Interviul reprezintă o “metodă de cercetare interactivă, care presupune construirea unei situaţii de interacţiune între cercetător (care este intervievator) şi subiectul/subiecţii investigaţiei (intervievaţi). Este o metodă prin care cercetătorul obţine informaţii direct de la subiecţii investigaţi, prin punerea de întrebări şi primire de răspunsuri, în cadrul unei convorbiri. Aceasta vizează dezvăluirea lumii interioare a subiectului intervievat şi confruntarea datelor de care dispune intervievatorul cu relatările şi declaraţiile personale ale intervievatului.“ (Bocoş, 2003, p.52). O altă definiţie întâlnită în literatura de specialitate se referă la interviu ca fiind „o strategie de a obţine de la o persoană informaţii despre un anumit subiect cu scopul de a clarifica o situaţie sau a caracteriza o personalitate, finalizată printr-un text publicabil”. (Dulamă, 2008, p.305)
Prin intermediul interviului, elevii învaţă :
- să formuleze întrebări diferite cu scopul de a descoperi aspectele ascunse ale unui eveniment sau fapt;
- să investigheze un  fapt real;
-  să poarte un dialog persuasiv cu o persoană cu scopul de a obţine răspunsuri la întrebări dificile sau incomode;
- să preia informaţii;
- să le redea fără ale denatura, să redacteze un text publicebil. (Dulamă, 2008, p.305)
Informaţiile care se pot obţine de la intervievaţi sunt: fapte comportamente, opinii, etc.
Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socio- umane, cât şi în desfăşurarea diverselor activităţi profesionale. Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză - interview - întâlnire, întrevedere şi are ca echivalenţi, în limba franceză, “entretien”, convorbire, conversaţie şi “entrevue”, întâlnire între două sau mai multe persoane.
Eficienţa aplicării metodei este condiţionată de gradul de sinceritate al declaraţiilor, dar şi de naturaleţea, flexibilitatea, elasticitatea convorbirii, de “transparenţa” situaţiei, de măsura în care ea îi induce intervievatului sentimente de încredere deplină, îl stimulează să se angajeze în dialog etc. (Bocoş, 2003, p.52) Într-un interviu trebuie evitate întrebările retorice, generale, lungi, ipotetice sau neclare. (Dulamă, 2008, p.305)
Taxonomia interviurilor:
A. După genul convorbirii, intervurile pot fi:
a. Interviuri faţă în faţă
b. Interviuri prin telefon
Faţă de interviul direct, faţă în faţă, interviul telefonic prezintă unele particularităţi, datorate în primul rând situaţiei de lipsă a contactului vizual. Din acest punct de vedere, capătă o importanţă mai mare caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.), în detrimentul carateristicilor de natură vizuală (facies plăcut, zâmbet etc.) Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la jumătate faţă de interviul faţă în faţă) şi rapiditatea desfăşurării ei, dar dispune şi de o serie de dezavantaje destul de mari:

• motivaţia scăzută a intervievatului înregistrează o rată mare a nonrăspunsurilor sau a invalidării protocolului de interviu;
• lipsa controlului situatie de interviu si mai ales a observatiei vizuale determină neînregistrarea şi prin urmare neanalizarea actelor de conduită şi a limbajului nonverbal;

c. Interviuri prin corespondenţă ( sunt specific mai ales cercetărilor sociologice)

B. După numărul de subiecţi intervievaţi, interviurile pot fi:
a. Individuale- participă doar intervievatorul ( cel care realizează interviul) şi subiectul intervievat ( persoana care răspunde la întrebări)
b. De grup- participă intervievatorul şi un grup de persoane. Ca un astfel de interviu să se poată realiză grupul nu trebuie să fie prea numeros (3-12 persoane), durata interviului să fie cuprinsă între 1-2 ore iar intervievatorul să cunoască bine profilul grupului, relaţiile interpersonale, particularităţile individuale ale membrilor, să evite sau să aplaneze conflictele ce pot apărea între membrii grupului, să realizeze o comunicare autentică, interviul să aibă loc într-o atmosferă favoravilă iar intervenţiile intervievatorului să fie reduse la un minim necesar.etc. (Bocoş, 2003, p. 52)

C. După gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător, interviurile pot fi:
a. Structurate- în cadrul acestora se utilizează un chestionar standardizat;
b. Semistructurate/ ghidate – în cadrul acestora intervievatorul utilizează un ghid de interviu care este un instrument nestandardizat reprezentând un plan orientativ pentru cel care realizează interviul; ( Anexa 1)
c. Nestructurate/ informale/nondirective/de profunzime- caracterizate prin flexibilitate şi constând în discuţii libere, spontane pe o temă precizată anterior  cu persoanele intervievate; ( Anexa 2)

D.  După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
a. Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare;
b. Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren;
c. Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie;

E. După modul în care sunt ordonate întrebările, interviurile sunt:
a. Interviul tip pâlnie, de la general la particular;
b. Interviu tip pâlnie inversată, de la particular la general;
c. Interviu tip tunel, cu întrebări grupate în jurul unei singure teme;
d. Interviu cu ordinea mascată, cu o alternanţă de întrebări uşoare cu unele dificile, de întrebări polemice cu unele prietenoase, etc.
e. Interviu cu formă liberă, în care se testează inteligenţa intervievatorului; (Dulamă, 2008, p. 305)

Interviul nu este un panaceu universal. El adună un anumit tip de informaţie, în anumite medii sociale şi în anumite situaţii. El este destinat să conserve şi să transmită povestirea, descrierea gesturilor, viaţa cotidiană şi în mod general tot ceea ce nu lasă de la sine urme scrise.
Din perspectiva istoricului, interviul semidirectiv este o sursă precisă deoarece intervievatul are posibilitatea să revină asupra unor situaţii trecute. Dar ca şi sociologul, istoricul trebuie să culeagă date complementare asupra subiectului intervievat, vârstă, statut social, situaţie familiară, condiţii de viaţă, activităţi profesionale, opinii, dorinţe, nemulţumiri. Toţi aceşti indicatori permit compararea răspunsurilor cu alte surse şi permit stabilirea pertinenţei mărturiilor. Cercetătorul trebuie să rămână prudent cu privire la veridicitatea mărturiilor obţinute. Dar bine controlate, mărturiile orale aduc precizări asupra multor aspecte, indicaţii complementare celor obţinute din alte surse.

Bibliografie
1. Bocoş, Muşata (2003), Instruire interactivă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Dulamă, Maria Eliza (2008), Metodologii didactice activizante-teorie şi practică, Editura Clusium, Cluj-Napoca.