Săpăturile din Ur şi Akkad au scos la iveală existenţa trandafirilor încă de pe timpul regelui Sargon (2600 î. Hr.) al Sumeriei. Tot asiaticii au realizat şi primele încrucişări. Confucius (551-479 î.Hr.) scrie că împăratul Chinei avea peste 600 de cărţi despre trandafiri, pentru a şti cum să-şi îngrijească florile preferate. În Iliada lui Homer, trandafirul era numit “Gloria Orientului”, fiind, de asemenea, amintit şi în vestita “Zend-Avesta” persană.

     În Europa, trandafirul a fost adus, se pare, de către Alexandru cel Mare, care, după un razboi în Persia, a adus cu el nenumărate comori, printre care şi trandafirul. Herodot (484 - 425 î.Hr.) este însa de părere că Midas, regele mitic, a adus floarea pe pământ grecesc. Theophrast (287 î. Hr.) aminteşte în “Istoria plantelor” despre trandafirii cu 5, 15, 20 şi mai rar 100 de petale, dând indicaţii cu privire la înmulţirea lor prin seminţe şi butaşi.

     Era cunoscut sub numele de “rhodon”, iar măceşului i se spunea “kynosbaton” (dinte de câine). Denumirea românească pare a deriva de la grecescul “triantha phillos”.

     Cultivat de greci, a devenit cu adevărat iubit la romani. Se ştie că romanii se odihneau pe petale de trandafiri şi îşi acopereau podelele cu ele. Au construit sere pentru a-i cultiva şi pe timp de iarnă. Îi foloseau la prepararea hranei, a băuturilor, a parfumurilor şi a medicamentelor. Era floarea funerară a femeilor. Pe mormintele soţiilor, romanii aşezau flori zdrobite, simbol al inimii îndurerate. Şi egiptenii şi celţii cunoşteau semnificaţia funerară a florii. La celţi, un arbust de trandafir alb, sădit pe mormântul celor dragi, simboliza pacea şi fericirea în lumea de dincolo.
Tot la romani exista o sărbătoare a întregii comunităţi în care se celebra ziua strămoşilor, sărbătoare numită Rosalia, pentru că trandafirul era floarea spiritelor. De la această sărbătoare provine numele românesc al Rusaliilor (Pogorârea Sfântului Duh).
Dacă la romani această floare era închinată zeiţei Venus, creştinii de mai târziu au transferat acest simbol al purităţii, fecioarei Maria, alături de crin.
Trandafirul este menţionat în Biblie, în Cântarea cântărilor (2.1-2.2):
     “ Eu sunt un trandafir din Sharon, un crin din văi. –
       Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete. – ”
şi în Isaia (35.1-35.2):
“ Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli, şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori, şi va sări cu bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru.”
     La începuturi, Biserica creştină a respins acest simbol al depravării romane, dar a revenit asupra acestei hotărâri în jurul anului 400. După acest an, mătăniile erau făcute din fructe de trandafir, medicamentele erau preparate din petalele lor, iar ferestrele circulare din biserici erau desenate în forma florilor de trandafir. Datorită spinilor săi, trandafirul a devenit un simbol al patimilor lui Iisus, astfel că trandafirul roşu semnifică martiriul. Sfânta Maria este numită de către catolici Rosa Mystica, şi mulţi sfinţi sunt înfăţişaţi în iconografia creştină catolică purtând flori de trandafir în mâini sau pe cap, în formă de coroană.
     Numele rozariului, acel şnur pe care sunt înşirate un număr de mărgele, folosit pentru a ţine evidenţa rugăciunilor, derivă tot de la trandafir. În creştinism sunt cunoscute trei dimensiuni: rozariul mic - 33 mărgele mici + 5 mari (vârsta lui Hristos şi cele 5 răni ale sale), rozariul mijlociu - 63 + 7 (vârsta Fecioarei Maria şi cele şapte bucurii şi dureri) şi rozariul mare - 150 + 15 (numărul psalmilor).
     În Evul Mediu creştin, cea mai cunoscută utilizare a trandafirului a fost aceea creată de Papa Leon al IX-lea, în secolul al XI-lea: el a iniţiat ceremonia trandafirului auriu, trimis anual unui monarh european ca semn al stimei şi răsplată pentru faptele apreciate de Sfânta biserică.
     Trandafirul a fost ales ca simbol în numeroase societăţi secrete. Astfel Societatea Crucii Trandafirului a introdus simbolul Crucii Trandafirului sau Rosicrucian. Francmasoneria acorda o importanţă deosebită trandafirului. La înmormântarea unui membru, se aruncau în groapă „cei trei trandafiri ai Sfântului Ioan”, ce simbolizau: lumina, dragostea şi viaţa, iar pe 24 Iunie (Ziua Sfântului Ioan Botezătorul) loja francmasonilor era împodobită cu trandafiri.

     Multe sunt legendele trandafirului. Un mit hindus spune că doi dintre marii zei  s-ar fi certat odată pentru că nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasă floare din lume. Vishnu (protectorul lumii) prefera trandafirul, iar Brahma (creatorul lumii) care nu văzuse niciodată o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Vishnu i-a arătat pentru prima data un trandafir, rivalul său a trebuit să fie de acord că nici floarea de lotus nu îl putea întrece.
     O legendă grecească spune că trandafirul ar fi fost destinat să fie, încă de la naştere, cea mai frumoasă floare. Zeiţa florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte dragă ei, şi a vrut ca noua floare să nu aibă pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalţi zei ca fiecare să-i dăruiască câte ceva din atributele lor: Dyonissos i-a dăruit parfumul ameţitor, cele 3 Graţii i-au dat strălucirea, veselia şi farmecul, Zephyr, vântul de primăvară, a dat la o parte norii pentru ca Apollo să lumineze şi să-l înflorească. La urmă, Ares, zeul războiului, i-a dat în dar spinii, pentru ca floarea să-şi poată apăra frumuseţea.
      Mitologia arabă povesteşte despre apariţia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casă, presimte că soţia sa, Aisha, nu îi este credincioasă şi cere în vis sfatul Arhanghelului Gavriil. Acesta îi spune să se întoarcă acasă, să-i ceară soţiei să arunce din mână obiectul pe care îl are şi dacă acesta îşi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredinţei. Aisha şi-a întâmpinat soţul cu un buchet de trandafiri albi, care au devenit galbeni atunci când au atins apa lacului în care au fost aruncaţi.
      În Islam, trandafirul este simbolul frumuseţii masculine şi al sângelui lui Mahomed precum şi al celor doi fii ai săi. “Trandafirul Bagdadului” reprezintă legea, calea şi ştiinţa, simbolizând adevărul şi pe Dumnezeul suprem – Allah.

       Dar şi în istoria relativ recentă, trandafirul este prezent. Încă din secolul al XIV-lea, oraşul Rouen din Franţa era considerat oraş al rozelor. La Malmaison s-au creat în 150 de ani cca. 16 000 de soiuri de trandafiri, dintre care, în 1900, numai 49 % erau odoraţi. Între 1901 şi 1930 procentul se ridica la 59%, iar după 1930, la 68%.
      Războiului civil purtat, cu intermitenţe (1455-1487), pentru tronul Angliei între susţinătorii Casei Lancaster şi ai Casei York s-a numit apoi “războiul celor două roze” datorită blazoanelor ce includeau trandafirul roşu şi, respectiv, alb.
      Râşnovul, oraş din judeţul Braşov, este menţionat documentar prima dată în anul 1331 sub forma româno-slavă de Rosnou, ulterior sub formele de Roşnow (1343), Rasnow (1337), Roşinov (1377), Rosarum (1388). Denumirea de Râşnov are la bază cuvântul „roz” care înseamnă trandafir, atât în limba latină, cât şi în limbile slavă şi germană, în epoca medievală trandafirul fiind ales ca emblemă a oraşului.
     În Timişoara a existat până în timpul celui de-al doilea război mondial un foarte mare rozariu, cu aproximativ 850 de soiuri de trandafiri. Tot la Timişoara, în anul 1888, Wilhelm Muhle a creat soiul „Madame Josephine Muhle”, un trandafir cu petale aurii cu pete albe, primul soi de trandafir creat pe teritoriul actual al ţării.
     Stema României constă într-o acvilă ce are pe piept un scut cu stemele celor cinci regiuni istorice. Pe stema Moldovei, alături de bourul cu stea între coarne, se află o lună crai-nou şi o roză.

     După unii autori ar exista peste 400 specii de Rosa (dacă se consideră şi microspeciile), după alţii, circa 150, cu un număr apreciabil de subunităţi taxonomice. Dintre cei care s-au ocupat cu sistematizarea trandafirilor trebuie amintiţi: Iuliu Prodan, Al. Borza (R. fragrans hibrida soiul “Prof. Al. Borza” cu flori galben-deschis, bătute) şi I. Dumitru-Tătăranu.

Bibliografie:
Bărbat Iuliu – Nedeia florilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984;
Mareş Antonia – Cartea florilor, Editura Cartea de buzunar, Bucureşti;
Mateescu R. – Arbori şi arbuşti ornamentali, Editura M.A.S.T., Bucureşti, 2002;
Pârvu Constantin – Universul plantelor, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1991;
Preda Milea – Dicţionar dendrofloricol, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
Preda Milea – Floricultura, Editura Ceres, Bucureşti, 1979;
Purcelean St. V., Cocalcu T. D. – Cultura arbuştilor ornamentali, Editura Agro-Silvica, Bucureşti, 1966;
Radu Stelian – Plantaţii de arbori şi arbuşti în oraşe şi sate, Editura Ceres, Bucureşti, 1984;
www.lumea-florilor.ro
www.gradinamea.ro
www.codrosu.ro
www.vestul.ro
www.agero-stuttgart.de