu folositi cuvinte cand actiunea, faptul insusi, sunt posibile."
          Pestalozzi

Pornind de la acest indemn, trebuie sa-i invatam pe copii sa invinga dificultatile prin interventii reale, posibile, sa-i situam in dialog cu mediul sau sa-i facem sa-si exerseze capacitatea de a opta si de a decide.
Si ce alt loc mai potrivit decat GRADINIŢA putem gasi pentru indeplinirea acestui scop nobil? Aici, departe de forfota si apasarea cotidianului, copilul intra intr-un mediu cald, protector si stimulativ, un mediu pe care il putem asemui unei carti cu povesti in care literatura, muzica, artele plastice, natura, miscarea, socialul sunt intr-un permanent dialog intre ele si, implicit, cu copilul.
Programa activitatilor instructiv-educative in gradinita de copii prefigureaza doua mari tendinte de schimbare in interiorul sistemului prescolar, in acord cu prevederile programului educational care porneste de la ideea necesitatii imbunatatirii calitatii educatiei la varstele timpurii, pentru a putea raspunde exigentelor copilului prescolar de astazi. Tendintele vizeaza crearea unui mediu educational adecvat, in vederea stimularii continue a invatarii spontane a copilului si pentru introducerea acestuia in ambianta culturala a spatiului caruia ii apartine.
De asemenea, noua programa a accentuat ideea de folosire a contextului ludic si a invatarii active in stimularea rutei individuale a invatarii, fapt pentru care a propus o abordare educationala diferita. Abordarea educationala propusa de programa prescolara se orienteaza asupra folosirii metodei proiectelor tematice de grup, selectate, proiectate si elaborate cu ajutorul copilului si in care brainstorming-ul, lucrul in echipa si actiunea directa a copilului cu mediul sunt mijloacele de baza ale procesului de predare-invatare.
  
Integrarea curriculara in gradinita

Literatura pedagogica actuala descrie integrarea curriculara drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculum-ului, care presupune sintetizarea si organizarea didactica a continuturilor din domenii diferite ale cunoasterii, astfel incat sa se asigure achizitia de catre copii a unei imagini coerente, unitare despre lumea reala. Termenul curriculum integrat , asa cum este definit de diversi autori (V. Chis,2001, Cretu. C. 1999, Cristea S. 2000) sugereaza in primul rand corelarea continuturilor, insa acest demers necesita o abordare curriculara in care punctul de pornire este cel mai adesea finalitatea/finalitatile urmarite, in functie de care sunt alese toate celelalte componente aleprocesului instructiv - formativ.
In practica educationala recomandarea proiectarii integrate a curriculum-ului este considerata o provocare pe care invatamantul prescolar si-a asumat-o atat la nivelul proiectarii documentelor curriculare cat si la nivelul micropedagogic, al practicii zilnice. Documentele curriculare care organizeaza activitatea educationala in invatamantul prescolar asigura un cadru normativ care sustine din plin abordarea integrata a curriculum-ului.
Structurarea flexibila a continuturilor ofera cadrelor didactice care lucreaza la acest nivel o libertate de decizie aproape deplina cu privire la tipurile de continuturi pe care sa le ofere copiilor si o autonomie sensibil egala in privinta metodologiei de propunere a acestor continuturi. Singura reglementare formala este data de sistemul finalitatilor cu grade diferite de generalitate, predefinite, care constituie punct de plecare pe tot parcursul procesului de instruire si formare si, in final, in actiunea de evaluare a performantelor invatarii. In plus, promovarea ideii planificarii pe teme si incurajarea utilizarii metodei proiectelor in activitatile didactice cu prescolarii sunt initiative ce expliciteaza si faciliteaza acest demers al abordarii integrate a curriculum-ului.


Valente formative si provocari ale abordarii
integrate a curriculum-ului
Argumentele psihopedagogice in favoarea dezvoltarii unui curriculum integrat sunt multiple. Astfel, in planul profunzimii si solidaritatii cunostintelor dobandite printr-o abordare, plusul calitativ este evident: cei care identifica mai usor relatiile dintre idei si concepte, dintre temele abordate in scoala si cele din afara ei; baza integrata a cunoasterii conduce la o mai rapida reactivare a informatiilor; timpul de parcurgere a curriculum-ului este sporit. In planul relatiilor interpersonale integrarea curriculara si, in special, metoda proiectelor incurajeaza comunicarea si rezolvarea sarcinilor de lucru prin cooperare; in timpul derularii proiectelor se dezvolta un "sens al comunicariii" si o perfectionare implicita a modurilor de grupare; elevii devin mai angajati si mai responsabili in procesul invatarii; curriculum-ul integrat promoveaza atitudini pozitive. In ce priveste rolul cadrului didactic, acesta devine un "facilitator", mai mult decat o sursa de informatii.
Luand in considerare aceste avantaje se recomanda abordarea integrata a curriculum-ului sau a unor aspecte ale acestuia, fiind in acelasi timp constienti de probemele complexe pe care un atare demers le implica: abilitatea metodologica a cadrelor didactice pentru integrarea curriculara; realizarea unei coordonari corecte intre temele abordate din perspectiva integrata si temele abordate clasic; stabilirea modalitatilor de evaluare a performantelor individuale, mai ales in situatia invatarii prin cooperare, acomodarea corecta a proiectelor si abordarii pe teme intr-o schema orara coerenta.

    Modele de integrare curriculara
Literatura de specialitate ofera o serie de modele de organizare si monitorizare a curriculum-ului  integrat.
a)     Modelul integrarii ramificate- elementul central al acestui model este tema studiata, iar detalierea experientelor de invatare se face, la un prim nivel, pe domeniile de activitate prevazute in programa. La un al doilea nivel de proiectare sunt considerate experientele de formare, pe diversele dimensiuni psihofizice individuale: intelectuala, afectiva, sociala, fizica. Avand in vedere finalitatile stabilite pentru aceste 2 nivele, cadrul didactic alege continuturile ce se inscriu in sfera temei centrale si care pot contribui la atingerea finalitatilor.
b)    Modelul integrarii liniare (modelul hibridarii); in acest nivel, integrarea curriculara se face in jurul unei finalitati de transfer, de tipul "dezvoltarea comportamentului social". Prin complexitatea lor si prin specificul integrat, aceste finalitati se pot constitui ca (sub)domenii independente. Acest model al proiectarii este aplicabil pentru finalitatile urmarite pentru perioade mai indelulgate de timp si este foarte potrivit pentru proiectarea interventiei educationale diferentiate si individualizate cu scopuri recuperatorii sau de dezvoltare.
c)     Modelul integrarii secventiale: in acest model, cunostintele de aceeasi sfera ideatica sunt predate in proximitate temporala:desi adordarea lor se face distinct, propunatorul faciliteaza transferul achizitiilor invatate de la un domenii la altul, prin comentariile, trimiterile, intrebarile, sarcinile de lucru formulate. Proiectarea pe teme, o cerinta de actualitate in invatamantul prescolar romanesc, ilustreaza cel mai adesea acest model de integrare curriculara.
d)    Modelul curriculum-ului infuzionat: specificul acestui model consta in studierea unor teme diverse din perspectiva unui centru de interes care poate fi temporar (de exemplu: o finalitate complexa, precum intelegera conceptului de transformare reversibile / ireversibile, relatia timp-transformare etc., analiza structurilor si compararea structurilor naturale cu cele create de om) sau permanent (de exemplu: studierea unei discipline optionale utilizand o limba straina:educarea caracterului, continutul fiind parcurs in limba engleza.
e)     Modelul integrarii in retea. Este solutia de integrare pe care o preopune metoda proiectelor de investigare-actiune. Pornind de la subiectul proiectului, copiii opteaza pentru o retea de teme si resurse de studiu corelate cu tema centrala. Domeniul central si cele corelate ale proiectului sunt ele insele teme transdisciplinare si vor fi abordate ca atare. Neajunsul acestui model este faptul ca aplicarea lui poate crea riscul multiplicarii tematicii proiectului peste posibilitatile de monitorizare a rezolvarii ei. Proiectarea dupa modelul integrarii in retea impune cel putin doua nivele de planificare: constituirea unei harti tematice in care, pornindu-se de la tema centrala, sunt identificate subtemele ce vor fi parcurse si desfasurarea pe categorii si tipuri de activitati a continuturilor ce vor rezolva tema proiectului.
f)      Modelul polarizarii: implica stabilirea unui nou domeniu de cunoastere (eventual optional) in jurul caruia, pentru realizarea unor odiective specifice, sunt polarizate segmente din alte discipline. Un exemplu in acest sens il poate constitui tema "Vremea povestilor" in care dezvoltarea deprinderilor de comuncare si alte finalitati se indeplinesc prin exploatarea continutului povestilor din perspectiva mai multor categorii de activitati prevazute in planul de invatamant.
Sugestii de planificare a activitatilor
instructiv-educative
Procesul instructiv-educativ desfasurat in gradinita permite fiecarei educatoare, sau echipe de educatoare, punerea in valoare a propriei experiente didactice, prin activitati educative cu caracter integrat si cu o abordare complexa a continuturilor.

Se impune, asadar ca procesul educational sa fie creativ, interdisciplinar, complex, sa-i stimuleze pe copii in vederea asimilarii informatiilor.
Educatoarea, managerul intregului proces didactic, are libertatea de a alege - singura ori in echipa, tipul de abordare a activitatilor cu prescolarii, in functie de strategiile pe care le stapaneste.
In activitatile integrate accentul va cadea pe actiunile de grup si nu pe cele cu intreaga clasa, in care o idee transcede granitele diferitelor discipline si organizeaza cunoasterea in functie de noua perspectiva, respectand  tema de interes.
Alaturi de abordarea interdisciplinara, organizarea modulara si invatarea asistata de calculator, predarea integrata a cunostintelor este considerata o strategie moderna de organizare si desfasurare a continuturilor, iar conceptulde activitate integrata se refera la o actiune in care se imbratiseaza metoda de predare-invatare a cunostintelor, imbinand diverse domenii si constituirea deprinderilor si abilitatilor prescolaritatii.
Integrarea este o maniera de organizare oarecum similara cu interdisciplinaritatea, in sensul ca obiectivele invatarii au ca referinta nu o categorie de activitate, ci o tematica unitara, comuna mai multor categorii. Dar nu trebuie sa facem confuzii intre cele doua concepte si sa identificam interdisciplinaritatea( ca o componenta a mediului pentru organizarea cunoasterii) cu integrarea ( ca o idee sau un principiu integrator care rupe hotarele diferitelor categorii de activitate si grupeaza cunoasterea in functie de tema propusa de educatoare ori de copii). Integrarea, ca sintagma, este explicata ca revenirea in acelasi loc, in aceeasi activitate, a mai multor activitati de tip succesiv care conduc la atingerea obiectivelor propuse, la insusirea continuturilor, la realizarea in practica a proiectul didactic propus.
In codul activitatilor integrate, abordarea realitatii se face printr-un demers global, granitele dintre categoriile si tipurile de activitati dispar, se contopesc intr-un scenariu unitar si de cele mai multe ori ciclic, in care tema se lasa investigata cu mijloacele diferitelor stiinte, evident, continuturile au un subiect comun, care urmeaza a fi elucidat in urma parcurgerii acestora si atingerii obiectivelor comportamentale avute in vedere.
Activitatile integrate vor fi cele prezente in planificarea calendaristica, proiectate conform planului de invatamant, orarului aferent nivelului de varsta, sustinute de experienta cadrului didactic. Educatoarea organizeaza si desfasoara activitati integrate generate de subiecte stabile planificate pentru tot timpul anului. Aceste activitati pot fi desfasurate integrat dupa scenariu elaborat de educatoare ce incepe cu intalnirea de grup, initiata in fiecare zi si care se poate realiza sub forma unei povestiri, a intalnirii cu un personaj, a vizitei unei persoane adulte, prezenta unui animal, o intamplare traita sau imaginata, un eveniment social sau eveniment special petrecut in familie.
Scenariul educatoarei ii orenteaza pe copii sa opteze pentru diverse centre care ofera posibilitatea alegerii domeniilor de invatare si a materialelor. Varietatea acestora incurajeaza copii sa manifeste, sa observe, sa gandeasca, sa-si exprime ideile, sa interpreteze date, sa faca predictii.
Copiii isi asuma responsabilitati si roluri in mocrogrupul din care fac parte, participand la jocuri de rol interesante, initiate la sugestia celor din jur sau create chiar de ei.
La completarea scenariului ne pot fi de un real folos vizitele, plimbarile, intalnirile cu specialisti etc. Tematica acestora este aleasa incat prin activitatile integrate sa se inlesneasca contactul cu lumea inconjuratoare. In atentia echipei de educatoare se afla in permanent, intreaga paleta de activitati ( la alegere, comune, jocuri si activitati de dupa - amiaza) si modalitati de organizare a acestora.
Sugestiile prezentate sunt orientative si lasa loc imaginatiei colegelor educatoare, pentru a-si organiza propiile activitati integrate, in functie de grupa pe care o conduc si temele abordate.
Ofer in continuare o exemplificare:
Tema saptamanii: Natura
Subtema: Aspecte de iarna

Luni :
Activitati alese: a) Biblioteca: " Citim imagini cu aspecte de iarna"
        b) Stiinta: "Sortam si decupam imagini pentru calendarul naturii"
        c) Constructii: (cu pioneze) " Omul de zapada"
Activitati obligatorii: a) Cunoasterea mediului: lectura dupa imagini " A sosit  iarna"
        b) Activitate muzicala " Tine baba iarna sfat" de L. Comes
Activitati alese: Educatie rutiera " Unde ne jucam/ ne dam cu saniuta? "
                         Jocuri in aer liber: " Oameni de zaopada"
Marti :
Activitati alese: a) Biblioteca: " Cum este vremea" - convorbire
        b) Joc de rol: " De-a gospodinele"
        c) joc de masa: " Ce se potriveste iarna"
Activitati obligatorii: a) Activitate matematica - joc didactic "6 nasturi pentru omul de zapada"(predare-invatare)
        b) Educatie pentru societate: poveste creata de copii: " Fapte bune, fapte rele"
Activitati alese: jocuri in aer liber "Urme in zapada"
Miercuri:
Activitati alese: a) Biblioteca: " Formulam propozitii despre iarna"
       b) Arta: "Crengute de brad cu promoroaca"
       c) Constructii: " Crengute de brad" (din betisoare)
Activitati obligatorii: a) Educarea limbajului: povestirea educatoarei " Baba iarna face pozne" de Bogdanov
        b) Educatie fizica: invatarea mersului in echilibru intre doua linii trasate pe sol. Joc " Trecem puntea"
Activitati alese: educatie pentru sanatate: "Cum ne ingrijim sanatatea in anotimpul iarna"
   Joc senzorial " Rece - cald"
Joi:
Activitati alese: a) Biblioteca: repetam poezii despre iarna
       b) Stiinta: "Cum se formeaza partia de schi, patinoarul"
       c) Joc de rol: " De-a doctorul"
Activitati obligatorii: a) Activitate matematica: compunerea si descompunerea nr. 6 (exercitiu cu mat. individual).
        b) activitate practica: taiere "Fulgi de nea"
Activitati alese: concurs de ghicitori
Vineri:
Activitati alese: a) Biblioteca: "Gaseste cuvantul potrivit"
       b) Arta:modelaj - "Oameni de zapada"
       c) Joc de creatie: " In lumea povestilor"
Activitati obligatorii: a) Educarea limbajului: povestirea copiilor " baba iarna face pozne"
        b) Activitate artistico - plastica: pictura "Peisaj de iarna"
Activitati alese: jocuri de miscare alese de copii
       Activitate gospodareasca: " Ordine la jucarii"

Concluzii

Reusita predarii integrate a continuturilor in gradinita tine in mare masura de gradul de structurare a continutului proiectat, intr-o viziune unitara, tintind anumite finalitati. Invatarea intr-o maniera cat mai fireasca, naturala pe de-o parte si, pe de altaparte, invatarea conform unei structuri riguroase sunt extreme care trebuie sa coexiste in curriculum-ul integrat.
De retinut este faptul ca prescolarii trebuie sa invete intr-o maniera integrata, fiecare etapa de dezvoltare fiind strans legata de cealalta. Activitatile integrate sunt oportune in acest sens, prin ele aducandu-se un plus de lejeritate si mai multa coerenta procesului de predare-invatare, punand accent deosebit pe joc ca metoda de baza a acestui proces.
Activitatea integrata se dovedeste a fi o solutie pentru o mai buna corelare a activitatilor de invatare cu viata societatii, cultura si tehnologia didactica.

Bibliografie:***Programa activitatilor instructiv-educative din gradinita;
    Ministerul educatiei si cercetarii "Metoda proiectelor la varstele timpurii" ;Ed. Miniped. Buc2002
    Revista Invatamantului Prescolar nr. 3-4/2003
    Revista Invatamantului Prescolar nr.1-2/2004
  
 

]]> https://iteach.ro/blog/193666/stimularea-creativitatii-copiilor-prescolari-prin-activitatile-practice <![CDATA[STIMULAREA CREATIVITĂŢII COPIILOR PREŞCOLARI PRIN ACTIVITĂŢILE PRACTICE.]]> https://iteach.ro/blog/193666/stimularea-creativitatii-copiilor-prescolari-prin-activitatile-practice Sat, 26 Jul 2025 08:21:55 +0300      Pentru a se adapta noilor condiţii de viaţă, copiii de azi trebuie să fie creativi, iar creativitatea la copiii preşcolari se poate stimula prin multiple căi şi mijloace variate.
     Copilul se naşte cu capacitatea de a învăţa, dar şansa supravieţuirii, a umanizării şi socializării lui depinde de contactul cu adultul, de mediul educaţional. Tot ceea ce poate realiza o fiinţă umană depinde de învăţare, exerciţiu, muncă si creaţie. Niciodată nu este prea târziu pentru cunoaşterea , stimularea, educarea şi dezvoltarea creativităţii.
     Grădiniţa devine primul mediu organizat de maximă valorificare a resurselor multiple ale copiilor, de stimulare a acestora. Copilul este prin natura sa un spirit creativ, datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului permanent pentru a cunoaşte ceea ce se petrece în jurul său.
     Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult, ca vârsta care cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane, pe parcursul ei înregistrându-se ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea personalităţii umane şi una din cele mai semnificative achiziţii cu ecou evident pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale. De aceea nu putem face abstracţie de una din dimensiunile esenţiale pentru întreaga dezvoltare şi afirmare a personalităţii – creativitatea. Văzută prin prisma personalităţii, creativitatea capătă sensul de potenţial creativ, de sumă de însuşiri sau factori psihici ai unor viitoare performanţe. Educatoarei îi revine misiunea de a depista de timpuriu posibilităţile creative ale copiilor şi de a crea condiţii optime de dezvoltare. Aşa cum muzica ne învaţă să ascultăm iar pictura ne învaţă să privim, activitatile practice ne învaţă să acţionăm, să găsim calea spre rezolvarea problemelor practice.
     Locul activităţilor practice în formarea personalităţii copiilor rezultă în mod obiectiv din adevărul: ,,Aud – uit, văd – ţin minte, acţionez – înţeleg’’. Activităţile practice desfăşurate cu copiii au constituit una dintre modalităţile de cunoaştere a copilului, a individualităţii fiecăruia şi am reuşit să promovez independenţa în gândire, în creaţie şi acţiune, în raport cu interesele şi aptitudinile fiecăruia . Stimularea potenţialului creativ prin activităţile practice se bazează pe următoarele principii:
- asigurarea conexiunii între diferitele categorii de activităţi în cursul zilei;
- stimularea potenţialului creativ al copiilor în realizarea unor lucrări, utilizănd cu
precădere materiale din natură;     
- interdisciplinaritatea în cadrul activitaţilor practice.
     Activităţile practice trebuie corelate cu celelalte activităţi din grădiniţă pentru a contribui la stimularea potenţialului creativ, iar natura şi materialul bogat de care dispunem constituie un punct de plecare în activitatea de creaţie.
     În cadrul activităţilor practice, materia primă de bază cu care lucrează copiii o constituie materialul din natură. Natura oferă copiilor materiale variate şi interesante, a căror observare, colecţionare, sortare, conservare şi prelucrare contribuie la lărgirea orizontului de cunoştinţe, la perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor, la stimularea creativităţii. Pentru a stimula potenţialul creativ al copiilor prin activităţilae practice utilizănd materiale din natură, am parcurs cu aceştia mai multe etape:
Etapa I - etape de pregătire a activitaţilor practice în care copiii participă  direct la
strângerea  materialelor din natură în cadrul unor activităţi şi plimbări. Profunda lor concentrare în activitatea de a aduna cele mai reuşite materiale din natură a însemnat pentru ei o intensă activitate de observare, de analiză, de selecţie a materialelor. Copiii au adunat frunze de diferite forme, culori şi mărimi, castane, conuri de brad, ghindă, crenguţe uscate, pietre, etc. Analizând frunzele castanului şi-au imaginat că ar semăna cu palma unei mâini cu degetele răsfirate, cu creasta cocoşului din ,, Punguţa cu doi bani’’, cu rochiţa păpuşii. Castanele în învelişul lor ţepos ar putea fi buzdugane pentru zmei, arici, etc. În natură copiii se manifestă deosebit, sunt mai activi, cu o permanentă bună dispoziţie şi cu un imens neastâmpăr specific vârstei.
     Etapa a II a este etapa în care am efectuat intuirea materialului confecţionat de către copii prin manipulare, pentru antrenarea analizatorilor şi formarea reprezentărilor prin jocuri senzoriale. Primul mijloc prin care copilul descoperă lumea îl constituie organele de simţ. El vede, apucă, miroase, gustă. Astfel acumulează experienţă, iar cunoaşterea reală a materialelor din natură e condiţionată de claritatea şi precizia senzaţiilor şi percepţiilor. De aici reiese necesitatea organizării unor jocuri senzoriale specifice vârstei: ,, Săculeţul fermecat’’, ,, Ce ştii despre mine?’’, ,, Să facem ordine’’, etc. Aceste jocuri senzoriale pot fi utilizate cu succes pentru trezirea, stimularea şi dezvoltarea interesului de a cunoaşte, interes ce devine o ,, pârghie’’ psihologică pentru stimularea creativităţii.
     Etapa aIII a constă în perfecţionarea deprinderilor practice şi stimularea potenţialului creativ al copiilor. Experienţa a dovedit că lucrându-se prea des după şablon, copiilor li se limitează posibilitatea dezvoltării imaginaţiei şi gândirii. Prin diversitatea formelor, a coloritului şi a posibilităţilor de îmbinare a materialelor din natură se deschide câmp larg manifestării imaginaţiei. Permanent i-am stimulat pe copii să confecţioneze jucării din materialele colecţionate de ei sau pe care le puneam eu la dispoziţie. Valorificând castane, ghindă, nuci, frunze uscate, seminţe, sâmburi, pene, pietricele, etc. copiii au confecţionat în manieră proprie multe obiecte.
     Etape a IV a constă în efectuarea de către copii a unor lucrări în grup. Activitatea pe bază de cooperare, constituie un mod de învaţare cu deosebite valenţe educative în ceea ce priveşte creativitatea. Copiii descoperă o nouă experienţă relaţionând în grupuri de învăţare activă, aceea de a studia, investiga şi căpăta încredere în capacităţile individuale şi ale grupului. Superioritatea grupului se vădeşte atât prin soluţii originale şi lucrările realizate, cât şi pe plan educativ. În această etapă accentul se pune pe realizarea creativă a temelor date, copiii având libertatea alegerii materialelor şi a tehnicilor de realizare. Ei au redat original teme cum ar fi:,, Coş cu ghiocei’’, ,, Copacul înflorit’’, ,, Vaza cu tufănele’’, ,, Tablou de primăvară (vară, toamnă, iarnă)’’, etc.
     Activitaţile practice desfăşurate cu copiii, având ca material de lucru ,, produsele naturii’’ oferă reale posibilităţi de stimulare a creativităţii în funcţie de cunoştinţe, de înclinaţii, de interese şi de aptitudini. S-a constatat existenţa fenomenului creativităţii în stare potenţială la toţi copiii, manifestarea lui înregistrând grade diferite,  iar în acest sens se impune lăsarea unui ,,câmp liber’’ de manifestare pe linia imaginaţiei, a fanteziei, a creativităţii. În stimularea creativităţii, importante sunt deopotrivă metodele, relaţia educatoare – copil, atitudinea educatoarei şi atmosfera instaurată de aceasta în sala de grupă.
     În munca fiecărei educatoare trebuie să existe elementul creator, deoarece ea este cea care îl stimulează, îl ajută şi îl încurajează pe copil în micile sale ,, creaţii’’.
    
    - Matei, N.C., ,,Educarea capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ’’, E.D.P., Bucureşti, 1992;
    -  Revista ,,Învăţământul preşcolar’’, nr.3-4, 1996.

]]> https://iteach.ro/blog/193665/rolul-grupului-de-prieteni-in-dezvoltarea-personalitatii-copilului <![CDATA[ROLUL GRUPULUI DE PRIETENI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI.]]> https://iteach.ro/blog/193665/rolul-grupului-de-prieteni-in-dezvoltarea-personalitatii-copilului Sat, 26 Jul 2025 08:20:16 +0300 Interacţiunile pe care copiii le stabilescunii cu ceilalţireflectăîntr-o bunămăsurăspecificulrelaţiilor pe care le întreţin cu adulţii.
Prin urmare, dacăeimanifestăteamăşinesiguranţăînraport cu vârstnicii, aceasta se datoreazăsentimentelor de teamăşinesiguranţă pe care le resimtînpreajmapersoanelor mature înproximitateacăroratrăiescşi se dezvoltă.
Studiimaivechi (Maudry şi Nekula, 1934) au arătatcăachiziţionarea de cătrecopil a comportamentului social şiconfigurareaunoratitudiniexplicitefaţă de ceilalţicopii cu care intrăînrelaţie se dobândesctreptat. Astfel, până la aproximativ 9 lunicopiiimanifestăredusetendinţe de a intra înrelaţii de tip cooperant cu ceilalţi.
Înjurulvârstei de 2 ani copiiidevinmaiprietenoşişiîncepsămanifesteinterespentrua intra înrelaţii de tip cooperant cu ceilalţi.
Dupăvârsta de 3 ani, nevoia de a participa la activităţi de grupcreşte. Înjurulvârstei de 5 sau 6 ani copiiipreferăsă se joaceîngrupurirestrânse de 5-6 membri. Grupul de 3 membri pare să fie –dupăceidoiautorimenţionaţi- celmaiadecvat.
Începând cu vârsta de 6 ani sferarelaţiilorsociale ale copilului se lărgeşte din ceîncemaimult, astfelîncâtprocesulintegrăriiînclasaşcolară-ca gruporganizat, cu reguli şiexigenţecrescute-devineabsolutposibil.
De bunăseamă, atuncicândeducatoarele au abilitatea de a uza de unelecunoştinţeprivindparticularităţilecomportamentului social al preşcolaruluiacestetensiuni sunt multdiminuate.
Supunematenţiei o serie de comportamentece se dobândescînperioadapreşcolarităţii sub aspectulcâtorvadintrecelemaiimportantecaracteristicice se manifestă la aceastăvârstă.
Spiritul de cooperareesteînlegătură cu descreştereagradului de dependenţăşi cu creştereaspiritului de întrajutorare.
Loialitateafaţă de grup se manifestăatuncicândcopilul se lasăinfluenţat de grupşiesteînlegătură cu o bogăţie de stări pe care copilul le trăieşteatuncicândesteintegratîngrup: dragoste, ură, protecţie, milă, gelozie, rivalitate, generozitate, simpatie, înţelegere.
Preferinţeleîncepsă se manifesteînjurulvârstei de 3-4 ani, în forma ataşamentuluiputernicce se creeazăîntrecopii.
Tendinţe de conducere(de lider) se manifestă ca tendinţe dominative, de impunereainfluenţeiasupracelorlalţi. Unii se impun ca lideripentrucă sunt maivolubili, maimobili, alţiipentrucă sunt maiagresivi, maicoercitivi, iaralţiipentrucă sunt maioriginali, stabilesc cu maimultăuşurinţărelaţii cu ceilalţi.
Popularitate – copiiimaiindependenţi sunt maipopulari; ceidependenţi de adulţi sunt maipuţinpopulari.
Atitudinea de sprijin se formeazăcătre ultima parte a preşcolarităţii; astfel un copil cu braţulrănitgăseştesprijinşicompasiune la un copil de 5-6 ani, pe cândceimaimiciasistă cu teamăşicuriozitate la un astfel de eveniment.
Relaţiile de simpatie cu ceiaflaţiînsuferinţă – manifestările de simpatie sunt foarteexplicitecătreaceeaşiperioadă de vârstă 5-6 ani şi se exprimăprin :atitudine de ajutorare, protejareşiapărareaceluiînsuferinţă, informareaadultuluiasuprasuferinţelorpartenerului de joacă, chestionareaasupraclauzelor care au produssuferinţa, sugerareasaugăsireaunorsoluţii.
Rivalitatea
Sentimentul de rivalitate se naşteînfamilie, mai ales acolounde sunt maimulţifraţi care intrăîncompetiţiepentru a atragemaimultatenţiaşiafecţiunea.Dacăpărinţii fac diferenţeîntrecopii, sentimentul de rivalitatecreşte.
Competitivitateaesteexprimatăînatitudini de genul ,,eu sunt mai mare’’, ,,al meu e maifrumos’’, ,,sunt mai bun decât tine’’; se manifestămai evident începând cu vârste de 4 ani. Nu toţicopiiiau un crescut sentiment al competiţiei.
Agresivitateapoate fi de tip deschis, manifest: se ceartă cu ceilalţi, loveşte; poate fi de tip închis: ca furienedezlănţuită, rămasăîn interior; neexteriorizarea se datoreazătimidităţii, anxietăţii.
Conflicteleîntrecopiireflectăconflictelemediuluiîn care trăiescşi se dezvoltă; se manifestă ca tendinţă de declanşareşiîntreţinere a unorsituaţii de genul: certuri, bătăi, antagonisme.
În general, atuncicând se confruntă cu o situaţienouăcopiluladoptă o atitudine de aşteptare, de tatonare, stabileştepuţinecontacteşimanifestămultăprecauţie. Dacăgrupulîiinspirăîncredereşisiguranţă, el se relaxeazăşiîncepesă se simtă ,,caacasă’’.

BIBLIOGRAFIE:
Liliana Ezechil, Mihaela Păişi Lăzărescu, ,,LaboratorPreşcolar’’, V&I Integral, Bucureşti, 2001

]]> https://iteach.ro/blog/193597/turul-galeriei-–-metoda-interactiva-la-prescolari <![CDATA[Turul Galeriei – metodă interactivă la preșcolari.]]> https://iteach.ro/blog/193597/turul-galeriei-–-metoda-interactiva-la-prescolari Fri, 25 Jul 2025 08:16:28 +0300 1. Introducere
În procesul instructiv-educativ modern, metodele interactive ocupă un loc important, deoarece stimulează participarea activă a copilului, dezvoltă gândirea critică și capacitatea de cooperare. Una dintre aceste metode este „Turul Galeriei”, adaptabilă cu succes și în grădiniță, contribuind la dezvoltarea comunicării, creativității și responsabilității în rândul preșcolarilor.
2. Definirea metodei „Turul Galeriei”
Metoda „Turul Galeriei” este o tehnică didactică interactivă, în care copiii lucrează în grupuri pentru a realiza postere/desene/afișe pe o anumită temă, care sunt apoi expuse. Ulterior, copiii (sau grupurile) fac „turul” celorlalte postere și oferă comentarii, aprecieri sau răspund la întrebări.

Este o metodă centrată pe copil, care încurajează exprimarea liberă a ideilor și aprecierea muncii celorlalți într-un cadru non-competitiv.
3. Etapele aplicării metodei în grădiniță
a) Alegerea temei: Educatorul propune o temă cunoscută sau recent discutată (ex: „Animalele din pădure”, „Ce înseamnă prietenia?”, „Reguli la grădiniță”).

b) Organizarea grupurilor: Copiii sunt împărțiți în grupuri mici (3-5 copii), în funcție de nivelul de dezvoltare, preferințe sau aleatoriu.

c) Realizarea lucrărilor: Fiecare grup creează o lucrare vizuală (desen, colaj, afiș) pe tema aleasă, folosind materiale puse la dispoziție.

d) Turul Galeriei: Grupurile se rotesc și observă lucrările celorlalți. Pot pune întrebări, pot comenta sau pot lăsa un „semn de apreciere” (ex: o față zâmbitoare sau o bulină colorată).

e) Reflectarea: Educatorul facilitează o discuție de grup pentru a reflecta asupra activității – ce au învățat, ce le-a plăcut, ce pot îmbunătăți.
4. Obiective urmărite prin această metodă
- Dezvoltarea cooperării și a comunicării în grup
- Stimularea creativității și exprimării artistice
- Învățarea prin descoperire și reflecție
- Consolidarea cunoștințelor într-un mod atractiv
- Crearea unei atmosfere de respect și valorizare reciprocă
5. Avantajele metodei „Turul Galeriei” la preșcolari
- Interactivitate ridicată: Copiii sunt implicați în toate etapele procesului.
- Încurajează exprimarea personală: Fiecare copil contribuie la produsul final al grupului.
- Respect și valorizare: Prin aprecierile oferite colegilor, se formează comportamente prosociale.
- Adaptabilitate: Poate fi folosită în orice domeniu (științe, educație civică, arte, natură).
6. Limite și condiții de aplicare
Pentru eficiență maximă, este important ca educatorul să:

- Supravegheze echilibrat implicarea tuturor copiilor
- Să asigure materiale variate și atractive
- Să adapteze limbajul și cerințele vârstei preșcolare
- Să valorifice ideile exprimate de copii fără a impune opinii
7. Exemple de aplicare practică
Tema: „Mediul înconjurător”
Sarcină: Grupele realizează postere despre „Cum protejăm natura?”.
Rezultat: Fiecare grup creează un afiș (ex: „Nu arunca gunoiul în pădure”), apoi face turul celorlalte lucrări și discută ce mesaje i-au impresionat. Educatorul încurajează reflecția și aplicarea practică a ideilor discutate.
Concluzii
Metoda „Turul Galeriei” este o strategie didactică modernă care se poate adapta cu succes vârstei preșcolare. Ea încurajează cooperarea, comunicarea și gândirea creativă, fiind în același timp o metodă atractivă și motivantă pentru copii. Aplicarea acestei metode contribuie la formarea unor atitudini pozitive față de muncă, colegi și procesul de învățare.
Bibliografie
1. Cerghit, I. (2008). Metode de învățământ. Editura Polirom.
2. Cucoș, C. (2006). Psihopedagogie. Editura Polirom.
3. Oprea, C. L. (2009). Strategii didactice interactive. Editura Didactică și Pedagogică.
4. Ghid metodologic pentru învățământul preșcolar (MEN, 2019).
5. Stan, E. (2017). Metode și tehnici de instruire interactive. Editura Universității „Al. I. Cuza”.
6. Neacșu, I. (1999). Instruirea interactivă. Editura Didactică și Pedagogică.

]]> https://iteach.ro/blog/193596/dezvoltarea-personalitatii-prescolarului <![CDATA[Dezvoltarea personalității preșcolarului.]]> https://iteach.ro/blog/193596/dezvoltarea-personalitatii-prescolarului Fri, 25 Jul 2025 08:15:44 +0300 1. Introducere
Personalitatea este un construct complex care reflectă ansamblul caracteristicilor psihice, comportamentale și afective ale unei persoane. Perioada preșcolară (3-6/7 ani) este esențială în formarea și dezvoltarea personalității copilului, datorită intensificării proceselor de socializare, maturizării psihice și dobândirii primelor forme de autonomie.
2. Particularitățile vârstei preșcolare
Perioada preșcolară este marcată de o serie de transformări profunde:

- Dezvoltarea cognitivă: Gândirea trece de la forma senzorio-motorie la cea preoperațională (Piaget), copilul începe să utilizeze simboluri (limbaj, jocuri imaginative).
- Dezvoltarea limbajului: Se îmbogățește vocabularul, crește capacitatea de exprimare, iar limbajul devine instrument de comunicare și autoreglare.
- Dezvoltarea afectivă: Emoțiile devin mai nuanțate, apar sentimente de rușine, vinovăție, mândrie. Relația cu adultul este esențială pentru echilibrul emoțional.
- Socializarea: Copilul începe să relaționeze cu alți copii, învață reguli sociale și comportamente acceptate, dezvoltând empatie și cooperare.
3. Factori care influențează dezvoltarea personalității la preșcolar
a) Familia
Familia este primul și cel mai important mediu de dezvoltare. Stilul parental, modelul oferit de părinți, comunicarea și afecțiunea influențează profund personalitatea copilului.

b) Grădinița
Mediul educațional formal contribuie la dezvoltarea autonomiei, la formarea unor deprinderi de lucru, reguli sociale și colaborare.

c) Jocul
Este activitatea dominantă a copilului preșcolar și principalul mijloc de exprimare a personalității. Prin joc, copilul își exersează creativitatea, învață roluri sociale și își exprimă emoțiile.

d) Temperamentul
Constituie baza biologică a personalității. Copiii pot fi mai activi, sensibili, retrași sau expansivi, iar interacțiunea cu mediul modelează aceste trăsături.
4. Rolul adultului în formarea personalității copilului
Părinții și educatorii au un rol-cheie în:

- Modelarea comportamentului prin exemplul personal
- Oferirea de siguranță emoțională
- Stimularea autonomiei și a încrederii în sine
- Recompensarea comportamentelor pozitive și stabilirea limitelor clare
5. Concluzii
Perioada preșcolară este o etapă de bază în conturarea personalității copilului. Influențele mediului, ale familiei și ale educației, îmbinate cu caracteristicile individuale, contribuie la dezvoltarea unei personalități echilibrate. Este esențial ca adulții implicați în educația copilului să ofere un climat afectiv pozitiv, să respecte ritmul propriu de dezvoltare și să sprijine exprimarea de sine.
Bibliografie
1. Piaget, J. (1972). Psihologia copilului. Editura Didactică și Pedagogică.
2. Golu, M. (2002). Fundamentele psihologiei. Editura Fundației România de Mâine.
3. Petcu, D. (2011). Psihologia vârstelor. Editura Universitară.
4. Cucos, C. (2006). Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice. Editura Polirom.
5. Vlasceanu, L. (2002). Psihologia educației. Editura Polirom.
6. Erikson, E.H. (1997). Copilăria și societatea. Editura Trei.
7. Papalia, D., Olds, S., Feldman, R. (2010). Dezvoltarea umană. Editura Trei.
 

]]> https://iteach.ro/blog/193518/relatia-educatoare–copil-in-procesul-educational <![CDATA[RELAȚIA EDUCATOARE–COPIL ÎN PROCESUL EDUCAȚIONAL.]]> https://iteach.ro/blog/193518/relatia-educatoare–copil-in-procesul-educational Thu, 24 Jul 2025 07:43:31 +0300 1. Introducere
Relația dintre educatoare și copil reprezintă fundamentul dezvoltării armonioase a copilului în cadrul grădiniței. Această relație influențează semnificativ formarea personalității copilului, dezvoltarea încrederii în sine și a comportamentului social. În primii ani de viață, copilul are nevoie de afecțiune, siguranță și susținere emoțională, iar educatoarea are un rol esențial în satisfacerea acestor nevoi.
2. Importanța relației educatoare–copil
Relația educatoare–copil este un parteneriat afectiv și educațional care contribuie la:
- Dezvoltarea emoțională a copilului: prin sprijin, empatie și comunicare constantă;
- Învățare activă: copiii care se simt în siguranță în prezența educatoarei participă mai activ la activități;
- Formarea deprinderilor sociale: copiii învață să colaboreze, să respecte reguli și să relaționeze pozitiv cu ceilalți.
3. Caracteristicile unei relații eficiente
O relație educatoare–copil eficientă se bazează pe:
- Afecțiune și empatie: Educatoarea trebuie să manifeste interes real față de copil și să-i înțeleagă nevoile;
- Respect reciproc: Copilul trebuie tratat cu demnitate, ca o ființă cu drepturi și opinii proprii;
- Comunicare deschisă: Ascultarea activă și exprimarea clară a ideilor favorizează încrederea;
- Stabilitate și coerență: Copiii au nevoie de predictibilitate pentru a se simți în siguranță.
4. Rolul educatoarei în dezvoltarea copilului
Educatoarea joacă un rol multiplu în viața copilului:
- Model comportamental: Prin propriul comportament, educatoarea oferă exemple de conduită;
- Mediator social: Ajută copiii să-și regleze comportamentele și să interacționeze adecvat;
- Sprijin afectiv: Susține copilul în momente dificile, oferindu-i încurajare și acceptare;
- Ghid în procesul de învățare: Planifică și desfășoară activități care stimulează curiozitatea și creativitatea.
5. Factorii care influențează relația educatoare–copil
Printre cei mai importanți factori se numără:
- Temperamentul copilului: Copiii introvertiți pot necesita mai mult timp pentru a stabili o relație de încredere;
- Experiența și personalitatea educatoarei: O educatoare echilibrată emoțional și empatică va construi relații mai eficiente;
- Sprijinul familiei: Colaborarea cu părinții ajută educatoarea să înțeleagă mai bine copilul;
- Numărul de copii din grupă: O grupă supradimensionată poate îngreuna interacțiunile individualizate.
6. Concluzii
O relație pozitivă între educatoare și copil este esențială pentru succesul procesului educațional. Printr-o atitudine empatică, comunicare deschisă și sprijin constant, educatoarea contribuie la dezvoltarea echilibrată a copilului, atât din punct de vedere cognitiv, cât și afectiv.
Bibliografie
1. Cucoș, C. (2017). Psihopedagogie. Iași: Polirom.
2. Golu, F. (2002). Psihologia dezvoltării umane. București: Editura Fundației România de Mâine.
3. Neacșu, I. (2010). Fundamentele pedagogiei. București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Drăghicescu, L. (2006). Dimensiuni ale relației educator–copil. București: Editura Aramis.
5. Vlasceanu, L. (coord.). (2002). Pedagogie. București: Editura Polirom.
6. Radu, I. T. (2000). Educația timpurie – fundamente și orientări. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.

]]> https://iteach.ro/blog/193517/creativitatea-cadrului-didactic-in-invatamantul-prescolar <![CDATA[CREATIVITATEA CADRULUI DIDACTIC ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR.]]> https://iteach.ro/blog/193517/creativitatea-cadrului-didactic-in-invatamantul-prescolar Thu, 24 Jul 2025 07:42:10 +0300 1. Introducere
Creativitatea în educația preșcolară nu este un lux, ci o necesitate. Cadrele didactice din grădiniță joacă un rol esențial în formarea gândirii flexibile și imaginative a copiilor. Într-un mediu în care jocul este principalul instrument de învățare, creativitatea educatoarei devine catalizatorul învățării autentice și adaptate vârstei.
2. Definirea creativității
Creativitatea este capacitatea de a genera idei originale, de a găsi soluții noi și eficiente în fața provocărilor. În context educațional, aceasta presupune:
- Adaptarea metodelor de predare la particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor;
- Inovarea în proiectarea și desfășurarea activităților didactice;
- Flexibilitate în gândire și deschidere spre abordări alternative.
3. Importanța creativității cadrului didactic în grădiniță
Un cadru didactic creativ contribuie la:
- Stimularea imaginației copilului – prin jocuri, povești inventate, activități artistice;
- Dezvoltarea gândirii divergente – prin întrebări deschise și provocări intelectuale;
- Crearea unui climat pozitiv – unde copilul se simte liber să exprime idei, emoții și opinii;
- Dezvoltarea autonomiei – copiii învață să găsească soluții proprii și să-și exprime creativitatea în mod autentic.
4. Modalități de exprimare a creativității de către educatoare
Educatoarea își poate manifesta creativitatea prin:
- Proiectarea de activități interdisciplinare (ex: combinarea muzicii cu mișcarea și pictura);
- Realizarea de materiale didactice originale (povești ilustrate manual, jocuri didactice adaptate grupei);
- Improvizarea și adaptarea conținutului în funcție de reacțiile și nevoile copiilor;
- Utilizarea tehnologiei educaționale în mod inovator (table interactive, aplicații pentru copii);
- Crearea unui decor tematic atractiv pentru sală, care să stimuleze curiozitatea.
5. Obstacole în manifestarea creativității
Există și factori care pot limita creativitatea cadrului didactic:
- Curriculum rigid – lipsa de flexibilitate în planificare;
- Numărul mare de copii la grupă – reduce posibilitățile de personalizare;
- Resurse materiale limitate – dificultatea de a implementa activități inovatoare;
- Rezistența la schimbare – atât din partea colegilor, cât și a părinților.
6. Dezvoltarea creativității cadrului didactic
Creativitatea se poate cultiva și dezvolta prin:
- Participarea la cursuri de formare continuă și ateliere de inovație educațională;
- Colaborarea cu alți educatori pentru schimb de idei;
- Auto-reflecție și evaluarea activităților desfășurate;
- Încurajarea libertății de exprimare și asumarea riscurilor didactice controlate.
7. Concluzii
Creativitatea cadrului didactic este esențială în învățământul preșcolar, contribuind la formarea unor copii curioși, deschiși și capabili să gândească independent. O educatoare creativă este, în esență, o sursă de inspirație și un model de gândire flexibilă pentru cei mici.
Bibliografie
1. Cerghit, I. (2008). Metode de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
2. Cretu, C. (2006). Creativitatea – factor al succesului școlar. Iași: Polirom.
3. Golu, F. (2002). Psihologia dezvoltării umane. București: Fundația România de Mâine.
4. Ionescu, M. (2010). Instruirea creativă. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
5. Stanciu, M. (2011). Didactica educației timpurii. București: Editura Pro Universitaria.
6. Zlate, M. (2004). Tratat de psihologie organizațională. Iași: Polirom.

]]> https://iteach.ro/blog/193409/tulburarile-de-limbaj-la-prescolari <![CDATA[Tulburările de limbaj la preșcolari.]]> https://iteach.ro/blog/193409/tulburarile-de-limbaj-la-prescolari Wed, 23 Jul 2025 08:21:06 +0300 Introducere
Limbajul reprezintă principalul mijloc de comunicare și de exprimare a gândirii. În perioada preșcolară (3–6/7 ani), dezvoltarea limbajului cunoaște un salt semnificativ. Cu toate acestea, unii copii întâmpină dificultăți în dobândirea sau utilizarea corectă a limbajului, ceea ce poate semnala prezența unor tulburări de limbaj. Acestea necesită intervenție timpurie din partea educatorilor, logopezilor și a părinților.
Ce sunt tulburările de limbaj?
Tulburările de limbaj reprezintă abateri de la modelul normal de dezvoltare a comunicării orale sau scrise. Ele afectează exprimarea, înțelegerea, pronunția sau utilizarea corectă a cuvintelor și a propozițiilor. Aceste tulburări pot fi temporare sau persistente și pot influența dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială a copilului.
Clasificarea tulburărilor de limbaj
1. Tulburări de pronunție (dislalii)
Cea mai frecventă la preșcolari. Copilul substituie, omite sau distorsionează sunete. Ex: „r” devine „l” – „lupă” în loc de „rupă”.
2. Tulburări de ritm și fluență (bâlbâială, tahilalie)
Se caracterizează prin ezitări, repetiții sau accelerare exagerată a vorbirii. Bâlbâiala este adesea asociată cu stres sau anxietate.
3. Tulburări de voce (disfonii)
Vocea copilului poate fi prea joasă, prea aspră sau slabă. De multe ori apar din cauza efortului vocal excesiv (țipete, vorbit intens).
4. Tulburări de dezvoltare a limbajului
Copilul nu vorbește sau are un vocabular foarte redus pentru vârsta sa. Se observă mai ales la copii cu deficiențe auditive, intelectuale sau în medii cu puține stimulări verbale.
5. Tulburări de înțelegere a limbajului (afazii, alalii)
Copilul are dificultăți în înțelegerea și procesarea mesajelor verbale. Sunt mai rare și deseori asociate cu leziuni neurologice.
Cauzele tulburărilor de limbaj
- Biologice: deficiențe auditive, neurologice, malformații ale aparatului fonoarticulator.
- Psihologice: traume, anxietate, dificultăți emoționale.
- Educaționale și sociale: lipsa de stimulare verbală, bilingvism necontrolat, modele lingvistice greșite.
- Erori de învățare: copierea greșită a pronunției de la frați sau adulți.
Rolul educatoarei și al logopedului
Educatoarea este prima care poate observa o posibilă tulburare de limbaj. Prin activitățile zilnice și conversațiile cu copiii, ea poate identifica:
- dificultăți în articulare,
- înțelegeri greșite,
- absența limbajului spontan.

Logopedul intervine pentru a diagnostica tipul de tulburare și pentru a aplica un plan terapeutic individualizat. Cooperarea cu părinții este esențială în procesul de recuperare.
Modalități de prevenire și intervenție
- Exerciții ludice de dezvoltare a vocabularului și pronunției.
- Lectura zilnică și jocurile de rol.
- Corectarea blândă a greșelilor de exprimare.
- Exerciții logopedice specializate (individual sau în grup).
- Colaborarea strânsă între familie, grădiniță și logoped.
Concluzie
Identificarea și corectarea timpurie a tulburărilor de limbaj este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Comunicarea eficientă este fundamentul integrării sociale și al succesului școlar. Rolul educatoarei este esențial în recunoașterea semnelor timpurii și în direcționarea copilului către intervenție de specialitate.
Bibliografie
1. Gherguț, A. (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe educative speciale. Iași: Editura Polirom.
2. Ionescu, M. (2003). Psihologia copilului. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
3. Stan, E. (2006). Logopedie. București: Editura Fundației România de Mâine.
4. Ministerul Educației Naționale (2019). Curriculum pentru educație timpurie. București.
5. Verza, E. (2004). Tulburările de limbaj la copii. București: Editura Pro Humanitate.
 

]]> https://iteach.ro/blog/193408/metode-la-gradinita <![CDATA[Metode la grădiniță.]]> https://iteach.ro/blog/193408/metode-la-gradinita Wed, 23 Jul 2025 08:20:21 +0300 Introducere
Educația timpurie joacă un rol esențial în formarea personalității copilului. Grădinița este mediul în care copilul începe să interacționeze în mod organizat cu alți copii și adulți, iar cadrele didactice folosesc o varietate de metode didactice pentru a stimula dezvoltarea intelectuală, emoțională și socială a acestuia. Metodele utilizate trebuie să fie adaptate vârstei, nevoilor și intereselor copiilor, având un caracter preponderent ludic și activ-participativ.
Clasificarea metodelor didactice
1. Metode tradiționale
- Explicația – se folosește pentru a introduce concepte noi, într-un limbaj adaptat vârstei.
- Conversația – metoda prin care copiii sunt stimulați să răspundă, să-și exprime părerile și să interacționeze verbal.
- Exercițiul – repetarea anumitor sarcini pentru consolidarea cunoștințelor și deprinderilor.
- Observația – copiii sunt îndrumați să urmărească un fenomen sau un obiect pentru a-și dezvolta spiritul de observație.
2. Metode moderne și interactive
- Învățarea prin descoperire – copiii sunt stimulați să exploreze, să întrebe și să descopere singuri răspunsurile.
- Învățarea prin joc – principala metodă în grădiniță, jocul contribuie la dezvoltarea globală a copilului.
- Proiectul tematic – implică desfășurarea unor activități integrate pe o temă atractivă pentru copii.
- Metoda experimentului – potrivită mai ales în activitățile științifice sau de cunoaștere a mediului.
3. Metode creative
- Povestirea și lectura după imagini – dezvoltă imaginația, vocabularul și gândirea logică.
- Teatrul de păpuși și dramatizarea – contribuie la dezvoltarea emoțională și la exprimarea liberă.
- Desenul, pictura, modelajul – metode artistice care dezvoltă motricitatea fină și simțul estetic.
Rolul educatoarei
Educatoarea are rolul de a selecta metodele cele mai potrivite în funcție de nivelul de dezvoltare al copiilor, de tematica activității și de obiectivele urmărite. Ea trebuie să creeze un climat de încredere, să fie empatică și să observe reacțiile copiilor pentru a ajusta demersul didactic.
Concluzie
Metodele folosite la grădiniță trebuie să fie variate, flexibile și atractive, pentru a stimula curiozitatea și dorința de învățare a copiilor. Jocul și învățarea prin experiență directă reprezintă fundamentul activităților educaționale în învățământul preșcolar.
Bibliografie
1. Cucoș, C. (2006). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.
2. Cerghit, I. (2002). Metode de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
3. Golu, P. (2008). Psihologia copilului. București: Editura Universitară.
4. Salvan, M. (2013). Didactica activităților instructiv-educative în grădinița de copii. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
5. Ministerul Educației Naționale. (2019). Curriculum pentru educație timpurie. București.

]]> https://iteach.ro/blog/193336/rolul-jocurilor-didactice-in-dezvoltarea-vorbirii-la-prescolari <![CDATA[Rolul jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii la preșcolari.]]> https://iteach.ro/blog/193336/rolul-jocurilor-didactice-in-dezvoltarea-vorbirii-la-prescolari Tue, 22 Jul 2025 08:21:29 +0300 Introducere
Limbajul este un mijloc esențial de comunicare, socializare și exprimare a gândurilor și sentimentelor. În perioada preșcolară, dezvoltarea vorbirii este una dintre cele mai importante laturi ale formării personalității copilului. Jocul didactic, ca metodă activă și atractivă, este un instrument valoros în educarea limbajului.
Rolul jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii
Jocurile didactice reprezintă activități structurate care combină învățarea cu distracția. În ceea ce privește vorbirea, aceste jocuri au multiple roluri:
- Îmbogățirea vocabularului activ și pasiv;
- Dezvoltarea pronunției corecte a sunetelor;
- Exersarea formulării propozițiilor și enunțurilor;
- Stimularea exprimării clare și coerente;
- Cultivarea ascultării active și a dialogului.

Copilul, prin joc, este motivat să se exprime, să asculte, să repete, să construiască, într-un mod firesc și plăcut.
Tipuri de jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii
1. Jocuri de imitație și onomatopee
Ex: „Cum face animalul?” – stimulează reproducerea sunetelor și îmbunătățirea pronunției.

2. Jocuri de completare
Ex: „Spune ce lipsește din propoziție” – ajută la construirea propozițiilor logice.

3. Jocuri de descriere
Ex: „Descrie obiectul din sac” – dezvoltă vocabularul descriptiv și exprimarea logică.

4. Jocuri de povestire
Ex: „Ce s-a întâmplat mai departe?” – încurajează exprimarea narativă și creativă.

5. Jocuri cu imagini
Ex: „Ce vezi în imagine?” sau „Ordinează imaginile și spune povestea” – ajută la formarea structurii narative.

6. Jocuri de rime și cuvinte asemănătoare
Ex: „Spune un cuvânt care rimează cu...” – dezvoltă conștiința fonologică.
Modalități de organizare
Aceste jocuri pot fi desfășurate:
- individual, în funcție de nivelul copilului;
- în perechi sau în grupuri mici, pentru exersarea dialogului;
- în cercul de dimineață sau în activități integrate.

Rolul educatoarei este esențial în alegerea jocului potrivit, stimularea participării, corectarea blândă a greșelilor și încurajarea exprimării libere.
Concluzie
Jocurile didactice contribuie semnificativ la dezvoltarea vorbirii preșcolarilor. Prin varietatea lor, ele creează un context motivant, în care copilul învață să se exprime corect, coerent și cu plăcere. Dezvoltarea vorbirii nu este doar o competență lingvistică, ci și una socială, cognitivă și emoțională, iar jocul rămâne cel mai eficient mijloc de formare.
Bibliografie
1. Golu, P. (2007). Psihologia copilului. București: Editura Fundației România de Mâine.
2. Verza, E., & Verza, D. (2000). Limbaj și comunicare. București: Editura Pro Humanitate.
3. Cerghit, I. (2008). Metode de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Munteanu, A. (2009). Dezvoltarea limbajului în grădiniță. București: Aramis.
5. Cursuri universitare de pedagogie preșcolară – Facultatea de Psihologie și Științele Educației.
6. Curriculum pentru educație timpurie (2020). Ministerul Educației, România.
 

]]>